inima de jad...

                  INIMA DE JAD

                                                - de THOMAS OWEN
                                                     ( https://fr.wikipedia.org/wiki/Thomas_Owen )

                
                               Motto:
                          ''Ce altceva am căutat decât să mă întorc de unde am venit...?''
                                                                        -Suzanne Lilar


            Cu părul de un roşu stins, cu faţa unsă şi pământie, cu un surâs de mască, cu ochii neliniştiţi şi, la drept vorbind, absenţi, îmbrăcată într-o rochie rochie lungă de mătase exotică, foarte frumoasă, în tonuri de smarald, de ametist şi de rubin, această femeie bătrână, mai mult chiar, în afara timpului, în afara vieţii, pătrunse în sala de expoziţie ca o somnambulă cu o expresie îngheţată.
            Privirile noastre se încrucişară şi, în ciuda ridicolului şi a pateticului ei, această femeie care-mi păru însăşi imaginea morţii, mă tulbură.
            În momentul intrării, ea provocă printre invitaţii la acest vernisaj monden o oarecare senzaţie. Fetele de protocol se priveau reciproc cu un surâs reprimat, garderobierele şuşoteau şi mai mulţi vizitatori au întors capul după ea.
            De unde oare ieşise această creatură prea ţipătoare, dacă nu dintr-o pictură de Ensor, dintr-un film de Fellini, din vreo frescă grotescă din antichitate ?
            Mergea greu, cu paşi mărunţi, forţându-şi articulaţiile pe care parcă le şi auzeai trosnind.
            Era o expoziţie de artă a Americii Centrale care reunea, în holul de marmură neagră al unei bănci importante, piese uimitoare din civilizaţiile precolumbiene, provenind în special din Mexic şi Guatemala.
            Această bătrână doamnă, stranie şi gătită în mod atât de ciudat avea totuşi o strălucire inexplicabilă. Mi-am dat seama când am ajuns alături de ea, din întâmplare, în faţa unei nişe misterioase iluminate în care trona o figurină din pământ ars ce evoca un dansator.
-''Este o piesă foarte rară'', îmi spuse ea preocupată să-mi transmită entuziasmul. ''Vedeţi aceste aripi ce se desfac parcă în spatele personajului... Şi această culoare extraordinară de argilă proaspătă...''
            Eu încuviinţai în tăcere, gata să mă îndepărtez, nu prea dornic să mă las acostat de această originală cu voce răguşită, cu faţa rozalie şi spoită, cu o coamă de culoarea aramei coclite.
-''Veniţi pe aici'', spuse ea,''o să vedeţi ceva cu totul deosebit.''
            În ochii ei stinşi apăru o licărire neaşteptată, o văpaie de plăcere sau de sfidare. Mă prinse de mânecă. Mă conduse în faţa unui grup de statuete ce ţineau nai degrabă de folclor decât de creaţie originală.
-''Uitaţi-vă bine'', făcu ea.''În acest lot de mărunţişuri fără pretenţie există o statuetă în care mă puteţi recunoaşte.''(Zâmbea într-un fel amuzant.) ''Da, într-adevăr, este vorba despre mine. E o uimitoare întâlnire dincolo de veacuri...''
            Erau acolo femei mărunte ce zdrobeau grăunţe sau purtau greutăţi, muzicieni, războinici adăpostiţi în spatele unui scut imens.
-''Nu-mi dau seama'', zisei eu.
-''Nu căutaţi unde trebuie. Veţi vedea, veţi rămâne stupefiat.''
            Am fost într-adevăr. Printre statuete, era una ce reprezenta doi câini cam grosolani, împerecheaţi în mod ciudat. Iar femela, căreia nu-i văzusem capul era chiar portretul interlocutoarei mele - uşor deformat de animalitate.
-''Ei bine ! Ce ziceţi de asta ?''
-''Este extraordinar !''
-''Expresia acestui animal este cu adevărat umană, şi am regăsit-o în mai multe piese expuse aici. Apare frecvent în argila şi ceramica epocii protoclasice. Am acasă unele şi mai surprinzătoare decât cele pe care le puteţi vedea aici. Le-am adus de la Veracruz cu nulţi ani în urmă, pe vremea când soţul meu era diplomat în Mexic.''
            Eram de-a dreptul captivat. Mi-am dat seama în clipa în care m-a invitat să-i vizitez colecţia.
            Nu se putea stăpâni să nu râdă de uimirea mea, şi râsul ei avea ceva tânăr şi neaşteptat.
-''Domnii în vârstă le invită pe tinerele doamne să le vadă stampele japoneze!''
            Ne-am prezentat, conform bunelor maniere, şi am vizitat cu atenţie galeria, vizită pe care erudiţia şi buna dispoziţie a ghidului meu benevol o făceau şi mai plăcută.
            Am ieşit împreună. În vestiar, garderobierele , care mă cunoşteau din vedere, mă priviră cu groază. Mărturisesc că mă simţeam destul de stânjenit să mă afişez cu această persoană în veşminte de împărăteasă olmecă şi cu înfăţişare de mumie. M-a luat de braţ fără să se formalizeze şi se sprijinea de el, căci vizita o cam obosise. Maşina mea nu era departe. S-a urcat cu chiu, cu vai. Săraca de ea avea încheieturile anchilozate, şi trosnea toată. Dar a avut prezenţa de spirit să se privească în retrovizor şi să-şi înfoaie coama stacojie. Locuia într-un cartier ce-şi pierduse vaza dar în care mai dăinuiau frumoase locuinţe patriciene, adeseori închiriate, ale căror porţi şi ferestre aveau nevoie de un strat gros de vopsea. Pe întregul parcurs, tovarăşa mea a rămas tăcută. Mă gândeam că a aţipit, ba chiar, în unele momente, credeam că e moartă, căci nu auzeam nici o răsuflare printre buzele ei.
            M-am oprit la adresa pe care mi-a indicat-o şi ea a ieşit destul destul de sprintenă din maşină. Eram în faţa unei case impunătoare din piatră albastră, pătată de vreme, cu trei ferestre la faţadă şi o uşă mare de fier forjat dublată de un geam mat.
            Tovarăşa mea îşi căută cheia în poşetă, o găsi imediat şi-mi deschise larg uşa...
            Un miros straniu de muzeu, de praf, de covoare vechi, de ţesături roase de vreme mă izbi în faţă.
-''Este parfumul exilaţilor'', îmi spuse râzâd gazda. ''Al trecutului. Trecutul este bunul suprem al celor care au fost siliţi să fugă din patria lor. Este singurul lucru de care nu pot fi deposedaţi. Mulţumesc lui Dumnezeu, mai sunt şi altele de care nu a trebuit încă să mă despart. O să vedeţi.''
            Mă conduse la etaj cu pas vioi, care contrasta cu oboseala de moarte din minutele precedente.
            Mă pofti să mă aşez într-o cameră aproape goală, ce nu avea drept mobilă decât o canapea mare din piele, de culoarea argilei, în faţa unei mese joase din piatră neagră. Îmi puse înainte un coş rotund cu diverse flacoane cu băuturi tari şi un pahar.
-''Serviţi-vă'', îmi spuse.''Mă întorc imediat.''
            Am ales pe îndelete şi mi-am turnat de două ori, întrebându-mă cum se vor sfârşi toate astea.
            Gazda reapăru curând, cu surâsul pe buze. Îşi schimbase toaleta şi acum purta o rochie amplă de casă de culoarea jadului. Şi-a scos pantofii negri cu tocuri aurite şi a încălţat nişte sandale foarte simple, doar cu o cureluşă între degete. Surprinzător, avea picioare de femeie tânără, fără nici o urmă de oboseală sau deformare.
-''Trăiesc într-un curios <pământ al nimănui>'', spuse ea aşezându-se lângă mine. ''Într-un trecut foarte îndepărtat şi totodată în prezentul care fuge şi pe care nu-l poţi opri. Şi nu ştiu niciodată exact unde mă aflu. Mi se întâmplă să mă cred în afara regulilor jocului vieţii şi al morţii. Atunci totul mi se pare permis şi promis. Dar, în alte momente, o angoasă mai teribilă decât un val enorm de adâncime mă ia, mă răstoarnă, mă îneacă... Nu ştiţi ce înseamnă groaza de neant şi cât de mic te simţi, de dezarmat, când scapi de ea, cu preţul câtor suferinţe şi al câtor temeri că vei avea de retrăit astfel de lucruri.''
            Pe măsură ce vorbea, interlocutoarea mea îşi recăpăta culoarea, se destindea. Se petrecea în ea un curios fenomen de revitalizare.
-''Salvarea'', spuse ea atunci râzând, ''este să iei viaţa pe dos.''
            Îmi atinse uşor mâna şi acest gest, care m-ar fi înfricoşat cu câteva clipe mai înainte, mă tulbură profund. Îndrăzneala unor anume gânduri te face să roşeşti. Literalmente, îmi ardeau obrajii.
            Ne-am ridicat atunci şi ne-am dus agale într-o cameră pe care artificiul unui ecleraj abil aranjat o făcea întunecoasă fără să se poată distinge nici lămpile, nici proiectoarele. Încăperea era tapisată cu mătase grej şi cu vitrine din metal brun, ce conţineau statuete antice şi se înşirau de-a lungul pereţilor.
            Erau acolo îndrăgostiţi înlănţuiţi, animale, dansatori cu măşti, omuleţi ce păreau artizani din timpuri străvechi, demoni ameninţători şi personaje fantastice. În pofida originalităţii şi rarităţii tuturor acestor obiecte de înaltă calitate, atenţia mea era deturnată şi se îndrepta fără încetare spre mijlocul încăperii-muzeu. Trona acolo, de parcă ar fi fost vorba de o zeiţă în centrul unui sanctuar secret, o statuie feminină, mai mică decât în natură, cam de talia unei fetiţe. Dar era o femeie, admirabil proporţionată. În picioare, alături de ea, noi ne aflam exact la înălţimea chipului ei. Era dintr-o argilă arsă fin, a cărei angobă evoca reflexul lacului. Nimic nu putea fi mai emoţionant, mai viu şi, lucru extraordinar, mai aproape de trăsăturile gazdei mele.
            Căci era frapantă asemănarea acestei efigii ideale a frumuseţii formale, născută, cu secole în urmă, din mâinile unui ceramist necunoscut, cu femeia care se afla alături de mine, care încetase de a mai fi bătrână şi îşi dezgolea în tăcere pieptul pentru a-mi arăta similitudinea dintre bustul ei şi cel al tinerei zeiţe - căci era o zeiţă cu siguranţă - răspândind în jur o tulburare magică în care mi-am pierdut orice simţ critic şi orice noţiune a realităţii.
            Alături de mine, femeia pe care am văzut-o bătrână, descărnată, deformată, putea rivaliza prin frumuseţea proporţiilor sale şi prin prospeţimea cărnii cu această adolescentă care a supravieţuit vitregiei secolelor.
            Se petrecu atunci un lucru de neînţeles, a cărui succesiune exactă nu mai reuşesc să o reconstitui astăzi. Mi se părea că statuia care-mi încânta sufletul se substituia, progresiv, gazdei mele, sau poate că aceasta din urmă se încorpora, se identifica printr-o vrăjitorie cu frumoasa imagine din lut ars. Noua figurină ce se afla în faţa mea acum, a cărei talie o cuprindeam tandru cu braţele, nu mai păstra din masca ensoriană de la începutul serii decât părul roşcat. Dar acum era un păr viu şi sănătos şi părea că freamătă aşa cum se întâmplă cu blana pisicilor înainte de furtună.
            Ce-am făcut atunci, ce-a făcut ea ? Ce mi-o fi dat să beau ? Nu îndrăznesc să îmi amintesc dar cred că o dorinţă, de sacrilegiu şi în acelaşi timp disperată, m-a înfierbântat şi am dat frâu liber unei pasiuni pe care ea a ştiut cum să o aprindă. Îmi amintesc de curiozitatea mea triumfătoare, aşa cum se întâmplă în relaţiile întâmplătoare, dar şi de acel scurt moment de frumuseţe interioară, de acea văpaie de spiritualitate care face să se nască ideea iubirii chiar atunci când nu este vorba decât de plăcere.
            Mi-am revenit mult timp după aceea. Minunata statuie nu mai era pe soclu. Tovarăşa mea dispăruse şi ea. Dar erau sub mine şi în jurul meu, pe covorul gros pe care eram întins, cioburi de lut ars, de praf, mai multe grămăjoare de cioburi neînsemnate, o mână de păr roşcat şi, în mijlocul acestor urme jalnice, singurele vestigii ale unei duble şi misterioase apariţii, un sâmbure de jad albastru-cenuşiu, în formă de inimă, miraculos de neted şi de intact, pe care l-am luat la început drept un ou de nagâţ. Dar era chiar o inimă, netedă şi grea în căuşul palmei.
-''De altfel, iat-o...''
       
                                          - ''INIMA DE JAD'' de THOMAS OWEN

                                                      traducere de RODICA POP
(http://www.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro/detalii_membrii_598_LASCU-POP-Rodica.html )

          

            

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !

... sper că a fost o lectură plăcută ! 

sursa desenului - rândunica:

http://www.qbebe.ro/utile/desene_de_colorat/pasari