ani de vrajă...

                     ANI DE VRAJĂ

                                         - PIERRE GASCAR -

         Vara, când vorbeam în stropitori, descopeream o nouă dimensiune a lumii. Tonul pe care acest soi de cutie de rezonanţă îl dădea cuvintelor noastre ni le făcea nu numai străine, ci le transmitea până şi o altă intenţie. Trezeam glasurile invizibilului. Acestea exprimau un adevăr, care, cel mai adesea, adăuga noi înţelesuri celui ştiut de noi, iar uneori i se opunea chiar.
         Era de-ajuns să spunem: ''E vreme frumoasă'' ca, repetate parcă de nişte bolţi, cuvintele să se întoarcă îndărăt sub chipul unei încunviinţări atât de triste şi atât de dezamăgite, încât părea a purta propria ei dezminţire în ea însăşi. Era vreme frumoasă dar, dacă te uitai mai bine, vedeai cum o pânză alburie se aşternea peste albastrul cerului. Se întindea până dincolo de marginile zării, prevestind golul nesfârşit al spaţiului. Era frumos dar simţeai în aer o răcoare ce-ţi aducea în gură senzaţia fadă a apei iar pielea ţi se făcea buburuze şi parcă simţeam înfiorarea primelor scalde. Ştiam plutind asupra-ne povara unei umbre.
         Curând însă ziua, aşa cum era ea înainte, se făcea la loc, ne dădea iluzia verii şi ne insufla încredere. Şi ca să rupem de tot vraja aceea melancolică, începeam să lătrăm în stropitori. Ai fi zis atunci că se retrage în adâncul cerului, ca în cele din urmă să dispară acolo de tot, un glas de câine prefăcut şi turbat, cu care imiţi personajele din fabule cu chip de animal.
         De mult ştiam: era prudent să iei în râs ecoul, să reduci invizibilul la tăcere. Cu stropitorile, treaba asta nu prezenta cel mai adesea nici o dificultate. Dacă se întâmpla ca dulăul cel nevăzut să reziste şi, mult timp după ce noi înşine tăcusem, să rămână ameninţător sus, deasupra creştetelor noastre, însemna că ceasul era tare rău ales sau că singurătatea locurilor îl încuraja să zăbovească pe-acolo.
         Lucrurile nu se petreceau într-alt chip cu uşile. Şi ele, ori de câte ori ne aflam într-o casă, într-un hambar sau într-o pivniţă, până şi în biserică, ne aduceau ecouri de pe cealaltă lume. Cine ne-ar fi putut dovedi că obiectul rămas afară, de cealaltă parte a uşii, era aidoma cu el însuşi, după cum uşa stătea închisă sau deschisă ? Faptul că puteam privi pe-o fereastră nu ne mulţumea: ceea ce doream să ştim era înfăţişarea pe care-o lua lumea pe locul unde noi nu ne aflam de faţă şi unde era de-ajuns să aruncăm o privire, ca prezenţa noastră să se şi întoarcă.      
         Ghiceam noi că totul arăta altfel de îndată ce nu mai eram de faţă. Pe măsură ce ne retrăgeam din scenă, lumina care-o scălda se schimba şi ea. Când ne lipeam ochiul la gaura cheii sau, când, mai bine încă, priveam printr-o crăpătură îngustă de la canatul uşii, vedeam realitatea plutind într-o lumină albăstruie, faţă de care părea să aibă o înclinare anume. Devenise de necunoscut, obiectele se deformau, ca şi când le-ai fi văzut pe timp de vară prin aerul tremurător de căldură; se revărsau din marginile lor obişnuite, se dedublau şi curând, pierind, nu mai lăsau decât o întindere goală, ca lustruită de îngheţ.
         Când ne aflam în casă, ne jucam câteodată de-a prinsul zilei pe neaşteptate. Era de-ajuns ca, după ce stăteai destul de mult cu spatele la fereastră, să te răsuceşti cât mai repede. Lumea, surprinsă pe neaşteptate, dădea în vileag pojghiţa subţire care-i învăluia conturele, şi, preţ de o clipă, ne orbea lumina crudă în care se scălda de îndată ce noi nu mai eram acolo. Formele care o alcătuiau şi care, datorită răzleţirii şi răspândirii lor clandestine se îndepărtaseră unele de altele în timpul absenţei noastre, se grăbeau să-şi corijeze poziţia, să-şi reia locul cuvenit în rând, întocmai ca soldaţii surprinşi în dezordine de către superior. 
         Se întâmpla câteodată ca şi cu câinele din stropitoare, în serile când se codea să intre în cuşca lui cerească; un element al peisajului uita de el, întârzia, şi-şi continua sub privirea noastră existenţa, într-o lumină ce nu i-o ştiam. Aveam atunci impresia că descoperim iluminarea Limbilor. Aducea destul de mult cu reflexele rămase după ploaie, când, brusc, primăvara, cerul se înseninează iarăşi. Te mai ducea cu gândul şi la sclipirea un pic vâscoasă pe care o iau lucrurile văzute cu coada ochiului, prin lacrima adusă în ochi de un căscat. Fenomen cu deosebire rar. Pentru că de obicei acolo, în spatele uşilor închise, asemănător oarecum animalelor de pripas, lihnite de foame şi temându-se de om, acolo dădea târcoale invizibilul.  
         Îi auzeam suflarea, care nu era aceea, uşor de recunoscut mai cu seamă iarna sau înaintea furtunilor din timpul verii, ci un fel de respiraţie secundară, abia în stare să mişte pe sub uşă un pic de praf sau un fir de pai. Invizibilul se retrăgea de îndată ce deschideai canatul uşii...  
                  

                                            (''LES CHARMES'' de PIERRE GASCAR)
                            http://trove.nla.gov.au/work/21098025?q&versionId=25128250 
                                                -traducere de ANGELA CISMAŞ-

                                                http://crispedia.ro/angela-cismas/


... postarea este propusă de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: ''ANI DE VRAJĂ'', PIERRE GASCAR !

https://en.wikipedia.org/wiki/Pierre_Gascar