Zorica ...

... cred că este o seară specială pentru sufletul meu ... am început cu reluarea unor lecturi mai vechi, din proză şi, încet-încet, am alunecat, spre poezie ajungând din întâmplare (dar nimic nu este întâmplător în viaţă!) la o poezie care m-a impresionat atunci când am citit-o prima oară ... nu ştiam cine era poeta - ştiam doar numele: ZORICA TEODOSIA LATCU !
... dar versurile erau tulburătoare! nu eram pe atunci prea credincioasă dar poezia religioasă îmi plăcea! 
... astă-seară, recitind acele versuri, am căutat pe Internet şi astfel am aflat cine a fost ZORICA:
         -http://www.crestinortodox.ro/parinti/zorica-latcu-maica-teodosia-125762.html -
un sufleţel cu o viaţă zbuciumată, plină de suferinţă (cu un handicap din naştere)! cu înclinaţie spre literatură (a urmat facultatea de filologie - franceză şi limbi clasice: latină şi greacă), cu poezii publicate în revista "Gândirea" condusă de NICHIFOR CRAINIC,  lucrând ca preparator universitar împreună cu SEXTIL PUŞCARIU ... treptat descoperind - şi prin poezie - mediul religios, aşternând versuri de vibraţie mistică ... avându-l ca mentor spiritual pe părintele ARSENIE BOCA ... intrând în viaţa monahicească sub numele de maica TEODOSIA ... trecând 3 ani prin închisoarea comunistă, apoi în domiciliu forţat ... contribuind la traducerile primelor volume din Filocalie - editate de părintele DUMITRU STANILOAE ...  
... deşi a suferit mult, suferinţa a înălţat-o sufleteşte, a luminat-o! 
... am înţeles că spunea adesea: 
             " cine iubeşte poate totul !"
... cu mult respect pentru viaţa sa trăită cu har şi dăruire, iată poezia ce am recitit-o astă-seară şi  care m-a impresionat atunci când am citit-o prima oară:
''Grăit-am ieri, prin lacrimi, cu Domnul şi i-am spus:
  De noi cum nu ţi-e silă preascumpul meu Isus?
  Cum nu-ţi întorci tu faţa, cu silă de la noi...
  Şi cum mai vrei să suferi făptura de noroi?
  Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat,
  Cel care peste aripi de îngeri a călcat?
  Cum poala preacurată, Stăpâne, n-o fereşti
  În tina omenească să nu ţi-o murdăreşti?
  Cum poţi să suferi, Doamne, miros de putregai,
  Când ai tămâia dulce a crinilor din mai?
  Cum suferi bezna noastră, Tu, Doamne, preaslăvit,
  Şi cum, fiind căldura iubirilor cereşti
  În inima mea rece Tu vrei să locuieşti?
  Tu, Cel ce stai în ceruri cu mari luminători,
  În iadul meu, Stăpâne, cum vrei să te pogori?
  Ca Petru, ani de-a rândul eu te-am gonit mereu:
  Ieşi de la mine, Doamne, că păcătos sunt eu!
  Dar n-ai plecat, ba încă cu pasul Tău curat
  Ai coborât tot Cerul în iadul meu spurcat.
  Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curăţit, 
  Cu raza Ta, tot chipul Tu mi l-ai strălucit,
  Cu focul Tău, pe mine cel rece m-ai aprins,
  Şi peste sărăcia mea goală ai întins
  Un colţ al hainei Tale şi m-ai făcut bogat. 
  Mi-ai dat inel, coroană, profiră de-mpărat
  Mi-ai încăput în suflet, Tu cel neîncăput,
  Şi sufletul meu, iată, Tu cer nou l-ai făcut.
  În sufletul meu, astăzi, Tu însuţi locuieşti
  Cu Maica Preacurata, cu cetele cereşti,
  Şi pentru toate-acestea, Isuse preaiubit,
  În cerul nou din suflet să fii în veci,
                                                  slăvit."   
                    ("Cer nou")