Fiecare...pe drumul lui...👍

... postarea participă la jocul-provocare "Miercurea fără cuvinte" găzduit de Carmen ( https://vis-si-realitate-2.blogspot.com/  )!

din seria "LUX"...

                                        Seria "LUX"

                       ["Obsidian"/ "Onix"/ "Opal"/ "Origin"/ "Opoziție"] 

                                                   de Jennifer L. Armentrout

                       "OBSIDIAN"

      ... Ursul s-a repezit spre noi.

         Frica îmi strânsese gâtul și nici nu mai puteam să respir, așa că am închis ochii.

         Era aiurea să fii mâncat de viu de un urs.

         L-am auzit pe Daemon înjurând și, cu toate că aveam ochii închiși, am văzut printre gene o lumină de-a dreptul orbitoare.

         Lumina era însoțită de o pală de fierbințeală care mi-a zburat părul în spate. Apoi a fost un fulger de lumină, urmat de data aceasta de un întuneric care m-a înghițit cu totul...

                           -------------------------------------

      ... Ochii lui Daemon străluceau fosforescenți în întuneric, luminați din interior. Lumina aceea părea să devină din ce în ce mai puternică, apoi pumnii au început să-i tremure și tremurul s-a transmis parcă în tot corpul lui, ca niște valuri minuscule.

         Apoi Daemon a început să se estompeze, tot trupul lui, cu haine cu tot, a dispărut, rămânând doar un contur de lumină intensă, roșu-galbenă.

         Oamenii de lumină...

--... Ești... om ?

         Hohotele scurte al lui Daemon n-aveau în ele niciun pic de veselie.

-- Nu suntem de pe aici.

      ... Iar când a început să vorbească, nu se auzea nimic. Vorbea în capul meu:

-- Așa arătăm noi. Suntem făpturi de lumină. Chiar și în formă umană putem dispune de lumină după voia noastră...

         A făcut o pauză.

-- Locul de unde venim noi e dincolo de Abell.

-- Abell ?

-- Cea mai îndepărtată galaxie de a voastră, la aproape treisprezece miliarde de ani-lumină de aici. Iar noi suntem mai departe cu încă vreo zece miliarde de ani-lumină... Ceea ce numim noi acasă, nu mai există. Locul acela a fost distrus când noi eram copii. De aceea am fost nevoiți să plecăm și să căutăm un loc comparabil cu planeta noastră la nivel de hrană și atmosferă. Nu avem nevoie de oxigen ca să respirăm dar nici nu ne face rău...

   

                     "ONIX"

-- ... Bătrânii știu că din moment ce avem amândoi 18 ani, am ajuns la vârsta potrivită.

-- ... Adică ca să te căsătorești și să faci copii ?... Bătrânii ăștia îți spun și cu cine trebuie să fii ?

       Dee s-a încruntat.

-- Nu chiar. Vreau să zic, ei vor să fim cu un lumen și vor să ne reproducem cât mai repede. Știu că sună aiurea dar specia noastră e pe cale de dispariție... Am stat în Grecia până la 5 ani, apoi am venit în America. Eram toți vreo 20 și, cum am ajuns, s-a și înființat acolo MA...

-- Și cum a mers ?

             S-a uitat la mine.

-- Nu prea bine, Kitten. Nici nu știam că ființele umane erau conștiente de existența noastră. Nu știam decât că sunt arumi pe aici dar despre MA nu știam nimic. Se pare că aflaseră de existența noastră din prima clipă. Anchetaseră sute care ajunseseră în America.

                   ----------------------------

 -- ...Am auzit că e dureros - materialul ăla - pentru luxeni și pentru cei ca tine. E cam singura chestie care poate incapacita complet atât un lumen, cât și un mutant. Onixul în amestec cu alte câteva pietre, cum ar fi rubinul, poate să provoace asemenea reacții stranii. Ca și cum doi fotoni s-ar respinge unul pe celălalt și ar vrea să iasă afară. Asta se întâmplă în celulele tale mutante...

                    "OPAL"

         Știam că le dăduseră voie să se vadă cel puțin o dată atunci când i-au ținut prizonieri în închisoarea MA-ului.

-- Nu știu. Nu prea aveam noțiunea timpului. La început știam cât timp trecuse, de la oamenii pe care ni-i aduceau. Eu îi vindecam și dacă... supraviețuiau, puteam să număr zilele până cănd se termina totul. Patru zile.

         A început iar să se uite pe fereastră.

         Printre draperiile date la perete nu se vedeau decât cerul întunecat și crengile pline de zăpadă.

-- Nu le plăcea deloc când se termina. 

        Cred și eu. 

        MA-ul = sau Daedalus, grupul ăla care se pare că face parte din MA = își făcuse un scop din a folosi lumenii pentru a face mutații oamenilor. Uneori funcționa. Alteori, nu....

           

   

                  "ORIGIN"

-- Nu aveam nevoie decât de unul dintre voi, să-ți spun drept. De tine sau de cel care ți-a provocat mutația. Avându-te pe tine, îl vom atrage și pe acela. 

          A făcut o pauză apoi a continuat.

-- În momentul ăsta, Daemon Black a dispărut de pe radarul nostru dar suntem siguri că nu va fi așa multă vreme. Am aflat din studiile noastre că legătura dintre un lumen și un mutant este deosebit de puternică, mai ales cea dintre un bărbat și o femeie. Și din observațiile noastre, voi doi sunteți extrem de... apropiați.

            Nu sunt ei dușmanii mei ? Ba ei erau dușmanii - niște dușmani mai răi decât o ceată întreagă de arumi - fiindcă aveau un întreg guvern în spate. Fiindcă își permiteau să captureze pe cine voiau ei și să-l ia de lângă familie, de lângă prieteni, să îi distrugă întreaga lui viață și să nu pățească nimic din cauza asta... 

                              ---------------------------------

         ....Pentru mine, familia fusese întotdeauna cea mai importantă, iar Kat este acum o parte din familia mea - cea mai mare parte. Era viitorul meu...

  

 

                      "OPOZIȚIE"

-- Încetează, a spus Archer cu blândețe. Habar n-avem ce face Daemon sau ceilalți, în clipa asta. Se vor întoarce.

      M-am întors cu spatele la fereastră și m-am uitat, în sfârșit la el.

      Părul lui de culoarea nisipului, era tuns scurt, în stilul tipic militar. Era înalt, cu umeri largi. Arăta ca unul care ar fi putut să te doboare la pământ dacă era cazul, și eu știam că e chiar așa. Archer putea deveni mortal în orice moment.

         Când l-am văzut prima oară în zona 51, am crezut ca e un simplu soldat. Abia după ce a venit și Daemon, am aflat că este omul infiltrat de Luc la Daedalus și că era, ca și el, un origin, copilul unui lumen și al unei mutante hibride.  

                  -------------------------------------------

-- Mă gândeam să mergem la facultate.

-- Crezi că vor mai fi facultăți după toate astea?

-- Cred că da...

-- De ce crezi asta ?

-- Simplu.

        M-a sărutat pe obraz și a continuat.

-- Dacă e ceva ce m-ai învățat, e că oamenii sunt rezistenți, mai rezistenți decât specia mea. Așa că nu pot să cred că nu vor mai exista facultăți, slujbe și toate astea... 

    

                                       Jennifer L. Armentrout  

        [  https://en.m.wikipedia.org/wiki/Jennifer_L._Armentrout  ]

[ https://www.delicateseliterare.ro/lista-carti-jennifer-l-armentrout-j-lynn/ ]

... postarea participă la jocul-provocare "Citate favorite" găzduit de Suzana 

( https://suzanamiu.blogspot.com/2023/05/citate-favorite-163-ganduri-despre.html )!

Cercul iubirii

 

                  CERCUL IUBIRII

                             de Voicu Bugariu

    Mă aflu într-o încăpere goală. Singurul mobilier este un enorm fotoliu în care conducătorul clinicii mă invită să mă așez. Mă scufund absentă în moliciunea lui. Peretele la care privesc are o parte metalică prevăzută cu dispozitive similare celor ale unei mașini de calcul. 

      Cel ce m-a însoțit s-a retras discret și mă pomenesc singură, față în față cu acea mașină ce începe să dea semne de funcționare. 

      O lumină rece se aprinde și fasciculul ei îngust mi se plimbă fulgerător pe față și pe trup. Apoi fasciculul dispare. Pornește un zumzet abia auzit și o voce metalică îmi pronunță numele în șoaptă.  

-- Aama ! Aama ! Aam...

       Glasul mașinii se pierde într-un șuierat. 

       Mă cuprinde o groază animalică. Mă reped la ușă, stăpânindu-mi un țipăt de oroare și ies fugind pe coridor. Ajung repede la ieșire.

       Lumea indiferentă a străzii mă trezește ca dintr-o transă.

       Șoapta mașinii, geamătul ei, cum îmi vine deodată în minte să-l numesc, capătă o ciudată forță de atracție asupra mea.    

      Reintru în clinică și încet, din ce în ce mai încet, mă reîntorc în camera din care fugisem.

      Mașina e moartă. 

      Mă așez în fotoliu și lucrurile se repetă. 

      Fasciculul rece mă parcurge fulgerător, se stinge, iar mașina mă cheamă din nou cu o voce în care predomină tonurile joase.

-- Aama !

-- Da, sunt Aama - îi răspund cuprinsă de emoție, bâlbâindu-mă. De ce mă strigi ? De ce m-au adus aici ? Știi ceva despre Seratni ? Ce legătură ai cu el ?

-- Aama ! Aama !

       Glasul mașinii abia se mai distinge. Pare că vine din mari depărtări.

       Am o clipă impresia că ceva cunoscut, foarte cunoscut, cunoscut dintotdeauna se află în preajma mea.

       Mașina continuă să mă strige în șoaptă, rar, metalic.

       Ce se petrece cu mine ? Trăiesc o halucinație ? Mă ridic de pe fotoliu cu ochii închiși și încet, cuprinsă de vraja vocii, fac câțiva pași spre locul de unde răsună numele meu. Ating metalul rece. Tresar.

       Mașina a tăcut. 

       Mă întorc în fotoliu clătinându-mă, pipăind aerul ca o oarbă.

       E ceva de vis în toată întâmplarea aceasta.

       Simt oroare și duioșie. Îmi vine să fug țipând și în același timp să mângâi mașina din care pornește acea voce răscolitoare. 

       Să fie o înregistrare imperfectă a vocii lui Seratni ? 

       De ce atunci acest timbru care mă înspăimântă și mă cheamă ?

       Seratni e un echilibrat. El n-ar fi putut înregistra un asemenea mesaj decât poate în preajma morții. Și de ce niciun alt cuvânt ? Seratni doar s-a întors acum doua luni din expediție. 

       E drept, nu m-au lăsat să-l văd 

       ("Trebuie ferit până și de cea mai mică emoție. Or tu, Aama, i-ai provoca una mare"),

dar m-au asigurat că e viu și se află în afară de orice primejdie. 

       Era ceva ciudat în privirile celor cu care am vorbit, o anume milă, bine mascată, față de mine, dar această nuanță mi s-a părut deplasată.

       E imposibil să mă mintă în privința lui Seratni.       

       El nu e în primejdie.

       Un vuiet surd însuflețește treptat difuzorul mașinii. 

       Mă pregătesc să mă aud strigată din nou de vocea tulburătoare. M-am liniștit.

       M-a cuprins ceva asemănător sentimentului fatalității antice. E o moleșeală a minții și a simțurilor în care cobor din ce în ce mai adânc, o indiferență absurdă față de tot și, în primul rând, față de mine. 

       Sunt parcă pe punctul de a adormi când mașina vorbește din nou.   

       Ceva s-a schimbat în modul în care îmi articulează numele. Vocea este acum perfect metalică. Nu-și mai modifică volumul, e egală și liniștită. E poruncitoare, mă domină. 

       Apatia îmi dispare fulgerător sub imperiul voinței ce răzbate din acel glas ce-mi poruncește să-l ascult:

-- Aama ! Aama ! Ascultă-mă !

-- Te ascult - îi răspund sacadat, imitându-i fără voie felul de a pronunța cuvintele.

-- Îți voi vorbi despre soțul tău, Aama. Despre Seratni.

       Tac, privind hipnotizată locul de unde mi se pare că vin vorbele pe care le aștept de atâta timp.

       Podeaua și pereții încep să se clatine ritmic, ca puntea unui vapor.

       Ochiul rece al mașinii clipește scurt și fasciculul de lumină mă cercetează, oprindu-mi-se mai insistent în ochi. Este o lumină neutră. 

       Nu mă obosește. Îi privesc fix sursa. 

       Începe încet, pe nesimțite, să-și schimbe culoarea, devine verzuie, apoi violacee. Până la urmă devine intens purpurie. Se stinge brusc. Se aude scurt vuietul ce prevestește vocea și glasul acela, ce-mi trezea groază și duioșie, începe să-mi povestească despre Seratni.

-- Călătoria a fost bună în primii doi ani. Nimic deosebit nu s-a întâmplat. Un singur lucru l-a mirat pe Seratni și anume faptul că în prima săptămână de la start n-ai venit în nicio seară la Centrul legăturilor, unde veneau toate rudele celor plecați pentru a vorbi cu ei. Dar faptul că în cea de-a opta seară ai venit și ai fost atât de tânără și veselă, l-a liniștit. 

-- Eram prea tristă. Plângeam zi și noapte. N-am vrut să mă vadă astfel.

       Mașina nu părea să fi luat în seamă șoaptele mele. 

       Își continuă povestirea cu un soi de îndârjire.

--În luna a 23-a a călătoriei nava a suferit o avarie. O forță necunoscută penetra radiații doar printr-o anume parte a învelișului navei. Fenomenul acesta a rămas neexplicat până astăzi. Seratni a ales să monteze în exteriorul navei, în porțiunea ce permitea pătrunderea radiațiilor, un ecran protector. El a ieșit din navă, a făcut ceea ce era de făcut și s-a întors nevătămat. Călătoria a continuat apoi fără niciun incident deosebit. Punctul final a fost atins fără dificultăți, cercetările au decurs mulțumitor. În primele zile ale drumului de întoarcere, Seratni simți primele semne ale bolii. Pierdu treptat din greutate și, ceea ce neliniști mult pe medici, pierdu câțiva centimetri din înălțime. Apoi...

       Aici glasul metalic se poticni, ezită parcă să continue. Se auziră câteva silabe neînțelese și glasul tăcu.

-- E viu ? strigai deznădăjduită. Trăiește ?   

       Mă cuprinse o ură neputincioasă împotriva acelui mecanism lipsit de suflet ce mă terorizează cu relatarea lui cronologică. Îmi răcnesc întrebarea pe un ton din ce în ce mai înalt, isteric. Mă înec și tușesc. Mă prăbușesc într-un plâns convulsiv, fără lacrimi. 

       Mașina nu mai dă niciun semn. 

       Mă apropii turbată de ea și o izbesc cu pumnii, sângerându-mi degetele. Am răgușit, nu mai pot vorbi. Șoptesc anevoie întrebând-o dacă soțul meu trăiește. Fără să-mi dau seama, schițez un străvechi gest de implorare, cad în genunchi atingând cu fruntea metalul rece. 

       Brusc, ochiul luminos se aprinde și raza lui mă găsește.

-- Liniștește-te, Aama ! Seratni trăiește. Ascultă mai departe cum s-au întâmplat lucrurile cu boala lui ciudată. 

        Vocea și-a pierdut fermitatea cu care începuse să povestească. Nu mai este la fel de bine timbrată. Tonurile joase alternează cu cele înalte, anarhic. O bizară dereglare pare a se produce în organele mașinii.

        În alte împrejurări, lucrul acesta m-ar fi făcut să râd în hohote. 

        Roboții oferă adesea asemenea mostre de umor involuntar. 

        Acum însă simt ceva ciudat insinuându-mi-se în suflet.

        Vocea metalică îmi stârnește ecouri vagi, cunoscute. Îmi amintesc deodată de senzația contradictorie ce mă încercase cu ani în urmă, când mă apropiasem de cușca unui tigru.         

        Superba bestie dormea unduindu-și din când în când blana. Dinspre ea venea un miros neliniștitor, de fiară. 

        M-am apropiat de gratii simțind o năprasnic dorința de a o mângâia. Mi-am întins încet mâna tremurând. 

        În ultimul moment, cineva dintre cei ce se aflau în preajma mea m-a prins și m-a tras brusc înapoi, cu un mic țipăt. 

        Tigrul s-a trezit și a căscat leneș arătându-ne o monstruoasă dantură. 

        Am plecat tristă de lângă el, cu sentimentul că am pierdut o unică ocazie a vieții mele.

        Multă vreme după aceea, întâmplarea m-a obsedat și adesea, cu o perfectă lipsă de logică, mi-am spus că viața mi-ar fi luat cu totul alt curs dacă atingeam blana somptuoasă a tigrului.

        Acele câteva clipe când mâna mi se îndrepta spre galbenul acela intens mi-au rămas pentru totdeauna în memorie. Trăisem atunci la paroxism un sentiment intermediar între frică și dorință. Fusese extraordinar.

        Nu știu de ce mi-a venit tocmai acum în minte întâmplarea cu tigrul. Poate fiindcă ceva din cele ce trăiesc acum seamănă cu acea veche emoție. Și acum sunt dominată de ceva intermediar. Așezată în genunchi în fața ochiului aprins ce-mi luminează fața cu nuanțe schimbătoare, sunt fulgerată de momente de maximă luciditate. Discern în ceea ce simt un amestec de sentiment al monstruosului și blândețe. Simt oroare și voluptate, o scârbă ca în fața năvalei absurde a unei mese de moluște umede și alunecoase, și duioșie. Îmi vine să izbesc mașina, s-o sfărâm dar și s-o cuprind într-o imposibilă și ridicolă îmbrățișare.

        Mă așez din nou în fotoliu, decisă să ascult relatările mașinii cu cel mai mare calm.

        Probabil că redă momente din memoria artificială a navei. Ea știe cel mai bine ce s-a întâmplat cu Seratni. În plus, mă va scuti de compasiunea pe care ceilalți membri ai echipajului au încercat atât de stângaci s-o ascundă.

--Bine că te-ai liniștit, Aama ! Ascultă ! Seratni nu simțea nimic deosebit. Pierdea însă în mod constant din greutate și înălțime. După cum îți spuneam, medicii navei priveau cu multă îngrijorare acest ultim fenomen. Nu se mai pomenise așa ceva. S-au încercat diferite tratamente: fără niciun rezultat. De fapt, Seratni nu era bolnav. Își îndeplinea sarcinile bine, nu acuza nicio suferință fizică sau psihică. S-a presupus că bizara lui maladie a început atunci când ieșise în exteriorul navei pentru a monta acel ecran de protecție. Nava își continua drumul spre Pământ, nimic neprevăzut nu avea loc dar Seratni se micșora. Hainele îi rămâneau mari, vocea i se subția. S-ar fi spus că se întorcea la starea de copilărie. Dar nu era așa. Un amănunt deosebea evoluția lui de o întoarcere de basm la copilărie. Creierul său nu era atins de această involuție, dealtfel generală. Continua să funcționeze la fel de bine. Cutia craniană nu se micșora, în schimb, trăsăturile feței începuseră să se estompeze. Copilul acela cu cap de adult nu mai semăna cu Seratni. Când mai erau câteva săptămâni până la ziua când trebuia ca nava să atingă Pământul, Seratni nu mai putu să vorbească. Încă puțin timp și nu mai reuși să umble și să scrie. Medicii interveniră și Seratni intră sub cupola complexului de animare. Aparatele înlocuiră pe rând toate organele interne. Seratni continuă să-și îndeplinească atribuțiile însă. Sinistra lui maladie nu atingea materia superior organizată: creierul. Amplificatoarele de biocurenți îi transmiteau mesajele. Dispozitive create special îi furnizau date pe care simțurile lui distruse nu le mai puteau obține...

        Glasul se oprește de parcă mi-ar fi citit gândurile. 

        Este și timpul. Amănuntele de coșmar ale bolii lui Seratni m-au adus la limita nebuniei. Simt o senzație de greață ca aceea care precede un leșin. Mă las mult pe spate, în fotoliu. În minte mi se învălmășesc frânturi de amintiri despre Seratni.

       Povestea mașinii devine vizuală.

       Rememorez totul. Îl văd pe Seratni, mare amator de sport și mai ales de înot, privindu-și descumpănit mâinile ce își pierd forța. Mă închipui pe mine într-o situație asemănătoare. Treptat alunec în vis.

    ...Zbor în locul lui Seratni. Totul decurge bine până în momentul când intervine acea avarie care mă obligă să ies în exteriorul navei. Mă întorc sănătoasă dar cu o ciudată senzație de jenă, de vag dezechilibru al mișcărilor. Îmi spun că este ceva trecător dar într-una dintre nopțile următoare mă trezesc brusc din somn neștiind cine sunt și în ce loc mă aflu. Mă cuprinde o mirare puerilă la costatarea că mă aflu pe navă, am, un moment, certitudinea că eu, de fapt, trebuie să mă aflu în cu totul alt loc, că apariția mea pe navă este o întâmplare absurdă. Îmi revin repede. Adorm. Apoi, în zilele următoare, în săptămânile și lunile în care se transformă acestea, constat că devin din ce în ce mai mică la trup, că trebuie să-mi micșorez tot mai mult îmbrăcămintea. Tovarășii de zbor se poartă cu mine ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, medicii mă consultă cu furia neputinței dar cu toții parcă evită să mă privească în ochi. Surprind în privirile lor, rareori, când reușesc să le prind, un sentiment al fragilității mele, o prudență excesivă de a nu mă vătăma fizic sau psihic. Și, ciudat, sunt calmă. Mă privesc parcă din exterior cum încetez cumva de a mai fi om, cu o curiozitate nesubiectivă, rece, științifică. Apoi, nemișcarea. Totală, ca o moarte. Văd, aud, dar din nemișcare. Îmi fulgeră prin minte amintiri de la înot, salturi de pe platformă, fugi prin păduri, chiote. Le privesc ca pe un film interesant dar incompatibil, de neconceput... 

       Mă trezesc lin, ca revenind încet din adâncurile unei mări limpezi.

       Ochiul mașinii ìmi scaldă fața într-o lumină albastră. Glasul vorbește monoton. Continuă o frază. 

       Am visat oare sau l-am ascultat ?

--... cumva similar cu ceea ce în vechime se numea iubire mistică. O senzație de barieră de nepătruns, o obsesie a unei vagi posibilități ce nu poate fi niciodată atinsă în formele ei concrete. Și totuși, tu, Aama... Aama.

       Dar ce se petrece ? Sunt nebună ? Halucinez ? El e... 

-- Eu... Seratni !

       În clinică se repercută răcnetul neomenesc al Aamei. 

       Medicii veniră îngrijorați. Se opriră în prag.

       Pe fotoliu, Aama, cu fața udă de lacrimi dar transfigurată de o extatică fericire, cu ochii larg deschiși, își chema încet soțul. 

       Seratni îi răspundea, metalic.

       Și melopeea celor două glasuri se îngemăna într-o fioroasă și dulce bucurie.    

      Seratni... Aama... Seratna... Aama.. Seratni...    

     

                                                  "CERCUL IUBIRII"

                                                   - Voicu Bugariu -

                     [  https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Voicu_Bugariu ]

... dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine o porție de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiștii domeniului, în decursul timpului)!

... sper că a fot o lectură interesantă !

Jurnal (317)

 

💚 ... azi, vineri 2 iunie, ora 10,55.

💚 ... a plouat toată săptămâna: dimineața/după amiaza/noaptea... când picuri mici ca dintr-o sită fină... când parcă vijelios, cantitativ...

💚 ... după ploaie, smochinul mulțumit:

💚 ... grădinile arată parcă mulțumite... deși am descoperit că unele ploițe au adus din "binefacerile" războiului adică ceva substanțe care au fript frunzulițele:

💚 ... plimbându-mă printre grădină, mi-am adus aminte de niste versuri vesele (citite mai demultișor...😃) dar le-am găsit mai greu pe internet că nu mai știam numele poeziei:

              "Înfloresc grădinile

               Ceru-i ca oglinda

               Prin livezi albinele

               Și-au pornit colinda..."

... multe site-uri publicau versurile dar nu scriau autorul (🙃🙂) deși eu știam că este vorba de Șt.O. Iosif: ( https://ro.m.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_Octavian_Iosif )... 

... până la urmă, am găsit titlul poeziei:

 ( https://www.globalinfo.ro/z/stefan_octavian_iosif_cantec_de_primavara.htm)

💚 ... creșterea ramurilor nucului (🙃🙂), vișinii care și-au dezvoltat ramurile de la atâta ploaie, m-au făcut anul acesta să nu descopăr la timp... salcâmii înfloriți în spatele grădinii mari:

💚 ... florile s-au înălțat așa cum anul trecut nu le-am avut...o mică natură sălbăticită:

💚 ... în niciun an nu am avut pătlagină așa bine dezvoltată:

💚 ... au început să se înroșească căpșunile...et voilà:

💚 ... tot din Steiner ( https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Rudolf_Steiner ) câteva rânduri:

"... Știința spirituală ne arată...În concepția sa, pulsația sângelui, întreaga sa mobilitate interioară, este expresia proceselor sufletești exercitate asupra sângelui. Tot ce este legat de sânge este de natură sufletească. Paloarea datorită unui sentiment de frică sau înroșirea obrazului ca efect al unui sentiment de rușine sunt manifestări materiale ale unor procese sufletești în sânge. Tot ce se manifestă prin sânge este numai și numai expresia a ceea ce are loc în viața noastră sufletească. Relația strânsă între pulsația sângelui și impulsurile sufletului reprezintă în sine un profund mister. Bătăile inimii sunt nu cauza ci consecință pulsații sângelui..." 

   (Conferința "Din Cronica Akasha", GA 11, "Omul terestru și alcătuirea sa cvadruplă")

💚 ... o fotografie care m-a pus pe gânduri privind inteligența celor pe care omul le privește cu "superioritate"...

 ( https://m.facebook.com/groups/4264895846856193/permalink/6685871401425280/  )

... păcat că ne-am depărtat an după an de gândirea naturistă (nu darwinistă !)...

💚 ... am citit prin "Dilema" - pe internet - un articol din 12 aprilie 2023, al lui Sever Voinescu privind etimologia cuvântului Europa... am extras:

  "cuvântul ereb care în ebraică însemna întunecat, apus, seară...(privind spre Europa de la est de Mediterana)... "

  "sorginte greacă: eurys înseamnă larg, care se întinde în lărgime și ops care înseamnă a privi în față dar și ochi... (Europa, așadar, cea care ochi mari, largi)... "

   "la Homer... un atribut care însoțește mereu pe Zeus - Zeus euriopos - ceea ce înseamnă Zeus cel clar-văzător... avem și forma feminină: euriope..."

[https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/de-unde-vine-europa-2255861.html]

💚 ... am găsit câteva rânduri scrise ale lui Rabindranath Tagore

   ( https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Rabindranath_Tagore)

 "... pentru japonezi, frumusețea este adevăr, iar adevărul este frumusețe..."

... am găsit cu ce pot ilustra acest citat despre frumusețe: mizuhiki ... veche artă aplicată japoneză de a lega diverse noduri din șnururi speciale și de a crea modele din ele ( https://en.m.wikipedia.org/wiki/Mizuhiki )

sursa foto:

https://www.google.com/search?q=mizuhiki&oq=mizuhiki&gs_lcrp=EgZjaHJvbWUyBggAEEUYOTIHCAEQABiABDIHCAIQABiABDIHCAMQABiABDIHCAQQABiABDIGCAUQABgeMgYIBhAAGB4yBggHEAAYHjIGCAgQABgeMgYICRAAGB4yBggKEAAYHjIGCAsQABgeMgYIDBAAGB4yBggNEAAYHjIGCA4QABge0gEJMTQwMDFqMGo4qAIAsAIA&client=tablet-android-samsung-ss&sourceid=chrome-mobile&ie=UTF-8&chrome_dse_attribution=1#imgrc=32q5cd5J2eNgsM

Primul pas în roit...casa !

.... postarea participă la jocul-provocare "Miercurea fără cuvinte" găzduit de Suzana (https://suzanamiu.blogspot.com/search/label/Miercurea%20fara%20cuvinte )!

Gânduri pentru viitor...

                       De la Rudolf Steiner ... (1903)

    ... gândurile omenirii viitoare...

    ... construcția spiritului... 

    ... acei care, în cele spuse de știința de astăzi, caută sensul vieții, caută pe "de unde", "încotro", "în ce scop"... Ei nu vor o scindare între știință și credință. Chiar dacă nu le este clar ceea ce îi mână spre o astfel de voință, acești oameni au însă un sentiment pentru ceea ce este corect. Ei presimt cel puțin că întreaga așa-zisa credință s-a născut din comoara de știință dobândită în epoci trecute.

    ... impulsul de neînfrânt spre căutarea căii care pornește de la știință și duce la patria sufletului... o știință care revelează sensul vieții. O știință care lămurește din sine însăși pe om asupra lui "de unde", "încotro", "în ce scop" și care are în sine forța religiei.   

       Idealurile noastre dobândesc forță deplină de orientare și susținere abia atunci când sunt transfigurare în sentimente religioase... care ne determină valoarea în cadrul existenței lumii.

    ... trebuie să fie armonie între ideal și viață.

       Aceeași viață care, în afara omului om, trăiește în plante și animale, care dă formă cristalelor, creează în om idealurile care dau sens și importanță existenței sale... siguranța față de legile existenței spirituale va fi dobândită doar dacă aceste legi vor apărea într-o armonie plină de viață cu legile naturii. Atunci se va ști că acestea odihnesc la fel de sigur în cosmos, ca și legile luminii, ale electricității sau ale creșterii plantelor.

    ... o punte între cerul înstelat de deasupra sa și legea morală din lăuntrul său...

                                        Rudolf Steiner

              [ https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Rudolf_Steiner ]

               [ https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Goetheanum  ]

         [ https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Arhitectura_organic%C4%83   ]

... postarea participă la jocul-provocare "Citate favorite" găzduit de Suzana 

( https://suzanamiu.blogspot.com/2023/05/citate-favorite-163-ganduri-despre.html )!

VAARAL

   

                          VAARAL

                                  de B. Mircea

                 

              "Nemo sibi nascitur" 

                    [="Nimeni nu se naște pentru sine"]

      Vaaral era un ținut neobișnuit și îndepărtat. Solul îi era transparent ca o mare. Ziua se întindea plat și orbitor. Noaptea, lumini porneau din adâncuri, deformând fețele noastre devenite livide. În străfundurile lui ardea un miez de foc verde. Apoi apăreau pe cer doi aștri mici și roșii, și chipurile noastre căpătau acel amestec hâd de culoare roșie și verde. Și-n goana lor nebună și sinuoasă pe bolta neagră, deformau figurile tovarășilor mei, încât privindu-i nu-i mai recunoșteam, simțindu-mă o clipă, o groaznică clipă singur.

     Nu-mi plăceau nopțile și o presimțire rea mă făcea să-mi chem tovarășii în navă, iar ei veneau cu părere de rău căci nimic nu era mai straniu decât nopțile acelui tărâm.

     Ce lucru minunat era totuși că puteam trăi pe Vaaral lipsindu-ne de costumele protectoare.

     Am și acum în amintire ființe ciudate, cu aripi și chip omenesc ce veneau în preajma noastră. Cred că le atrăgeam pentru că semănam la chip cu ele. Rămâneau mult timp lângă noi, apoi surâdeau cald și se ridicau în aer. 

     Într-o seară, una se opri între mine și And, privindu-ne cu ochii ei de femeie frumoasă. 

     And îi făcu un semn cu mâna, zâmbindu-i trist, nu știu de ce.

     Și aceasta e ultima imagine pe care i-o păstrez: o față umbrită de tristețe. Ultima, căci în acea seară cei șase tovarăși ai mei au dispărut în masa verde și sunătoare ca un talger peste care treceam adesea.    

     Când am alergat la țipetele lor muribunde, n-am mai apucat să văd din înfiorătorul spectacol decât brațele lor contorsionate dispărând încet, supte de o forță nevăzută. 

     Degeaba mi-am descărcat arma în masa criminală, n-am putut salva pe nici unul. 

     Agățat de o stâncă transparentă, zăcea And cu trupul zdrobit de la jumătate.

     Am ridicat ceea ce a mai rămas din el și, în prada unei grabe neomenești, am alergat spre navă depunându-i rămășițele în hibernator. I-am oprit astfel orice proces de descompunere. Apoi sub lumina roșie a celor două luni, am așteptat lângă locul catastrofei.

     Am plâns atunci, iar păsările acelea ciudate cu chip de femeie frumoasă veniră aproape și le văzui strălucindu-le în ochi lacrimi. Cred că înțelegeau ceva, sunt sigur că înțelegeau ceva, posibil e să fi înțeles totul. 

     Și prăbușindu-mă pe o piatră, le-am spus spectralelor apariții, strânse roată în jurul meu, cât de singur sunt și cât de departe de oameni. Le-am spus-o liniștit, din tot sufletul, de-a fir-a-păr. Cred că mă scrântisem. 

     M-am târât spre navă unde am dormit zile și nopți nenumărate. 

     Dar înainte de a adormi, în acel moment în care organismul nevoind să doarmă adoarme totuși, o idee sosi. Sosi și rămase trează în haosul de gânduri și chiar după ce haosul se dizolvă în nimic.

             **************************************************

  ...Chirurgia. Eu, nefiind specialist în materie de vivisecții, mă amuzasem totuși în tinerețe creând mici monștri: pisici cu cap de iepure, câini miriapozi...

     Și totuși să plantez encefalul lui And în trupul unui animal din acea lume era o treabă riscantă. Dar nu aveam acolo posibilitatea de a-i prelungi mult timp moartea aparentă. Unicul mijloc de a-l salva pe And era să găsesc un animal asemănător fiziologic omului.

      Fauna acelor locuri, fiind de o mare diversitate, îmi furniza una după alta ființele cercetărilor. Cred că toate au trecut prin filiera observațiilor mele.

      Țin minte că au fost două luni de muncă cruntă, în care totul părea zadarnic.

      Când începusem să caut animalele prin hrube, când aparatele se deconectau protejându-se de efort, și când acest edificiu înălțat pentru salvarea unei vieți omenești se năruia, am găsit ceea ce îmi era necesar.

     Ochii mi s-au închis fără voie și o toropeală leșioasă mă cuprinse; puteam să-l salvez pe And.

     Și abia atunci am privit cu alți ochi ființa ultimelor mele experiențe.

     Era monstruoasă.

     Câte gânduri mă podidiră în acea clipă ! Am încercat să mă închipui trezindu-mă sub înfățișarea lui dar nu reușii.

     Ce trebuie să fac ?... 

     Și atunci niște gânduri fără cap și fără coadă, nedefinite, mă înfiorară. Dar erau atât de palide... Și totuși simții că amplificate însemnau foarte mult. Poate aveam să fac un mai mare rău decât poate face moartea. Nu, nu cream un monstru, ci schilodeam, mutilam un trup frumos, un om. Și încă în ce chip ! De unde am căpătat acea îndrăzneală să mă arunc în necunoscut ? Poate pentru că niciodată nu putem fi atât de frumoși pe cât suntem de inteligenți, de buni, de generoși, într-un cuvânt: de oameni.

     Dar cum mi-am permis, în singurătatea acelei lumi, să gândesc astfel ? Cine putea să mă aprobe, cu cine mă puteam consulta, care judecător imparțial ar fi putut decide absolvindu-mă de răspundere ? Dar oare exista undeva un asemenea criteriu ? Exista însă acolo, în adânc, în moarte. În moarte era singurul care putea alege. Și am încercat să-l întreb pe And. Am făcut tot ce se putea face pentru a-l readuce un moment în stare de conștiență și a-l întreba. Dar am încetat reanimarea când mi-am dat seama că-l ucid definitiv. Martori mi-au fost cerul acela străin și aștrii lui roșietici. Și, scăldându-se în razele lor șovăitoare, mâna mea pluti tremurând spre scalpel.

            *************************************************** 

     Nenumărate zile l-am ținut sub narcoză așteptând să se sutureze țesuturile. 

     Și în tot acest răstimp nu m-am putut dezlipi de lângă masa pe care el respira rar și regulat desfăcându-și larg orificiile răsfrânte de deasupra gurii fără buze și umflându-și toracele alb și inelat. 

     E greu de spus ce am simțit când s-a trezit.

     Există clipe făcute să le consumăm, în totalitate de unul singur, nemaiarătându-ne nici măcar amintirile. 

     Trupul său de un alb străveziu începu să tremure, gura i se căscă enorm despicându-i partea de jos a feței. Șuiere ca gemete ascuțite se auziră, iar printre ele am putut distinge frânturi de cuvinte, în timp ce limba lui bifurcată se zbătea căutând să articuleze.

     Înlemnisem. Nu-mi trecuse prin minte că voi sta față în față cu el. Mi-am dat seama că în curând va deschide ochii și văzându-mă mă va întreba... Nu, asta niciodată. 

     Și, cuprins de groază, am fugit din sala de  operație și, mic și vinovat, m-am aciuat, tremurând, într-o cabină alăturată de unde puteam să-l văd și să-l aud fără ca el să știe.

      Voiam să se dezmeticească și singur să ajungă la o concluzie, singur să decidă.

      Corpul i se răsuci, se clătină, pleoapele i se desfăcură leneș și ochii lui mari și luminoși, ca două monede încinse, i se rostogoliră în orbite, privind în jur și cercetându-se.  

     O voce se auzi atunci șovăitoare:

--Nu aiurez, de bună seamă, de vreme ce vreau să-mi mișc mâinile și ele se mișcă.

     Își trase cu mare greutate mâinile de sub el și, ducându-le în dreptul ochilor, le privi lung întorcându-și pe toate părțile labele albe și descărnate. Se pipăi pe abdomen, pe spate, se răsuci apoi prăvălindu-se de pe masă pe cele două picioroange cu labe de amfibie. Cu membrele desfăcute făcu un pas, încă unul (cât de bine țin minte toate astea !) și se prăbuși apoi ca secerat.

     Violența acestui șoc, pe care-l așteptam, îi putea fi fatală, el însă își reveni și începu să se studieze metodic făcând cunoștință cu sine însuși.

     Se întuneca iar eu stăteam mai departe pironit în fața geamului, nereușind să mă dezlipesc de acolo. Stăteam ascuns și îi priveam lui And mișcările neîndemânatice. Și cred că în mintea mea mai existau ținuturi neumblate, de vreme ce gândurile mi se rătăceau unul după altul. Și în această rătăcire a minții, în care tot ce ar fi trebuit să fie definit devenise șters, îl vedeam numai pe el, apariție spectrală, care își privește într-o placă de crom ființa nemișcat, mut, o stană.

     Iar eu stăteam mai departe pironit și-l priveam.

     O rază a aștrilor nopții lunecă tăcută prin hublou, însângerând întreaga lui oglindă.

      And își duse labele la ochi, se întoarse greoi și, printre degetele-i răsfirate, văzui cum se prefiră o lumină sângerie, apoi ochii săi, două lumini roșii, apărură atât de inumani încât, pradă deznădejdii, am început să alerg pe culoarele întortocheate ale navei, trăgând cu urechea la pașii lui grei și rari, la zgomotul făcut de ușile trântite prin care ființa aceasta nouă trecea tragic.

      M-am retras într-o cabină îndepărtată a navei. Acolo situația îmi apăru mai neclară, mai neliniștitoare. Simțeam necesitatea de a-l privi pe And, de a fi în preajma lui, mă atrăgea. Știam că voi fi legat de el pentru totdeauna. Acum însă trebuia să fie convins că e singur, singur să decidă.

       Îmi fusese teamă de două lucruri: de sinuciderea sau de dispariția lui And în necunoscut, de fuga lui de oameni.

       Acum știam că And rezistase șocului. 

       Încotro va îndrepta nava ? 

       De aceea, tot timpul după decolare am privit prin ochiul micuț al hubloului citind cerul, până când anumite semne îmi spuneau că ne îndreptam către marginea Galaxiei, spre Pământ.

         **************************************************       

      Cu aceasta, cu revenirea noastră pe Pământ, îndoielile mele ar fi luat sfârșit. 

      Pe Pământ, And și-ar fi recăpătat înfățișarea omenească, ba, mai mult, ar fi putut primi chipul lui de dinainte. 

      Dar nu s-a întâmplat așa căci un roi de meteoriți ne-a distrus motoarele și am eșuat aici, pe "Lebăda gri".

      Cunoșteam planeta aceasta. E o planetă tare posomorâtă. La primul contact cu ea poate nu ți se pare; dar încercați să stați aici nu zece ani ca noi, ci doar câteva luni numai... Laguna aceasta atotstăpânitoare... și plantele cu uriașe inflorescențe căzute într-un abandon dezarmant... și viețuitoarele ei molatice și tăcute... Și apoi acest alb, și negru, și gri peste tot, și liniștea. Acum mi se pare că și liniștea a împrumutat ceva din acest gri sumbru. Cred că de aici i s-a tras și numele "Lebăda gri"...

     Primele zile după asolizare m-am cufundat într-o stare de prostație.

     Se întâmplase o mare nenorocire, ce trebuia să fac nu știam atunci și doar prin hubloul care se afla la doi metri deasupra apelor, apelor moarte, mă încumetam să țin legătura cu lumea de afară. 

     Mă bucurai totuși căci știam că atmosfera e respirabilă.

     A doua zi, după o noapte zbuciumată, am observat că nivelul apei a ajuns mult mai sus.

      Nava noastră se afunda în nămol. 

      Și totuși nu mă încumetam s-o părăsesc.

      Miezul zilei mă prinse tot în vecinătatea hubloului.

      La un moment dat, apele, până atunci calme, se încrețiră ca și cum ar fi căzut în ele un corp greu.

      Peste câteva clipe, o umbră alunecă tăcută în apropiere. Era And într-o șalupă încărcată. 

       I-am văzut ochii luminoși și fața lângă geam și, surprins, am rămas de piatră. Dacă ar fi întors în acel moment capul, aș fi fost descoperit. 

       A făcut curse între navă și mal, până seara. Se pregătea deci pentru o lungă detențiune pe "Lebăda gri".   

       A doua zi, hubloul era deja sub apă. 

       Șerpi ciudați, înarmați cu un corn între nări, se izbeau de geamul meu rânjindu-și boturile înarmate de un șir de dinți ca niște spade. Se străpungeau unul pe altul, servindu-se de corn ca de o suliță, apoi se devorau cu pofte de bestii. 

       Îmi făcură greață.

      Dintr-o cabină de deasupra, ale cărei ferăstruici erau încă în atmosferă, urmăream activitatea lui And. Aș fi vrut să fiu alături de el. Nu aveam încă tăria să-i apar în față, cu toate că acest lucru în noua situație era obligatoriu și inevitabil. 

     Și poate dintr-o slăbiciune, într-un fel justificată, aș mai fi stat ascuns dacă And n-ar fi fost atacat de monștrii din adânc. 

     La început s-au ridicat din apă zeci de capete negre și hidoase. Au rămas ca niște semne de întrebare o clipă, apoi zvăcniră și în zbor lung căutară să-l străpungă cu cornul. 

     And se apără cu înverșunare, fie ferindu-se din drumul lor, fie ucigându-i cu arma. 

     Coborând în cabina de jos, am văzut în jurul navei apă viermuind de trupuri negre și șerpuitoare.

     În acest timp, deasupra, unele dihănii se agățară cu colții de șalupă și, mișcăndu-se ritmic, o făceau să ia apă peste bordaj, iar altele treceau în salturi lungi și țintite pe lângă And. Îl copleșeau.

     Și atunci nu m-am mai gândit la nimic altceva decât că tovarășul meu nu trebuie să moară.

     Am luat o bombă puternică și cu ea în mână am apărut în cadrul chepengului navei.

      Apariția mea, aruncarea bombei, strigătul către And ca să se culce pe fundul bărcii, explozia profundă, toate durară doar câteva clipe.

      Apoi suprafața apei se acoperi cu trupuri sfărtecate și totuși bestiile nu încetară atacul asupra bărcii, prelungindu-se peste bordaj ca să ajungă la And care zăcea nemișcat pe fund.

       Am sărit alături de el. După câteva minute eram stăpân pe situație. 

       Apele se liniștiră.

       Mă aplecai vlăguit asupra lui And.

       Respira rar, abia perceptibil.

       Îmi aminti, așa cum stătea întins, de ziua operației, de... 

       Firul gândurilor mi se rupse, un plescăit sec se auzi în spatele meu. Am știut că unul dintre acei monștri zvâcnise afară și era în zbor către mine. N-am mai avut timp să mă întorc. Trupul îmi fu zguduit și o durere atroce în spate, sub torace, mă făcu să cad în genunchi, în timp ce privirea mea cețoasă căzu asupra fiarei care trecuse prin mine. Trupul îi zvâcnea în carnea mea ca un apendice absurd și înfricoșător, botul rânjit se ridică...  

      Când am ieșit din comă, And era aplecat asupra mea. Și pentru că începusem să mă zvârcolesc, căutând să spun, să mă apăr, să-i explic, el îmi porunci cu vocea lui șuierată să mă liniștesc.

--Știu totul, am înțeles. Liniștește-te, liniștește-te ! șuieră el febril, legănându-și capul mare și diform.

      Cu mare greutate mi-am întins mâna căutându-i-o și am simțit strânsoarea fierbinte a labei lui, în timp ce ochii săi mă învăluiră într-o  lumină portocalie și caldă.

      Am uitat pentru o clipă de nenorocirea noastră.

        **************************************************

      Ne-am pregătit pentru un lung, dacă nu definitiv, naufragiu pe "Lebăda gri".

      Tot sau aproape tot conținutul astronavei l-am transferat pe un loc stâncos și înalt, și în piatră am săpat un șir lung de încăperi care aveau să ne fie unicul refugiu în această lume căci din nava noastră mai rămăseseră deasupra apei doar câțiva metri. În ziua în care aceasta dispăru cu totul, un fir nevăzut se rupse între noi și oameni.

     Zilele treceau unele după altele.

     Perspectiva întoarcerii noastre pe Pământ era ca și inexistentă.

     Și, cu toate că aceasta se va întâmpla totuși acum, trebuie să recunoașteți chiar și voi, care ne-ați descoperit aici, că aveam toate motivele să abandonăm orice speranță.

      Și totuși, viața pe care am dus-o e departe de a fi fost searbădă. 

      Am început un anumit studiu al planetei, un studiu privind unele laturi absolut particulare (căci, în mare, "Lebăda gri" nu mai era demult un mister pentru pământeni). Munceam, așadar, fără a avea siguranța că cercetările noastre vor fi vreodată de folos cuiva. Oricum speram, trăiam...

      La început m-am obișnuit destul de greu cu înfățișarea lui And. Nu "greu" în sensul unei repulsii ci pentru că nu-mi venea a crede că trupul acela, străin de orice l-ar fi putut zămisli Pământul, și partea lui spirituală, creierul, fac una și aceeași ființă. Le admiteam totuși dar separat. 

      Când discutam cu el, când ne aminteam lucruri și întâmplări comune sau doar când mă gândeam la And, îl vedeam așa cum era el înainte: înalt, adus de spate, cu ochii spălăciți și cu acel ceva particular în gesturi care-l deosebea net de ceilalți.

      Toate astea, spun, se petreceau în primele zile ale contactului direct cu el, căci apoi, treptat, chipul său dinainte se șterse din mintea mea și cele două entități distincte, creierul și trupul, fuzionară, și And, sub noua lui formă, deveni unicul posibil. Acestea toate în ceea ce mă priveau.

      Dar el ? 

      El oare ce gândea despre transformarea sa subită și uluitoare ? Acceptase readucerea lui la viață chiar sub acel aspect, ori singularitatea sa nu-i devenise de nesuportat ? Și oare nu-i revenea obsesiv în minte "cazul" sau ? Dacă nu, atunci de ce-l descopeream de atâtea ori într-o atitudine abandonată ? Și tristețea ochilor săi...   

      Și pentru că îl știam renăscut datorită imaginației mele, creație a mâinilor mele, îl priveam cu sufletul distrus, ca pe un copil nereușit și nu-mi venea a crede. Apoi mă trezeam fixându-l absent, cu privirea împăienjenită.

      I-am propus șovăitor, odată, să primească corpul meu.

--De ce ? șuieră el și tresări. 

      Se ridică și plecă legănat și greoi.

      Trecură iar zile. 

      Și când observai că toate oglinzile de crom din încăperile noastre devin mate, am bănuit, am controlat și am descoperit că And le practica sistematic  un tratament ce le răpea capacitatea de reflexie. O făcea pe ascuns. M-am decis. Și dacă nu puteam să-l silesc să-mi accepte trupul, puteam să-l "apropii" pe el de mine, apropiindu-mă eu de el...

          ***************************************************

      Și într-o zi, pe când el, fiind departe, urmărea niște zburătoare, i-am propus din nou prin videofon să-mi primească trupul. 

      M-a mustrat și, pentru că întunecimea coborâtă pe fața mea îl puse pe gânduri, alergă către mine.

      Și atunci s-a întâmplat ceea ce pregătisem cu grijă și așteptam înfiorându-mă de luni de zile: mi-am distrus trupul lăsându-mi nevătămat doar capul.

      Astfel l-am obligat să mă "apropie" de el...

      Și totuși nu sunt nemângâiat căci dacă mă priviți cu luare aminte, uitând formele voastre, de proporțiile acestora dar îndeosebi uitând că sunt totuși om, veți vedea că And mi-a dăruit un trup frumos.

       Și zicând acestea, bătrânul își desfășoară în toată splendoarea lor aripile ca două giulgiuri negre, cu reflexe de metal. 

       Rămâne așa o clipă, ca o pasăre uriașă și îndoliată, își înalță gâtul de flamingo, ne face un semn obosit și se îndreaptă cu fâlfâiri rare și tăcute către marginea pădurii, unde pe un trunchi prăvălit se vede o siluetă masivă, din care pornesc două luminițe roșii.

       E And.

       Cei doi intră apoi în adăposturile lor din stâncă.

       Îi așteptăm făcând pregătirile de plecare, încărcați de gânduri și, spre seară, împreună cu ei, decolăm îndreptându-ne spre Pământ.

                                                VAARAL

                                          - B. Mircea - 

      [ Născut în 1937, a urmat liceul teoretic din Bacău, apoi facultatea de electrotehnică din Timișoara și a devenit inginer în județul Prahova ]

... dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine o porție de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiștii domeniului, în decursul timpului)!

... sper că a fost o lectură interesantă!