prin lumea antică...

Romulus Rusan
                   O CĂLĂTORIE SPRE MAREA INTERIOARĂ
                          - Cu salvarea prin lumea antică -


         Câteva ore se duc, din nou, cu jurnalul. Ana este bolnavă. Treizeci şi nouă de grade. Insolație alaltăieri, răceală ieri - un amestec de climă nestatornică şi de temperament convertit în temperatură. Azi este din nou caniculă şi, ca să plecăm mai departe, Pierrot trebuie 'preparat' îndelung, ca un pian înaintea concertului: lipesc spărturile acumulatorului, completez apa distilată, apoi, ca să fac loc pacientei, îngrămădesc lucrurile în spatele meu, iar în golul creat pe dreapta răzbate scaunul ca pe o targă. Iată-ne, un fel de Salvare pornită prin lumea antică. Nu-i de râs dar chiar aşa părem dinafară: escapadă veselă, de film mut. Orice dramă, văzută aşa, poate să pară o comedie. Eu însumi, concentrat la volan (şofer, sanitar şi ghid), trăgând cu ochiul la şosete,  la pacient şi la peisaj (curbe şi depășiri în față, bomboane şi şiroaie pe fruntea din dreapta, dealuri sure şi văi fără vegetație lăsate în urmă) pot să par un comic vestit al ecranului. Ce noroc că ştim conduce amândoi şi că ne îmbolnăvim pe rând - altfel am risca să ne pierdem vremea bolind prin campinguri... Viteza ne dă speranță: fugim de rău. De ne-ar vedea, totuşi, cei ce ne invidiază pe-acasă !
        Vrând-nevrând, opresc în trei locuri: la pompa de benzină dintr-un sat (aproape nu-i sat care să n-aibă una, iar prețurile sunt cu ceva mai mici...), la o baracă în plină şosea, unde cumpărăm nişte farfurii pictate (riscam să părăsim Turcia fără să avem o amintire despre această subtilă ceramică bicolora, într-un fel asemănătoare celei de Horezu dar ascuzănd în decorație misterioase inscripții arabe); în sfărşitul,  la Izmir, unde ne aprovizionăm cu medicamente. Împresionanta întâmplare din drogheze, unde, vrând să explic ce caut - un ceai de muşețel -, am folosit felurite desene, pându când mi-am amintit brusc numele latin - chamomilla - al plantei. Vânzătorul - un literat, după toate aparențele - a tresărit fericit şi mi-a întins, râzând cu gura pănă la urechi, pachețelul galben (pe care nu scria, totuşi, decât 'saçlariniz içlir'). Fericirea a fost reciprocă şi nu numai lingvistică, poate pentru că ne descopeream ceva comun, noi - nişte indivizi străini şi lipsiți de orice comunicare. A fost şi puțin comic, din nou.
         Mai bine să nu revezi un lucru, după ce ți-a plăcut: imposibil să-ți rerefaci părerea de prima dată. Izmirul - acum câteva zile feeric, sub înserarea promițătoare - mi se pare la lumina zilei prăfos, încins, topit, poluat şi rău-mirositor. Cei patruzeci de kilometri de ocol obligatoriu pe conturul golfului (numărați pe cadranul kilometrajului) mi se par infiniți, un adevarat coșmar. Duhnetul de hazna este acoperit doar de mirosul de smoală al asfaltagiilor ce refac şoseaua. Totuşi, priveliştea colorată a amfiteatrului de case este, încă, fermecătoare. Oraş scoică, mulat între munte şi mare. Într-un loc: 'Ocolire' (semnal)... Ne rătăcim pe nişte străduțe unde indicațiile nu mai continuă. Luăm dintr-o stație de autobuz un pieton care să ne descurce. Stăm trei în față, sardelizați. Cumpărăm caise. Arşița de patruzeci de grade şi zdruncinăturile şoselei în reparație accentuează agonia acumulatorului, care s-a mai spart într-un loc. Îl acopăr cu o foaie de plastic găsită în drum căci jeturile de acid izbucnesc din vulcanul creat, amenințând să topească metalul capotei.
          După Izmir ne despărțim de vechiul drum, de acum câteva zile, şi o luăm spre vest, în direcția Pergam. Cu media orară de până acum, riscăm să ajungem după ora închiderii. Hotărâm să ne oprim mai devreme, într-un camping din drum. Un camping modest, rural, fără dușuri dar aşi zaț chiar pe pe malul mării. Prețul, ciudat de mic - jumătate cât altele. Numărăm numai câteva corturi. Gazonul este cam năpârlit, are multe denivelări tumulare. Stăpânul stă în uşa recepției  (care-i, de fapt, propria lui casă) și parcă se miră că ne-a prins de clienți. Din când în când iese în şosete unde are o pompă de benzină, sporadic solicitată de câte un client. Astfel de pompe cu aspect domestic împânzesc toată Turcia, patronii îşi văd de lucru în casă și aşteaptă claxonul solicitantului, apoi ies ştergându-se pe mâini şi-ți umplu rezervorul, în timp ce unul din copii își lasă joaca şi se apucăștia să-ți ştergându parbrizul de noroi şi de musculițe. Dinăuntru se aude acum un fel de chef de familie, cu râsete şi coruri dezacordate. Bătând țăruşii cortului, îmi amintesc că astăzi, pe vremea asta, ar fi trebuit să fiu și eu, alături de colegii de clasă, la un fel de petrecere... Douăzeci de ani (sau treizeci ?) de la terminarea liceului... Sau numai douăzeci şi cinci ? Se face noapte până instalăm cortul. În față, aşez masa de scris cu petromaxul. Bucătăria de campanie - dincolo de cort, pentru păstrarea intimității, să nu se amestece nimeni în bucătăria noastră. În timp ce fierbe supa, deschid radioul şi ascult un buletin de ştiri, unul din acele buletine, măcar zilnice, de care n-ai dreptul să faci abstracție aici, în Orientul apropiat. Crainicul anunță că israelienii au intrat în Liban ca să pedepsească un atentat asupra ambasadorului lor la Londra. Atacul, îndreptat împotriva palestinienilor, pare la prima privire un adevărat război. Practic, al doilea război al acestui sezon, pe o planetă totuşi relativ mică - dacă socotim ce se mai întâmplă între Anglia şi Argentina... Va rămâne un conflict local sau se va extinde ? Vom mai putea continua călătoria ? Vom ajunge în Egipt, în Israel ? Întrebare devenită brusc frivolă, câtă vreme undeva se tremură de frică, se moare... în orice caz, va trebui să stăm cu urechea lipită de aparatul de radio...
        În sfârşit, după atâtea întreruperi, terminăm montarea cortului pe înserate. Printre magnații civilizației de consum (corturi masive, de căpetenii de oşti, cărora le mai lipsesc doar tuiurile şi drapelele...), pare un copilaş rătăcit pe un câmp de luptă. Silueta lui triunghiulară, alpină, culoarea lui veselă, portocalie, dau oriunde am merge crize de curiozitate. Şi acum surprindem doi bătrânei, aşezați la fereastră în căsuța lor pe roți, privindu-ne cu aviditate şi simpatie, ca şi cum s-ar vedea pe ei înşişi, în urmă cu jumătate de secol, într-o excursie montană. Le fac vag cu mâna ca să-i scot din încurcătură, apoi aşez peste cort foile de plastic fără de care aburii mării l-ar îmbiba până dimineață cu apă sărată. Numai că - descopăr abia în clipa când mă întind - ceva nu e în regulă, salteaua pneumatică refuză să fie orizonatală. Ridic un colț al cortului şi observ că, în graba a toate căte s-au petrecut, am fost cum nu se poate mai neinspirat: sub locul cu pricina este un mușuroi de furnici. Un mușuroi viu, agitat şi activ (nepot sau strănepot, probabil, al nenumăratelor mobilier moarte, acoperite cu iarbă), un mușuroi pe care n-avem cum să-l mai evităm însă, căci noaptea a căzut acum total şi definitiv, peste casa noastră şi a miilor noastre de colocatare. Vom dormi cu ele alături, gata oricând să fim atacați ? Cumpănim o vreme asupra situației, în obscuritate, și ideea care ne vine se dovedește salvatoare: le aşezăm miezuri de pâine în jurul muşuroiului, la o distanță care să le dea oarecum de lucru (aşa cum nouă ne-ar pune cineva magazinul alimentar la Buftea sau chiar la Ploieşti), şi, lăsând aripa cortului ridicată, urmărim vreo două ore operația febrilă, navetarea miezurilor în adănc. Furnicile au extraordinara capacitate de a nu mai observa nimic atunci când li se dă o treabă importantă. Încât lăcomia lor harnică ne dă răgazul de a ne odihni fără teama sau ideea fixă că vom fi agresați. Spectacolul este, un timp, fascinant: cărând munți de pâine, uneori de zece, de douăzeci de ori mai mari decât ele însele, furnicile alcătuiesc un şantier faraonic, cu nenumărate rute fixe, de la care nu se abat cu un milimetru, asociindu-se mai multe când e vorba de urcarea pantei sau se lăsarea prăjilor în craterul muşuroiului. O perfecțiune de stat supra-dezvoltat, supra-tehnologic, supra-disciplinat, care-ți dă în abstract fiori de groază. Şi când te găndeşti că un greier cântă de mama focului, undeva în beznă !
          Până la urmă, însă, ne plictisim şi încetăm săștia mai observăm muşuroiului. La ora unsprezece, când ne mai uităm odată, cam într-o doară, înainte de a stinge flacăra petromaxului, nu mai zărim nici o mişcare. Totul s-a închis în sine ca şi când n-ar fi fost. Tragem aripa cortului şi adormim liniștiți, în timp ce, singur treaz, greierul turc își face datoria.
              (Romulus Rusan, "Cu salvarea prin lumea antică")
                http://ro.m.wikipedia.org/wiki/Romulus_Rusan

... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina (http://zinnaida.blogspot.ro ) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday"!
... distribuie pe rețele articolele care îți plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: Romulus Rusan, "O călătorie spre marea interioară","Cu salvarea prin lumea antică")