conversație în întuneric. ..

EUGEN URICARIU

                            CONVERSAŢIE ÎN ÎNTUNERIC

               În acel loc descoperisem că din neglijenţă, din neatenţie ori din nepăsare îmi pierdusem umbra.

               Stăteam în faţa podului ascultând apa. Un vuiet inonfundabil acoperea zgomotul oraşului, lângă mine, la o întindere de braţ, zidul şi în întuneric, de partea cealaltă, lumini rare ale maşinilor de noapte. M-am apropiat de zid căutând un semn oarecare: era rece, era aspru la pipăit, palma aluneca peste excrescenţele tencuielii, părea că mingâi trunchiul lung al unui coral, la fel simţeam dorinţa de a percepe undeva în profunzimea lui, în alveole secrete, ocrotite de calcar, pulsaţia lentă dar sigură a plasmei. Alunceam cu mâna peste zid şi sângele meu zvâcnea în vârful degetelor.

Maşinile de noapte se vedeau de partea cealaltă a râului, rămânând pentru mine doar ochi împăienjeniţi de ceaţă ce îşi măreau dimnsiunile pţnă la a ajunge stele duble şi reci, din altă lume.

M-am simţit privit, am căutat îndelung înspre pod, ceaţa plutea până aproape de înălţimea balustradei şi am şi am văzut o siluetă retezată aproape de la jumătate. Venea încet, parcă plutind, semăna atât de mult a vis, încât am avut o clipă dorinţa să mă trezesc. S-a oprit în faţa mea, era îmbrăcat în negru, o pată imensă, la butonieră, am crezut că e o floare obişnuită, mai degrabă o crizantemă. Priveam fix la pata aceea, căutând să desluşesc în amănunt forma petalelor şi atunci a vorbit:

-Cel mai bun lucru ar fi să nu te apropii.

              Ceaţa înaintase odată cu el, părea că îi aparţine şi se oprise în aşa fel încât între noi doi se afla o ţară a nimănui ce era luminată, fără de umbre, lăsând să se vadă muchiile ascuţite ale pietrelor, metalul înnegrit al plăcilor de canal. Îl priveam în continuare, atras de floarea albă ce o purta la piept şi el începu să râdă, se auzea un gâlgâit interior venind spre mine ca o undă acvatică – ''M-am pregătit îndelung şi am fost atât de sigur că o să câştig, încât am început deja să sărbătoresc. O, nu, nu şampanie, ci, aşa cum facem noi, cu vin, şi când suntem nerăbdători, cu vin prost, ca acum !'' Făcu o mişcare şi ceaţa îi urmări gestul, lumina dintre noi venea de nicăieri şi nu se vedea nici o umbră. M-am lipit instinctiv de zid, el observă şi spuse cu ton superior: ''Cât mai strâns, cât mai strâns, e singura ta certitudine şi fără asta, fiu, pocni din degete, fiu, totul devine foarte complicat şi primejdioas.''

              Am încercat să mă desprind, crestele ascuţite ale porozităţilor intrau adânc în carne şi doream să fac asta pe nesimţite, dar el mă privea atent, fiecare gest al meu era cenzurat, devenind, aşa, simbolic şi ridicol.

-O, să nu încerci, să nu încerci cumva, e foarte greu să rămâi fără nici un sprijin, voi, ăştia, ridică un braţ împungând aerul cu degetul, voi ăştia, gânditorii, vă temeţi de multe, de nespus de multe lucruri.Mai ales vă e frică să rămâneţi singuri. Ai lângă tine zidul şi n-o să renunţi uşor la el, sunt sigur, de aceea am şi început să beau înainte de a te întâlni, pentru victoria mea. Tăcu lăsând să se audă vuietul râului şi apoi, distinct: definitivă.

               Acoperi cu palma floarea din piept şi deveni o umbră neagră, alungită, fără o dimensiune precisă, era acum umbra mea, aruncată dincolo de coridorul luminos ce ne despărţea şi atunci am avut curajul să mă desprind de zid, stăteam singur ca un stâlp de sare în lumină, ştiam prea bine că trebuia să mi-o recapăt, dar l-am auzit râzând.''E numai o glumă, domnul meu, uită-te în jur şi înţelege cât eşti de singur'', am privit şi înţelegeam nemaipomenit de simplu şi profund cât eram de singur.

-Spune drept, vreau să văd dacă ai curajul să spui adevărul, ai crezut măcar o clipă că vei reuşi să mă recapeţi ? Nu înţelegeam de ce spunea – să mă recapeţi, într-adevăr, eu îi aparţineam lui.

             V-am spus că nu am încercat doar să mă desprind, am tot dreptul să-mi dovedesc că nu depind de nimeni şi nimic şi când vorbeam eram convins că ştie cum mint, dar continuam. Doream atunci să-i spun că seamănă prea mult cu altcineva, literatură poate, dar el mi-o luă înainte, ''Vom vorbi despre Schlemihl care şi-a vândut umbra dar pe Schlemihl umbra sa l-a făcut cel puţin o dată fericit, înţelegi, cel puţin o clipă şi aş avea curajul să te întreb dacă ştii când ?'' I-am răspuns că este prea mult pentru mine şi el aprobă.''Desigur , este mult prea mult, apoi spuse rar şi distinct – Schlemihl a semnat un pact cu celălalt şi aşa a fost cel puţin o clipă egalul lui, dacă nu şi mai mult, doar cel care dă este stăpânul. ! Atunci a fost fericit, ceea ce nu se poate vorbi despre tine.'' Tăcu aici şi reluă cu o voce scăzută. ''Tu ai pierdut, ai renunţat la şansa de a câştiga de la bun început şansa de a câştiga de la bun început.

O să-ţi aduc aminte un lucru pe care toată lumea îl ştie. Înţeleptul Herodot începu să râdă, e o confuzie la mijloc, niciodată n-a fost prea înţelept grecul ăsta, dar acum să trecem cu vederea. Herodot scria despre un faraon ce a îndrăznit să lovească Nilul cu lancea. Iar faraonul şi-a pierdut vederea. Pedeapsa zeilor. Magii şi vrăjitorii i-au destăinuit că salvarea va veni peste nouăzeci de zile de la femeia care s-a iubit în viaţa ei numai cu bărbatul său legiuit. Să aibă dorinţa şi scârba de a-şi spăla orbitele sale divine cu urina acestei femei şi lumina soarelui îl va bucura. În cea de a nouăzeci şi una zi faraonul s-a spălat cu udul soţiei sale şi soarele a rămas pe mai departe de întuneric.

Stau şi te întrebi, unde este sfârşitul acestei pilde ?''

-¤-¤-¤-¤-¤-

            Tăceam şi priveam la ceaţa lăptoasă, nesigură, conturul umbrei mele – şi oare mai era umbra mea cea cunoscută ? - căpăta linii neştiute pe potriva gesturilor lor, trăiam sentimentul straniu al dilatării momentului, nici un semn exterior nu venea spre mine, singură apa în monotonia vuietului ei dovedea fiinţa mea şi a lui.

            Aşteptă răspunsul meu şi pentru mine nici un semn nu venea dinspre el, am spus încet, aproape şoptit – dar începutul ei ?

            Întrebarea mea venise pe neaşteptate, nici eu nu eram prea convins că trebuia să vină chiar în acel moment , dar el se arătă mulţumit – ''La întrebare nu se răspunde cu întrebare, dar aşa sunteţi voi, şi asta fără să ştiţi că şi atunci când vă eschivaţi, tot răspundeţi într-un fel. Schlemihl în oraşul său hanseatic n-a mai întâlnit pe nimeni care să fie aidoma lui, fără umbră, deşi se vorbea că nu era primul şi poate acesta a fost faptul hotărâtor care l-a împins să semneze pactul. Primul sau ultimul, nu are importanţă, el era omul fără umbră, acolo, avea această distincţie. Apoi s-a temut, mai mlt ca de moarte, s-a temut că e singurul. Că nu e la fel ca alţii. Dar asta apoi''. Începu să râdă, ''dar domnul meu, nu există nici o paralelă între tine şi el, Schlemihl a avut o clipă, curaj, o singură clipă, şi asta e deajuns. Şi, la urma urmei, nu te-am părăsit – sunt aici, te întreb şi, dupăcâte văd, nu ţi se pare nimic curios, înspăimântător.Pot fi două sfârşituri la plida ce ţi-am spus-o. Cineva trebuie să moară. Soţia sau magii. Alege.''

Apoi se depărtă şi îmi făcu semn cu mâna, descoperindu-şi butoniera, floarea era o flacără de magneziu, orbitoare, semnul existenţei sale materiale, acolo, la câţiva paşi. Priveam dincolo de el podul , şi mă chema insistent cu vocea cunoscută – Hai, vino ! L-am urmat, ceaţa se îndepărta la fiecare pas, dezgolindu-i silueta dreaptă, oscilând uşor în jurul unui punct imaginar şi asta la fiecare pas. ''Sunt beat, sunt mai mult decât beat şi am făcut asta în cinstea victoriei mele.E victoria mea împotriva fiinţei tale. Sunt generos, am simţit o intonaţie neobişnuită în glas, era momentul în care ar părea că ceva depinde numai de mine, hai, spune că sunt generos, nu ai nici un motiv să mă refuzi'' şi eram nevoit să pierd şi de această dată.

-¤-¤-¤-¤-¤-

             Totul era simplu, nemaipomenit de simplu şi simplitatea mă tulbura, priveam dincolo de el, podul se pierdea în întuneric şi nu ştiam ce avea să urmeze dar nu puteam să cred în voinţa mea.Am rămas câteva clipe descumpănit, îl priveam şi mă convinsesem că nu era într-adevăr decât o obişnuită crizantemă înfiptă neîndemânatic în butoniera hainei ''aşteptai un răspuns, nu ?'' El încuviinţă ''un răspuns e întotdeauna bine venit'' şi atunci i-am spus că soţia faraonului nu trebuie să moară fiind chiar dovada integrităţii regale. Sau cel puţin aşa s-ar cuveni. Fiind vinovată, faraonul nu va mai putea fi faraon, va fi doar un bărbat ca toţi ceilalţi, iar ei aveau nevoie de un faraon. ''Deci trebuie pedepsiţi magii.''

              Se depărtă de mine şi începu sî râdă, întâi încet, aproape neauzit şi apoi mai tare ''Desigur, oh, desigur, iar faraonul să rămână până la capăt un om care nu va mai vedea niciodată Soarele. Tocmai el care, se spune, era fiul Soarelui. Ştii ce se va întâmpla cu el, s8timate domn, se va stinge, va muri sau poate se va sinucide, tot una. Şi ştii de ce, să-ţi spun eu de ce: de prost, domnule, de mare prost. Poate încă nu ştiai dar acum află, doar magii, magii pe care eşti gata să-i omori îl pot ţine în viaţă, oferindu-i cândva recăpătarea vederii sau, dacă nu, cel puţin iluzia ei.''

             Mai târziu câţiva paşi şi-mi strigă batjocoritor, ''rămâi aici şi meditează, meditează pentru că asta ţi-e menirea.''
           (Eugen URICARIU,  "Conversație în întuneric")

                                     

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag -, prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF, ce o am prin bibliotecă, scrisă de specialiştii domeniului în decursul timpului) !
... sper că a fost o lectură plăcută !