glasul trecutului...

        Ion Hobana
                            GLASUL TRECUTULUI

       Undeva, spre dreapta,  Nilul îşi luneca apele în lumina scăzută a amurgului. Părea somnoros şi leneş, sortit să rămână de-a pururi în albia lui încăpătoare. Dar peste câteva luni, când marele baraj de la Assuan...
-Ei, tinere !
        Igor tresări dându-şi seama abia atunci că elicopterul încremenise deasupra pustiului.
-Dumneata visezi, continuă profesorul, şi era să pierdem singura urmă de astăzi !
-Iertați-mă, Nikolai Petrovici...
         Igor se aplecă asupra ecranului. Reflectate de ziduri ascunse, ultrasunetele înscriseseră contururi ciudate: trei linii paralele, uşor curbate spre extremități.
         Profesorul chibzuia mestecând capătul pipei din spumă de mare. Ar fi vrut s-o aprindă şi să se plimbe, cu mâinile la spate, aşa cum făcea în camera lui de pe strada Gorki... Hotărâ scurt:
-Mai sus !
         Elicea îşi înmulți turația preschimbându-se într-un uriaş disc fumuriu. Elicopterul porni să se înalțe.
         Pe ecran, liniile paralele creşteau şi se rotunjeau ca nişte arcuri întinse de o mână nevăzută. Apoi vârfurile lor începură să se apropie.
-Ce zici, Igor ?  
         Tânărul îşi umezi buzele arse de încordare. Liniile se prefăcuseră în cercuri. Trei cercuri concentrice. În mijloc, o pată neagră, dreptunghiulară.
-Mda, mormăi profesorul, nu prea seamănă cu...
          Ridică glasul, adresându-se pilotului:
-Notează coordonatele ! Ne întoarcem mâine cu tot ce-i de trebuință. În primul rând, oameni.
          Yussef clatină din cap:
-La Abu Simbel e mare nevoie de săpături... Poate găsim acolo, jos !
          Urmărindu-i privirile, profesorul şi Igor descoperiră o îngrămădire de bordeie înecate în pânzele tot mai dese ale înserării.
-Bine, se-nvoi profesorul. Să coborâm !
          Satul, mai degrabă cătunul, era înghesuit de-a lungul arăturilor. Nu se zărea nici o potecă.
-Fiecare palmă de pământ trebuie însămânțată, murmură Yussef. Şi aşa ne pândește foametea. Dar când va fi gata barajul, vom avea destul pământ irigat. Atunci vom croi şi poteci.
          Plecă să-l caute pe omdeh.
-Sunt foarte intrigat, Nikolai Petrovici, mărturisi Igor. Zidurile astea circulare...
          Dar profesorul n-avea chef de vorbă. Mormăi ceva neinteligibil continuând să-şi umple pipa cu tutun aromat.  
          În noapte izbucni urletul unui şacal. Aşa urlau şi la Abu Simbel dând târcoale marii tabere arheologice. La început, asistentul Igor Nikitin îşi trăgea pătura peste cap, să nu-i mai audă. Şi nu numai el. Mulți dintre cercetătorii care răspunseseră chemării guvernelor Republicii Arabe Unite şi Sudanului erau la prima lor campanie în deşert. Veniseră de pretutindeni, însuflețiți de ideea salvării unor mărturii unice ale trecutului. Se obişnuiseră cu şacalii şi cu haitele de câini de prin sate, cu arşița şi vânturile uscate. Lucrau zi şi noapte, în schimburi, înverşunându-se să smulgă cât mai multe comori din îmbrățișarea nisipurilor...
           Yussef se întoarse cu omdehul -- un bărbat scund, uscățiv, care cumula funcțiile de primar, judecător, notar şi, la nevoie, medic. Purta însă tot îmbrăcămintea sărăcăcioase a felahilor: turban şi cămașă până-n călcâie.
           Se învoiră fără multe vorbe. Localnicii ştiau că, în curând, apele Nilului se vor uni deasupra vechilor sălaşuri. Se pregăteau de plecare spre noua vatră statornicită de autorități şi voiau să ştie ce ascundea scoarța bătucită de paşii lor şi ai străbunilor lor...  
           Munca începu în zori. Aparatele electrice determinară densitatea solului, sondajele fotografice dovediră că înregistrările soarelui erau exacte. În amurg, trei segmente de cerc, dezgolite, stârneau zumzetul uluit al săpătorilor. Iar Igor se chinuia să-şi amintească unde citise despre zidurile acestea poleite cu bronz, cositor şi... Metalul cu reflexe roşiatice ar fi putut fi aramă... sau aur cu strălucirea domolită de vreme.
           Cuprins de o agitație neobișnuită, profesorul îi zorea pe felahi, mânuind alături de ei cazmaua şi lopata. Segmentele se prefăcură în semicercuri. După câteva zile, pata neagră de pe ecranul soarelui se dovedi a fi un templu îmbrăcat în argint, cu coama acoperişului de aur.
          "Visez, îşi spuse Igor. Doar nu suntem în Peru ! Ce să caute aici templul incașilor de la Cuzco ?..." Vru să-l întrebe pe profesor, apoi se razgândi: "Să vedem ce-or să mai scoată la iveală săpăturile."
           Încet,  încet, întregul templu fu eliberat din cochilia lui multimilenară. Zidurile se păstraseră neatinse sub armura de metal prețios. Iar înăuntru...
           Igor trăia o perpetuă uluire. Înăuntru, zidurile, coloanele, podeaua erau acoperite cu plăci de fildeş. Câteva statui de aur erau presărate prin colțuri, iar în mijloc, atingând tavanul cu creștetul, se înălța un Poseidon uriaş, conducându-şi carul tras de şase armăsari înaripați. În jurul lui, o puzderie de Nereide aşezate pe delfini, de asemenea de aur.
         "Să fie, deci, un templu grec ? se întreba tânărul. Aici, în inima Egiptului ?..."
           Una dintre coloane îi atrase în mod deosebit atenția. Era din acelaşi metal cu reflexe roşiatice care poleia al treilea zid circulator, cel mai dinăuntru. Şi pe ea fuseseră gravate semne care nu aparțineau nici unui alfabet cunoscut.    
-Seamănă cu inscripțiile guanşe din Insulele Canare, constată profesorul, cu ochii strălucitori. Şi cu cele de pe inelul găsit la Tartessos.
-Aş adăuga caracterele berbere catalogate de Hannoteau în 1860, spuse Igor.
-Exact ! Presupusa arie de răspândire ar cuprinde oceanul Atlantic, Spania, Atlasul berber şi Egiptul !
-Atunci !... izbucni Igor.
           Profesorul îl opri cu un gest. Parcă se temea că violența formulării ar putea să destrame o ipoteză încă fragilă.
           Peste câteva zile avură o nouă revelație. Yussef -- care schimbase pentru o vreme mâna elicopterului cu uneltele arheologilor -- descoperi într-o încăpere subterană a templului câteva amfore de lut, păstrate în perfectă stare. Erau modelate cu măiestrie după un tipar amintind liniile stilizate ale unui trup femeiesc şi cuprindeau sute de romburi de aramă.
-După Peru, Mexic ! exclamă Igor. Parc-ar fi romburile găsite la Palenque !
-Şi în Irlanda şi Scandinavia protoistorice, completă profesorul.
-Triunghiul s-a închis: Europa, Africa, America. Concluzia se impune de la sine.
-Eu nu te-am învățat să te pripeşti,  spuse încet profesorul.
-Dar, Nikolai Petrovici...
-Am luat legătura prin radio cu Cairo. Mâine va sosi un specialist în determinări magnetice. Mai rabdă până atunci.
                            -#-#-#-#-
             Specialistul -- un egiptean vorbăreț, cu un fes minuscul cocoțat în creștetul  capului -- veni însoțit de un uriaş taciturn, care se recomandă Ion Proca.
-Român ? se bucură Igor, scuturându-i mâna.
-Român, zâmbi mai mult din ochi celălalt.
             Şi se instală la umbră, împreună cu geamantanul său voluminos, ca şi cum pentru asta ar fi zburat ceasuri cu elicopterul.
-E ajutorul dumitale ? întrebă profesorul, uşor intrigat.
             Specialistul ridică din umeri, cu aceeaşi risipă de energie care-i însoțea toate mişcările.
-L-am cunoscut pe aeroport. Mi l-a adus directorul muzeului de arheologie.
-Ali Nadir ? se miră profesorul. Îl ştiam țintuit în pat de o criză de gută !
-N-arăta prea bine, încuviință specialistul. A venit totuşi cu mamutul ăsta care mi-a scos sufletul cu muțenia lui.
             Arheologii erau prea grăbiți, ca să se apuce de investigații. Îl lăsară deci pe Proca să tacă şi îl ajutară pe specialist să-şi despecheteze aparatele.
             Definitiv subjugat de vraja trecutului, Yussef vru să afle în ce constă determinarea magnetică. Concetățeanul său nu pierdu prilejul de a-şi proslăvi îndeletnicirea cu lux de amănunte. El porni de la faptul că un obiect de lut, lăsat să se răcească după arderea în cuptor, se magnetizează. Şi cum direcția magnetismului său depinde de poziția polilor magnetici ai Pământului, se stabilește în ce perioadă anume câmpul magnetic terestru a avut aceeaşi direcție.
-Pentru că polii ăștia magnetici sunt nestatornici ca fiicele lui Alah, suspină specialistul. Ele îşi schimbă pasiunile, iar ei poziția geografică.
             Şi începu să fredoneze aria ducelui din "Rigoletto". Din fericire, numai primele măsuri, căci nu stătuse o clipă în timp ce vorbea şi îşi isprăvi lucrul. Consultă febril nişte tabele ferfenițite de atâta întrebuințare, calculă ceva pe un colț de hârtie şi spuse, cu o modestie prea manifestă ca să fie reală:
-Sub rezerva unei erori oricând posibile, s-ar părea că amforele datează de peste unsprezece milenii. Mai precis,  au fost arse în cuptor acum unsprezece mii două sute şaptezeci de ani -- cu o aproximație de un deceniu.
             Abia după ce anunță acest rezultat îşi dădu seama de enormitatea cifrei:
-Nu se poate ! Un asemenea finisaj cu nouă milenii înaintea erei noastre?... Unde le-ați găsit ?
             Profesorul îi arătă zidurile care străluceau în lumina crudă a soarelui de amiază.
-Vreți să spuneți că şi construcția asta datează de...
-Nu, vreau să spun decât că vasele se aflau într-o subterană a acestui templu.
             Specialistul îi aruncă o privire pătrunzătoare, vrând parcă să se convingă de seriozitatea profesorului şi se apucă din nou de lucru - de astă dată în tăcere, concentrându-se asupra aparatelor, într-un ritm mult lent. Față de repeziciunea dinainte, a mişcărilor, părea aceeaşi secvență a unui film, rulată a doua oară cu încetinitorul.
            Când îşi ridică brațele în semn de nedumerită certitudine, Proca se apropie cu paşi leneşi de micul grup şi spuse, ca şi cum ar fi cerut o țigară.    
-Aş avea nevoie de vasele astea... pentru câteva ceasuri.
            Citi în ochii profesorului refuzul uimit care nu-i ajunsese încă pe buze şi se grăbi să-l preîntâmpine, scoțând din buzunarul imens al hainei un minuscul magnetofon portativ. Apăsă pe un buton şi o voce bărbătească, ușor răguşită, rosti pe neaşteptate:
-Dragă profesore...
-Ali Nadir ! exclamă Nikolai Petrovici.
-"... dictez aceste rânduri în mașina care ne duce spre aeroport. Sunt încă bolnav şi numai un lucru cu totul deosebit ar fi putut să mă scoată din casă. Acest lucru îl reprezintă invenția domnului Proca. N-am timp şi nici nu-i cazul să-ți explic eu despre ce-i vorba. Sunt sigur însă că vei fi la fel de entuziasmat ca şi mine. Aştept confirmarea. La revedere."
            Un declic şi magnetofonul se opri.
-Bine, domnule Proca, se hotărâ profesorul. O să-ți împrumutăm amforele. Numai că misterul ăsta...
-Nu-i nici un mister. Dacă vă gândiți cum lucrau olarii din vechime...
          "Olarii din vechime..." Igor revăzu în minte un desen cu contururi extraordinar de clare: olarul învârtind roata cu piciorul și modelând argila cu un bețișor de lemn, subțire şi ascuțit. În jurul lui, oameni cu flaut, harpe şi țimbale. "Perfect. Şi ce-i cu asta ?..."
-M-am gândit dar tot nu înțeleg, mărturisi şi profesorul.
           Cu un regret vizibil, Proca începu să-şi consume rezerva de fraze pentru o zi întreagă:
-Olarul și ceilalți vorbeau sau cântau în timpul lucrului. Vibrațiile sonore se transmiteau bețişorului care le imprima în argila proaspătă. Iar eu le reproduc.
           Văzu că auditorul aşteaptă şi se miră candid:
-Vă interesează şi procedeul ?
           Monoton. Specialistul se apucă cu mâinile de cap şi se-ntoarse disperat spre ceilalți:
-Omul ăsta are să mă-nbolnăvească ! Auziți ce poate să-ntrebe !...
           Proca ofta şi se resemnă să devină prolix:
-Bine... Eu, de fapt, sunt fizician. Electronist. Ideea asta mi-a venit întâmplător. Eram în concediu şi... Poate ați fost la Histria.
-Am lucrat acolo, confirmă profesorul.
-Şi procedeul ? stărui specialistul.
-Foarte simplu. Un mic complex cibernetic cu auto-reglare stabilește viteza de rotație a vasului în timpul modelării. Apoi acul se angajează în şănțulețele săpate de bețișoarele vibrante. Filtrele atenuează zgomotele, amplificatorul întăreşte vocile sau sunetele muzicale. Nu e chiar "high fidelity" dar primele fonografe nu erau nici ele fără cusur. De altfel...
            Proca deschise din nou magnetofonul. Se auziră câteva hârâituri, apoi un     scărțăit slab, repetat.
-Roata olarului era neunsă, comentă inginerul.
            Peste scârțâit se suprapuseră voci neclare, râsete, sunete de harpă şi de flaut. Profesorul şi Igor se priveau încă sceptici. Deodată se-ntoarseră brusc spre aparat:  o voce distinctă începuse să psalmodieze monoton. Egiptenii ciuliră şi ei urechile.
-Parc-ar fi în limba coptă ! exclamă specialistul. Nu înțeleg însă unele cuvinte...
           Profesorul înghiți de câteva ori în sec înainte de a reuși să se liniştească şi să explice:
-Nu înțelegi pentru ca e limba egipteană veche. Aş situa-o în perioada Imperiului mediu, cam cu două milenii înainte de era noastră.
-Ali Nadir era de aceeaşi părere, spuse Proca, oprind metofonul. După ce mi-a pus vasul la dispoziție...
-Noi ce mai aşteptăm, domnule profesor ? interveni Igor, cu vocea schimbată de emoție.
-Să-şi instaleze domnul Proca aparatele.
-Ce să instalez ? râse inginerul. N-am decât să ridic capacul geamantanului şi să aşez amfora pe discul arheofonului.
-Arheofonul, repetă specialistul. Frumos !... "Sunetul vechimii..." "Sunetul trecutului..."
-Glasul trecutului, murmură Igor privind templul îmbrăcat în aur şi argint.
-Să începem ! hotărâ profesorul.    
                         -#-#-#-#-
             Igor nu izbutește să adoarmă. În urechi îi sunau, obsedant, cuvintele pe care arheofonul izbutise să le smulgă din lutul plămădit în urmă cu unsprezece milenii. Erau cuvinte cu sonorități bizare, evocând uneori forme din berbere şi ceață. Profesorul recunoscuse chiar, din fugă, grupe de foneme care păreau să se îmbine în cuvintele guanşe notate de spanioli: algorac, alio, guam, guamf, se=zeu, soare, om, bătrân, lună. Întâi inscripțiile de pe coloana de metal, acum cuvintele...
             Proca înregistrase tot ce se putea înregistra şi plecase la Cairo, împreună cu specialistul în determinări magnetice. Igor se gândi ce furtună aveau să stărnească înregistrările acestea pretutindeni. Poate că, în sfârșit, oamenii de ştiință din toată lumea vor porni împreună la asaltul suprem al celei mai tulburătoare enigme din istoria umanității.
             Pleoapele lui Igor erau grele ca două petale de plumb. Auzi un foșnet şi o umbră îi lunecă pe obraz. Apoi o undă de răcoare pătrunse în cabina elicopterului, o dată cu o şuviță de fum aromat.
             Izbuti să deschidă ochii. Profesorul nu mai era lângă el. Ieşise uitând pe fotoliu o carte întredeschisă. Igor o luă şi-i descifră titlul la lumină săracă a lunii: "Kritias". Şi fraze din dialogul lui Platon, învățat cândva pe dinafară, se înșiruiră pe buzele lui ca sunetele unui cântec:
          "Ei acoperiră cu bronz zidul incintei exterioare, cu cositor zidul celei de-a doua incinte, iar pe cel care împrejmuia cetatea însăşi cu oricalc; metalul cu reflexe de foc."
           Se ridică de pe fotoliul-pat, își aruncă haina pe umeri şi coborâ scărița elicopterului. Mergea spre şantier murmurând mai departe:
          "În mijloc se înălța templul închinat lui Clinton şi Poseidon... Toată partea dinafară era îmbrăcată în argint... Zidurile, coloanele, podeaua erau acoperite cu fildeş. Se vedeau acolo statui de aur și mai ales una înfățișând Zeul în picioare, în carul său tras de şase armăsari înaripați; era atât de mare încât capul său atingea bolta templului şi de jur împrejurul lui se aflau o sută de Nereide aşezate pe delfini... legea supremă, primii dintre ei o gravaseră pe o coloană de oricalc, ridicată în mijlocul insulei, în templul lui Poseidon."
           Îl zări pe profesor, aşezat pe zidul cel mai dinăuntru. Vru să-i spună ceva, să-l îmbrățișeze... Rămase în picioare, nemișcat și tăcut.
           Spre apus, dincolo de Coloanele lui Hercule, în adâncul Oceanului Atlantic, dormea continentul care legase odinioară cu firele aceleiași civilizații Nilul şi
Anzii Peruvieni, Mexicul şi Peninsula Iberică. Iar aici razele lunii poleiau incintele şi templul lui Poseidon, clădite de pribegii pentru care Atlantida nu fusese o legendă, ci o patrie pierdută "într-o singură zi, într-o singură noapte fatală".            
            (Ion Hobana, "Glasul trecutului")

  ... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag - prinde bine căte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului, în decursul timpului).
... sper că a fost o lectură plăcută !