din viaţa unioniştilor...

   ''SĂ SE TOCMEASCĂ BINE TEMNIŢA TÂLHARILOR''

                                            de EMANUEL COPĂCIANU

          Când ultimul rădvan îşi făcu apariţia în capătul de sus al uliţei, slujitorii bătrânului conac de la Mînjina putură răsufla, în sfârşit, uşuraţi.

-Aşadar, a venit şi domnia sa Cuza, observă cineva.

-O să fie petrecere, nu glumă, răspunse unul din slujitori, bucurându-se copilăreşte.

-Nu-i treaba voastră să judecaţi ce fac stăpânii noştri, le tăie scurt vorba Ali. Rostul nostru e altul şi pentru asta primim plată.

          Acum slujitorii îşi puteau vedea liniştiţi de treburile lor, iar oaspeţii dinăuntru, din salonul mare al conacului, n-aeau decât să le pună noilor sosiţi cele o mie de întrebări. Conacul fusese ridicat de Petrache Negri, rânduit a fi casă pentru o familie numeroasă. Mare vistier şi agă al Moldovei, Petrache Negri îşi alese aşezământul la o răspântie de drumuri, într-o lature a satului. Din bătrâni, locului i se mai spunea şi răscrucea bisericii, căci peste drum de casa boierului se afla o biserică de lemn prin spatele căreia o potecă, bine bătătorită, ducea spre pădurea ''Frasinului''. E drept. Faţă de cele din împrejurimi, conacul nu părea prea arătos, era însă încăpător şi doldora de provizii, întrucât stăpânul se găsea mai mult printre robii şi ţăranii de pe moşie decât printre slujbaşii statului. Ceva mai în fund se găseau odăile slujitorilor, albe şi strălucitoare în acele zile de mai.

          Aici, de ziua sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, avea loc, în fiecare an o petrecere care dura uneori o săptămână încheiată în cinstea lui Costache Negri, moştenitorul de acum al Minjenei. Veneau prieteni din toată Moldova, dar şi de dincolo de Milcov, fie că erau din Ţara Românească sau din părţile Blajului şi Lugojului. Îl sărbătoreau pe el şi o vreme au sărbătorit-o şi pe Elena Negri pe seama căreia se afla toată povara petrecerilor, care ziua aveau loc ăn chioşcul din grădină, iar seara în iatacul cel mare. Această onomastică era numai un pretext, căci la Mînjina se întâlneau prieteni cu acelaşi crez şi cu acelaşi ideal în numele căruia juraseră la Paris, la Iaşi sau la Goleşti. Ideea unirii celor două principate într-o singură ţară, cu un singur guvern şi cu un singur domn era pentru fiecare o realitate, şi o poruncă, şi un ţel.

          De aceea, aşa cum s-a spus mai târziu, Mînjina devenise o adevărată ''academie liberă'' , unde, în discuţii de taină între oameni prinşi de puterea aceleiaşi credinţe, se făurea istoria cea nouă a României.

          Acum era iarăşi mai şi ''academia'' de la Mînjina îşi primise oaspeţii pentru a întocmi noi planuri pentru ţara aceea pe care o visaseră şi pentru care luptaseră strămoşii. De aceea, când sosi şi ultimul rădvan, slujitorii răsuflară uşuraţi şi Ali putea să fie mulţumit şi el la rândul său. Bătrân – dar încă zvelt, slab şi puţin adus de spate, cu o înfăţişare plăcută şi cu chipul măsliniu, Ali luptase în armata lui Napoleon şi se jura că l-a slujit şi pe marele împărat.Pentru o pricină ca asta sau pentru altele, cert este că Ali se afla în mare cinste la Mînjina. Costache Negri pusese un italian să-i facă portretul pe care acum îl ţinea la loc de seamă în camera sa de lucru. Ali îl slujise şi pe Petrache Negri pe când se găsea la Paris pentru învăţătură. Îi plăcuse de el şi, în ziua când s-a întors în ţară, Ali l-a însoţit, mărturisindu-i încă o dată convingerea ''că oamenii buni ca voi, românii, încă nu am văzut''.

          Acum primise şi pe cei din urmă oaspeţi aşteptaţi şi, urându-le ''bun venit'', după obiceiul casei îi pofttise în chioşcul din grădiniţă unde se aflau şi ceilalţi invitaţi.

          Elena păşeşte încet, săltându-şi uşor rochia de mătase albastră, sprijinindu-se de umărul soţului, mai mult din cochetărie feminină decât din pricina drumului. Acesta salută în stângă şi în dreapta, se îmbrăţişează cu toţii şi zâmbeşte afectuos tuturor şi pentru toţii are un cuvânt de spus. Are un chip frumos, puţin prelung, cu trăsături regulate, cu ochi albaştri şi un păr bogat de culoare castaniu. Poartă o barbă neagră, mică, cam aspră şi seamănă atât de mult cu împăratul Franţei şi i s-a spus acest lucru, nu ca un reproş, ci ca un compliment, iar el primeşte complimentul zâmbind şi nu ştie cum să scape de o vorbă ca asta. E îmbrăcat cu o redingotă scurtă, cenuşie, strânsă pe talie şi ea îi dă un plus de distincţie şi eleganţă spre care femeile privesc cu admiraţie. În jurul gâtului şi-a pus o lavalieră albastră, de mătase, pe care şi-o potriveşte cu o mână numai, căci în cealaltă ţine cele două pelerine: neagră a sa, de culoarea tabacului a Elenei. Se simţea bine în aceste saloane cu oameni subţiri dar era în largul său şi atunci când stătea printre cei de jos, ascultându-le păsurile şi nevoile şi căutând să le întărească credinţa într-o soartă mai bună de care vorbeau toţi şi pe care toţi o aşteptau.

          Se amesteca printre ei şi lega prietenii cu ei. Dijma bucatelor de pe moşia părintească de la Barboşi o făcea mai mult după inimă, nu după obiceiul boieresc. La nevoie îi ajuta cu un sac-doi de boabe şi chiar în bani, dar uita să-şi ia împrumutul înapoi.

          Cobora dintr-o veche familie de italieni; în veacul al XIV-lea un strămoş, ajuns cardinal, a încercat să împace biserica de răsărit cu cea a Romei. Urmaşii cardinalului au colindat lumea şi unul din ei a rămas în Moldova. Se numea Dumitru Cuza şi, pentru merite pe care nu le ştim, domnul ţării l-a uns cu rang boieresc, făcându-l comis şi dăruindu-i moşia Vlăicenilor ca să fie spre ocină lui şi urmaşilor. Unul din fiii comisului s-a căsătorit cu fata cronicarului Nicolae Costin şi aceştia sunt strămoşii săi direcţi. Spătarul Ioniţă Cuza a sfârşit sub butuc, din porunca lui Constantin Moruzi, ca unul ce cutezase să se opună asuprelilor şi jafurilor turceşti... Nicolae, unul din cei trei fii ai spătarului a fost bunicul lui Alexandru Ioan Cuza, iar tatăl său era Ioan Cuza vornicul. Acesta se căsătorise cu Sultana, fiica lui Cozadin, de origine greacă, femeie frumoasă şi înţeleaptă, crescută la Constantinopol.

          Copilăria şi-a petrecut-o la Barboşi unde vornicul avea o moşie, iar şcoala a făcut-o la pensionul lui Cuènin din Iaşi, fost ofiţer în armata lui Napoleon şi rămas în ţara Moldovei. În decembrie 1835, avea 15 ani, îşi ia diploma de bacalaureat în litere la Sorbona. Diploma era semnată de Guizot, istoric şi ministru al lui Ludovic-Filip. Ar fi dorit să devină medic, însă nu i-au plăcut disecţiile şi de aceea s-a înscris la drept, pe care nu l-a terminat. Prin căsătoria sa, avea acum 24 de ani, cu Elena, fiica postelnicului Iordache Rosetti şi a jupânesei Catinca, Cuza devine ruda celor mai de seamă familii de boieri ce au domnit în Moldova sau nădăjduiau să domnească.

          Pe Elena o cunoscuse în casa frumoasei Didiţa Mavrocordat, casă unde se întâlnea tineretul bătrânului Iaşi. Didiţa trecea drept o femeie frumoasă pe care bărbaţii o doreau, în timp ce nevestele o bârfeau sau mai curând o duşmăneau fără nici o pricină. Plină de temperament şi atrăgătoare în chip irezistibil, Didiţa plăcea de la prima vedere pentru rochiile elegante şi scumpe; dintr-un anumit capriciu le prefera pe cele de culoarea liliacului. În seara aceea îmbrăcase una liliachie, cu două cercuri de volane albe pe poalele lungi, lucrată la Viena şi pentru care Petrache Mavrocordat plătise bani grei, numai spre a-i împlini hatârul, căci ea jurase că nu se va mai duce la nici o sindrofie. De altfel, Didiţa nu se sfia să spună că piatra de safir de pe colier şi cerceii făceau mai mult decât moşia de la Vaslui pe care nici nu o văzuse. Cu un cuvânt, era femeie care voia cu orice chip să înnebunească un bărbat. Cineva spusese o vorbă – Eu nu ştiu unde o să meargă femeia asta după moarte, şi de fapt nici nu mă priveşte, dar ştiu de unde vine... Vine din fundul iadului, de unde a luat cu ea o mie de draci.

          Vorba a făcut înconjurul oraşului iar când a ajuns la urechile ei, femeia a râs şi nu s-a supărat. Se căsătorise cu Petrache Mavrocordat, om în vârstă şi fără veleităţi politice sau ambiţii, pentru că era bogat dar mai ale că-i oferise libertate încă din prima zi. Boierul Petrache avea o singură pasiune: jocul de cărţi. Se lăsa furat şi înşelat cu bună ştiinţă şi nu-l neliniştea faptul că moşiile începuseră a se împuţina la număr.

          Aşadar, Alexandru Cuza o cunoscuse pe Elena în casa lui Petrache Mavrocordat, dar jupâneasa Catinca, postelniceasa de la Soleşti, nu prea încuviinţa prietenia pe care Didiţa i-o arăta Elenei şi nici cuvinte de laudă nu găsea pentru frumoasa nepoată. Cu toate acestea, Elena Rosetti rămânea rudă cu aceşti Mavrocordaţi, aşa cum era rudă şi cu Catargi, Sturdza şi Cantacuzini.

          De statură mijlocie, suplă şi simplu îmbrăcată, nu îndeajuns de frumoasă, având la gât o salbă de diamante pe care o purtase cu un veac în urmă o altă postelniceasă, Elena făcea impresia unei femei timide însă plină de bunătate şi de o cuminţenie aparte. Trăind într-o familie numeroasă şi urmărită de griji şi unde schimbări de decor în viaţa de toate zilele nu prea avea loc, ea cunoscuse mai mult lumea livezilor şi a gherghefurilor, decât viaţa aceea zgomotoasă a unor rubedenii frumoase ca Didiţa Mavrocordat. Avea nouăsprezece ani când se hotărâse nunta la Soleşti la sfârşitul lui aprilie 1844, pentru care Iordache Rosetti şi Catinca postelniceasa rânduiseră petrecere aleasă şi îngăduiseră ca la nuntă să joace şi flăcăii şi fetele de ţărani.

-Să ne trăiţi şi să fiţi fericiţi, le-au urat oamenii satului mulţumiţi.

-Să-ţi fie inima voioasă şi casa îndestulată, i-a urat bunica, vorniceasa Rosetti, care avea să se sfârşească în aceeaşi zi cu Iordache.

          Acum erau la Minjina. Mai fuseseră şi altă dată. Iar Costache Negri avea să-i întâmpine cu vorbe alese, potrivite cu obiceiul locului, dar mai cu seamă cu firea sa. Negri era cu opt ani mai mare decât Cuza şi numai cu doi-trei faţă de ceilalţi, dar toţi îi spuneau ''moş Costache''. Numele nu-i fusese dat din pricina vârstei ci din cea a firii sale, iar el s-a simţit bine aşa toată viaţa. Era un om blând, paşnic, sfătos şi înţelept. Avea darul să domolească o minte aprinsă, să stingă nişte vorbe nepotrivite şi să bage în teacă nişte săbii ascuţite ale unor adversari, legându-i prieteni pe viaţă... Abia sfârşise disputa dintre oaspeţii sosiţi mai devreme, unii lăudând cultura germană, alţii pe cea franceză. Cum nici unii şi nici alţii nu renunţau la punctul lor de vedere, a intervenit moş Costache:

-Să fim fără părtinire, domnii mei. Mare e şi cultura franţuzului, mare este şi cultura neamţului. Omul cult nu poate trăi fără Goethe dar nici fără Molière. Dar eu zic să ne întoarcem la cărţile neamului nostru şi să-i cinstim pe dascălii noştri de românie care ne-au descoperit istoria şi obârşia noastră de fii ai lui Traian... să citim isprăvile strămoşilor noştri de la Rovine, Călugăreni şi Războieni. Să ne minunăm pentru vitejia lor şi să plângem pentru obida şi durerile lor... să ne bucurăm că neamul nostru a dat eroi ca Ştefan şi Mihai, de care vorbeşte Europa întreagă. De ce să ne certăm noi că Molière este mai prejos sau mai presus decât Schiller şi că domnii şi voievozii Moldovei au făcut mult mai mult sau mai puţin decât cei de dincolo de Milcov ? Dar să lăsăm toate astea, domnii mei, căci iată, au sosit şi cei pe care-i socoteam că nu vor mai veni...

-Fiţi bine veniţi în casa voastră de la Minjina, le spuse Costache Negri, îmbrăţişându-i.

-Bine ai venit frumosule Bonaparte, îl întâmpinară ceilalţi puşi pe glumă. Aici am scăpat de oamenii lui Mihalache Sturdza; la Iaşi ne-ar fi supravegheat în permanenţă. De fapt, Sturdza nu făcea altceva decât ceea ce făcuseră şi predecesorii lui; îşi păzea tronul cu străşnicie uzând de toate mijloacele în acest scop.

-Nouă ne-a desfiinţat ''Dacia literară'', se plângea Mihalache Kogălniceanu, sub pretext că ne-am abătut de la principiile domniei şi că am călcat bunele moravuri ale societăţii... Ce moravuri ? Reveni acesta pe un ton sentenţios. Cele ale bunului plac şi ale samavolniciei ? Ţara gemea şi Sturdza se vaită ? Dar toată lumea ştie că Sturdza nu îngăduie ca în Moldova să se facă altă politică decât a sa... şi atunci, ce mai vrea ?

-O clipă, domnule, îl întrerupse la timp moş Costache... eu zic că n-ar fi rău să lăsăm toate astea pe mâine. Să nu uităm că prietenii noştri ne aşteaptă în salonul mare... aşadar, să megem şi noi.

-Să mergem, să mergem, încuviinţară şi ei, e vreme pentru toate.

          Aceasta era acum Minjina. Păstrând chipul unei vieţi patriarhale tihnite, tocmai bună de petrecere, Minjina devenise în acelaşi timp un loc de conspiraţie politică, oarecum ieşit de sub supravegherea guvernului. Aici, ca şi la Goleşti, se întâlneau tineri din cele două principate, animaţi de aceleaşi idealuri şi năzuinţe şi mai presus de toate: unirea ţărilor surori. ''Nu este oare dureros, scria moş Costache către prietenii săi de la Bucureşti, ca un pârâu, pe care-l treci cu piciorul, să ne despartă, încât ne este mai uşor să mergem la Viena decât la Brăila ? Iată acesta este balaurul pe care trebuie să-l strivim şi noi, două neamuri nici nu trebuie decât să fim un trup şi un suflet.''

          Acum era iarăşi mai; şi prietenii de dincolo şi de dincoace de Milcov se întâlniseră din nou la Minjina ca să-l sărbătorească pe moş Costache. O onomastică nu putea trezi bănuieli în ochii guvernului de la Iaşi, şi nici în mintea lui Mihalache Sturdza. Nici o iscoadă n-ar fi bănuit că în acele iatacuri se puneau la cale acţiuni socotite primejdioase de către guvern şi împotriva bunelor moravuri ale societăţii. Şi totuşi, Ali, dintr-o obişnuită prudenţă, spusese celorlalţi:

-Nu-i treaba voastră să judecaţi ce fac stăpânii noştri...

          În definitiv ce făceau şi ce discutau nişte tineri crescuţi în ideile revoluţiei franceze şi care trecuseră apa Milcovului ? Câteva luări de cuvânt, pe care le bănuim că s-au produs, printre altele, ar putea să ne spună multe:

-De ce nu s-ar uni ţările noastre într-una singură, când toţi avem aceeaşi lege, aceeaşi credinţă şi când toţi, munteni, moldoveni sau ardeleni ne tragem din acelaşi neam şi Roma este mama noastră cea bătrână ?

-Vorbim aceeaşi limbă şi ne leagă aceleaşi datine şi aceleaşi obiceiuri, la nuntă ca şi la ceasul morţii.

-Avem aceleaşi cântece şi aceleaşi jocuri, aceeaşi istorie şi aceleaşi năzuinţe... ce ne împiedică să ne unim ?

          Fireşte, lucruri ca acestea şi altele asemenea lor nu era cu putinţă să fie discutate în tihnă şi fără primjedie. Ca să se poată înfăptui aşa ceva era nevoie de o acţiune îndrăzneaţă, căci stăpânirea nu voia să audă nici de unire şi nici de ridicarea materială şi spirituală a ţăranului. Se pare că pe boieri îi speriase şi cultura, nu numai revoluţia sau hotărârile divanului ad-hoc. Ş Parisul şi Blajul şi Islazul daseră nişte hotărâri, însă ele nu fuseseră pe placul boierilor. Dar cine mai putea rămâne cu braţele încrucişate acum când în Europa începuse o epocă nouă ? Cine ar mai fi putut opri cursul unei ape ? Cine să se mai împotrivească când o generaţie de tineri se încrîncena până şi cu moartea şi se legase să nu cedeze un pas până nu vor vedea împlinite aceste năzuinţe ajunse la ei din adâncuri de veacuri ?

          Serbarea era în toi, căci moş Costache rânduise toate cu pricepere şi îndestulare. Fuseseră chemaţi şi ţăranii să petreacă şi să se bucure din ziua aceasta, căci boierul nu se ruşina să le întindă mâna şi nici nu pregeta să-i ajute la vreme de răstrişte cu cele de trebuinţă. Oamenii se înfăţişară în straie de sărbătoare şi, când a venit vremea jocului, catrinţele moldoveneşti săltară în ritm vioi alături de hainele boierilor croite după modă franţuzească.

-Să jucăm, fraţilor, ceru tuturor Costache Filipescu, care ducea hora cu pornirea voinicească a unui fecior de munte, făcând să tremure pământul sub picioarele lor.

          Se prinseră toţi într-o horă a frăţiei, şi cei tineri şi cei vârstnici şi puţini luaseră seama că boierii şi ţăranii horeau laolaltă veseli şi că, dincolo de dorul de a juca, pulsa o altă fericire, cea a solidarităţii de stirpe, pornită dintr-o zonă secretă a fiinţei lor, decantată acolo de-a lungul anilor dar împiedicată, adesea, să iasă la suprafaţă. Iar când pofta de joc îşi făcu loc în sânge şi spiritele se încinseră de-a binelea, un flăcău iuţi jocul şi, slobozind cu toată puterea un ''zii mă'', luă pe seama lui dansul, târâindu-i pe ceilalţi după el într-un tempo îndârjit şi ameţitor. După o vreme, cei mai vârstnici ieşiră pe margine, privind cu admiraţie la cei rămaşi, lăsând să le scape câte o exclamaţie ca aceasta:

-Doamne, cât de frumoase-s româncele noastre !...

     (EMANUEL COPĂCIANU,''CUMPĂNA APELOR sau VODĂ CUZA TRECE MILCOVUL'')

... postarea este propusă pentru Citate favorite   găzduite de doamna Zina (Zinaida Strinu )  unde veţi găsi cele mai multe date... 
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''!
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: ''CUMPĂNA APELOR sau VODĂ CUZA TRECE MILCOVUL'', EMANUEL COPĂCIANU !        
(http://tulcealibrary.ro/copacianu-emanuel/ )

sursa copertă:  http://www.targulcartii.ro/emanuel-copacianu