fritt-flacc...

              FRITT-FLACC

                                                                      de JULES VERNE

          FRRITT !... e vântul care se dezlănţuie.

        Flacc !... e ploaia ce cade în torente.

        Rafala vuieşte îndoind arborii de pe coasta Vosiniei şi se sfarâmă de piscurile munţilor Crimma. De-a lungul litoralului stâncile înalte sunt roase de valurile vastei mări Megalocride.

        Frritt ! Flacc !...

        În fundul portului se ascunde orăşelul Luktrop. Câteva sute de case cu balcoane pline de muşchi verzui care le apără de bine de rău împotriva vântu lui din larg. Patru sau cinci străduţe în pantă, mai mult râpe decât străzi, pavate cu pietre, murdare de zgura aruncată de conurile eruptive din fundal. Vulcanul nu e departe - bătrânul Vanglor. În timpul zilei presiunea internă se risipeşte sub formă de vapori sulfuroşi. Noaptea, când şi când se revarsă cascade de flăcări. Asemeni unui far cu raza de 150 de kertse, vulcanul Vanglor semnalizează portul Luktrop cabotierelor, felucilor, velierelor sau balansierelor, a căror etravă spintecă apele mării Megalocride.

        În cealaltă parte a oraşului se înalţă câteva ruine din epoca crimeriană. Apoi, un cartier cu aspect arab, un casbah cu ziduri albe, acoperişuri rotunde şi terase de soare. O îngrămădire de cuburi din piatră aruncate la întâmplare. Un adevărat joc de zaruri ae căror puncte s-au şters sub patina timpului.

        Se remarcă printre altele Şase-Patru, nume dat unei clădiri bizare, cu acoperiş pătrat, având şase ferestre pe o faţadă şi patru pe cealaltă.

        O clopotniţă domină oraşul, clopotniţa pătrată de la Sainte-Philfilène, cu clopotele atârnate în dreptul ferestruicilor şi pe care uraganul le pune uneori în mişcare. Semn rău. Atunci spaima se lasă peste ţinut.

        Aceasta este Luktrop. Periferia e alcătuită din cocioabe dărăpănate, răspândite în câmpie printre grozame şi arbuşti, la fel ca în Bretania. Dar nu suntem în Bretania. Ne afăm în Franţa ? Nu ştiu. În Europa? Habar n-am.

        În orice caz, să nu căutaţi orăşelul Luktrop pe hartă, nici chiar în atlasul Stieler.

                                                              II

        FROC !... O ciocănitură discretă la uşa îngustă a clădirii Şase-Patru, situată la colţul din stânga a străzii Messaglière. Este o casă dintre cele mai confortabile, dacă totuşi acest termen se potriveşte oraşului Luktrop - una dintre cele mai bogate, dacă a câştiga în fiecare an câteva mii de fretzeri înseamnă o avere.

        Ciocăniturii îi răspunse un lătrat sălbatic, mai mult urlet, cum ar fi lătratul unui lup.

Apoi o fereastră cu jaluzele se deschise deasupra intrării.

-La dracu cu toţi nepoftiţii ! se răsti o voce plină de răutate şi asprime.

        O tânără, tremurând în ploaie, înfăşurată într-o manta jerpelită, întrebă dacă doctorul Trifulgas e acasă.

-Este sau nu este ! Depinde !

-Vin pentru tatăl meu; e pe moarte.

-Şi unde moare, mă rog ?

-Înspre Val Karniou, în patru kertse de aici.

-Şi îl cheamă ?...

-Vort Kartif.

                                                              III

        Un om dur, acest doctor Trifulgas. Prea puţin înţelegător şi care nu acordă îngrijiri decât cu plata înainte. Bătrânul său dulău Hurzof - o corcitură de buldog cu prepelicar - avea mai mult suflet decât el. Casa doctorului, neprimitoare cu cei săraci, nu-şi deschidea porţile decât pentru cei avuţi. De altfel, totul era tarifat: atâta pentru o febră tifoidă, atâta pentru o congestie, atâta pentru o pericardită sau alte maladii pe care medicii le inventează cu duzina. Or, covrigarul Vort Kartif era un om sărman, dintr-o familie amărâtă. Pentru ce să se deranjeze doctorul Trifulgas şi încă într-o astfel de noapte !

-Numai pentru că am fost trezit din somn, mormăi culcându-se la loc, ar costa zece fretzeri!

        De-abia trecură douăzeci de minute şi ciocanul de fier lovi din nou în poarta clădirii Şase-Patru.

        Bombănind, doctorul îşi părăsi culcuşul şi strigă, aplecat peste pervazul ferestrei:

-Cine-i acolo ?

-Sunt nevasta lui Vort Kartif.

-Covrigarul din Val Karniou ?

-Da, şi dacă refuzaţi să veniţi, o să moară.

-Ei bine, ai să fii văduvă !

-Iată douăzeci de fretzeri...

-Douăzeci de fretzeri ca să merg până la Val Karniou, la patru kertse de aici ?

-Fie-vă milă !

-La dracu !

        Şi fereastra se închise. Douăzeci de fretzeri ! Halal chilipir ! Să rişte un guturai sau o durere de şale pentru douăzeci de fretzeri tocmai acum, când a doua zi era aşteptat în Kiltreno de bogătaşul Edzingov, din a cărui gută scotea câte cincizeci de fretzeri pe vizită !

Cu această îmbietoare perspectivă, doctorul Trifulgas adormi şi mai vârtos decât înainte.

                                                              IV

        FRRITT !... Flacc !... Şi froc !... froc !... froc !...

        Pe lângă rafale se auziră de astă dată şi trei lovituri de ciocan, date de o mână mai hotărâtă. Doctorul dormea. Se trezi dar în ce stare ! Prin fereastra deschisă uraganul se năpusti cu furie.

-Am venit pentru covrigar...

-Iar nenorocitul ăla ?

-Sunt mama lui !

-Să crape odată cu maică-sa, cu nevastă/sa şi cu fiică-sa laolaltă !

-A avut un atac de apoplexie !

-Eh ! Să se ferească !

-Am primit nişte bani, zise bătrâna, un acont pentru casa vândută negustorului de cărbuni, Dontrup, de strada Messaglière. Dacă nu veniţi, nepoţica mea nu o să mai aibă tată, noră-mea o să rămână văduvă, iar eu am să fiu lipsită de fiul meu !...

        Era sfâşietor, era cumpit să auzi glasul bătrânei, să te gândeşti că vântul îi îngheaţă sângele în vine şi ploaia îi udă oscioarele uscate.

-Un atac de apoplexie costă două sute fretzeri, răspunse câinosul Trifulgas.

-N-avem decât o sută douăzeci !

-Noapte bună !

        Şi fereastra se închise.

        Dar, după o scurtă chibzuire, cei o sută douăzeci de fretzeri pentru un drum de o oră şi jumătate, plus o jumătate de oră vizita, însemnau totuşi şaizeci de fretzeri pe oră - un fretzer pe minut. Un venit modest dar care nu merita neglijat.

        În loc să se culce din nou, doctorul îşi puse repede haina de catifea, îşi trase cizmele pentru noroi, se încotoşmănă în blana de lutru şi, cu pălăria de ploaie în cap, cu mănuşile în mâini, lăsă lampa aprinsă lângă registrul său medical deschis la pagina 197. Apoi, împingând ușa de la intrare, se opri în prag.

        Bătrâna era acolo, sprijinită în baston, descărnată de cei optzeci de ani de mizerie !

-Unde sunt cei o sută douăzeci de fretzeri ?

-Iată-i şi deie Domnul să-i recăpătaţi însutit !

-Domnul ! Banii Domnului ! L-a văzut careva vreodată ?

        Doctorul îl fluieră pe Hurzof, îi puse un felinar în bot şi o porni înspre ţărmul mării.Bătrâna îl urma.

                                                              V

        CE mai vreme cu vânt şi ploaie ! Se auzea în furtună dangătul clopotelor de la Sainte-Philfilène. Semn rău ! Da' de unde ! Doctorul Trifulgas nu era superstiţios. Nu credea în nimic, nici măcar în ştiinţă - afară doar de profiturile pe care i le aducea.

        Ce mai vreme, dar şi ce drum ! Numai pietroaie şi zgură vulcanică; bolovanii acoperiţi de muşchi lunecos, zgura sfârâind ca într-un cazan. Nici o lumină în afară de cea a felinarului câinelui Hurzof, palidă şi tremurătoare. Uneori se zăreau izbucnirile incandescente ale vulcanului Vangler, în miezul cărora se agitau umbre fantomatice. Nimeni nu ştia încă ce ascundeau adâncurile uriaşelor cratere. Poate duhurile lumii subterane, ce se risipeau în văzduh.

        Doctorul şi bătrâna urmăreau conturul micilor golfuri de pe litoral. Marea era lividă – un alb de linţoliu. De-a lungul liniei fosforescente a resacului, scânteia părând să arunce pe plajă miii de ţipari sclipitori.

        Suiră amândoi până la cotitura drumului, între dunele vălurite, unde arbuştii şi trestiile se loveau cu sunet metalic, de baionete.

        Câinele se apropie de stăpân şi păru să-i spună:''Ei ! O sută douăzeci fretzeri de pus în casa de bani ! Aşa se face averea ! Un hectar de vile în plus ! Un fel de mâncare la cină în plus ! O strachină pentru credinciosul Hurzof în plus ! Să-i îngrijim pe bolnavii avuţi şi să le luăm sânge... după punga fiecăruia !''

        În acel loc bătrâna se opri. Cu degetul tremurător arătă în întuneric o lumină roşiatică. Era casa lui Vort Kartif, covrigarul.

-Acolo ? întrebă doctorul.

-Da, răspunse bătrâna.

-Harrauah ! Lătră câinele Hurzof.

        Deodată vulcanul Vanglor bubui, scuturat până în temelii. O vâlvătaie funinginoasă se ridică în văzduh, străpungând norii. Doctorul Trifulgas fu aruncat la pământ. Se ridică blestemând şi privi împrejur. 

        Bătrâna nu se mai afla în spatele lui. Dispăruse în vreo crevasă sau pierise printre norii ceţoşi ? Dar câinele rămăsese acolo, aşezat în coadă, cu botul căscat şi felinarul stins.

-Să mergem mai departe, murmură doctorul Trifulgas.

        Preacinstitul zgârcit primise cei o sută douăzeci de fretzeri. Acum trebuia să-şi facă meseria.

                                                              VI

        DOAR un punct luminos, la o jumătate de kertsă depărtare. Era lampa muribundului – sau poate a mortului. Într-adevăr, era locuinţa covrigarului. Bătrâna i-o arătase cu degetul. Nu mai încăpea îndoială.

        Printre vâjâielile vântului şi răpăielile ploii, în vacarmul furtunii, doctorul Trifulgas înainta cu paşi grăbiţi.

        Pe măsură ce se apropia, casa izolată în mijocul pustietăţii se contura tot mai limpede.

Era ciudat să observi cât semăna cu locuinţa doctorului din Luktrop. Aceeaşi aşezare a ferestrelor, aceeaşi intrare îngustă cu portal arcuit.

        Doctorul Trifulgas înainta cât putea de repede în furtuna dezlănţuită. Uşa era întredeschisă, n-avea decât s-o împingă, o împinse, intră, iar vântul o trânti cu violenţă în urmă-i.

        Afară, câinele Hurzof urla, oprindu-se uneori, asemenea cântăreţilor de strană, între două versete de psalm.

        Ce ciudat ! S-ar fi zis că doctorul Trifulgas se întorsese în propria casă. Cu toate acestea nu se rătăcise. Nu făcuse nici un ocol. Se afla la Val Karniou şi nu la Luktrop. Şi totuşi recunoştea acelaşi coridor scund şi boltit, aceeaşi scară de lemn în spirală, cu balustrada roasă de mâinile clienţilor.

        Urcă. Ajunse pe palier. Pe sub uşă se zărea o lumină palidă, întocmai ca acasă.

        Era un coşmar ? În lumina difuză îşi recunoscu odaia, canapeaua galbenă, în dreapta – cufărul din lemn de păr, în stânga – casa de bani blindată, unde urma să pună cei o sută douăzeci fretzeri. Iată şi fotoliul cu spetează de piele, masa cu picioarele răsucite, iar pe ea, lângă lampa ce abia mai pâlpâia, registrul deschis la pagina 197.

-Ce-i cu mine ? şopti.

        Ce avea ? Îi era frică. Pupilele i se dilataseră. Trupul parcă i se micşorase, se chircise. Îl trecură sudori reci şi simţi cum îl cuprind frisoane de spaimă.

        Dar trebuia să se grăbească! Lampa fără ulei avea să se stingă şi muribundul odată cu ea !

        Da, patul era acolo – patul lui pătrat, cu coloane, cu baldachin, apărat de perdelele împodobite cu înflorituri luxoase. Era oare acesta culcuşul unui biet covrigar?

        Cu mâna tremurândă, doctorul Trifulgas apucă perdelele. Le deschise şi privi.

        Muribundul, cu capul afară din plapumă, stătea nemişcat, gata să-şi dea duhul. Doctorul se aplecă asupră-i...

        Ah ! Ce strigăt, căruia îi răspunse, de afară, urletul sinistru al unui câine ! Muribundul nu era covrigarul Vort Kartif !... Era doctorul Trifulgas !... Pe el îl lovise damblaua – pe el însuşi ! O apoplexie cerebrală provocase o bruscă acumulare a serozităţilor în creier, paralizându-i întregul corp !

        Da ! Pentru el venise cineva să-l caute, pentru el se plătiseră cei o sută douăzeci de fretzeri ! El, care, lipsit de inimă, refuzase să-l îngrijească pe covrigarul cel sărac ! El avea să moară !

        Doctorul Trifulgas parcă înnebunise. Se simţea pierdut. Accesele creşteau din clipă în clipă. Nu numai că toate funcţiile se reduseseră dar până şi bătăile inimii şi respiraţia erau tot mai rare. Şi totuşi încă nu-şi pierduse cunoştinţa pe de-a-ntregul !

        Ce era de făcut ? Să micşoreze masa sanguină printr-o extracţie de sânge ? Dacă şovăia, doctorul Trifulgas era mort... Pe atunci încă se mai lua sânge şi, ca şi astăzi, medicii îi vindecau de apoplexie pe toţi cei care aveau zile.

        Doctorul Trifulgas înşfăcă trusa, scoase braţul dublului său: sângele nu apăru. Îi fricţionă energic pieptul: simţi că-şi pierde răsuflarea. Îi încălzi picioarele cu pietre fierbinţi; dar ale sale se răciră.Atunci dublul său se ridică, se zbătu, scoase un ultim horcăit... Şi doctorul Trifulgas, cu toate ajutoarele ştiinţei, ''muri în propriile sale braţe''.

        Frritt !... Flacc !

                                                              VII

        DIMINEAŢA următoare, în casa Şase-Patru fu găsit un simgur cadavru, cel al doctorului Trifulgas. Îl aşezară în coşciug şi fu condus cu mare pompă la cimitirul din Luktrop, după atâţia alţii pe care el îi trimisese acolo – conform reţetei.

        Cât despre bătrânul Hurzof, se spune că, din acea zi, aleargă prin mlaştini cu felinarul aprins şi urlă a pustiu.

        Nu ştiu dacă o fi aşa dar se întâmplă atâtea lucruri ciudate în această ţară a Volsiniei, mai exact în împrejurimile orăşelului Luktrop. De altfel, repet, nu căutaţi acest oraş pe hartă. Cei mai buni geografi nu s-au putut pune de acord asupra latitudinii – şi nici măcar a longitudinii sale.

                     (JULES VERNE, ''FRITT-FLACC'')
                   -în româneşte de ANDREI NICULESCU-

          

            

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !

... sper că a fost o lectură plăcută ! 

sursa desenului - rândunica:

http://www.qbebe.ro/utile/desene_de_colorat/pasari