timpul ca lumină...

... obişnuită, în ultima perioadă cu unele postări din cărţile ce mi-au plăcut, am ales pentru azi un capitol dintr-o minunată carte:  

 NICHITA STĂNESCU 

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Nichita_St%C4%83nescu )

                 

AMINTIRI DIN PREZENT

(sursa coperţii:

https://www.okazii.ro/cautare/nichita+stanescu+amintiri+din+prezent.html )

                                  TIMPUL CA LUMINĂ

                                                   I

           Orice obiect, după distrugerea criteriilor lui interioare, involutiv se transformă în lumină.
           Orice obiect este o formă de lumină oprită într-o structură.
                                                         II
           Funcţia principală a obiectelor este absorbţia. Atâta timp cât forţa de absorbţie depăşeşte forţa de ejecţie, obiectul se află în formare, în creştere.
           Gravitaţia reprezintă suma absorbţiilor obiectelor reunite într-un câmp cosmic.
                                                       III
           Forme de gravitaţie sau de absorbţie se pot remarca şi în domeniul semiabstract al limbii. Atragerile şi respingerile reciproce între grupurile de cuvinte le-au transformat pe acestea treptat-treptat în substantive şi verbe cu tot soiul de nuanţe înconjurătoare.
                                                       IV
           Starea de absorbţie exprimată prin sentimente corespunde stării firescului. Starea mirării poate produce sublim de spaimă. Firescul este o stare luminoasă.
                                                       V
           Mirarea opreşte timpul iar firescul, dimpotrivă, îl declanşează. Timpul este de fapt lumină. În acest sens unitatea cea mai mică de timp este fotonul.
                                                     VI
           Luminescenţa putregaiului dintr-o pădure, copil fiind, m-a pus pe gânduri. Starea lui de vis mi-a dat un sentiment ciudat. Mai târziu mi-am imaginat lumina ca fiind starea de dinainte de naştere şi starea de după moarte. Imitând o formulă a lui Coandă:''omul este un accident hidraulic'', aş zice:''omul este un accident al luminii''. În acest sens am putea considera lumina solară ca pe o stare prenatală, ca pe un timp neorganizat într-o structură.
                                                   VII
           Somnul echilibrează absorbţia cu ejecţia. Face evidentă starea discontinuă a lucidităţii, deci a existenţei. Timpul se dezorganizează în perioada somnului. Lumina devine interioară, devine sentiment transformându-se în lucioli.
                                                  VIII
           Însăşi existenţa, ca somn al luminii, face evidentă dicontinuitatea acesteia şi deci a timpului. În acest sens putem să socotim existenţa ca pe o cuantă de timp.
                                                   IX
           Interiorul fotonului ţine esenţa universului: timpul. Transformarea luminii în existenţă şi transformarea existenţei în lumină, aşa cum mi-o închipui acum, poate fi o metaforă. Dar dacă nu e numai o metaforă ?
                                                   X
           Mă întreb dacă luminescenţa aceea nocturnă dintr-o pădure a copilăriei era o naştere sau o moarte. Dacă era o încetinire de lumină până la transformarea ei, închegarea ei în simţuri, sau dimpotrivă, dacă era distrugerea de organe emanând lucioli de vis.
                                                  XI
           Timpul este lumină. Dar lumina, ce este lumina ?   

                               (vol ''AMINTIRI DIN PREZENT'', NICHITA STĂNESCU)