visuri de copil...

              
                          

                             VISURI DE COPIL

                                       - ABD AR-RAHMAN AŞ ŞARKAWI -


       
         În lumea lui mică toţi dormeau: tata, mama, capra şi găinile... El încă nu putea să adoarmă.
         Se uita la raza palidă pe care o arunca în camera întunecoasă o lampă obosită, împrăştiind mai mult fum decât lumină. Se uita şi aştepta să se trezească mama şi să se facă ziuă. Mâine, pentru prima oară, va îmbrăca un costum european, va încălţa ghete - toate noi - şi va pune un fes cu ciucure ! Şi toate astea pentru că va pleca la oraş să dea examen de admitere la şcoala de acolo.
       Călătoria o va face pe măgar, pe măgarul care i-a pricinuit atâtea necazuri şi pe care visase de atâtea ori să-l încalece ! Şi chiar l-a încălecat odată... Mustafa uitase, desigur, toate întâmplările care au zguduit satul dar lovitura cu care l-a zvârlit unchiul atunci de pe spinarea măgarului, n-o s-o uite nici peste o mie de ani ! Unchiul avea mare grijă de măgar şi-l socotea mai folositor pentru familie decât douăzeci de derbedei nepricopsiţi ca el. A căra pământ - spunea el - e o povară destul de mare pentru un măgar bătrân. Asta n-o putea înţelege Mustafa: cum tata şi unchiul pun măgarul să care atâta pământ, iar pe el, singurul copil al familiei, nu-l lasă nici măcar să-l încalece !
          Familia îi era destul de mică: el, mama, tata şi unchiul, iar averea lor era şi mai mică: măgarul cel bătrân, o capră şi câteva găini. Tatăl învăţase la Al-Azhar, mai demult, şi ar fi vrut să ajungă şeih, dar nu s-a putut. S-a întors în sat într-o seară, cu turbanul lăsat pe frunte. Fratele lui a fost primul care l-a întâmpinat şi i-a spus râzând:
-Ce ţi-ai lăsat turbanul pe frunte ? Crezi că aşa o să-ţi pice banii mai uşor ?
         Satul a făcut haz de cuvintele unchiului şi continuă să râdă de ele şi astăzi, dar, din păcate, vorbele i s-au adeverit. Tânărul student n-a mai avut cu ce să-şi continue învăţătura şi nu s-a mai întors la Cairo; s-a căsătorit şi s-a stabilit în sat. Şi-a păstrat însă turbanul acela larg, aplecat pe frunte şi, dacă n-a ajuns şeih, cu o droaie de învăţăcei în jurul lui, a ajuns însă în sat un om a cărui vorbă este luată în seamă. El îi împacă pe săteni, el îi sfătueişte, el le scrie jalbele, atunci când îi nedreptăţeşte primarul.
         Când Mustafa s-a făcut mare, tatăl său l-a trimis să înveţe întâi la şcoala din sat şi după ce-a terminat-o, s-a gândit să-l dea la oraş, să înveţe mai departe, să ajungă şi el cineva. Unchiul însă nu era de părerea lui; după el, Mustafa ar fi trebuit să rămână în sat, să-l ajute la muncă, să stea lângă el, să apere familia de sătenii care nu le arată respectul cuvenit, de toţi cei care le fură apa din canalul de irigaţie şi care-şi lasă oile să pască pe bucata lor de pământ, şi aşa destul de prăpădită.
          Unchiul era un om slab şi pirpiriu, cu faţa arsă de soare, cu trăsături hotărâte în care se citea amărăciunea, dar plin de haz. De vorbele lui de duh, şi-au amintit sătenii mulţi ani în şir. Când şeful de post nedreptăţea pe careva, sau când primarul sfeterisea găini sau bani de la ţărani, singura lor mângâiere erau vorbele înţepătoare ale unchiului, vorbe în care ţăranii găseau o uşurare pentru sumedenia de necazuri care le umbrea viaţa.
        El a continuat să i se împotrivească fratelui său, încă de când i-a venit acestuia ideea să-l trimită pe Mustafa la oraş. Chiar în seara aceea, după ce familia s-a aşezat la masă, unchiul a sfărâmat o ceapă mare şi ronţăind nişte pâine uscată cu o bucată de brînză veche, roşie, i-a spus:
-Ascultă-mă pe mine, frăţioare, lasă băiatul să stea acasă. Îţi va fi de mare ajutor mai târziu. Ce crezi că de el depinde neatârnarea ţării ? O s-o aducă el ? Ori crezi că-i buricul pământului...
        Mustafa mai auzise câte ceva despre ''independenţă'' şi ''ţară'', dar neştiind bine despre ce-i vorba, se năpusti mânios, strigând:
-Am s-o aduc, ce ştiţi voi !      
        Unchiul s-a pornit pe râs şi râdea cum nu-şi mai aminteau să-l fi văzut vreodată. A râs şi tata, zicând: ''Să de Dumnezeu !''. La urmă, unchiul a mormăit visător şi a continuat să zâmbească:
-Mai ştii, măi flăcăule...
...............................................................................................................................................
            Unchiul s-a culcat pe laviţa din odaia de-alături ca să se trezească o dată cu zorii. Şi ziua parcă nu mai vine, ca să ducă pe raza ei caravana cu băiatul la oraş... Iar odaia în care ticăie inima lui Mustafa este închisă din toate părţile, nu există niciun loc pe unde ar putea pătrunde căldura soarelui sau visele lunii. Sforăiturile se amestecă cu răsuflarea caprei şi cu zgomotele nopţii, iar lampa de ţară, trudită, pâlpâie cu o lumină palidă, slabă, ca speranţa din unele suflete.  Nici nu luminează ca lumea, nici nu se stinge.
            Clipele se scurgeau una după alta şi parcă nu se mai terminau. Mustafa ar fi dorit să se întâmple o minune şi să se vadă deodată în hainele lui cele noi, să fie şi el ca băiatul şefului de post, care cutreiera satul apărat de autoritatea tatălui, e de aceaaşi vârstă cu el, dar are părul pieptănat, faţa rumenă, vioaie şi genunchii albi. Ocupaţia lui este să se zbenguie prin sat, să facă pe grozavul în faţa copiilor care se topesc de admiraţie pentru toate fleacurile pe care le văd la el, să fugă râzând, să taie calea oamenilor şi a animalelor, împiedicând ba pe unul, ba pe altul să-şi vadă de treabă. Toate astea în timp ce vătaful satului îl urmăreşte cu un zâmbet părintesc: drăguţ băiat !
           Mustafa îşi aminteşte că, odată, era gata-gata să se ia la bătaie cu el; numai că vătaful l-a apucat şi l-a ţinut bine de mâini, lăsând odrasla şefului să-l pălmuiască, după care i-a făcut vânt cât colo, ocărându-l cum i-a venit la gură pe taică-său, pe tatăl tatălui său şi pe toţi oamenii din sat.
           Când Mustafa a povestit întâmplarea, mama l-a certat, tata l-a înghiontit, iar unchiul i-a tras una după ceafă, ţipând:
-Ce nu ţi-e bine ? Crezi că ai şi ajuns stăpânul satului ? Parc-ai fi taică-tău, că şi el a plecat de la Cairo tot pentru o chestie d-asta !
             Toate astea şi le aminteşte Mustafa, căutând să grăbească timpul şi să plece odată la oraş. Va intra la şcoală şi va ajunge ca feciorul şefului de post, ba chiar ca fiul prefectului ! Va îmbrăca haine europeneşti şi când va vorbi el, toată lumea o să-l asculte cu plăcere. Ce mai, o să ajungă un om care o să le ştie pe toate, ca inspectorul acela gras, ce venise la şcoală toamna trecută într-o trăsură grozavă, căreia nu-i păsa de hârtoape. Fetele, care nu trecuseră de câmpurile din jurul satului în viaţa lor, îl vor urmări de după porţi gândind câte lucruri ştie omul ăsta venit aşa de departe. În clasa lui Mustafa, inspectorul a fost întâmpinat de învăţător, căruia copiii îi ştiau de frică, lui, dar mai ales băţului pe care-l folosea destul de des;  de data asta, spre uimirea tuturor, s-a observat că vocea îi tremura parcă, şi parcă era emoţionat, iar înjurăturile nu-i mai ieşeau din gură ca altă dată. Aşa că vizitatorul le-a devenit dintr-o dată simpatic.
           În clasă se lăsase o linişte adâncă, amestecată cu un fel de teamă, iar când inspectorul a început să vorbească, mânuţele copiilor s-au crispat sub pupitre, fermecaţi cu totul de vorbele lui, căci nimeni nu le mai vorbise aşa de frumos pân-atunci. Inspectorul a cerut elevilor să deseneze pe tablă un obiect care se numeşte ''măr''. A fost o poveste întreagă, că n-o s-o uite nici unul aşa de uşor ! Copiii n-au înţeles ce vrea inspectorul de la ei. Atunci acesta s-a întors spre învăţător şi l-a îndemnat pe el să deseneze pe tablă un măr. Dar învăţătorul, ruşinat, a ezitat, încercând parcă să-şi amintească ceva, fără să reuşească, şi ei au izbucnit în râs.
         La oraş ve vedea cum arată merele, aşa cum va afla, desigur, toate secretele oraşului şi adevărurile vieţii.
.............................................................................................................................................
        Dar de ce nu se trezeşte odată tata ? Sforăitul său liniştit continua să se amestece cu răsuflarea caprei, pe care acum, Mustafa, o putea privi cu dispreţ. Multe necazuri i-a făcut şi capra asta ! De câte ori se ducea cu ea, dimineaţa ori seara, sărea dintr-o parte în alta a drumului - până îi venea ei bine şi-apoi scăpa, făcându-l pe Mustafa să-şi primească porţia de la unchiu-său. Numai că acum s-a terminat şi cu capra ! A scăpat de ea ...
       Capra se întoarse şi-l privi cu ochii ei mari şi inexpresivi. Mustafa se ridică cu grijă şi aruncă o privire spre părinţii săi, care dormeau aproape de el, pe o saltea întinsă direct pe pământ. Lampa abia mai clipea, când, cu inima bătându-i de emoţie şi de bucurie, Mustafa s-a strecurat de la locul său, a întins mâna cu precauţie şi a deschis lada în care mama punea hainele bune, prăjiturile şi toate lucrurile scumpe.
          Din nou capra s-a mişcat şi parcă a icnit, uitându-se la el supărată. Dându-şi seama că era legată de capacul lăzii, s-a grăbit să-i desfacă legătura. Apoi, deschizând încetişor lada, a scos un suspin lung, de prea multă bucurie.
           Cu costumul în braţe s-a îndreptat spre culcuşul lui şi l-a-nîntins acolo în toată splendoarea sa; îmbrăţişându-l, într-un delir al speranţei parcă, mirosul hainelor noi îi pătrunse în nări, şi-l învălui cu totul, simţind cum îi dă viaţă. În timp ce mâna lui mângăia pânza aspră, Mustafa îşi lăsă gândul să-i zboare la oraş, la oamenii de-acolo, care mânâncă mere, pâine albă de grâu, carne, orez...
             Sufletul îi era plin de atâta fericire, încât închise ochii, încercând parcă să şi-o stăvilească. O beţie plăcută îi pătrunse puţin câte puţin în trup şi simţi cum începe să plutească, să se cufunde într-un abis fermecat, în care jucau parcă şi se amestecau culori odihnitoare. Zgomotele se auzeau undeva departe, tot mai departe, ca-n vis.
             Deodată, Mustafa simţi o durere ascuţită în tot trupul. Urechea îi fu lovită de strigătele mamei, ale tatălui şi ale unchiului. Se ridică frecându-se la ochi. O palmă îl făcu să se clatine puţin şi începu s-o strige pe mama, dar mama se şi năpustise asupra tatii şi a unchiului, cum n-o mai văzuse până atunci, ţipând că o să-i ucidă odorul pentru o bucată de pânză şi că o să-i chinuie strigoii pentru că l-au bătut în somn.
               Mustafa deschise ochii de-a binelea şi începu să-şi caute costumul... costumul cu care avea să meargă la oraş şi care avea să-l scape de toate necazurile astea ! Dar nu mai găsi decât o bucată de pânză sfârtecată, şi atunci nu mai ştiu ce să facă.
               Începu să-şi rotească ochii împrejur şi să plângă cu sughiţuri. În spatele unchiului său, capra continua să mestece resturi de pânză din costumul său. Ca şi mama,  încercă şi el să se repeadă la capră, dar tata îl îmbrânci cât colo. Cum ar putea suporta, după toate astea, şi pierderea caprei ? Şi lui Mustafa i se păru că şi unchiul, şi tata apărau capra, tot aşa cum soarta îl ocrotea pe fiul şefului de post.
                 Unchiul nu l-a lăsat să mai plângă şi l-a trimis să se ducă cu măgarul şi cu capra la câmp, că tot nu e bun de altceva. Nepricopsitul tot nepricopsit rămâne !
                  Parcă niciodată nu sărise capra tot timpul drumului cu atâta încăpăţânare cum a sărit în ziua aceea. Mustafa, cu faţa încruntată, a încercat de o sută de ori s-o lovească cu băţul dar n-a nimerit-o niciodată. Şi când te gândeşti că tata n-o să-i mai poată lua alt costum în anul ăsta...
                Când ajunse la câmp, Mustafa încetă să mai plângă şi începu să viseze din nou cum va pleca la anul la şcoala de la oraş şi se jură că de data asta o să închidă bine lada în care o să pună costumul... O s-o închidă cu lacătul şi cu cheia şi o s-o păzească toată noaptea. Şi poate că ar fi mai bine să doarmă chiar pe ladă, iar capra s-o dea afară.              

                                   (Abd ar-Rahman aş Şarkawi, ''VISURI DE COPIL'')
                          - traducere Mircea Anghelescu http://crispedia.ro/mircea-anghelescu/-

... postarea este propusă de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: ''VISURI DE COPIL'', ABD AR-RAHMAN AŞ ŞARKAWI  
       

ABD AR-RAHMAN AŞ ŞARKAWI
                 Născut în 1920, într-un sat din nordul Egiptului, scriitorul cunoaşte bine viaţa felahilor, cu realităţile ei neînchipuit de mizere uneori, dar şi cu ţesătura de legende şi tradiţii, de aspiraţii şi visuri care alcătuiesc un fond spiritual propriu, deosebit de original, al poporului. Anii de şcoală şi de universitate (Facultatea de drept, absolvită în 1943, la Cairo) îi prilejuiesc scriitorului cunoaşterea aceloraşi oameni simpli, dar de o mare bogăţie sufletească, a căror viaţă măruntă se consuma în cartierele modeste ale capitalei (substanţa povestirilor cuprinse în volumul ''Visuri de copil'').
- din opera sa:''Pământul luptei'',''Străzile dosnice'',''Visuri de copil''...
 (http://www.worldcat.org/identities/np-as%20sarkawi,%20abd%20ar%20rahman/ )

sursa coperţii cărţii:
http://www.targulcartii.ro/abd-ar-rahman-as-sarkawi/visuri-de-copil-tineretului-1966-454400