duduca Otilia...

                          CLIPA EVOCATOARE

                                             - NICOLAE ŢAŢOMIR -
                         
             Teiul şi liliacul sunt şi acum o podoabă discret lirică a Iaşului, oraşul în care Luceafărul străluceşte - parcă - mai viu. Cu parfumul lor, unduios ca nişte liane şi dulce insinuant ca o pasiune lentă, aceste prezenţe înmiresmate încântă sufletul moldav şi din versul poeţilor de la Eminescu încoace ies repede pe străzile cetăţii pentru a lega dulceaţa amintirilor şi a dispune la contemplaţie şi visare. Aromele lor, mai ales după căderea amurgului, devin oceanic întinse şi adolescentin obsedante. Dacă teiul este eminescian prin naştere, liliacul este ieşean prin finalitatea lui parfumată.
            Poeta presimte mireasma vagă a florilor chiar neînflorite când ''liliecii îşi ridică-n soare boboci mărunţi, ciorchine zâmbitoare'', iar sufletul ei ''împrăştiat în toată firea... se-mbată ca o floare pe tulpină de rouă, de parfum şi de lumină''.
            Într-un dialog imaginar, îi aud şi acum glasul îmbietor:
                         ''Descătuşată din ghiocul viu
                           Al trupului uitat pe-o bancă, în grădină...
                           În loc să-nalţ spre cerul alb de soare
                           Tulpina trupului stângaci şi greu
                           Zâmbeam curat, cu zâmbete de floare.''
            Aşa am cunoscut-o pe duduca Otilia şi în lumina crudă a primăverii, şi în lumina aurie filigranată de funigeii argintii ai toamnei şi în lumina filtrată ca prin vitralii din redacţia ''Însemnărilor ieşene'' (era să zic a ''Vieţii Româneşti'').
                         ''Şi în lumina sufletului meu.''
            Parfumurile, culorile, sonurile şi-au adunat pe lira poetei tot ce-au avut mai subtil şi mai delicat. Inima, tot ce-a avut mai frumos în omenescul ei. Visurile, tot ce-au avut mai curat în transparenţa lor.
            Unda unei uşoare melancolii s-a topit uneori la îndemnul solar adresat clipei eterne:
                         ''Cu floare-n gând, cu floare la ureche,
                           Apucă şi plaivazul, şi mistria,
                           Şi lumii tinere frământă-i bucuria !''
            După caligrafierea pe albastrul vântului a unor slove ascuţite, subţiri - rândunicile primăverii - poeta dorea să smulgă din măruntaiele pământului, Meşterul cuvântului - cuvântul scurt şi greu, de plumb fierbinte.
            Clipa aceasta evocatoare, în jurul mesei umbrelor, e numai un popas. Un popas pe înălţimi, în jurul cărora zarea se luminează şi îndeamnă la drum.
                         ''E primăvară...
                           Deschide uşa, ieşi în vânt afară...''
            Şi în caleaşca florilor de liliac, duduca Otilia călătorea pe uliţele burgului, ea însăşi dulce zefir.


                        (NICOLAE ŢAŢOMIR, '''STALACTITE ÎN ALABASTRU'')
             duduca OTILIA: http://www.istorie-pe-scurt.ro/otilia-cazimir-poeta-sufletelor-simple/


... postarea este propusă de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: ''STALACTITE ÎN ALABASATRU'', NICOLAE ŢAŢOMIR !
            (http://150.uaic.ro/personalitati/drept/nicolae-tatomir/ )

 sursa coperţii cărţii:
     https://www.okazii.ro/lichidare-stalactite-in-alabastru-autor-nicolae-tatomir-75723-a186967953