casa Văcăreştilor...

                      CASA VĂCĂREŞTILOR

                              - ELENA VĂCĂRESCU -

     
            Dintre toate locurile unde au vieţuit poeţi, Văcăreştii din Dâmboviţa duc mai mult cu ei semnul unei ursite şi vraja unei amintiri.
            Familia din care scobor eu a fost familia intelectuală cu deosebire a României de odinioară. Veac de veac, Văcăreştii şi-au trecut unul altuia făclia unei minunate culturi şi a unei neobosite râvne pentru treburile sufletului. Ei înălţau ca o cetate în calea domnitorilor fanarioţi, făloşi de pregătirea minţii lor, dovada lucrătoare şi vie a puterii unei gândiri care, la aceşti boieri băştinaşi din moşi strămoşi şi iubitori de ţară cu aprindere, mărturisea tăria neînfrântă a rasei faţă de străinul duşman. Rar să se mai găsească o privelişte care să răspundă în aceeaşi măsură ca Văcăreştii la chemarea între noi a acestor feţe înalte. Ele gătesc zarea literaturii  şi a istoriei cu o gingăşie tot aşa de sigură ca şi coastele îmbrăcate în lumină şi decorul cu linii virgiliene în care s-au scurs un mare număr din zilele lor.
            Ciudată soartă soarta Văcăreştilor, necontenit în furtună, pe câmpurile de luptă sau aiurea! Pătraşcu ce a omorât în nenumărate ciocniri atâţia Turci câte zile are anul, ceea ce i-a îngăduit să-şi închine sabia la toţi sfinţii calendarului. Alţi doi au murit mucenici pentru credinţă şi ţară la Constantinopol, Neagoe cel dintâi, iar Ienache Văcărescu în acelaşi timp cu ruda şi prietenul lui, Constantin Brâncoveanu. 
            Enăchiţă Văcărescu duce bătălii crâncene împotriva jugului Fanarioţilor. E un naţionalist dintre cel mai neîncovoiaţi. Bunicul meu Iancu Văcărescu era un mădular vorbăreţ şi zgomotos al Divanurilor ad-hoc. Marea prietenie care lega pe Eliade Rădulescu de bunicul meu, pentru care avea o evlavie înduioşată şi o recunoştinţă nemărginită, a sfârşit rău, datorită vestitei certe zise a lui ''u'' scurt. Cu hohote de plâns cerea Eliade Rădulescu, îmi povestea tata, să se împace cu Iancu Văcărescu. Dar în ce priveşte cumplita vocală, aşijderea caprelor lui La Fontaine, nici unul nici celălalt nu se învoiră să dea înapoi. ''U'' rămase scurt pentru unul şi lung pentru celălalt. Bunicul meu răgea de furie. Eliade făcea gură. La moartea lui Iancu Văcărescu, Eliade Rădulescu a rostit în genunchi înaintea sicriului o cuvântare de îngropăciune în felul lui Bossuet, care rămâne una din capodoperele literaturii noastre.
            Lirismul e bătăios şi făptuitor prin definiţie. Poetul nu e liniştit şi visător decât în timpul actului concret al compoziţiei. Dar înainte şi după !... Prietena mea, contesa de Noailles, era cu totul de această părere şi o întrupa ca o pildă. De aceea a fost atât de izbită de observaţia făcută de d-l N. Iorga, că o parte din inspiraţie îi venea de la Văcăreşti, de-al căror sânge avea în vine. Atunci a scris şi mi-a închinat bucata ei , ''Străbunii'', alcătuită anume pentru ţara noastră. Dulci trebuia să le fie acestor Văcăreşti frământaţi şi frământători, cari stârneau idei şi mişcări, iar prin marea cultură generală mergeau înaintea vremii lor, dulci trebuia să le fie ceasurile petrecute în faţa zâmbetului liniştit al acestei văi, care se umflă pe alocuri ca un sân frumos ridicat de un suspin ! Cadrul de idilă se întregeşte aici cu istoria. În timp ce ochiul aleargă peste livezile de pruni suitoare şi câmpurile de porumb despletit şi războinic aidoma unei Valkirii, îndărătul nostru se încovoaie arcurile care duc la bolţile tainice ale unei săli mari îngropate.Ceva mai departe, la capătul unor alei mărginite de flori şi de copaci, printre ramuri care caută să o ascundă privirii, se deschide o poartă de triumf, care arată steme pe jumătate măcinate şi un brâu în culoarea trandafirului şi a cenuşei. Să facem cale întoarsă şi să dăm la o parte crăcile...
            O vale pe care o urmează cu credinţă un râu, în care se răsfrâng anini şi sălcii, ajunge la nişte pădurici împrăştiate, fiecare parcă îşi are locul hotărât în văzduhul mirat. În depărtare se deosebeşte îndoitura albăstrie a Carpaţilor. Pe cei dintâi contraforţi ai lor se zăreşte biserica Mânăstirii Dealului. Mai jos, scânteiază nişte cupole. E Târgoviştea, oraşul  voevozilor de odinioară. Un parc vechiu împresoară casa de astăzi a Văcăreştilor, care a fost clădită de tatăl meu, Ioan Văcărescu. De la plecarea lui dintre noi, îngrijirile stăruitoare ale sorii şi cumnatului meu, colonelul M. Caribol, au ştiut să păstreze acestui minuant parc trăsăturile lui romantice. El a fost desenat de un grădinar al Regelui Carol I, pe care Suveranul a binevoit să-l împrumute în acest scop. Era fostul grădinar în Mexic al Împăratului Maximilian şi a fost de faţă la împuşcarea nefericitului cap încoronat.
            Astăzi, când suntem martori ai cultului mişcător şi luminat pe care învăţaţii şi tinerimea noastră îl închină reînvierii trecutului, Văcăreştii mi se pare că trebuie să-i atragă puternic. Acest castel, ale cărui ruine le vedem dăinuind sub desişuri de verdeaţă, venea din 1584. El a fost zidit sub domnia lui Petru Cercel în acelaşi timp cu biserica, pe care a urmat-o în secolul al XVIII-lea o a doua şi mai târziu o a treia. Ea se află pe locul unde se ridica altarul celorlalte locaşuri sfinte. Văcărescul, întâiul ziditor în aceste locuri, se numea Pătraşcu. El era finul lui Pătraşcu Voievod şi chipul lui de războinic svăpăiat stătea pe zidurile Mitropoliei din Târgovişte, al cărui ctitor a fost.
            Dar să ne întoarcem la Văcăreşti şi la vedeniile pe care ni le recheamă. O strălucită sală, pe care secole s-au silit s-o scufunde sub pământ, mai vorbeşte între noi despre luxul şi măreţia castelului. Picioare uriaşe de zidărie sprijină bolţile păstrate până la noi într-o stare desăvârşită. S-ar putea face prinsoare că Petru Cercel şi-a sunat în această sală, despre care ţăranii povestesc atâtea legende, vestita lui sculă de la ureche. Poate că, întâii veniţi la noi din neamul lor, cavalerii francezi trimişi în Polonia de Caterina de Medicis şi cari au strălucit la curtea lui Henric al III-lea, s-au abătut pe aici din Târgovişte sau au poposit, în drum spre ea.                 
            Ceea ce ne priveşte însă de aproape sunt poeţii. Câţi nu trec prin Văcăreşti, de la Cârlova, mort tânăr, la Grigore Alexandrescu şi Eliade Rădulescu, ca să încheiem cu G. Creţianu. Acesta din urmă trăia zile pline de încântare cu ochii la priveliştea atât de românească aşternută la poalele dealurilor noastre. Grigore Alexandrescu şi Eliade Rădulescu au fost prietenii influenţi şi mesenii credincioşi ai bunicului meu Iancu Văcărescu, zis pe vremea lui ''Părintele poeziei române''. La Văcăreşti a scris el poema vestită, ajunsă clasică, numită ''Primăvara amorului'', şi tot la Văcăreşti a lucrat la tălmăcirea lui ''Britanicus'' de Racine. Elenist de seamă şi căutător de ritmuri şi de prozodie, Iancu Văcărescu şi-a dat osteneala fără asemănare ca să redea mlădierea şi muzica versului racinian, a cărui iubire a pătruns astfel în mine prin moştenire. Încercarea era îndrăsneaţă şi semănată de stânci, de care nu o dată traducătorul s-a ciocnit. Dar în întregul ei, ce lucrare de conştiinţă, de fericită armonie şi de bărbăţie ! Ea înseamnă o dată şi e, în acelaşi timp, o treaptă în legăturile noastre cu Franţa, peste care nu se poate trece aşa de uşor. Marele Enăchiţă Văcărescu, mare pentru coborâtorii lui precum a fost şi în templul culturii româneşti, a trăit îndelung la Văcăreşti înainte să pornească în numeroasele lui călătorii, de bunăvoie sau de silă, pe la Curţile Europei, unde îl vedem fără încetare, slujitor pătimaş al neamului şi ţării, uimind pe toţi cei care îl cunoşteau, prin vioiciunea şi întinderea erudiţiei. Enăchiţă Văcărescu venea la ţară ca să regăsească amintirile unei copilării fericite lângă tatăl şi unchiul lui, Constantin Văcărescu, care şi-a servit şi el ţara, dăruind în 1726 Domnitorului Nicolae Mavrocordat pământul Văcăreştilor aşezat chiar la porţile Capitalei şi unde domnitorul a ridicat vestita şi mândra mânăstire care ne poartă numele. 
            Plin de iubirea fierbinte de neam care a însufleţit totdeauna pe Văcăreşti, prins de munca aproape peste puterile unui om a gramaticii române, cea dintâi între toate şi unul din multele lui drepturi la nemurire, aici, la umbra Văcăreştilor, şi-a alcătuit Enăchiţă Văcărescu atât de cunoscutul testament:
                       Urmaşilor mei Văcăreşti
                       Las vouă moştenire:
                       Creşterea limbei româneşti
                       Şi-a patriei cinstire...
            Să fi prevăzut scriind aceste rânduri, o trădare în viitor, în care privirea lui descoperea şi, poate, crea poeţi ? Trecând printre pereţii de frunză pe unde mi s-au desfăşurat copilăria şi tinereţea, împresurată de umbrele dragi ale căror nume nu le rostesc decât cu o evlavioasă supunere, mă întreb de multe ori dacă nu sunt pentru ele o străină şi, cu toate că sunt din sângele lor şi mândră peste orice închipuire, această întrebare mă năvăleşte, dar, mărturisesc, spre liniştea mea.
            Mi-aduc aminte deodată că strămoşii mei cântăreţi aveau pentru poezia care izvorăşte din poporul român o deosebită evlavie.
            Iată ce spune despre ei în această privinţă marele şi limpedele prozator Al. Odobescu, istoricul melodios şi învăţat al poeziilor familiei noastre:
            ''Să nu ne înşelăm însă a crede că numai prin nimeritele lor imitaţiuni de limbă şi formele antice Văcăreştii au câştigat un titlu nepieritor de onoare în literile româneşti; spirite cultivate şi hrănite cu studii străine adânci şi serioase, ei avură însă inimi cu totul române; inspiraţiunile lor sunt mai totdeauna curat naţionale; muza lor spicuia pe câmpiile ţării şi limba română, în copilăreasca ei frăgezime, le varsă în veci cu îmbilşugare, comorile graţiilor sale.''
            Unui cântec popular îi şi datorează Enăchiţă Văcărescu fermecătoarea: ''Amârâtă turturea'', scrisă cu prilejul morţii uneia din soţiile lui. El s-a căsătorit de trei ori, ceea ce nu l-a împiedicat să fie la fiecare din văduviile lui, un văduv desăvârşit şi deopotrivă de nemângâiat. 
            Enăchiţă Văcărescu, boier puternic şi bogat, cu sufletul nuanţat, cu darul de vorbă ademenitor şi subţire, îşi purta de-a lungul coastelor de la Văcăreşti veşmintele scânteietoare şi măreţe ca şi visurile lui. La fel cu noi, el vedea păşunile înzăpezite de turme de oi, izvorul repede, câmpiile pline de pace, poleiala mişcătoare a lanurilor de grâu. La fel cu noi, el asculta pe cioban plimbându-şi cântecul fluierului din văi pe coaste, pe femeile cu lungi cosiţe sub maramele de culoarea chihlimbarului depănând mai departe, pe când îşi înălbesc pânzele la gârlă, veşnica doină a neamului, pe care nimic n-o poate sfărâma. 
            Umbre învăpăiate, fiţi iertătoare, căci, umilă şi tremurătoare înaintea voastră, urmaşa care v-a înşelat dorinţele a scos din inimile acestor ciobani  şi femei ''Rapsodul Dâmboviţei'', care, ea o ştie, va trăi atât cât lirismul şi frumuseţea, adică veşnic.
                                 (ELENA VĂCĂRESCU, ''MEMORII'')
                      (traducere din limba franceză de EMANOIL BUCUŢA          

... postarea este propusă de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: ''MEMORII'', ELENA VĂCĂRESCU ! 

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Elena_V%C4%83c%C4%83rescu )    
(https://limbaromana.org/revista/o-ambasadoare-a-sufletului-romanesc/ )                      
(https://www.okazii.ro/memorii-elena-vacarescu-a147831186)

(http://zambetsisanatate.ro/2016/02/19/in-vizita-la-palatul-brancovenesc-de-la-potlogi-impresii-foto/ )