despre... puică ...

... de câteva ori, în ultima perioadă, pentru că totul este alb - albul zăpezii de peste tot - tăticu (ticuţu, cum îi zic eu !), stând lângă plita sobei în care focul se joacă cu ... lemnele, îşi aduce aminte de copilăria lui...
... fiind născut într-o familie cu mulţi copiii ... amintirile sunt multe şi pline de amuzament, ca la cele din povestirile pline de haz ale lui Creangă ...
... aşa m-am trezit că mă întreabă: ''mai poţi să faci <puică>? ... 
... şi această întrebare era pentru că veneam de afară, după ore multe de plimbat zăpada aflată din belşug peste tot - şi unde vrei şi unde nu vrei !
... neştiind ce este <puică>, ticuţu mi-a spus, puţin hâtru toată povestea: erau mici şi se jucau iarna afară până îngheţau ... cei mai mari, când îi întâlneau, îi întrebau: ''poţi să faci puică, ia să văd!'' - asta însemna că trebuiau să adune la vârf, toate degetele de la o mână ... adică la cele trei degete adunate ca pentru a te închina, trebuiau să fie aduse şi celelalte 2 degete ... ori, cum ei erau îngheţaţi bocnă, nu mai puteau să adune degetele ca să facă <puică>!!! şi degetele se adunau într-o poziţie caraghioasă, înţepenite, neputând să mai adune degetele şi să formeze <puica> - şi toţi râdeau veseli, amuzaţi de întâmplare !   
... ce-ar fi să ascultăm puţin vesela poezie: 'Iarna pe uliţă'' ?