seara sonetelor italiene...

... e o oră din seară, e târziu...afară e ceaţă deasă...rămasă cu gândul la lecturile din timpurile trecute, la cărţile privite cu drag în biblioteca personală încercând să-mi împrospătez memoria cu titlurile corecte ale unor cărţi - pentru leapşa despre cărţi - ...aşa am ajuns să frunzăresc iar două volume de sonete italiene, scrise în Evul Mediu şi Renaştere, traduse cândva demult şi adunate într-o colecţie la ''biblioteca pentru toţi'', editura 'Minerva'', de către C.D.Zeletin (C.D.ZELETIN-WIKIPEDIA)... 
...nu ştiu dacă sunt reprezentative alegerile mele... transcriu aici câteva: 

''Un dor venit din inimă-i iubirea,

  Dintr-o îmbelşugare în plăcere,

  Şi naşterea i-o dă întâi privirea,

  Iar inima-i dă hrană şi putere.

  Apare uneori îndrăgostirea

  Şi fără a vedea ce pieptul cere;

  Amorul însă, care-aprinde firea,

  Întotdeauna naşte prin vedere.

  Fiindcă ochii, inimii i-arată

  Şi lucrul bun şi lucrul rău, cum firii

  I-a stat în voie a-l croi anume.

  Iar inima primind, dintru o dată

  Dor iscă pentru darur'le privirii:

  Iubirea asta e regină-n lume.''

       (''Un dor venit din inimă-i iubirea''-Iacopo da Lentini)

''Aş vrea să lepăd lumea, să mă dărui

  Lui Dumnezeu, să uit ce-i vanitatea,

  Căci văd urcând din mintea fiecărui,

  Sminteala, josnicia, falsitatea.

  Se stinge-nţelepciunea şi-adevăru-i

  Că piere harul, piere bunătatea,

  De-aceea n-aş vrea soţ şi-averi, ci stărui

  S-aleg, prin voia mea, singurătatea...

  Văzând cum omul rău-şi ia podoabă,

  Fac cale-ntoarsă, dispreţuitoare,

  Şi viu lui Dumnezeu căzându-i roabă.

  Şi sunt din ce în ce mai gânditoare,

  Căci tata dintru Crist mâ-ntoarce-n grabă:

  Mă-ntreb cui vrea să-i fiu soaţă, oare...''

       (''Aş vrea să lepăd lumea, să mă dărui''-Desăvârşita domniţă florentină)

''Când omul e urcat de-a sorţii roată

  Să nu se bucure de înălţare,

  Fiinde-atunci când viaţa-i raze toată

  Întoarce spiţele spre-ntunecare.

  Atât de mândre pajişti nu-s să poată

  Cu flori să-ndemne vara spre cruţare.

  Natura-n veci o pildă-o să ne scoată:

  Cu cât te urci, cu-atâta cazi mai tare.

  Nu-i bine de acela ce ascultă

  În veselii speranţa, măreţia:

  E-un chin când bucuria stă să moară;

  Ci umilinţă-i trebuie mai multă:

  Vrea fericire—lepede măndria,

  Căci orice deal şi urcă şi coboară.''

(''Când omul e urcat de-a sorţii roată''-Bonagiunta da Lucca)

''Aduceţi flori, aduceţi trandafiri

  Şi daţi-mi crini cu mâinile-amândouă!

  Voi toţi, ce-mi ştiţi a lacrimi grea rouă,

  Veniţi, luaţi din rodul mulţumirii!

  Se potrivesc şi zilei cât şi firii...

  Vreau albe flori, flori roşii vreau să plouă!

  Răsfrângă locul veselia-mi nouă,

  Împrăştiaţi miresmele iubirii!

  Azi mi-a dat pace şi mi-a dat iertare

  Vrăjmaşa dulce! Mi-a dat slobozire,

  Ea, ce se laudă cu mila! Fie!

  Învăpăierea mea să nu vă mire,

  Dar e-o minune mult, cu mult mai mare

  Că pieptu-mi nu s-a spart de bucurie!

(''Aduceţi flori, aduceţi trandafirii''-Matteo Maria Boiardo)

''Izvorul rece unda-nfiorează

  Şi ierburi moi jur-mprejur se-ndoaie.

  Platani şi frasini, sălcii – verde ploaie --

  Lui Phoebus îi alungă crunta rază.

  Zefiru-abia, abia de ţine trează

  Cea mai uşoară frunză din zăvoaie,

  Când creştetul tăriei cu văpaie

  Solară scaldă câmpul în amiază.

  O, staţi! Nu-i rău, voi, nimfe călătoare,

  Dacă-n smaraldul umed vă veţi pierde:

  De drum sunteţi trudite, şi de soare!

  Vă veţi reface-n somn de oboseală

  Văpăile stingând în umbra verde

  Şi-n apă, marea sete şi sfârşeală.

(''Izvorul rece unda-nfiorează''-Luigi Tansillo)

''Prietenoasă, dulce locuinţă,

  De câte ori îţi părăsesc altarul,

  Revin, căci tu mă chemi din larg ca farul,

  Tu, al durerii prieten de credinţă!

  Aici mi-s ochii uzi de suferinţă,

  Aici mă vaiet şi îmi strig amarul,

  Aici îşi află zbuciumul cuibarul

  Descris pe mii de foi cu sârguinţă...

  Aici revărs suspine arzătoare,

  Aici drept hrană inima cunoaşte

  Doar chin şi lacrimi şi frământare.

  Refugiu unde pacea doru-mi ştie

  Şi unde suferinţa mea renaşte:

  N-o să te părăsesc o veşnicie!''

(''Prietenoasă, dulce locuinţă ''-Domenico Venier)

''O carte uriaşă e natura

  În care marea Minte şi-a scris gândul,

  Un templu unde vii statui, de-a rândul,

  Îi reprezintă felurit figura,

  Ca arta să-i vedem şi-nvăţătura

  De-a cârmui, lăuntrul creştinându-l

  Ca legea s-o înfăptuim aflându-l

  Pe Dumnezeu ce-şi are-n tot făptura...

  Dar noi, lipiţi de cărţi şi temple moarte

  Vieţii copiind greşit tiparul,

  Uităm modelul mare şi-nţeleptul...

  Torturi, dureri, desputelor deşarte,

  Să ne-arătaţi greşelilor hotarul!

  O, haidem către Dumnezeu de-a dreptul!''

(''O carte uriaşă e natura''-Tommaso Campanella)