trafic...

Radu Honga


                                            Trafic
                          (pagini dintr-un jurnal găsit la
                          autoturismul 345, 13-OX-11 1/2)


      21.04. Din întâmplare am câteva foi de hârtie la mine. Prefer să le mâzgălit decăt să mai privesc la nebunia din jur. Demență !
                  Nu mă împac cu gândul că nu am ascultat-o pe Clara azi-dimineață când mi-a spus să nu iau mașina. Parcă a presimțit că se va întâmpla ceva rău. Femeia-i tot femeie ! Şi acum stau aici, blocat între mii şi mii de mașini de tot felul, de la autoturisme sport şi autobuze, până la camioane de mare tonaj. Au trecut deja opt ore - Doamne, cum trece timpul ! - de când traficul a fost întrerupt şi nimeni nu este în stare să găsească soluție salvatoare. De aici, de unde mă aflu, pe banda a opta, nu pot face nici o mişcare. Sunt chiar pe mijlocul şoselei. Clara unde-o fi ? Simt că nervii mă vor lăsa în curând. Oare ea ştie ce s-a întâmplat ? Mi-e foame. Dacă stau și mă gândesc, setea este cea care mă chinuie cel mai mult. Și poate că nu setea, ci mai ales ideea că nu am apă, mă înnebunește. Iar au început să claxoneze, înseamnă că mai înaintăm. Da, îți vine să-ți iei câmpii; am pornit motorul ca să merg patru metri. Patru metri !!! În ritmul ăsta nici în două săptămâni nu ieșim de aici. Curioșii stau pe margine şi ne privesc, dau sfaturi dar, de fapt, nimeni nu mişcă un deget. Autoritățile strigă prin megafoane să ne păstrăm calmul şi să fim atenți la comenzile pe care ni le dau. Dar care comenzi ?!
        23.04. Este seară. Ieri a venit Clara și mi-a adus câteva sandviciuri. Două ore m-a căutat printre toate maşinile blocate din dreptul blocului în care locuim şi până aici, aproape doi kilometri. Spunea că nu mai durează mult. Cei de pe benzile laterale şi-au părăsit automobilele şi au plecat, abandonându-le, lucru pe care noi ceilalți nu-l putem face. Suntem atât de apropiați unul de altul încât nu pot nici măcar să deschid portierele. Clara mi-a dat mâncarea prin geamul din stânga, după ce cu mare greutate, a reușit să se strecoare printre celelalte mașini. De ceilalți, vai de ei; sunt alimentați cu ajutorul helicopterelor. Au fost lăsate scări şi polițiștii împart apă, alimente şi cele necesare. Îmi vine să urlu, să dau în cineva. Nu mai înțeleg, oamenii ăştia ce fac, ce au de gând ? Iar claxoanele... Am mai înaintat douăzeci de centimetri !
      25.04. Cel din dreapta mea a murit. Ieri, spre seară, m-a întrebat dacă am ceva pentru inimă, era cardiac. N-aveam. Când i-au adus mâncarea, l-a rugat pe omul de pe scara helicopterului să-i aducă repede un medicament. Astăzi la prânz, n-a mai venit același cu care vorbise dar i-a adus totuşi. Pentru stomac. După două ore a făcut infarct. Nu pot să privesc spre el, mă cuprinde groaza... Clara ajunge din ce în ce mai greu la mine, mașinile sunt una lângă alta și este foarte periculos. Nici nu ştiu când se dă semnalul de plecare şi oricând este expusă morții. Şi eu nu vreau ca ea să moară. I-am spus să nu mai vină, n-are rost, dar nu vrea să mă asculte. În față am o doamnă care azi a făcut o criză de nervi. Cine o cunoaşte în toată aglomerarea aceasta de carcase şi roți ? Dar pe mine ?
      28.04. Din o sută în o sută de metri au instalat panouri uriaşe pe care putem vedea zilnic și la orice oră situația. Clara îmi spune că nu este adevărat ce ni se arată acolo, minciuni pentru calmat spiritele. Îi cred în stare de aşa ceva. S-ar părea că sunt blocate toate arterele principale şi alimentarea devine o problemă foarte serioasă. Două helicoptere s-au ciocnit azi la prânz și s-au prăbușit peste maşinile, la nici măcar două sute de metri. Au ars şase persoane, iar alte câteva zeci sunt grav rănite și nu li se poate da ajutor. Dacă aş avea pistol, aş termina odată cu toată porcăria. Clara mi-a spus că băiatul este acasă, nu ştie ce se întâmplă cu mine. Mai bine. În opt zile am parcurs patruzeci de metri. Un adevărat record. I-am cerut soției să-mi facă rost de o armă. A zis că sunt nebun. Încă nu sunt dar nu-i doresc să fie aici, în locul meu. Vecinul din dreapta, cel care a murit, are geamul de la portiera dinspre mine deschis şi cadavrul a început să miroasă. N-am văzut în nici un film un cimitir de maşini şi de oameni, nimănui nu i-a venit o asemenea idee. Pe trotuare nu sunt decât politiştii care îi împiedică pe cei de pe benzile laterale să-şi părăsească maşinile. Toate cele care au fost abandonate au încurcat și mai mult operațiunile de degajare a şoselelor.
                Cei din spate le-au împins deviindu-le de pe banda pe care erau şi acum nu mai pot înainta nici ei. Toți aşteptăm.
       30.04. Nu-mi vine să cred. A murit Clara când mi-a adus pachetul cu mâncare. Era între maşinile când s-a dat semnalul de pornire şi n-a mai avut timp să iasă dintre ele. Este la câțiva metri de mine, cu picioarele retezate şi nu pot face nimic. Nimeni nu are curaj să o scoată de acolo, nici măcar omul care împarte alimente. Aş vrea să mor, să scap de toate. E absurd, mă mușc de mână să mă trezesc din acest coșmar și îmi dau seama că, de fapt, totul este real, incredibil de real, iar eu sunt un tâmpit care mai speră în imposibil. Nu voi putea uita ultimele priviri ale soției, strigătul de durere, şi trupul prins între roți. Nu pot să-mi scot din minte imaginea mașinii repezindu-se lacom înainte, spre ea, ca o fiară înfometată. Sunt sigur că şoferul dormea în momentul plecării de pe loc și singura explicație este aceea că maşina a fost împinsă din spate.
       02.05. Ne pândeşte moartea. De azi nu mai primim decât biscuiți şi apă. Aprovizionarea oraşului se face greu, cu ajutorul avioanelor şi trenurilor. Aflăm că s-a întrerupt circulația în unsprezece state. Oamenii părăsesc continentul. Aş propune autorităților să schimbe numele, din Statele Unite ale Americii în Statele Moarte ale Americii. Ar fi mai corect aşa. Spre seară a plouat. Am deschis geamul şi m-am răcorit. Parcă aerul nu mai este aşa de îmbâcsit de mirosuri. Aştept să se stingă luminile ca să-mi pot face nevoile. Ni s-au dat, din primele zile, pungi de plastic în acest scop. Oribil. Trebuie să-mi păstrez calmul şi să aştept. Trebuie, dacă vreau să trăiesc. Şi vreau.
      05.05. Peste ani şi ani, profesorii de istorie îşi vor începe lecția despre continentul american astfel:"Dragi elevi, trebuie să vă spun că acest continent a fost locuit. În Statele Părăsite ale Americii, care cândva se numeau Statele Unite ale Americii au trăit oameni dar, într-o dimineață, pe una din străzile principale ale New-York-ului, circulația automobilelor a fost întreruptă din cauza unui accident petrecut la o intersecție. Un incident banal am putea spune dar, din acea zi, totul s-a schimbat... Mi-e scârbă să scriu mai departe. Vreau să mor. Nu ni se mai dau țigări. Nu se mai poate respira. De două zile n-am mai înaintat nici un centimetru. Văd moartea venind.
                                                     x
                                                 x      x
      Y se apropie de mine.
-Echipajul doi ne anunță că a găsit ființe raționale pe continentul de peste ocean. Şeful spune că trebuie să mergem şi noi acolo, aici n-avem ce face. Unde ai găsit textele astea ?
-Într-o cutie dintr-asta metalică. Era lângă un schelet.
-Crezi că-ți folosesc la ceva ?
-Eu ştiu ? Le iau cu mine, poate reușim să le descifrăm. Trebuie să aflăm ce s-a întâmplat aici. Ceva nu înțeleg, care este rolul acestor benzi ce traversează orașele şi ce sunt carcasele astea care stau una lângă alta.
-O să ştim când ajungem dincolo, unde au găsit viață. Hai să ne grăbim, şefului nu-i place să aştepte !
                               (Radu Honga, "Trafic")

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, colecție scrisă de specialiştii domeniului, în decursul timpului).
... sper că a fost o lectură plăcută !