VEŞTI DE NICĂIERI
de
WILLIAM MORRIS
-fragment-
Ei
bine, m-am trezit şi am constatat că dormisem foarte agitat şi-mi
aruncasem aşternutul la o parte; nici nu era de mirare căci soarele
strălucea fierbinte şi ziua era călduroasă. M-am sculat repede,
m-am spălat şi m-am îmbrăcat în grabă dar nu aveam mintea prea
limpede şi nu mă trezisem pe de-a-ntregul, ca şi cum aş mai fi
avut încă poftă de somn şi n-aş fi putut scutura uşor povara
toropelii. Adevărul este că nici nu m-am uitat în jur şi am
socotit că sunt tot acasă la mine dar m-am zăbovit să mă
conving.
Odată
îmbrăcat mi s-a părut atât de cald încât n-am ştiut cum să
ies mai repede din cameră şi din casă; cea dintâi senzaţie a
fost o delicioasă uşurare pe care mi-o aducea aerul proaspăt şi
briza plăcută; cea de a doua, în timp ce încercam să-mi adun
minţile, era o uimire nemăsurată: căci cu o seară înainte, când
mă culcasem, era iarnă, iar acum, judecând după copacii de pe
malurile Tamisei, era vară – o dimineaţă frumoasă şi însorită,
de la începutul lui iunie, parcă. Şi totuşi Tamisa era acolo şi
scânteia în soare, aproape de ora fluxului; aseară o văzusem
licărind sub razele îngheţate ale lunii.
Încă
nu-mi alungasem sentimentul acela de apăsare şi oriunde voi fi fost
nu prea eram conştient în ce loc mă aflam; nu e deci de mirare că
eram încă nedumirit, deşi recunoşteam înfăţişarea familiară
a Tamisei. În general, eram ameţit şi nu mă recunoşteam nici pe
mine; amintindu-mi că oamenii adeseori închiriază o barcă şi,
mergând până în mijlocul apei, fac o baie, m-am gândit că nu
mi-ar strica nici mie să mă răcoresc. ''Parcă e cam devreme'',
mi-am zis în sinea mea, ''dar nădăjduiesc să găsesc vreun
luntraş la debarcaderul Biffin.'' Dar nu m-am mai dus până la
Biffin, pentru că am observat treptele unui debarcader chiar în
faţa casei: de fapt chiar acolo unde îşi prinsese luntrea vecinul,
deşi nu mai prea cunoşteam locul sau nu înţelegeam ce s-a
schimbat. Am coborât treptele şi deodată am văzut că sunt multe
bărci legate la mal şi printre ele era una destul de solidă şi cu
fundul plat, probabil tocmai pentru amatorii de scăldat; iar
barcagiul aştepta sprijinit în vîsle. Auzindu-mi paşii, a întors
capul spre mine şi mi-a urat bun venit cu atâta veselie, de parcă
tocmai pe mine m-ar fi aşteptat. Aşadar am sărit în barcă şi el
s-a desprins de la ţărm în timp ce eu mă dezbrăcam ca să pot
plonja în apă. Pe măsură ce înaintam, mă uitam în apele
fluviului şi deodată mi-a scăpat din gură o exclamaţie:
-Vai,
dar ce limpede e apa în dimineaţa asta !
-Serios
? N-am observat, mi-a răspuns vâslaşul. Ştiţi, fluxul totdeauna
o îngroaşă puţin.
-Hm,
eu am văzut-o tulbure chiar şi la ora de cumpănă dintre flux şi
reflux.
Nu
mi-a mai răspuns nimic, dar pe faţă părea să-i stăruie o
nedumerire de pe urma vorbelor mele. Când s-a oprit puţin în loc,
ca să se aşeze mai bine pe curentul fluxului, întrucât eram gata
dezbrăcat, am sărit în apă fără altă vorbă. Bineînţeles că,
de îndată ce am ieşit iar la suprafaţă, am înotat aşa ca să
mă prindă fluxul şi lucrul cel mai firesc a fost să caut din ochi
podul, ca să mă orientez. Dar atât de uimit am fost de ceea ce am
văzut, încât am uitat să mai dau din mâini şi apa m-a supt la
fund. Când am revenit deasupra apei, m-am grăbit să ajung la barcă
căci trebuia neapărat să-i pun nişte întrebări luntraşului,
atât de uluitoare era priveliştea pe care o prinsesem de pe luciul
valurilor, după ce-mi frecasem ochii ca să alung apa din ei; între
timp eram doar destul de treaz şi cu capul limpede, îmi alungasem
din trup toropeala şi ameţeala.
Luntraşul
îmi lăsă în jos scăriţa şi-mi întinse mâna ca să mă ajute
să urc în barcă. Între timp, luntrea era purtată iute de flux în
sus, înspre Chiswick; el puse însă iar mâna pe vâsle şi o
întoarse, după care comentă:
-Cam
scurt ţi-a fost inotul, vecine; dar poate că ţi se pare apa rece
în dimineaţa asta fiindcă înţeleg că eşti venit de la drum
lung. Să te las îndată la mal sau ai vrea să mergem până la
Putney înainte de gustarea de dimineaţă ?
Vorbea
atât de prietenos cu mine şi cu un accent atât de frumos, la care
nu mă prea puteam aştepta din partea unui barcagiu din mahalalele
Londrei, încât m-am holbat la el în timp ce-i răspundeam:
-Vă
rog să mai ţineţi barca în loc o vreme, că vreau să mă uit
puţin împrejur.
-Cum
vrei. E la fel de frumos şi pe aici, cum e şi la ţară, în Barn
Elms. Dimineaţa e destul de frumos peste tot. Îmi pare bine că
te-ai sculat dis de dimineaţă. Nu e încă decât cinci.
-#-
Dacă
mă uluia priveliştea malurilor Tamisei, nu mai puţin mă uluia
barcagiul meu, acum când avusesem răgaz să mă uit la el şi să-l
văd cu capul şi ochii limpezi: Era
un tânăr frumos, cu o expresie deosebit de plăcută şi
prietenoasă în priviri – o expresie care constituia pentru mine o
noutate în momentul acela, deşi curând m-am obişnuit cu ea. Avea
părul negru şi pielea ca mura, era bine clădit şi voinic, şi în
mod evident deprins să-şi pună la treabă muşchii, în schimb nu
avea în el nimic aspru sau vulgar – dimpotrivă, era cum nu se
poate mai curăţel. Îmbrăcămintea lui nu semăna cu nici un fel
de salopetă sau haine de lucru pe care le văzusem în vremea
noastră, ci ar fi putut perfect să fie costumaţia pentru un tablou
al vieţii din secolul XIV: era dintr-o stofă albastru închis,
simplă dar cu o textură rafinată şi de o curăţenie imaculată.
Purta o curea lată de piele maro şi am observat că paftaua era de
oţel de Damasc, cu o lucrătură deosebit de frumoasă. În două
vorbe, părea să fie un tânăr gentleman de mare rafinament, care
făcea pe barcagiul ca să se amuze. Am rămas cu convingerea că
acesta trebuie să fi fost adevărul.
Simţeam
că trebuie să fac puţină conversaţie cu el; aşadar am arătat
cu degetul către malul dinspre Surrey unde observam nişte schele
uşoare înaintând spre ţărm şi cu nişte scripeţi în partea
dinspre mal. L-am întrebat:
-Ce
fac ăştia cu chestiile alea ? Dacă aş fi fost pe râul Tay, aş
fi zis că le folosesc pentru a trage la mal năvoadele cu somoni;
dar aici... în Tamisa nu pot trăi somoni, nu ?
-Păi,
mi-a răspuns el zâmbind, bineînţeles că la asta slujesc. Unde
sunt somoni, trebuie să fie şi năvoade, fie pe râul Tay, fie pe
Tamisa; dar fireşte că nu sunt folosite tot timpul, pentru că
n-avem nevoie de somon chiar în fiecare zi.
Tocmai
voiam să mai întreb o dată dacă suntem chiar pe Tamisa dar am
tăcut, în uimirea mea, şi mi-am întors ochii miraţi către
răsărit, să mă mai uit o dată la pod şi apoi la malul londonez
al fluviului; şi am găsit destule lucruri de care să mă minunez.
Căci, deşi era un pod care traversa Tamisa, şi se aflau case pe
maluri, îmi dădeam seama că totul se schimbase cu desăvârşire
faţă de seara trecută ! Dispăruseră fabricile de săpun cu
coşurile lor care vărsau fum rău mirositor; atelierele murdare nu
se mai vedeau; topitoria de plumb nu-ţi mai scotea ochii cu vaporii
ei otrăviţi; şi dinspre şantierele navale Thorneycroft nu se mai
auzeau loviturile necontenite de baros, zgomotul infernal al
nituirii.
Şi
pe urmă, podul ! Poate că visasem vreodată un asemenea pod dar
nu-i văzusem seamănul decât, cine ştie, poate într-un vechi
manuscris cu anluminuri măiestre; căci nici măcar Ponte Vecchio
din Florenţa nu putea rivaliza nici pe departe cu el: era făcut din
arcade de piatră splendide în soliditatea lor dar tot atât de
graţioase pe cât erau de virtuoase; de asemenea, destul de înalte
ca să permită circulaţia nestânjenită pe fluviu. Deasupra
parapetului se vedeau mici clădiri ciudate, fanteziste, presupun că
erau dughene sau magazine dar foarte frumos împodobite cu zugrăveli
şi cu turnuleţe, şi cu câte o morişcă de vânt aurită.
Construcţia de piatră era puţin afectată de vreme, dar nu purta
semnele murdăriei şi funinginii cu care mă deprinsesem la orice
clădire din Londra, mai veche de un an. Pe scurt, pentru mine podul
era o minune.
Barcagiul
îmi observă uluirea şi spuse, ca şi cum ar fi răspuns la
propriile mele gânduri:
-Da,
e frumuşel podul, nu ? Nici acelea din amonte, mult mai mici decât
acesta, nu sunt mai puţin alegante, iar cele din aval sunt la fel de
maiestuoase şi solemne.
M-am
trezit întrebând fără voia mea:
-Dar
cât de vechi e podul ăsta ?
-A,
nu e prea vechi; a fost construit sau, în orice caz inaugurat, în
anul 2003. Până atunci nu era aici decât un pod cam urât, de
lemn.
-#-
Data
rostită de barcagiu îmi închise gura de parcă mi-ar fi pecetluit
buzele cu un lacăt; era evident că se întâmplase ceva
inexplicabil şi că, dacă aş mai fi rostit ceva, aş fi putut să
fiu angrenat într-un joc al întrebărilor curioase şi al
răspunsurilor false. Aşadar mi-am dat osteneala să par nepăsător
şi să-mi las privirile să rătăcească alene pe malurile râului,
cam până pe la locul unde se aflaseră săpunăriile. Ambele
maluri aveau şiruri de căsuţe foarte drăguţe, scunde şi nu prea
mari, puţin depărtate de râu; majoritatea erau clădite din
cărămidă roşie şi aveau acoperişuri de olane şi un aer foarte,
foarte confortabil; păreau ca să zic aşa, vii şi animate de
activitatea locatarilor. În faţa lor era o grădină continuă,
până la marginea apei, în care florile se răsfăţau acum ca o
vegetaţie luxuriantă şi trimiteau peste valurile şi vâltoarea
fluviului propriile lor valuri delicioase de miresme de vară.
Îndărătul caselor vedeam înălţându-se copaci voinici, mai ales
platani care mai în jos, pe râu, spre Putney, se îndeseau atât de
mult, de parcă ar fi alcătuit o dumbravă alături de un lac.
Am
murmurat mai mult în sinea mea:
-Ei,
îmi pare bine că n-au înălţat construcţii şi peste ulmii de la
Barn Elms.
Am
roşit de stupiditatea propriilor mele vorbe încă de cum le-am
rostit, şi însoţitorul meu m-a privit cu un uşor zâmbet pe care
bănuiesc că l-am înţeles: aşadar, ca să-i ascund fâstâceala,
i-am spus repede:
-Acum,
vă rog, duceţi-mă repede la mal, că vreau să-mi iau micul dejun
!
A
încuviinţat din cap, cu o manevră abilă a întors luntrea şi
foarte curând am reajuns la debarcader. A sărit pe mal şi eu l-am
urmat; bineînţeles că nu m-am mirat să-l văd că aşteaptă ca
pentru epilogul inevitabil al oricărui serviciu adus unui alt
cetăţean. Aşadar am dus mâna la buzunarul de la vestă şi l-am
întrebat:''Cât ?'', deşi oarecum cu senzaţia stânjenitoare că
poate încerc să-i ofer bani unui om de foarte bună condiţie.
M-a
privit nedumerit şi mi-a repetat întrebarea:
-Cât
? Nu prea înţeleg ce mă întrebi. Te referi la flux ? Da, se
apropie ora când se opreşte.
Roşind,
am început să mă bâlbâi:
-Vă
rog să nu vă supăraţi dacă vă întreb; nu vreau să vă jignesc
dar cât trebuie să vă plătesc ? După cum vedeţi, nu sunt de
prin părţile astea şi nu vă cunosc obiceiurile... şi nici
monezile.
Drept
care am scos din buzunar un pumn de gologani, aşa cum faci de obicei
prin ţări străine. Întâmplător am văzut că argintul se cam
oxidase între timp şi căpătase culoarea unei plite curăţate de
curând.
Omul
tot nedumerit părea, deşi deloc ofensat; s-a uitat cu oarecare
curiozitate la monezi. În gândul meu, mi-am spus:''Ei,
la urma urmei, e totuşi barcagiu şi chibzuieşte la ce preţ să se
arunce. Pare un om atât de drăguţ, încât sunt sigur că n-are
rost să mă zgârcesc să-i dau un ban în plus. Dar, apropo, mă
întreb dacă nu l-aş putea angaja drept călăuză pe vreo două
zile, de vreme ce e atât de inteligent.''
Tocmai
atunci noua mea cunoştinţă mi-a răspuns cu un aer gânditor:
-Cred
că înţeleg ce vrei să spui. După părerea dumitale ţi-am făcut
un serviciu şi ca atare te simţi obligat să-mi dai ceva, ceva ce
n-aş da eu unui vecin, dacă n-ar fi făcut ceva deosebit pentru
mine. Am mai auzit eu oarecum de lucruri dintr-astea. Dar, te rog să
nu te superi că ţi-o spun, mie mi se pare un obicei supărător şi
aşa, neobişnuit. Nici nu prea ştim noi cum să-l tratăm. Şi,
vezi dumneata, transportul ăsta cu barca, faptul că ofer unuia sau
altuia prilejul de a se scălda, asta e treaba mea, pe care aş
face-o pentru oricine; a primi daruri pentru munca pe care o fac ar
fi un lucru foarte ciudat. Şi pe urmă, dacă mi-ar da o persoană
ceva, apoi s-ar putea să-mi dea şi alta, şi-apoi alta; şi
nădăjduiesc că n-o să ţi se pară necuviincios dacă o să-ţi
spun că n-aş şti unde să mai depozitez atâtea suveniruri, semne
de prietenie.
Şi
râse, şi râse, cum nu se poate mai vesel, ca şi cum ideea de a fi
plătit pentru munca lui ar fi fost o glumă cum nu se poate mai
amuzantă. Mărturisesc că începusem să mă cam tem să nu fie
vreun nebun, deşi părea destul de zdravăn şi la minte, nu numai
la trup; mă bucuram oarecum la gândul că sunt bun înotător,
devreme ce eram atât de aproape de o apă repede şi adâncă. Dar el
continuă cu totul altfel decât ar fi vorbit un nebun:
-Cât
despre monezile dumitale, sunt ele ciudate dar nu sunt foarte vechi;
toate par să fie de pe vremea Reginei Victoria; ai putea să le
donezi vreunui muzeu mai slab înzestrat. Al nostru are dintr-astea
câte vrei, şi altele mai vechi, din belşug; multe din ele sunt
frumoase dar astea din secolul XIX sunt groaznic de urâte, nu ?
Avem o monedă cu Edward III, arătându-l pe rege într-o corabie cu
mici leoparzi şi crini care decorează copastia, lucrătură foarte
delicată. Vezi dumneata – adaugă el cu un zâmbet puţin superior
– mie-mi place grozav să lucrez aurul şi alte metale; paftaua
asta chiar eu am făcut-o, când eram mai tânăr.
Fireşte
că mi-a fost puţin ruşine de el din pricina îndoielii pe care o
avusesem cu privire la sănătatea lui mintală. Aşadar se
întrerupse brusc şi-mi zise pe un ton mai blând:
-Dar
văd că te cam plictisesc, aşa că-ţi cer iertare. Ca să vorbim
pe şleau, se vede că eşti într-adevăr străin de părţile astea
şi probabil că vii dintr-o ţară care nu seamănă deloc cu
Anglia. Dar e limpede şi că nu ţi-ar strica să te hrăneşti pe
rupte cu informaţii despre ţara noastră, deşi cel mai bine ar fi
s-o absorbi încetul cu încetul. Mai mult decât atât, ţi-aş fi
recunoscător pentru amabilitate dacă m-ai accepta să-ţi fiu
călăuză în lumea noastră nouă, întrucât pe mine m-ai nimerit
mai întâi. Deşi ar fi doar o simplă amabilitate din partea
dumitale, căci ai putea găsi oricând o călăuză, dacă nu chiar
una mai bună.
Fără
doar şi poate nimic din felul lui de a vorbi nu avea iz de balamuc
şi pe urmă mi s-a părut că mă pot descotorosi oricând de el
dacă se dovedea că e cu adevărat nebun. Drept care i-am răspuns:
-E o
propunere foarte amabilă dar mi-e greu s-o accept dacă nu...
(tocmai dădeam să spun:''dacă nu mă lăsaţi să vă plătesc cum
trebuie''. Dar, temându-mă să nu stârnesc iarăşi vorbe
nesăbuite, am refăcut propoziţia): Mă tem să nu vă răpesc din
timpul de muncă – sau de distracţie.
-A,
nu-ţi face probleme în privinţa asta fiindcă abia o să am
prilejul de a-i face un serviciu unui prieten care vrea să-mi ia
slujba asta de aici. E ţesător în Yorkshire şi s-a cam istovit cu
ţesătoria şi cu matematica, lucrând tot timpul numai în casă,
înţelegi. Şi, întrucât mi-e bun prieten, în mod firesc a venit
la mine să-i fac rost de o slujbă în aer liber. Dacă crezi că mă
suporţi uşor, te rog, ia-mă drept călăuză... Şi imediat
adăugă: E adevărat că le-am făgăduit unor
prieteni buni să merg în sus pe Tamisa, la cositul fânului; dar n-o
să aibă nevoie de noi decât peste vreo săptămână; ai putea
merge şi dumneata cu mine, ca să cunoşti nişte oameni foarte
draguţi şi ai avea şi prilejul să-ţi faci însemnări despre
felul nostru de viaţă în comitatul Oxford. Cred că nimic nu poate
fi potrivit dacă doreşti să cunoşti ţara.
(continuarea o găsiţi aici în acest pdf în franceză:
(http://www.morrissociety.org/worldwide/French_NouvellesDeNullePart.pdf )
(WILLIAM MORRIS, ''VEŞTI DE NICĂIERI'') - traducere de ANDREI BANTAŞ-
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... sper că a fost o lectură plăcută !
sursa desenului - rândunica:
It seems an interesting book, Mariana. Kisses, my friend.
RăspundețiȘtergereThank you for visiting !
ȘtergereI'm glad you managed to get in here to read excerpts!
Nice weekend !
kiss !
Faina povestea! Multumesc de link pentru carte.
RăspundețiȘtergereO duminica placuta, draga prietena! Si o saptamana usoara!
mulţumesc frumos pentru vizită !
Ștergeremă bucur că ai trecut pe aici şi ai citit povestirea !!!
cu drag,îţi doresc o săptămână cât mai plăcută !
pupic !