defileul Panterei...

     CAPTIVI ÎN DEFILEUL PANTEREI

                                        - VAHTANG ANANIAN -

                                   ''Dumnezeu e unul singur dar uşi sunt o mie.''

               Urcară încet povârnişul muntelui, dar, odată ajunşi pe stâncile ce atârnau deasupra defileului Panterei, încremeniră din nou de uimire. Jos, străjuită de amândouă părţile de crestele înalte ale munţilor, pe ale căror ţarcuri ascuţite dormitau parcă ceaţa şi norii, se întindea valea Araxului. Nu cumva, în comparaţie cu stâncile aspre şi posomorâte, pământul ce li se întindea la picioare părea fără seamăn de plăcut şi de ademenitor ? Sau poate râul care încingea ca un brâu de argint valea toată dădea locului acest farmec nespus, sau podoaba livezilor, cu roadele lor minunate, turnate parcă din aur ?... Sau, în sfârşit, poate că această frumuseţe caldă, fără seamăn, se datora aşezărilor omeneşti pierdute în verdeaţa din care se înălţau fuioarele subţire, domoale de fum ale caselor, dacă nu cumva păsărilor ce veneau într-una, stoluri-stoluri, dinspre îndepărtatele ţărmuri de la miazănoapte, insuflând viaţă priveliştii ca de vis...
               Băieţii se opriseră pe creasta uneia dintre numeroasele ramificaţii ale Micului Caucaz, ramificaţii ce pornesc în jos spre valea Araratului. Însuşi lanţul muntos este îndreptat spre Iran. Vârfurile lui de piatră străpung parcă albastrul de peruzea al cerului, pierzându-se lin, învăluite într-un abur liliachiu, undeva departe, în zare.
               În dreapta, chiar în faţa lor, se înălţa Araratul Mare, învăluit la ceasul acela de nori străvezii. Alături de el, Araratul Mic, căpăţână de zahăr imensă, înfiptă drept în mijlocul văii ce-i poartă numele. Ai fi zis că în tot masivul acela muntos nu există nicio muchie ieşită în afară, nicio scobitură, ai fi zis că o uriaşă maşină cosmică a şlefuit muntele de jur împrejur, dându-i o formă perfect conică. 
                                                             x
                                                         x      x
               Pe povârnişul dinspre soare-apune al stâncilor pe care se aflau copiii, şerpuiau câteva poteci înguste, pe care alergau, sprintene, caprele sălbatice ce trăiau prin peşteri şi văgăuni, unde piciorul omului nu putea răzbate. Mai vieţuiau acolo şi berbecii de piatră sau, cum le zic zoologii, muflonii armeneşti, fie pe povârnişurile înverzite ale munţilor, fie la poalele lor sau în văile pustii, lipsite de viaţă, dar cel mai adesea îi întâlneşti pe dealurile despădurite ce s-au desprins în vremurile străvechi de lanţurile muntoase, risipite acum pe partea stângă a văii Araratului.
               De departe vezi turme întregi păscând pe unul din aceste dealuri, şi ai impresia că în orice clipă câinii stânei se vor năpusti asupra ta, lătrând ca turbaţi. Va ieşi apoi un cioban care va domoli dulăii, iar pe tine te va pofti în bordeiul său, ospătându-te cu lapte dulce de oaie...
               Dar acolo nu există nici câini, nici ciobani. Ochiul încercat al vânătorului desluşeşte de îndată pe berbecul călăuză. Stă pe coama dealului, cioplit parcă din stâncă şi, de pe postamentul său de cremene, înalţă falnic capul şi cercetează încordat împrejurimile. Este santinela de pază. Când simte primejdia, fluieră ca un şarpe, dă de ştire întregii turme, care se adună ciopor, îmbrâncindu-se, pentru ca peste câteva clipe să piară printre dealuri în urma călăuzei. Totul s-a petrecut atât de repede, încât ai impresia că ai fost victima unui miraj, căci din nou în jurul tău sălăşluieşte pustiul mut şi mort.
                                                             x
                                                         x      x 
-Iată-ne ajunşi în vestitul defileu al Panterei !...
               Tinerii călători se aşezară pe pietre, privind curioşi defileul acela, unde ştiau că până la ei nu se încumetaseră să coboare decât Aram vânătorul şi tovarăşii săi. Dar şi aceştia numai de două ori.
               Defileul era străjuit de stânci înalte, ruginii, ce păreau tot atâtea ziduri de cetate prevăzute cu creneluri şi turnuri. În inima lui se căsca o prăpastie în care se prăvăleau primăvară de primăvară, vuind şi hăulind, tocmai de pe creasta muntelui, frumoasele torente. Prin crăpăturile stâncilor şi pe la poalele lor creşteau tufişuri şi ferigi cârlionţate. Mai creşteau şi câţiva zeci de copăcei pitici, strâmbi şi ciudaţi la înfăţişare, cum munai pe pământurile secetoase poţi vedea. Ştiau să lupte vitejeşte cu toate furtunile şi cu toate vânturile, căci îşi înfigeau adânc urzeala rădăcinilor în crăpăturile stâncilor, trăgându-şi hrana din măruntaiele pământului.
               Povârnişurile munţilor ce coborau spre defileu erau acoperite de năgară şi pir, acum uscate.
                                                             x
                                                         x      x   
              La un moment dat, se strecură într-o peşteră de unde îi aduse un buchet de flori ce scânteiau în soare în toate culorile curcubeului dar care n-aveau niciun miros, pentru că erau... din piatră.
-Flori de piatră ? Unde le-ai găsit ? se miră Şuşik.
              Băieţii se adunară roată în jurul ei şi în clipa următoare, ''buchetul'' trecea din mână în mână, trezind mirarea şi admiraţia tuturor. Se luară după Aso şi intrară cu toţii într-una din peşteri. Dar de la primul pas rămaseră ţintuiţi locului de uimire văzând pământul acoperit parcă de un covor pestriţ. Pătrunzând printr-una din crăpăturile bolţii, o rază lată şi strălucitoare de soare însufleţea împărăţia subterană a florilor de piatră, care străluceau în toate culorile curcubeului. Uimiţi, dar şi cam speriaţi, copiii se uitau în lumea aceasta pe care nu şi-o puteau explica. Erau atât de impresionaţi, încât nu îndrazneau nici să sufle, nici să se mişte. Din tavanul peşterii atârnau ţurţuri ca de gheaţă care, scânteind, dădeau o înfăţişare de basm acestui castel subpământean.
              Încercară să rupă câteva flori dar nu izbutiră: păreau lipite una de alta, cu frunzele şi cu tulpinile lor de piatră. Ce putea fi mai firesc ? Dar toate ''florile de piatră'' şi  ''ţurţurii de ghiaţă'' pe care-i vedeau nu erau decât stalactite şi stalagmite. Căci de obicei, în peşterile săpate în roci calcaroase, apa se scurge din tavan, dizolvă şi duce cu ea particule de calcar. Apa se evaporă treptat dar calcarul rămâne şi se depune, strat după strat, dând naştere unor figuri fantastice...
                               (VAHTANG ANANIAN, ''CAPTIVI ÎN DEFILEUL PANTEREI'')

... postarea este propusă de Zinnaida (https://zinnaida.blogspot.ro/ ) unde veţi găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: ''CAPTIVI ÎN DEFILEUL PANTEREI'', VAHTANG ANANIAN !      https://en.wikipedia.org/wiki/Vakhtang_Ananyan

(http://www.cartile.ro/?p=books&cat=Cutezatorii&limit=0,20&page=1 )