darul de nuntă...

                  MOARTEA COCORULUI

                                             povestiri din Deltă

                                                    

(sursa coperţii: https://www.okazii.ro/tudor-stefanescu-moartea-cocorului-povestiri-din-delta-a176012807 )                                            

                                           
                               
                                     DARUL DE NUNTĂ

               Eroul întâmplării, un noaten de toată frumuseţea, un cârlan cum îi spun ţăranii, poate că a murit de mult, dar Neculai, cel care i-a purtat de grijă, care cu multă trudă l-a apropiat de oameni, trăieşte şi azi.
               E drept că atinge acum o vârstă înaintată. Are copii şi nepoţi. Părul i-a albit de tot. Fiu de pescari, a fost atras încă de mic către rodul pământului. A învăţat unde şi când să semene grâu, să planteze pomi şi viţă, să crească vitele. Printre bălţile Deltei, pământul nu-i prea darnic. E plin de sărături şi trebuie muncit într-un anume fel, dacă nu dă recoltă bogată, să umple cel puţin nevoile celui care se străduie.
               După ce a terminat şcoala, Neculai se ducea cu tatăl său pe baltă la pescuit. Lui nu-i plăcea. Adesea fugea de acasă şi se ascundea prin pădurile de sălcii, unde asculta cântecul privighetorilor sau privea cu atenţie cum piţiguşul de stuf şi presura de trestie făureau cu multă migală ţi pricepere cuiburile.
               Băiat vânjos, deşi nu-i plăcea viaţa de baltă, era de mare ajutor în gospodărie. Tatăl său, după multe încercări, l-a lăsat în voia lui. Moştenise de la bătrâni o căruţă hodorogită, pe care a pus-o din nou pe roate. Într-o zi, gloaba care o târa n-a mai putut ieşi din zăvoi. S-a întins pe margine de drum şi a devenit hrană sălbăticiunilor. 
               Flăcău de-nsurătoare, Neculai îşi întocmise bine gospodăria. Casă avea, pământ la fel, căruţă, braţe puternice, slavă Domnului ! Numai un cal îi lipsea. 
               Într-o dimineaţă de toamnă, cu cer mohorât, Neculai scoase din hambar o frânghie şi plecă spre canalul Dunavăţ cu un prieten. De o parte şi de alta a canalului, pe grinduri, sute de animale: oi, vaci, porci, cai, care trăiesc în sălbăticie. Din când în când, cu trudă, poţi prinde vreo oaie sau vreun porc. Cal însă nu-i chip nici măcar să-l atingi. Poţi să te zbuciumi toată ziua, de la răsăritul soarelui şi până la aprinsul stelelor!
               Neculai ştia toate astea. Totuşi voia să încerce. Cu pricepere şi stăruinţă ce nu izbuteşte omul ? Ajuns la canal, se aşeză la pândă şi ochi un mânzuleţ, care păştea liniştit printre sălcii. Din frânghia lungă luată de acasă, făcu câteva ochiuri şi le-ntinse ca pe nişte capcane, prin iarbă. De fiecare capăt ţinea şi el şi prietenul său. Fără să simtă primejdia, mânzul puse piciorul în inelul unei capcane. Începu să dea din copite şi să se zvârcolească. Spre seară însă tinerii izbutiră să-l scoată la luminiş şi să-l ducă în sat. Şi-au rupt hainele de pe ei, au sângerat la tălpi, purtaţi prin toate mărăcinişurile dar erau fericiţi. Ajunşi acasă, îl băgară în grajd, îl legară de iesle, şi-i trântiră în faţă un braţ de fân şi o găleată cu ovăz. Până la ziuă îl lăsară în plata Domnului. 
               Dimineaţa scoaseră o găleată de apă proaspătă din fântână şi se duseră în grajd. Aici, toate, harababură. Fânul împrăştiat prin tot grajdul, ovăzul risipit în iesle, frânghia roasă în dreptul zăbalei. De nu avea picioarele legate, poate că rupea şi uşa grajdului şi fugea.
               Când îl văzu pe flăcău, începu să necheze şi să arunce cu picioarele. Trei zile nu mâncă nimic şi nici de apă nu se atinse. 
               Toată toamna şi toată iarna, feciorul nu a făcut altceva decât să îngrijească de mânzuleţ. Iarna, pe nămeţi, îl scotea din grajd şi-l gonea câte un ceas, două prin grădină. Calul se mai îmblânzise. Se făcuse frumos. Mai mare dragul să te uiţi la el ! Cu un moţ în frunte, pintenog, coama stufoasă fluturându-i în vânt. Începuse să-i smulgă fânul din braţe. Se lăsa ţesălat şi mângâiat. De încălecat sau de pus la căruţă, nici gând. Primăvara, când dădu colţul ierbii, flăcăul îl înhămă la un cărucior cu două roate dar calul îl făcu praf. Încercă să-l încalece dar de fiecare dată fu trântit la pământ. După o asemenea căzătură, îşi scrânti piciorul trebuind dă stea o lună la pat.
               Cât a bolit băiatul, de cârlan a avut grijă bătrânul care, intrând în grajd, îl altoia mai întâi cu o prăjină şi apoi îi punea de mâncare în iesle. Băiatul îi auzea nechezând şi, îngrijorat, îl întreba ce are. Tatăl îi răspundea râzând:
-Ei, ce să aibă, i s-a făcut dor de tine, fă-te bine mai repede.
               Când Neculai putu merge pe pcioare şi intră în grajd, calul începu să tropăie de bucurie şi să necheze. Se lăsă mângâiat pe coamă şi pe crupă, primi mâncare şi puse botul pe umărul stăpânului.
               Când se înzdrăveni, flăcăul începu iar truda cu calul. Mai întâi călăritul şi apoi la căruţă. Într-o zi însă, calul intră cu căruţa într-o râpă, îi rupse loitrele şi-şi frânse un picior. Bătrânul îl povăţui pe flăcău să-l împuşte, că tot nu mai are ce face cu el. Băiatul nu se dădu bătut. Trei luni se chinui să-l facă bine. După ce-l vindecă, începu din nou îmblânzitul. Parcă mergea mai uşor. Mânzul se liniştise.
               Apoi veni vara. Băiatul ieşi cu calul la marginea satului. Deodată, acesta se smuci şi, după ce dădu ocol, fugi în pădure şi dus a fost.
               Toamna a venit repede. În Deltă e mult mai grăbită. În gospodăria lui Grigore Pantelimon se făceau pregătiri de nuntă. Neculai era mire. Găsise fată bună, fiică de pescari vrednici din Dunavăţul de Jos.
               Flăcăii din sat împodobeau casa cu brazi şi cu panglicuţe colorate. Dimineaţa, după ce ginerele se găti, flăcăii îi aduseră din sat un cal liniştit, pe care-l înveliră cu velinţe noi, ţesute de bătrânele satului. Se pregătea să se ducă cu calul la socri să-şi ia mireasa. Ceilalţi flăcăi aveau şi ei câte un cal. 
               Cu lăutarii în brişcă, urmau să colinde veseli uliţele satului, până la mireasă ţinând-o tot într-un chiot. De aici, la biserică şi apoi la casa bătrânească. Aşa era obiceiul. Şi bunicii lor tot la fel făcuseră. 
               Porţile mari stăteau deschise.
               Lume, ca la nuntă, câtă frunză şi iarbă. Calul aştepta împodobit în mijlocul curţii.
               Deoadtaă se auzi un vuiet. Mai întâi pe uliţă şi apoi în curte. Bătrânele duseră mâna la gură, minunându-se ca de o arătare. Bărbaţii nu se dumireau. Mirelui îi tremură biciul în mână. Se uita şi nu-i venea să creadă.
               Alergând ca o vijelie, cârlanul sătul de arşiţa şi ţânţarii din baltă, se-ntorsese la locul unde ştia că este primit cu dragoste, acolo unde găsise atâta oblăduire şi bunătate, la o casă de oameni cu suflet.
               Intră pe poartă, necheză prelung, dădu de câteva ori din cap, şi, scurmând pământul cu copitele, îngenunche cu picioarele dinainte în faţa flăcăului, de parcă i-ar fi spus:
-Stăpâne, iată, m-am întors. Acesta este darul meu de nuntă.    
               (TUDOR ŞTEFĂNESCU, ''DARUL DE NUNTĂ'', vol.''MOARTEA COCORULUI'')

... postarea este propusă de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: ''DARUL DE NUNTĂ'', TUDOR ŞTEFĂNESCU ! 
         
 TUDOR ŞTEFĂNESCU  (14.02.1902-13.02.1992)
-alte lucrări ale scriitorului:''Oraşul cu amintiri'', ''Cîinele Ruggs sare cu paraşuta'', ''Fii ai marelui curaj'', ''Lacrima delfinului'', ''Calea Griviţei'';