sâmbătă, 12 august 2017

ritmul ascuns al inimii (2)...

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, este câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... lectură plăcută ! 

Randunici 4               




                                 



     RITMUL ASCUNS AL INIMII 
                                                                 (2)
                                                      de CONSTANTIN CUBLEŞAN

         În încăpere era linişte. Numai aparatele zbârnâiau monoton şi Romulus vorbea într-una, fără să se oprească.
         Nic îi zâmbi recunoscător. Era însă tulburat. Îşi amintise cele trăite în ajun şi acum voia neapărat să afle ce se întâmplase cu racheta. Unde erau oamenii aceia veniţi de aiurea, din univers, pe această planetă blestemată ?
         Îl privi pe Romulus, iscoditor. Desigur, el ştia. De ce nu-i spusese nimic, despre aceasta ? Se întâmplase o catastrofă şi nu voia să-i comunice nimic, până când nu se va însănătoşi ? Dar erau nedrepţi. El trebuia să afle totul şi încă numaidecât.
-Romulus, îl întrebă el, de ce nu mi-ai spus despre racheta aceea din munţi ?
         Istoriograful tăcu. Poate pentru prima dată de când se afla lângă Nic, întârzia să-i răspundă. Se ridică de pe scaun şi schiţă câţiva paşi în cabină, apoi se opri în dreptul ferestrei, privind cerul.
-Ce-ai fi vrut să-ţi spun ? Nici eu nu ştiu mare lucru.
-Ce s-a întâmplat după aceea ?
         Romulus făcu iar câţiva paşi de-a lungul cabinei, apoi se aşeză din nou pe scaunul de lângă pat. Privi cadranul pulsiotronului. Normal.
-Ce s-a întâmplat după aceea ? repetă Nic întrebarea.
-Racheta a explodat, îi răspunse scurt Romulus. Tocmai intrasem pe platou, continuă după o pauză în care cei doi se priviră insistent, când s-a produs explozia Ea ţi-a provocat iradiaţia. Am vrut să te oprim, te vedeam tăvălit pe jos, la baza rachetei, dar a fost prea târziu.
-Şi oamenii ?
-Oamenii...
-Da, oamenii. Ce sa întâmplat cu oamenii?!
-Nu ştiu.
-Cum, nu ştii ? Doar nu tu ai leşinat, ci eu. Trebuie să-mi spui adevărul, Romulus.
-Ăsta e adevărul.
-Au murit ?"
-Dacă au murit ?...
-Da, oamenii mai sunt în viaţă ? Au murit ? Mai trăiesc ? Ce s- întâmplat cu ei  ?
-Care oameni ? îl privi bănuitor Romulus.
-Cei din rachetă.
-Au fost oameni în rachetă ? întrebă din ce în ce mai mirat istoriograful.
-Desigur. Adică, nu ştiu. De unde să ştiu eu ? Tu trebuie să ştii.
-A, este o presupunere...
-Şi ce are a face ? Vreau să ştiu adevărul: ce s-a întâmplat cu oamenii ?
-Nu ştiu, răspunse calm Romulus. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu oamenii. Au plecat comandantul şi astrofizicianul să efectueze cercetările necesare. Aici am rămas doar noi şi doctorul. El trebuie să vină numaidecât. În zori vor reveni poate şi ceilalţi. Atunci vom şti totul, Nic. Abia atunci vom şti adevărul. Cel puţin, aşa cred.   
         Nic îl privi bănuitor. Câteva clipe în încăpere se făcu linişte. Romulus evită să-i întâlnească privirea şi Nic înţelese că îi ascunde ceva. Asta îl tulbură. Nu mai insistă însă cu întrebări dându-şi seama că istoriograful tot nu-i va spune nimic mai mult. Poate nu-i îngăduiseră să-i spună nimic ori, poate, într-adevăr nu ştia mai mult.
         Închise pleoapele şi încercă să refacă el o logică a întâmplărilor. Imaginile i se întretăiau însă fragmentare şi o apă înfrigurată îi ştergea orice închipuire până când, de undeva, din depărtări siderale, văzu venind în zbor o nălucă, o rachetă strălucitoare, de formă stranie, şi totuşi asemănătoare cu cele de construcţie terestră. O privi atent, până când se apropie mult, foarte mult. Se învârti în jurul planetei cutremurată de furtuni magnetice, căutând parcă un loc potrivit pentru coborâre, până când ajunse deasupra platoului din Munţii Culcanici. Coborâ lin, neverosimil de lin, încât atingerea cu scoarţa planetei nici nu fu simţită. Abia atunci Nic recunoscu racheta aceea pe care o întâlnise dincolo de defileul cu apă roşiatică, în ajun.
-''Nu ştiu ce s-a întâmplat cu oamenii''...
         ...Astronauţii erau trei. Cel mai scund părea să fie conducătorul navei. Se îmbarcară într-o mică rachetă atomică şi porniră să cerceteze meticulos împrejurimile, planeta.
         Veneau de la marginea galaxiei. Expediţia lor dura de mulţi ani şi toţi trei erau nerăbdători să ajungă la ţintă, la finalul acelui enorm drum prin vastele spaţii ale cerului, când, aparatele de bord se agitară nepermis. O singură ''privire'' în ''jur'' şi cei trei astronauţi îşi dădură seama că intraseră în zonele de interferenţă ale unui sistem planetar în care, nu mai încăpea niciun dubiu, exista viaţă umană; mai mult, în spaţiul cosmic alunecau nave de o uimitoare repeziciune. Deterninară cu precizie poziţia lor în spaţiu (ce surpriză, era tocmai sistemul în care se aşteptau cel mai puţin să găsească fiinţe vii, necum oameni), apoi determinară planeta care înlesnise aceste condiţii de existenţă a materiei în formele sale de organizare superioară.
-''Au plecat comandantul şi astrofizicianul să efectueze cercetările necesare...''
         ...Hotărâră să abandoneze pentru scurt timp linia itinerariului lor şi să facă o escală pe planetă. Înainte însă de a pregăti nava pentru coborâre, îşi dădură seama că planeta este foarte puţin populată, aproape deloc, în ciuda faptului că pe cele câteva cosmodroame bine concepute exista o mare mişcare : nave uriaşe coborau la intervale destul de mici, aducând cu ele oameni, care se răspândeau apoi pe suprafaţa Planetei în comuniuni aparte. În acelaşi timp, navele, odată eliberate de preţioasa încărcătură, umană, se întorceau în spaţiu.
-''Aici am rămas doar noi şi doctorul...''
         ..Nu le fu  greu să înţeleagă situaţia. Popoarele unei alte planete, de undeva, din necuprinsul spaţiu se mutau în această nouă ''patrie''. Condiţiile pe care le oferea noul lor sistem nu le mai puteau asigura existenţa şi, atunci, întreprinderi temerare au determinat poziţia şi condiţiile favorabile ale acestei planete dintr-un sistem solar îndepărtat, unde se transbordau acum pentru cine ştie câte milioane de ani.
-''În zori vor reveni, poate, şi ceilalţi..''
         ...Cei trei astronauţi hotărâră să coboare, totuşi, nu atât pentru a urmări această operaţie, cât mai ales din curiozitatea de a cunoaşte oamenii unei lumi pe care o visau atât. Nu mică le-a fost mirarea când, apropiindu-se mult de planetă, şi-au dat seama că sunt înconjuraţi de mărunte aparate de zbor astral, care le urmăresc fiecare mişcare. Aterizarea nu le-a pus niciun fel de probleme dar, odată ieşiţi din navă, s-au văzut înconjuraţi de mai mulţi indivizi care nu manifestau nici măcar o urmă de bucurie pentru această întâlnire şi conduşi în încăperile vaste ale unei instituţii-laborator. Aici au fost cercetaţi cu luare aminte, li s-au înregistrat cuvintele şi, în curând, nepoftiţii oaspeţi îşi dădură seama că gazdele reuşiseră să descifreze limbajul lor, căci unul dintre ei li se adresă vorbind aceeaşi limbă. Erau suspectaţi de intenţii duşmănoase, bănuiţi că veniseră să ocupe şi ei această planetă pentru seminţia lor şi li se cerea să renunţe, ori, dacă nu... Li se cerea, de asemenea, să dea amănunte despre stadiul în care se află pregătirea lor de transbordare. La toate aceste întrebări cei trei rămaseră muţi. Zadarnice au rămas încercările lor de a-i convinge pe necunoscuţii stăpâni ai acelei lumi că niciuna din toate supoziţiile şi temerile lor nu erau întemeiate.  
 -''Ei trebuie să vină numaidecât. Atunci vm şti totul...''
         ...Urmară zile grele. Cei trei astronauţi erau supuşi unui adevărat regim de detenţie şi singura idee căreia îi rămăseseră credincioşi era aceea a evadării Nu uşor le-a fost însă să-şi aplice planul. Şi, odată desprinşi de sol, au constatat că alte două nave spaţiale pornesc pe urma lor. Goana, cu viteză maximă, era halucinantă. Urmăritorii se ţineau destul de aproape dar aparatele lor nu aveau capacitatea navei fugarilor. De acest lucru se convinseseră destul de curând şi erau liniştiţi că îşi vor pierde cu încetul urma în necunoscut, când aparatele semnalizară scăderea combustibilului sub limita minimă. Se impunea neîntârziat o escală pe cel mai apropiat corp ceresc, pe orice planetă, pentru împrospătarea combustibilului. Astfel ajunseră să coboare pe această planetă a furtunilor magnetice. Dar se ştiau urmăriţi şi grăbeau din răsputeri prelucrarea minereului. Deodată însă pe planetă îşi făcu apariţia o nouă navă. Desigur, cei trei preferaseră să se ţină la distanţă, pe cât posibil să rămână neobservaţi, până când îş;i vor termina operaţiunea de împrospătare a combustibilului şi atunci îşi vor lua zborul.
         Dar iată, într-una din zile fură descoperiţi. Cineva se apropia de ei, de nava lor, cu paşi rari dar hotărâţi. Plasa de apărare era instalată în jurul navei, aşa că acel cineva nu putea ajunge până la ei. În plus, se stârnise şi o puternică furtună magnetică ce împiedica înaintarea nepoftitului.
         Descărcări uriaşe de energie făceau să vibreze totul în jur când, deoadată, omul ce se apropia de navă se prăbuşi. Firele protectoare cedară şi o explozie extraordinară cutremură întregul platou. Apoi, urmă o linişte nefiresc de adâncă...
                                                  xxx
         Când intră medicul, îi găsi pe cei doi stând unul lângă celălalt, tăcuţi, fără să se privească. Verifică imediat aparatele, controlă indicatoarele şi nu se linişti decât atunci când constată că totul era în ordine. Nic se simţea mult mai bine. Acum era în afara oricătui pericol. Organismul suportase uşor întreaga intervenţie. Încă puţin şi totul avea să se termine cu bine.
         Nic deschise pleoapele şi se încruntă. Privi ceasul de pe peretele lateral şi îşi dădu seama că nu trecuseră decât câteva minute. Înţelese că totul nu fusese decât un vis al său, rodul unei imaginaţii încă supusă febrei, şi regretă sincer că visul se terminase.
         În încăpere era cald, linişte şi plăcut. Doctorul spuse că furtuna se potolise în timpul nopţii dar că acum, spre dimineaţă, se pregătea o alta. Apoi vorbiră despre stelele căzătoare, despre întoarcerea pe Pământ, şi timpul trecu pe neobservate.
                                                 xxx
         Cele douăsprezece ore se terminaseră şi Nic fu scos din ventuzele aparatelor de neutralizare. Făcu mişcări pentru a-şi dezmorţi mâinile şi picioarele, corpul întreg, dar refuză să se culce. Voia să aştepte, împreună cu ceilalţi, întoarcerea comandantului şi veştile atât de emoţionante în legătură cu nava de pe platoul din Munţii Vulcanici.
         Nu aşteptară prea mult. Se făcuse lumină când cei doi urcară scările până în salonul central. Toţi cei cinci astronauţi se aflau acum împreună. Comandantul vorbi despre cercetările efectuate în noaptea aceea. Tonul său reţinut nu prevestea nimic bun. 
         Înconjuraseră munţii făcând sondaje; în diferite părţi mai greu accesibile, acţionaseră cu ajutorul radarelor electronice. Înaintaseră miii de kilometri pe întinderea planetei, fără să găsească însă nimic deosebit. Pe versantul opus al defileului descoperiseră doar rămăşiţele unei instalaţii de prelucrare a uraniului, fărâmiţate de descărcările magnetice.  Cercetările mai amănunţite, atât ale acelor instalţii, cât şi ale datelor caracteristice planetei, culese în timpul şederii lor aici, confirmau presupunerile. 
-Cu ani în urmă, spunea comandantul, poate cu zeci sau chiar cu multe zeci de ani în urmă, o rachetă interastrală a aterizat pe această planetă pentru a-şi reface (după cum dovedesc rămăşiţele descoperite), rezervoarele de combustibil. Din motive necunoscute, navigatorii au trebuit să zăbovească mai mult timp aici sau pur şi simplu, n-au mai putut decola. Oricum însă, şederea prelungită le-a fost fatală. Planeta are o perioadă de câteva sute de zile în care furtunile magnetice se intensifică mereu până la exploziile în lanţ, când nici o fiinţă vie nu le-ar mai putea sta împotrivă. Oamenii aceştia nu şi-au dat seama ori nu au mai avut nimic de făcut. Nici un document concludent nu există în acest sens. Un singur lucru este cert: n-au supravieţuit. Nava şi-au ancorat-o în acea plasă care, o dată ruptă, declanşase o explozie în afara navei. Era o măsură de protecţie împotriva eventualelor surpări din pereţii laterali ai platoului, a unor blocuri de piatră care s-ar fi putut rostogoli duse de furtună până la navă, provocând deteriorări. Rupând însă fierele plasei, explozia locală produsă prefăcea uriaşul bolovan în pulbere. O defecţiune, pe care probabil o deterninaseră timpul şi prea multe furtuni magnetice, a făcut ca la sistemul de explozii să se conecteze întreaga navă. Aşa se explică faptul că, la ruperea firelor de către Nic, nava a sărit în aer, nemairămânând din ea decât rămăşiţe, din care nu se poate reconstitui nimic deosebit. Se pare că planeta aceasta ascunde taine pe care noi, din păcate, nu le vom putea dezlega deocamdată. Timpul nu ne permite să dezlegăm mistere...
         În ce ne priveşte, continuă comandantul, mai putem zăbovi cel mult cincisprezece zile pe planetă. Orice întârziere ar fi primejdioasă. Planeta se apropie de perioada furtunilor cu explozie în lanţ. Va trebui să grăbim prelucrarea minereului. Între timp, vom efectua şi alte cercetări. S-ar putea să avem surprize, să descoperim lucruri extraordinare... Deocamdată însă trebuie să ne odihnim câteva ore. Am avut cu toţii o noapte lungă, neobişnuit de lungă şi de grea.
                                            xxx
         Nic stătea întins în aşternut şi privea cerul. Prin fereastra elipsoidală a cabinei privea norii negri, încărcaţi, prevestind furtuna. Undeva, dincolo de ei, vedea stelele căzând mereu, prăbuşindu-se în văzduh ca un ţipăt strident de lumină.
         ''Fiecare om îşi are steaua lui, îşi spuse. Ce frumos neadevăr: când moare un om, se stinge o stea...'''
         Se gândea la oamenii aceia veniţi din cine ştie ce colţ al universului pentru ca să rămână legaţi pe veci aici, pe această planetă ciudată. Oamenii unei alte lumi... Întâlnirea lor trecea prin moarte şi rămăsese neîmplinită...
         Dar în piept îşi simţea inima bătând un ritm nou, nemaicunoscut pînă atunci, reînviată din moartea de o clipită ce o cuprinsese pe acea planetă zguduită de furtuni necruţătoare. Un ritm nou, de dincolo de moarte.                                                         

                                   (''RITMUL ASCUNS AL INIMII'' de CONSTANTIN CUBLEŞAN)
Randunici 4




          

            


2 comentarii:

  1. Multumesc pentru continuarea povestii, draga prietena.
    Mereu emana din ele o tristete "iremediabila". Desi cand vorbim de spatiu si explorari astrale poate ca ar trebui sa existe un alt tonus. Dar tot la obisnuitele intamplari catastrofice ajungem.
    Oare de ce?

    Un weekend linistit in care sa te poti si odihni putin, iti urez cu drag!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. mulţumesc frumos pentru vizită !
      da şi eu am constatat că nu am întâlnit povestiri SF despre cucerirea cosmosului cu acţiuni vesele, comice... prea multe primejdii sunt peste tot...
      am revăzut de câteva ori filmul ''Matrix'' şi mă înfioară..
      SF este chiar straniu...
      pe la mine s-a răccorit dar fără ploaie...
      sper ca la tine să fie o vreme aşa cum îţi place, să ai zile liniştite şi cu evenimentele dorite de tine ! pupic !

      Ștergere