o căruţă cu lemne...

... este seară... focul trosneşte lemnele în sobă...
... cu atâta zăpadă afară, cu atâta ger (''fără număr...''), este binevenită o poveste, nu-i aşa ?
... şi mai ales că alaltăieri căram buturugile de salcâm - proaspăt cumpărate - în atelierul lui ticuţu (culcuşul lui Leuţu)... de aceea am ales o poveste din una din multele cărţi (''BUNICA ALBĂ'') scrise de Silvia Kerim
          http://www.cinemagia.ro/actori/silvia-kerim-66312/ :

           A fost odată ca niciodată...          

                             O căruţă cu lemne

            Era ultima zi a unei primăveri urâte, cu ploaie măruntă şi fulgi mari de zăpadă ce cădeau din cer ca nişte flori albe, moarte, reci.
            Calul alb, cu spinarea acoperită de-o învelitoare neagră, roasă, din piele, trăgea o căruţă uriaşă. Era plină cu lemne. Cărbunii, adunaţi în saci peticiţi, parcă mânjiţi cu funingine, fuseseră aruncaţi deasupra butucilor uzi şi verzi. Sacii dădeau să cadă din căruţă la fiecare hurducătură. 
            Calul era cuminte. Trăgea, supus, căruţa foarte grea, pentru că pricepuse că de la o vreme asta era treaba lui, să tragă căruţa plină cu lemne de la depozitul înfundat în noroaie până la casele oamenilor. Numai că, parcă dinadins, casele se aflau foarte departe unele de altele şi de depozit.
            Calul nu mai era - de mult - tânăr, dar încă mai păstra ceva din frumuseţea lui de altădată, pe când fusese cel mai frumos căluţ din satul aninat în coasta muntelui. Pe vremea aceea era cunoscut pe numele de ''Foc'' şi chiar alerga, de colo-colo, foc alb, rătăcitor, cu coama de flăcări albe şi coada stufoasă cu un nor alungit, de mătase...
            Calul avea, pe atunci, un stăpân, un stăpân bun, care-l luase de mic, îl îngijise cum se îngrijeşte un cal, adică nu numai cu hrană, şi cu ţesălat, ci şi cu vorbe bune, cu înţelegere, cu respect, ba chiar şi cu câte un alint. Până şi numele născocit de stăpânul lui era un fel de-alint: ''Foc'' !
            Vecinii grădinarului îl chiar luaseră niţel în râs pentru numele acesta neobişnuit dat unui cal, dar bătrânul nu se sinchisese cine ştie ce de râsul lor şi le spusese, trăgând din lulea, că-l botezase astfel pentru că Foc era iute ca focul, dar şi pentru că semăna cu armăsarul lui Făt Frumos, despre care se ştie că se hrăneşte cu jăratec.       
            Dar toate acestea se întâmplaseră demult. Bătrânul grădiar murise, nelăsând pe nimeni în urma lui. Doar grădina şi calul. Grădina şi calul rămaseră un timp descumpăniţi în grija vecinilor. Apoi o rudă îndepărtată a bătrânului veni de la oraş, vându - cu bani puţini - grădina şi - cu bani şi mai puţini - dădu calul.
           Noul stăpân al calului - un căruţaş - uită să întrebe cum îl cheamă, aşa că, în cea de a doua parte a vieţii lui, Foc rămase fără nume. Şi fără bucuria de a alerga liber pe pajişte, vegheat de privirea plină de duioşie a bătrânului grădinar, sau de a duce la gară, cu şareta, coşurile mari, încărcate cu flori proaspete, atunci culese din grădină şi care urmau să plece, cu trenul, la oraş ca să fie vândute la piaţă. 
           În dimineaţa aceea - în ultima dimineaţă de primăvară - cu ploaie rece, ca de gheaţă, căluţul se simţi istovit. 
           Căruţa îi păru nespus de grea, ca şi cum n-ar fi fost încărcată cu lemne, ci cu toată bătrâneţea lui. Picioarele-i tremurau niţel, de oboseală, ori poate că de prea multă umezeală îndurată în iarna parcă fără-de-sfârşit.
           Mergând cu capul plecat, bătut de ploaie, se trezi nepregătit în faţa urcuşului, simţind că puterile îl lasă.
           Strada suia brusc în faţa lui, pietruită cu bolovani mari, de râu. 
           Bolovanii aveau spinările alunecoase, rotunde, lucioase.
           Copitele lui, cu potcoavele cam tocite, nu se puteau prinde de nimic. 
           Calul se opinti, încercând din răsputeri să urce, cu căruţă cu tot, dealul.
           Din spate, tramvaiele şi camioanele se auzeau claxonând, nemulţumite.
           De sus, de pe mormanul de lemne şi cărbuni, căruţaşul îl sudui strigându-l pe numele tuturor cailor neiubiţi şi ai cailor fără stăpâni: ''Diii... Diiieee!''
           Îl şi atinse cu şfichiul biciului înnodat în cinci locuri.
           Dar biciul nu lovi decât învelitoarea veche, de piele, care-l apăra, cât de cât, de sâcâiala ploii şi a zăpezii. 
           Căluţul alb şi slab se opinti iar.
           Oasele păreau să-i plesnească de încordare.
           Din spate, tramvaiele şi camioanele claxonau mânioase.
           Picioarele îi tremurau, copitele alunecau pe spinările lucioase şi parcă răutăciaose ale bolovanilor.
           De sus, dinspre căruţaş, şfichiul biciului răpăi nu numai pe apărătoarea de piele neagră şi roasă, ci şi pe spinarea lui rănită de mult neţesălată.
           Căruţa nu se clinti. 
           Atunci, căruţaşul năvăli în joc din căruţă, înhăţă căpăstrul şi începu să-l tragă mânios, nădăjduind să urnească, astfel, calul şi căruţa.             
           Zadarnic.
           Tramvaiele şi camioanele ţipau acum, în cor.
           Trecătorii se opriseră în loc, privind cazna bietului animal.
           Deodată, dintre ei se desprinse un bătrân. Purta scurteică neagră şi o căciulă de miel, tot neagră. Bătrânul veni spre căruţă, chemând după el câţiva trecători. 
-''Haideţi, oameni buni, să dăm o mână de ajutor, că doar n-o fi foc...''   
           Căluţul ciuli urechile, auzind -- ca-n vis -- cuvântul care-i ţinuse, atâta vreme, loc de nume.
           Îşi scutură coama uşurel, parcă vrând să capete putere.
           Bătrânul luă căpăstrul din mâna căruţaşului şi mângâie căluţul pe creştet, îl scărpină uşurel pe după urechi, îi netezi coama. îl lăsă să răsufle niţel şi-abia după aceea îl îndemnă cu binişorul.
-''Hai, căluţule, că te-ajutăm şi noi !''
           Apoi pocni din degetele lui aspre.
           La acest îndemn, căruţaşul, ajutat de trecători, împinse de căruţă şi căluţul se pomeni că urcă dealul într-o clipită, de parcă în căruţă nu s-ar fi aflat toată bătrâneţea lui, ci coşurile cu zambile culese de bătrânul grădinar, de parcă nici n-ar mai fi fost vorba de-o căruţă, ci de şareta cu care se ducea zilnic la gară sau cu care se plimbau prin sat, duminica.
           În vârful dealului, pentru o lungă clipă fermecată, oraşul dispăru din ochii căluţului. Asfaltul se prefăcu pajişte, blocurile în pomi, ploaia rece în raze de soare, chinul lui în bucurie, bătrâneţea în tinereţe. Calul slab şi gârbovit de poveri se prefăcu în mânz, mânzul ce alerga de colo-colo, foc rătăcitor, cu coama de flăcări albe şi coama stufoasă, ca un nor alungit, de mătase. De undeva, de-aproape, se auzi parcă şi glasul bătrânului grădinar, alintându-l.
           Dar când Foc vru să întoarcă privirea, să-l găsească în lumina orbitoare a soarelui, visul de-o clipă se stinse, gonit, ca un fluture alb, de ploaia rece.
           Apoi calul, căruţaşul şi căruţa se făcură nevăzuţi, înghiţiţi de străzile oraşului.