cad şi frunzele de nuc...

... un anotimp ce îmi aminteşte din ce în ce mai mult de poeziile minunatului Bacovia ...
... de când suntem la ţară şi mai ales de când simt, clipă de clipă, traiul simplu dar destul de greu, descopăr cu adevărat schimbările din natură la trecerea de la un anotimp la altul ...  
... este trist să vezi cum moare vegetaţia pe care ai îngrijit-o cu drag toată perioada verii !
... tristeţea te înconjoară ...
... de aceea înţeleg mai uşor minunatele versuri ale prietenei mele, dna Nora  ( Anna-Nora Rotaru ):

''Frunze cad, în parc pustiu.

Toţi plecaţi pe bolta rece. 
Stau pe bancă şi nu ştiu,
Câtă vreme o mai trece.

      Statuetă cenuşie, 
      Nemişcată am ajuns,
      Aşteptând pe veşnicie,
      La-ntrebări să iau răspuns.
Ce suntem şi unde mergem? 
De ce oare am venit ?
Cursul vieţii să nu-l ştergem
Ca să-nvăţ ce mi-e menit.
      Să-nţeleg ce rost avem,
      Nu să treacă timpu-n zbor!
      Strig şi alții, vreau să-i chem,
      Singur să nu fiu călător.
Toamnă vine, toamnă trece, 
Frunze moarte se aştern
Şi-aşteptând pe banca rece,
Mă acoperă etern.
      Cad într-una, neîncetat,
      Cad şi frunzele din nuc.
      De unde sunt, parc-am uitat,
      Unde-am fost, unde mă duc?
Din ochi lacrimile-mi curg,
Cad pe jos, făcând şuvoaie
Şi cu ploaia din amurg
Se amestecă-n noroaie!
      Stau pe banca aşternută,
      Două frunze pe ochi cad.
      În pustiu de toamnă mută,
      Mă îndrept spre alt răzvad.''

                      (Anna-Nora Rotaru, ''TOAMNĂ ETERNĂ'')