La curtea lui Brâncoveanu...

... am citit în calendarul ortodox, atârnat în bucătărie pe perete, că în anul 2014 Patriarhia Română a stabilit comemorarea Sfinţilor Martiri Brâncoveni. 
... Voievodul Brâncoveanu este, pe drept, un exemplu demn pentru România de azi!
 ( http://axa.info.ro/anul-iii/axa-44/item/615-constantin-brancoveanu-ultimul-domnitor-ortodox-roman) 

...sunt câţiva ani buni de când eu şi mami am ''descoperit'' o bisericuţă, aflată în construcţie aproape de parc, şi în care am intrat cu drag, fiind plăcută sufletului nostru ... şi apoi am aflat că era închinată acestor mari Sfinti ai neamului nostru ...am reflectat şi am considerat că ar fi utilă transcrierea unor poveşti cu un subiect adecvat acestei cinstiri...la început de an şi în continuarea ''basmelor-povestilor'' publicate aproape de finalul anului 2013! ştiam că în biblioteca mea (plină de de adevărate comori pentru suflet...) am o carte de poveşti citită şi răscitită pe parcursul anilor ce au trecut, scrisă de Elvira Bogdan pentru tineretul dintre cele două războaie mondiale şi cu dedicaţie specială: celor două fiice ale sale, Eugenia şi Alice... 

    (Elvira Bogdan - crispedia.ro )

                   
                               
                      Talismanul de safir

... cartea prezintă călătoria realizată de o fetiţă - prin puterea magică a unui talisman – prin timp si spatiu, şi astfel reînvie – ca într-un caleidoscop minunat - episoade diverse din istorie, pline de culoarea epocii respective ... şi astfel fetiţa – însoţită de piticul Sispo, trimis de Crăiasa Zânelor Munţilor şi Pădurilor - ajunge, la un moment dat, şi în vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu ...

                          Capitolul XIX  

                     La curtea lui Brâncoveanu
                                Boierii

       Mioara şi Sispo se pomenesc într-una din multele săli bogat decorate ale palatului lui Brâncoveanu, unde tocmai atunci intraseră şi doi boieri al Domnului. Piticul îi destăinuie Mioarei că boierii de faţă sunt cei doi cronicari, Radu Greceanu şi Radu Popescu, despre care ea învăţase că au descris viaţa lui Constantin Brâncoveanu şi întâmplările de la Curtea lui în Cronicile ce ne-au lăsat.

-După cum vei vedea, Mioara, ei ţineau foarte mult la Domnul Constantin Brâncoveanu, căruia i-au rămas credincioşi chiar şi în nenorocirile ce l-au lovit, încheie piticul.

       Cei doi cronicari abia sosiţi se salutară cu prietenie:

-Bună vreme, boier Greceanu!

-Bună vreme şi dumitale, boier Radu Popescu! Dar de ce oare ne-o fi chemat Domnul la palat tocmai azi, în marţea Paştelui? Ce nu putea amâna Sfatul şi după sărbători?

-Ehei! Fără lucru însemnat nu ne-ar fi tulburat Domnul de la cele ale sufletului!

-Cine ştie ce-o fi! oftă cu îngrijorare Greceanu. Că puşi între duşmani cum suntem, n-avem tihnă din nice o parte. Vezi că şi Sultanul turcilor şi Împăratul cel nemţesc pohtesc la ale noastre pământuri mănoase. Care se scoală mai de diminiaţă, acela vrea să ne poruncească!

-Lasă, că mulţămită înţelepciunei lui, Constantin Brâncoveanu a ştiut ieşi din toate încâlcelile şi amarnicele schimbări necontenite ale vremurilor vitrege, îl linişti , pe bună dreptate, Radu Popescu.

-Tii! făcu cu obidă Radu Greceanu, că şi puterile astea mari, mult mai sunt hrăpăreţe! Cât nu se mai încape! Vine Sultanul turcilor şi aşa, deodată, pe nepusă masă, dă poruncă Domnului: ''Atâtea care cu merinde să-mi dai, cât mai multă oaste, atâţia salahori, atâtea pungi cu galbeni, peste haraciu!'' Iaca aşa! Vai şi amar de noi!

-Hei! Şi Domnul înghite în sec şi dă, că n-are încotro! Putere suzerană nu-i? Ce alta poţi face? întregi Radu Popescu.

-Dar, te-ntreb eu, turcul barem e de altă lege, de aia e hapsân şi hrăpăreţ, dar împăratul nemţesc de ce face şi el la fel? Ba, după cum prea bine ştim cu toţii, oştile nemţeşti vin ca frunza şi ca iarba, şi peste toate acestea mai lasă şi pe oamenii lor să ne prade ca în codru! Mai cruzi şi mai fără milă decât turcii! se tânguie Radu Greceanu.

-Asta aşa e. Amarnice vremuri! Degeaba ne trimite Domnul la Sublima Poartă să rugăm pe Sultan să mai scadă haraciul, că geme poporul de biruri grele, de sărăcie şi de cruntă mizerie! Căci el, poporul sireacul, duce greul haraciului şi al bătăliilor! Şi cu toate astea, degeaba ne-am dus, tot nimic n-am făcut la Poartă.

-Ţi-ai găsit! Sultanul nici nu vrea să audă de aşa ceva! Dar, luminîndu-se la faţă, Radu Greceanu urmă: Eh! Dar Domnul nostru le-a înfruntat pe toate, nu şi-a pierdut hirea şi a reuşit să cam pună pe fiecare la locul său...

       În sala palatului începură să intre şi alţi boieri, chemaţi la Sfatul Domnesc.

       Nimic nu scapă ochilor şi urechilor Mioarei, care urmăreşte totul cu mare curiozitate. Sispo îi spune numele celor mai de seamă sfetnici şi fata-şi reaminteşte numele unora dintre ei, despre care le povestise în clasă profesoara de istorie.

       Închinându-se unii la alţii, boierii se salută după datină. Auzind ultimele vorbe ale lui Greceanu, fiecare ţine să-şi spună părerea.

-Că bine ziserăţi, începu vorba întâiul boier. Pe toate le-a înfruntat Domnul Constantin Brâncoveanu! Nu numai vremile vitregi, dar chiar şi vicleniile duşmanilor. Pârile nedrepte, scrisorile mincinoase şi clevetitoare! Minţeau duşmanii, ba că s-ar fi dat de partea Împăratului ăl nemţesc...

-Ba cu Ţarul ruşilor, ori cu Polonia, ori cu Veneţia, zise alt boier.

-Ba că stoarce ţara cu birurile grele! adăugă al treilea boier.

-Şi că a sărăcit Bucureştiul, de când cu şederea sa şase luni pe an la Târgovişte. Cică stă acolo numai ca să poată fugi în Ardeal, cu uşurinţă, dacă s-ar ivi pentru el primejdia de a fi mazilit, mai zise şi al patrulea boier.

-Câte şi câte bazaconii şi scornituri! glăsuieşte Radu Greceanu.

       Radu Popescu le spuse cu obidă şi cu glas scăzut, ca de taină:

-Aflaţi, boieri dumneavoastră, că s-au apucat duşmanii Domnului nostru de au plăsmuit peceţi domneşti, la fel cu cele ale boierilor noştri, de le-au pus pe scrisorile lor, pline de tot soiul de scorniri, trimise Sultanului, împotriva Domnului nostru!

-Ei! Dar Domnul nu şi-a pierdut hirea, şi le-a înfruntat şi pe acestea, întăreşte, bucuros, Greceanu.

-Nu şi-a pierdut el hirea nici când a fost chemat acum câţiva ani, pe nepusă masă, să se înfăţişeze grabnic la Sublima Poartă, să sărute poala împărătească, după cum glăsuia porunca, rosti Radu Popescu.

-Aşa-i, zău! îşi aminti Radu Greceanu. Toată lumea, chiar şi noi, şi mărita Doamnă Marica, ne temeam că înapoi teafăr nu l-om mai vedea!

-Iar Constantin-Vodă a ştiut să preschimbe toate pârile în laude şi pe învrăjmăşiţii de turci în prieteni, sfârşi Radu Popescu.

       Stolnicul Cantacuzino, unchiul lui Brâncoveanu, care ascultase din prag cele ce vorbeau boierii, intră şi el în sala de Sfat, salutând cu trufie.

       Ceilalţi boieri, însă, se înclinară adânc în faţa lui, cu tot respectul cuvenit rudei Domnului. Acest Cantacuzino era cel mai mare duşman al lui Brâncoveanu, căci el râvnise Tronul Tării Româneşti pentru fiul său. Tot el era acela care îl pârâse fără încetare pe Brâncoveanu la Sultan, cerând de fiecare dată mazilirea lui...

-He-hei! Şi i-a făcut pe turci prieteni? începu el, cu invidie, răspunzând la cele auzite. Apăi, că ce de-a daruri dă nepotul Brâncoveanu turcilor, nimeni altul nu cred să mai fi dat vreodată! Blăni de samur, pungi de galbeni, juvaieruri din cele mai scumpe. Ştie toată lumea precum că are bani mulţi. Şi Stolnicul apăsă pe cuvinte cu subînţeles plin de răutate: Asta aşa e, are bani tare mulţi Domnul nostru, până şi prin străinătăţi trimişi. Asta cam aşa este! Privi pe toţi boierii pe rând, spre a le ghici gândurile, apoi adăugă cu aceeaşi invidie: Avere a-a-are nespus de multă nepotul Brâncoveanu, cât nimeni în ţara asta!

-Are, că avea avere destulă încă de pe când era mare Logofăt, îi răspunde pe loc Radu Greceanu.

-Şi cu o Doamnă destoinică, aşa cum este Doamna Marica, chivernisită şi strângătoare şi cu vrednicia neobosită şi luminile lui Constantin Vodă, în atâţia amar de ani, o viaţă de om, averea creşte, adăugă şi Radu Popescu numaidecât, întru apărarea Domnului.

-Altân-Bey îi zic turcii! Adică, pre limba noastră, Prinţul Aurului! He-hei! oftează Stolnicul din greu şi înciudat. Şi din nou încearcă să picure otrava invidiei, care pe el îl îneacă, şi în sufletul boierilor, dar fără să reuşească a-i clinti din credinţa lor faţă de Brâncoveanu.

-Da, da! Brâncoveanu e om norocos! A avut mu-u-ult noroc! Şi Domnie fericită, şi avere, şi soaţă bună...Şi onoruri...cât nu se mai încape...Şi feciorii cei mari şi i-a însurat cât nu se poate mai bine!

       Aci Cantacuzino urmează:

-Fetele şi le-a măritat încă şi mai bine, cu oamenii cei mai de ispravă! Eh! Cât nu se poate mai bine şi le-a măritat!

       Boierii păstrează, cu toţii, o tăcere stânjenitoare.

-Cinste mare şi în boieria lui a avut, şi în Domnie, vorbeşte cu adânc înţeles Radu Greceanu, curmând tăcerea, pentru a preamări pe Brâncoveanu.

-Frumos la chip, cuminte la vorbă, bun la suflet şi evlavios, întăreşte şi Radu Popescu, spre marea ciudă a lui Cantacuzino.

-Că mulţi or fi avut noroc în lumea asta, dar nu în toate, răbufneşte iarăşi Cantacuzino. Că unii au noroc de cinste, iar nu de feciori şi bogăţie. Alţii au noroc de feciori, şi nu de soaţă bună! Ori, cât de cât, au lipsă de unele măcar. Iar Brâncoveanu nostru de toate au avut noroc! Ce i-au pohtit inima lui nu i-au lipsit!

       Ura din cuvintele Stolnicului umple de uimire pe boieri, ei neputând înţelege de ce are vrăjmăşie Cantacuzino împotriva Domnului Brâncoveanu. Se privesc stânjeniţi, apoi, în tăcere, îşi aţintesc privirile în pământ...

-Măria-sa Domnul! răsună pe neaşteptate glasul a doi ostaşi, răsăriţi ca din pământ, vestind intrarea Domnitorului, spre marea uşurare a boierilor.

                          Capitolul XX

                             Sfatul

                        

      Uşile se deschid, şi Brâncoveanu, bogat îmbrăcat, păseşte în sală. Este impunător în toată înfăţişarea lui. Are o figură frumoasă, încadrată de o barbă nu prea mare. Ochii au priviri când blânde, când ascuţit sfredelitoare. Totuşi, pe figura Domnului se desluşeşte o mare bunătate. Veştmintele îi sunt brodate cu fir de aur şi presărate cu nestemate. Pe cap poartă cealmaua cu cele trei pene albe de struţ - însemnele Domniei – prinse într-un briliant mare.

        Toţi boierii aflaţi de faţă i se închină până la pământ, aducându-i slăvire.

        Aşezându-se pe tron, Brâncoveanu vorbeşte boierilor cu pritenie, după ce le-a făcut semn să ia loc:

-V-am pohtit aice, boieri dumneavoastră, fiindcă mi-au fost trimis vorbă Capugi-Başa, Mustafa-Aga-Emini, că este în trecere prin Bucureştiul nostru, în drum spre căile lui, şi ar pohti domnia-sa să ne vadă...

        Boierii, toţi într-un glas, încuviiţează:

-Aşa e, aşa e, Măria-ta!

-Dar până la sosirea lui am putea sta de vorbă între noi, ţinând Sfat şi despre ale noastre...Şi Brâncoveanu urmează cu însufleţire: Boieri dumneavoastră, ştiţi prea bine că Pronia cerească a îngăduit preasupusului său, Io, Constantin Brâncoveanu Voevod, a domni cu bine 25 de ani, neîntrerupţi, preste Ţara noastră Românească...

        La aceste vorbe, toţi boierii de faţă urează într-un glas:

-Să trăieşti încă mulţi ani şi să domneşti, Măria-ta!

-Mulţi tare cam nu, că sunt bătrân, zâmbeşte Brâncoveanu, mulţumindu-le printr-un semn pentru sincera lor urare.

-Dar mintea este tot tânără şi ageră, răspunse Radu Greceanu.

-Aşa e! Aşa e! Adevăr grăieşte! încuviinţează boierii.

        Numai Cantacuzino învineţeşte de ciudă. Stă posomorât şi tace, ţinându-şi privirile aplecate în jos, adâncit în gândurile lui.

        Brâncoveanu mulţumeşte din nou, dând din cap bucuros. Şi cu înduioşare în glas grăieşte mai departe:

-Iacă, de Sfântă Maria mare, ce vine, e ziua Doamnei noastre prea iubită, Marica! Iar eu în acea zi împlinesc 60 de ani!

-Mulţi ani înainte, să trăieşti, Slăvite Doamne!

-Vă mulţumesc, boieri dumneavoastră, pentru credinţă. Şi, cum spuneam, ne-a fost vrerea să prăznuim cum se cuvine toate acestea. Pentru lauda celui Preaînalt şi milostivirea Lui faţă de noi, am ridicat lăcaşuri noi de închinăciune. Mânăstirea Hurezu, iar aci, în Bucureşti, încă două biserici, aşa cum, aşa cum ne-am priceput de frumoase, cât s-a putut mai frumoase!...

-Minune de biserici! aduc laudă boierii.

-Aşa am dorit şi noi să fie ele, răspunde cu modestie Brâncoveanu. Dar socotim că nimic nu e de ajuns de frumos, de ajuns de măreţ pentru aducerea aminte a unor izbânzi...În jurul nostru numai ochi cotropitori, mâini hrăpăreţe, toţi pohtind la ţara noastră, aşa mică cum e, unde o ştiu bogată, îndestulată cu de toate şi tare frumoasă!... Oh! Boieri dumneavoastră, ştiţi prea bine că de e război, au între turc şi împăraţi, au ăl nemţesc, au ăl muscălesc, la noi vin şi unii şi alţii, pe pământul nostru strămoşesc vin ca să se războiască! Peste noi trec şi unii, şi alţii! Ba, încă, tot pe noi ne silesc să le dăm de toate, şi chiar ne cer cu silnicie să trecem de partea lor, să purtăm şi noi război! Şi tare mult a trebuit să ne frământăm mintea cum să ieşim la liman! Căci de te dai cu împăratul nemţesc, au cu Ţarul ruşilor, că e creştin ca tine, turcul îţi pradă ţara şi te surghiuneşte. Iacă, aşa-i! Amarnice suferinţe! Amarnice vremuri! Iar de te dai prea făţiş cu turcul, că ne este putere suzerană, şi îl înfrunţi pe neamţ, pârjol şi prăpăd iarăşi pe biata noastră ţară!

-Aşa-i! Aşa-i! încuviinţează zgomotos boierii.

-Şi nu ne era cu putinţă şi nici bine pentru ţară nu era să fim de o parte sau de alta. Când doi munţi se bat cap în cap, nu te băga între ei, de nu vrei să fii zdrobit. Aşa că noi a trebuit să ne întărim cugetul ca un socotitor rece al împrejurărilor, fără aplecări ale sufletului...Şi am înconjurat, cum am putut, greutăţile şi primejdiile pe care nu le puteam învinge nicicum.

-Bine şi înţelept ai făcut, Măria-ta!

-Şi ne-a fost de izbăvire dragostea de neam şi ţară, de a ieşit cum e mai bine, ferindu-ne de grele şi aspre încercări, le împărtăşeşte Domnul boierilor mulţumirea sa.

-Lăudat fie Domnul nostru Brâncoveanu Constantin! îşi arătă bucuria boierii, într-un glas!

-Mulţumesc, boieri dumneavoastră...Şi, iată precum spuneam, am apucat a împlini 25 de ani de domnie! rosti mişcat Domnitorul...Dar, precum v-am spus, pentru ca vreau să prăznuiesc cum se cuvine aceasta, am fost poruncit în Ţara Ardealului să se bată bani de aur, întru această zi mare pentru ţara noastră... Nu din trufie, nu! Ci pentru că am voi să ştie şi urmaşii despre Domnia noastră, mândrindu-se...

-Bine ai făcut, Măria-ta! îşi arătară boierii credinţa.

        Un copil de casă vesteşte, acoperind glasurile tuturor:

-Măria-sa, Doamna Marica!...

                          Capitolul XXI

                    Spaima Doamnei Marica

        

         Soţia lui Brâncoveanu, Doamna Marica, nu se lăsă mult aşteptată. Intră plină de emoţie, înspăimântată...

         Întreaga ei înfăţişare este de negrăită modestie şi bunătate. Înveştmântată în bogate straie domneşti, şi cu un cerc de aur peste năframa ce-i acopere capul, se duce şi sărută mâna Domnului. E foarte tulburată. Îşi frânge mâinile şi faţa ei se vede că a plâns.

         Domnul, mirat de venirea ei, o întâmpină totuşi cu o blândeţe şi caldă duioşie:

-Iată şi pe multiubita noastră Doamnă Marica! Ei, dar ce necaz te aduce, Doamnă, chiar aci, în sala cea mare a Sfatului Domnesc, şi încă atât de dimineaţă? Niciodată nu ai venit la noi aci aşa, pe neaşteptate!

-Iartă-mă, Doamne, că îndrăznesc să te tulbur, murmură Doamna Marica. Dar mi s-au adus la cunoştinţă veşti înspăimântătoare!...

-Marica Doamnă, nu lua în seamă veştile ticluite.

-O, de n-ar fi adevărate! Nici nu cutez a ţi le spune, Mărite Doamne, vorbeşte înspăimântată Doamna Marica. Primeşte-l, Doamne, rogu-te, pe doctorul Corea, chiar acum, aci, grabnic... El îţi va spune totul...

          Şi chiar în clipa asta intră un soldat şi vesteşte:

-Doctorul Măriei-tale, Anton Corea, roagă stăruitor să fie primit de Măria-ta cât mai neîntârziat.

-Dar ce-o fi vrând şi el tocmai acum? se miră iarăşi Brâncoveanu. Avem lucruri mai însemnate de pus la cale.

          Privind însă la Doamna Marica vede cum ea îşi frânge mâinile, speriată. Atunci Domnul porunceşte:

-Să intre Corea.

          Doctorul Corea se arată de îndată palid, gâfâind:

-Doamne, iartă-mi îndrăzneala! zice el, închinându-se în faţa Domnului. Dra mult te rog sa-mi îngădui, acum chiar, fără zăbavă, a-ţi aduce de ştire veşti foarte rele, ce privesc îndeaproape pe Măria-ta, acum până nu e prea târziu!

-Dar ce fel de veşti rele, atât de însemnate, ce nu pot suferi întârziere, te aduc, doftore? se miră Brâncoveanu, încruntând din sprâncene.

-Doamne! Slăvite Doamne! Mare nenorocire pândeşte pe Măria-ta! Am auzit de-o uneltire mâeşavă împotriva Măriei-tale, pusă la cale de duşmanii trădători şi pismăreţi!

Oprindu-se din vorbă, doctorul ţinteşte cu priviri pătrunzătoare pe câţiva boeri din jurul lui Cantacuzino.

          Înciudat, Stolnicul îşi muşcă buzele, scrâşneşte din dinţi şi îşi întoarce faţa de la el.

-Ce tot cobeşti aici de nenorociri, doftore? îl mustră Brâncoveanu.

          Doamna Marica, înfricoşată, se roagă stăruitor:

-Ascultă-l, Doamne, încrede-te în el! Îţi este credincios!

-Vorbeşte, doftore! încuviinţă Brâncoveanu.

-Oh! e cumplit ceea ce am aflat! S-a pus la cale ca Măria-ta, Doamne, să fii mazilit, să fii luat pe sus şi dus la Constantinopole cât mai grabnic! Neînchipuită mişelie!

          Dar Brâncoveanu începe să râdă:

-Ha, ha, ha! Cum ai zis, doftore? Mazilit? Luat pe sus, eu?! Dar ce, eu îs răufăcător? Eu sunt Domnul Ţării Româneşti! mai adăogă Brâncoveanu cu nobilă mândrie! Şi apoi, de o voi Sultanul să mă vadă, m-o pohti la Ţarigrad, şi eu m-oi duce cu tot alaiul cu care m-am mai fost dus şi acum 11 ani în urmă!... Şi am fost primit cu mare cinstire de Sultan! Şi mi-a dat şi Hatişeriful de Domn pe viaţă, pentru mine şi urmaşii mei! Aşa-i, boieri?

-Aşa-i! Aşa-i! adeveresc boierii.

-Auzi, Corea? se întoarce Brâncoveanu spre doctor, privindu-l drept în ochi. Şi repetă, apăsând pe cuvinte bucuros: Auzit-ai, Corea? Hatişeriful de Domn pe viaţă Ştii tu ce izbândă înseamnă asta? Şi, de asemeni, şi făgăduiala Sultanului că după mine va urma la Domnie fiul meu prea iubit, Constantin! Ei!

           Dar doctorul Corea îşi frânge mâinile de disperare, văzând că Domnul nu vrea să ia în seamă cele spuse de el. Şi din nou îi cere, cu smerenie, ascultare:

-Doamne, cum să te fac să mă crezi, să vezi prăpastia ce e gata să ţi se deschidă sub picioare? Doamne, fugi! Fugi, Doamne, cât mai e vreme! Nici o clipă nu zăbovi, până nu va fi prea târziu! Dar, oare, Măria-ta n-ai auzit că a venit Capugi-Başa, Mustafa-Aga Emini, aşa, deodată, pe nepusă masă, aci la Bucureşti?

           Brâncoveanu râde cu şi mai mare poftă:

-Acum, chiar să ştii că ai haz, doftore! Şi zi aşa, hai? Vine Capugi-Başa, Mustafa-Aga Emini? Ce veste neaşteptată! Dar el e prietenul meu cel mai bun, omul meu de încredere la Sublima Poartă! Ei! Ascultă la mine, dragă Corea! Altă dată, când vei voi să câştigi bunăvoinţa Domnului, să vii cu veşti mai de preţ, nu cu veşti de acestea, pe care le ştie şi copilul mic de ieri! Dar noi pentru ce ne-am adunat aci, În Sala Tronului? Pe cine altul aşteptăm noi, decât pe însuşi Capugi-Başa, Mustafa-Aga Emini, care ne-a cerut incuviinţarea de a ni se înfăţişa chiar astăzi, aci, la palat? N-ai văzut calul împodobit şi seimenii plecaţi să-l întâmpine şi să-l aducă cu toată cinstirea cuvenită?

-Dar nu s-a întrebat Măria-ta de ce vine acest Mustafa-Aga atât de pe neaşteptate?mai făcu doctorul Corea o ultimă încercare pe lângă Brâncoveanu de a-i deschide ochii, să vadă primejdia care-l păştea.

-Cum? Aşa pe neaşteptate? întrebă Brâncoveanu netulburat. Se duce omul la Hotin, să pedepsească pe Serascherul Abdi, care a smuls Hotinul, făcându-se stăpân pe el, fără să vrea a mai da ascultare Sublimei Porţi. Se cădea, oare, să nu treacă şi pe la noi? Mi-e bun prieten, ţi-am mai spus-o, Corea!

-Mai ales că are nevoie să-i dăm 13 care încărcate cu merinde, apăsă Cantacuzino, pe cuvinte, vrând să-l liniştească pe Corea.

-Fireşte! Asa e! întări şi Brâncoveanu spusele Stolnicului.

-Doamne, nu te încrede în viclenia turcului! Stărui din nou doctorul Corea, zbuciumându-se în zadar să trezească îngrijorarea în sufletul senin al lui Brâncoveanu.

-Dar ce-ar fi, Doamne, dacă, ferească sfântul, doctorul Corea ar avea veşti întemeiate, şi-ar spune adevărul? se îngrijoră Doamna Marica. Află că şi eu tot astfel de veşti aflat-am...

          Brâncoveanu nu mai are însă timp să ostoiască neliniştea Doamnei.

-A sosit Capugi-Başa, Mustafa-Aga Emini! se aude vestind ostaşul de strajă.

                          Capitolul XXII

                              Mazilirea

          Domnul răsuflă uşurat.

          Intră Capugi-Başa, Mustafa-Aga Emini.

          Capugi-Başa e un turc înalt şi crunt la înfăţişare. Un turban mare îi înfăşoară capul, iar la brâu îi atârnă un hanger încovoiat, bătut în nestemate.

          La intrarea lui, Brâncoveanu se scoală din jilţ şi înaintează, ieşindu-i în întâmpinare cu un zâmbet bucuros:

-Bine ai sosit la noi, Capugi-Başa!

          Dar Capugi-Başa, fără să rostească un cuvânt, scoate năframa neagră a mazilirii şi o aruncă pe umerii Domnului.

          Doamna dă un ţipăt şi leşină. Boierii rămân încremeniţi. Zdrobit, Brâncoveanu îngaimă, nevenindu-i să-şi creadă ochilor:

-Ce?! Mă mazileşti? Doar totdeauna spuneai că-mi eşti prieten!

-Porunca Sultanului este că tu eşti mazilit, scos din Domnie! Şi trebuie, de asemenea, să te ridic şi să te duc cu toată casa ta, cu fiii, ginerii şi fiicele tale la Constantinopole, îl lămureşte Capugi-Başa, cu oarecare stânjeneală. Te plâng şi-mi pare rău că tocmai eu trebuie săa duc la îndeplinire această aspră poruncă! Dar am jurat pe Coran că voi lucra astfel ca tu să nu prinzi de veste, nicicum.

          Apoi turcul se-ntoarse spre boieri:

-Boierilor, voiţi să luaţi pe Domnul vostru, pe fiii şi fiicele, pe ginerii lui în chezăşia voastră, ca nici unul din ei să nu fugă până ce vor fi luaţi de noi? întreabă el. Ori să trimit poruncă la tătarii care stau gata să năvălească în ţara voastră şi s-o prade?

-Murim mai bine, decât să fim temnicerii Domnului nostru, care ne-a stăpânit cu atâta vrednicie! izbucniră boierii.

          Dar Brâncoveanu, deşi îndurerat de lovitura primită, îi domoleşte cu blândeţe:

-Vă mulţumesc, boieri dumneavoastră, pentru credinţa şi preţuirea ce-mi arătaţi. Dar în zadar ne-am împotrivi celui mai tare, luaţi pe neaşteptate, cum am fost...

-Alegeţi alt Domn, fie el străin, fie din mijlocul vostru. De pildă pe fiul boierului Cantacuzino, care a căpătat de mult încuviinţarea Sultanului, îi îndeamnă Capugi-Başa pe boieri.

          La auzul acestor cuvinte, un freamăt se ridică din toate colţurile sălii. Boierii privesc cu uluire şi cu aspră mustrare la Cantacuzino.

-Mai cu credinţă decăt Brâncoveanu Constantin, ctitor de biserici, Domn drept şi înţelept, cine altul poate fi? rosteşte Radu Popescu. Noi nu vrem să alegem Domn nou! mai grăieşte el cu hotărâre. Avem Domn pe Brâncoveanu!

-Nu vrem alt Domn! Nu ne trebuie altul! strigă boierii, toţi într-un glas.

-Avem un Domn, şi noi pe acesta îl vrem! ridică glas Radu Popescu. Vom merge şi noi toţi cu el la Ţarigrad, ca şi acum 11 ani, să-i dovedim nevinovăţia...

-Nu mai este cu putinţă! dădu din cap Capugi-Başa. Prea multe pâri, prea mulţi duşmani are Brâncoveanu, prea multă avere, pentru a mai putea fi scăpat, el şi toată familia lui! Cu toţii sunt osândiţi de mai înainte! Vă spun ca să ştiţi că îi aşteaptă o soartă cumplită: condamnarea la moarte!

          Auzind acestea, Brâncoveanu tresare. Dar stăpânindu-se începe să vorbească cu glas îndurerat:

-Dacă eu am greşit cu ceva, eu să fiu pedepsit, nu sufletele nevinovate, copiii mei, ce n-au altă vină decât că s-au născut din mine. Apoi, liniştindu-se deodată, îi spune lui Capugi-Başa:

-Oh, nu mă sperii numai, Aga-Mustafa! Fiica mea, Domniţa Bălaşa, şi ginerele meu, Manolache Lambrino, sunt acum la Ţarigrad! Chiar ieri am primit scrisoare de la ei, cât de bine au fost primiţi de Sultan şi cu câtă cinstire...

          Capugi-Başa îi mărturiseşte însă crudul adevăr:

-Au fost siliţi să scrie aşa, amândoi zac în închisoare...

-Copiii mei nevinovaţi, Doamna mea blândă să stea în inchisoare?! Oh! E prea multă durere pentru un om... strigă deodată Brâncoveanu, răpus de durere.

          Tace o vreme, şi iarăşi cuvântă, de data aceasta cu resemnare, potolit:

-Dacă aceste nenorociri ale mele vin drept pedeapsă pentru păcatele mele, facă-se voia lui Dumnezeu!...

         Apoi ridică glas răsunător, în care se vede revolta şi mânia, privind ţintă spre Cantacuzino şi arătându-l cu degetul:

-Dar dacă ele vin din răutatea şi trădarea omenească, pentru a-mi vedea pieirea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei, dar să se teamă ei cumplit de mâna atotputernică a dreptăţii a toate pedepsitoare!

         Mioara, uitând că nu are voie să se amestece în cele ce se petrec sub ochii ei, nu mai poate răbda şi se repede plângând la Capugi-Başa, trăgându-l de haine:

-Nu ni-l luaţi pe Domnul nostru bun! E nevinovat! Nu ni-l luaţi...

         Dar totul în jurul copilei se învăluie în ceaţă, se topeşte ca un fum. Şi nu-l mai vede decât pe Sispo care, îngrozit, arată cu degetul spre Talismanul de la gâtul Mioarei, al cărui lanţ singur se desface şi, în aceeaşi clipă, iată, doi pitici, picaţi ca din senin, prind Talismanul ce stătea gata să cadă, şi dispar cu el.

-Oh! De ce ai făcut asta, de ce, Mioara? o dojeneşte Sispo cu tristeţe. Acum, iată, ai pierdut pentru totdeauna Talismanul de safir!...mai aude Mioara ca de departe glasul piticului Sispo.

         Îşi duce mâna la gât şi ţipă, plângând:

-Talismanul, nu-l mai am, Sispo! Stai! Unde pleci? Nu mă lăsa singură! Sispo! Sispo! Mioara plânge cu suspine...

        Dar Sispo se-ndepărtează încet, abia-l mai vede ca-n vis, făcându-i cu mâna semn de adio...

        În întunericul care se lasă, bubuiturile ciudate se mai aud încă... Mioarei i se pare ce se prăbuşeşte în gol...

                                           (Elvira Bogdan-1932)