legenda viorelelor ...

... doar a apărut, azi, câteva ore soarele şi s-a simţit mai puternic căldura lui, şi iată că îmi simt renăscute speranţele şi sunt veselă fără motiv! 
... am primit câteva simboluri specifice plaiurilor noastre - minunate mărţişoare - şi gestul primirii mărţişorului-dăruirea pupicului (drept mulţumire!) cred că a adus în suflet, mie şi celor ce mi-au dăruit, ceva deosebit de plăcut, după atâta vreme plină de ploi şi frig!
... este început de weekend şi de-abia aştept ziua de mâine - care sper să fie la fel de plăcută - ca să mă bucur de câteva clipe împreună cu căţeii mei, în grădina mare, admirând pomii şi ... ce mai o fi, după atât frig!  
... în aşteptarea zilei de mâine, transcriu mai jos o poezie frumoasă:
        "Primăvara-i o fecioară
         Cu albaştri ochi adânci;
         Ea se plimba tot prin lunci
         Şi prin codri se strecoară.
             Iară pletele-i bălaie
             Când le scutură în vânt,
             O lumină pe pământ
             Se revarsă ca o ploaie.
         Genele arar se pleacă
         Peste ochii ei senini
         În a lor ploaie de lumini
         Ca o umbra doar să treacă.
              Iar pe umeri albi ca crinul
              Poartă salbe lungi de flori,
              Prinse-n perle vii din zori
              Şi-n zefire ca seninul...   
         Ea trecând prin văi aruncă
         Împrejuru-i mii de flori,
         De pe cer goneşte nori
         Şi se-afundă-apoi în luncă.
              Şi la glasul ei se-avântă
              Păsări de prin alte ţări
              De departe peste mări,
              Şi cu dânsa-n crânguri cântă.
         E demult, din vremi trecute,
         Primăvară ... Întâi venise,
         Largul văilor cuprinse
         Prin pădurile tăcute.  
               Flori din lume adusese
               Să le-arunce peste vale
               Să gătească codru-n cale
               Şi izvoru-n umbre dese.
          Ea văzu atunci ca-n salbă
          N-are-o floare azurie
          Care crângul să reînvie
          Să zâmbească-n valea albă.   
               Şi porneşte-ncet în cale-i
               Printre ramuri loc să-şi facă
               Ochii-albaştri-n jos şi-pleacă,
               Mult cuprinsă e de jale.  
          Numai roua jos pe-o foaie
          Străluceşte-n umbra deasă.
          Ca o dungă luminoasă
          Ea cu ochii umbra taie. 
               Jos în roua cea curată
               Ochii-n lacrimi odihneşte
               Şi zâmbind ea se opreşte
               Deodată fermecată,
          Căci pe-o frunză, din lumină,
          Şi din umbră, şi din rouă
          Răsărise-o floare nouă
          Din privirea ei senină!
               De-un albastru-nchis şi mică,
               De-o culoare fără nume,
               Astfel a venit în lume
               Printre frunze-o "Viorica".
                      (ALICE CĂLUGARU, "Legenda viorelelor")
                           -https://ro.wikipedia.org/wiki/Alice_C%C4%83lug%C4%83ru -