suferința urmașilor...

Ion Lăncrăjan
                  SUFERINȚA URMAŞILOR

   ...Războiul întreg avea să-l facă Monu într-un anumit fel purtând cu el, din Ardeal şi până la Cotul Donului, de acolo înapoi, în țară, şi mai departe pe urmă, până în munții Cehiei, acelaşi simțământ confuz şi puternic, de teamă şi de îndoială, de iubire amestecată cu ură, de încredere şi de dor. Luptase ca un leu Monu -- "Ca un apucat, cum avea să spună el mai apoi, ca un negândit !..." -- fusese rănit într-un timp şi-şi dăduse seama abia atunci că el lupta atât de avan şi se băga aşa de tare în foc pentru că vroia să obțină o permisie, vroia să se întoarcă, fie şi pentru o zi, acasă, la Lița.... Şi-un ceas mi-ar fi destul ! zicea el câteodată uitându-se la o zare stranie, care se depărta mereu de el şi de ceilalți, de toate armatele, de toți ostașii aceia bântuiți de doruri şi de nelinişti.
                        ****
     O văzu pe Lița într-un timp strigând la el dintr-o margine a clopotniței, unde se suise pe o scară, fiindcă vorbea mereu cu cineva de jos, cu oamenii care împrejmuiseră clopotnița; era plin acolo, în jurul clopotniței, în cimitirul care împrejmuia biserica, pe cruci şi pe cripte, pe morminte şi pe garduri, în cireşii şi în prunii dintre morminte care erau negri şi urâți, după ce fuseseră despuiați de zăpadă.  
      "... Simioaneeee, spunea Lița, când se înturna spre el, lasă clopotele, Simioaneeee!... Lasă-le, că te leagă iară !... Te leagă şi te duc !... N-auzi, măi Simioaneeee, mă !?... Sufletul lui Dumnezeu şi al pământului !... N-auzi ?!..."  
      "Da, da ! răspundea el deşi nu auzea mai nimic în afară de dangătele care îi sunau şi îi bubuiau în cap. Cum să n-aud ?!... Aud prea bine !... Dar de plecat nu plec nici mort de-aicea !... De ce să mă lege şi să mă aresteze ?!... Cotele le-am dat !... Impozitele le-am plătit !... Şi-atuncea, de ce să mă aresteze ?!... Şi până când să mă tot lege !?... Că şi lucrurile astea trebuie să aibă un sfârşit şi un capăt !... Fiindcă până la urmă, măi mişeilor şi măi ticăloşilor, n-o să mai aveți pe cine aresta !... Şi nici cote n-o să mai aveți de la cine să luați !... Şi nici la lucru n-o să mai aveți pe cine mai mâna !... Fiindcă oamenii, dacă-ți bați joc de ei... O dată sau de o sută de ori !... Se scârbesc şi se duc !... Se-neacă în tăcere!... Ori cad în copcă !... Cum a căzut băiatul acela al meu: Niculae !... Lae-Niculae!... Dumnezeu să-l ierte, Dumnezeu să-l păzească şi să-l îngrijească !... Să-l țină la sânul lui ca pe un înger, ca pe un suflet de floare !... Pentru că el, săracu, s-a jertfit pentru mine !... Iar eu, acum, nu trag clopotele numai după el... Le trag şi după mine !... Cu toate că n-am murit !... N-am murit dar am să mor !... Le trag după tot ce-a fost !... Şi după tot ce va fi !...
                       ****
    Lița fusese alături de el tot timpul, aproape tot timpul, pentru că fusese o vreme --"Urâtă şi şuie vreme, blestemată de Dumnezeu şi lepădată de dracu din brațe !..." -- când îl părăsise și ea, până şi ea. Înainte de asta, însă, îi fusese devotată şi supusă, se simțise legată de el, trup şi suflet, prin sentimentul acela copleșitor, pe care îl trăise de atâtea ori în preajma lui sau când era cu el, mai ales atunci, când i se dăruia complet și fără nici o urmă de reținere, trecând prin el şi revenind, cum trece apa prin pământ, ori pământul prin apă, pentru a se desface apoi în noi liniştiri, în bucurii greu de numit şi de asemuit cu ceva, în afară, poate, de îmbrățişarea mare şi cuprinzătoare a soarelui -- "a sfăntului Soare !" --, în afară de potopirea lui rodnică şi adâncă, din zilele de înflorire şi de fecundare a pământului. Pe lângă asta, şi poate că nu în ultimul rând, Lița se simțea legată de Monu -- "de omul meu..."
                         ****
     "O lume a fost, o lume va veni !" zicea Monu în răstimpurile acelea ale lui, care nu mai aveau între ele distanță şi degajarea de altădată, erau din ce în ce mai scurte şi mai abrupte, de parcă timpul i-ar fi devenit și el duşman. "O lume a fost, de lemn şi de pământ, o altă lume va veni, de fier şi de beton !... A venit, nu va veni, a venit şi vine, creşte și se întăreşte !..." "Dar nu s-ar putea oare", se întreba şi întreba el, din altă parte, ca fierul şi betonul să lase loc şi lemnului şi pământului, lutului de demult ?!..."
       (Ion Lăncrăjan, "Suferința urmaşilor")
... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina
( http://zinnaida.blogspot.ro ) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday" !
... distribuie pe rețele articolele care îți plac !
... deci dacă este luni, provocarea este:"Suferința urmaşilor" de Ion Lăncrăjan!