sâmbătă, 13 mai 2017

raţele stelare...

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, este câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... lectură plăcută ! 

                             RAŢELE STELARE 

                                                - de  BILL BROWN
Randunici 4

                
            Îndată ce zări bătrâna fermă, nasul iscoditor al lui Ward Rafferty, de as al reportajului, adulmecă o cacialma. Nici tu îmbulzeală de ţărani mânaţi de curioziatte, nici tu ambulanţă.
            Lăsă maşina presei pe alee, sub un alun, şi rămase un moment nemişcat, atent la cele mai neînsemnate detalii, cu acea putere de observaţie celebră, ce făcuse din el reporterul numărul unu al ziarului Times.
            Ferma Alsop era o clădire cu două etaje, odată cafenie, acum spălăcită de ploi, cu ferestrele încadrate de un firicel de vopsea crem. În faţă se întindea o pajişte cotropită de buruieni, iar în spate se zăreau şura, coteţul, gardul cârpit cu bucăţi de placaj şi nişte capete de burlan.
            Bariera de la intrare spânzura pe o singură balama, dar o puteai deschide ridicând-o. Rafferty sări peste ea lejer şi urcă pe verandă cu ochii la treptele ruinate.
            D-l Alsop îi ieşi în întâmpinare.
-Bună ziua.
            Rafferty dădu un bobârnac pălăriei pe ceafă, cum obişnuia să facă înainte de a anunţa: ''Sunt Rafferty de la Times !'' Majoritatea oamenilor îi citiseră articolele şi-i era drag să tragă cu ochiul la expresia lor când pronunţa cuvintele magice.
  -Rafferty ? se miră blajin d-l Alsop. 
            Şi Rafferty fu silit să admită că nu citea Times.
-Sunt reporter, reluă Rafferty. Ni s-a telefonat că pe-aici pe undeva s-a prăbuşit un avion.
            D-l Alsop reflectă apoi dădu din cap:
-În nici un caz !
            Rafferty pricepuse de la cea dintâi privire că d-l Alsop nu se remarca printr-un spirit excesiv de vivace, aşa că-i dă un timp de gândire, etichetându-l în sine: ''Yankeu greu de cap !''
            D-l Alsop reînnoi grav răspunsul:
-Nuuuuuuuuuuuuuuuu.''
            Uşa de plasă - contra muştelor - scârţâi şi-şi făcu apariţia şi d-na Alsop. D-l Alsop fiind în continuare cufundat într-un abis de reflecţii, Rafferty, care o evalua ca ceva mai sprintenă la minte decât soţul ei, îi repetă micul discurs. Iar ea emise un ''Nuuuuuuuuuuuuuuuu'' cu exact aceeaşi intonaţie ca soţul ei.
            Rafferty se răsuci, cu mâna pe balustradă, gata să coboare.
-Evident, un banc ! E foarte frecvent ! Un necunoscut a telefonat la ziar că un aeroplan, cu o trenă de flăcări, s-a prăbuşit direct pe pajiştea de-aici, azi-dimineaţă.
             Figura d-nei Alsop se lumină:
-Ohhhhhhhhhhhh ! Daaaaaaaaaa ! Dar n-a fost un accident. Şi-apoi, nici nu-i avion. Vreau să zic că n-are aripi.
           Rafferty încremeni pe prima treaptă cu un picior în aer.
-Ce spuneţi ? A ajuns aici un avion ? Fără aripi ?
-Ei, da, încuviinţă d-l Alsop. Acu' e acolo în şură. E al tipilor care izbesc fierul cu un ciocan.
           ''I-auzi, i-auzi, gândi Rafferty, s-ar zice că tot e ceva !''
-Oh, făcu, înţeleg: un elicopter.
           D-na Alsop schiţă un gest negativ, deosebit de expresiv:
-Nu, nu cred că e un... cum zici. N-are foraibăre din alea deasupra. Dar n-ai decât să mergi în şură să-i vezi. Condu-l tu, Alfred ! Spune-i să calce pe nisip, că-i noroi.
-Hai, vino,spuse d-l Alsop binedispus foc. Nu mă supăr să mă uit iar la maşinăria aia.    
           Rafferty ocoli casa pe urmele d-lui Alsop. ''Am văzut, îşi spunea, destui tipi bizari: am văzut ţicniţi şi zurlii, scrântiţi şi imbecili, dar perechea Alsop e pe culmile îndobitocirii!''
-Âsta da, an bun pentru puii de găină ! pălăvrăgea d-l Alsop. Numai rasă a-ntâia! Minorca. Am adus cocoşi tineri şi uite ce coteţ fain am ! Crezi că găinile prosperă pe-o stea, d-le Rafferty ?
            Rafferty ridică involuntar ochii spre cer şi instantaneu alunecă în mocirlă.
-Pe o ce ?
-Pe o stea, am zis.
            D-l Alsop ajunsese la uşa şurei şi se căznea s-o tragă.
-A-nţepenit ! constată. Rafferty o împinse cu umărul şi uşa lunecă pe galeţi. De cum se deschise de-o palmă, Rafferty aruncă o privire înăuntru şi avu convingerea că are articolul în buzunar.  
            Obiectul aşezat în interior aducea a balon gigantic, umflat doar pe jumătate, încât vârful semăna a cupolă, iar baza, turtită, se odihnea pe paiele risipite pe jos. Era taman pe măsura uşii. Evident, reprezenta ideea unui ins abracadabrant despre un aparat de zburat în spaţiile interstelare. Un titlu îi traversă mintea (de cules cu Bodoni 36): ''Un fermier de la noi construieşte o fuzee ca să meargă în Lună.''
-D-l Alsop, întrebă plin de speranţe, doar n-ai construit singur chestia asta, nu ?
            D-l Alsop pufni în râs:
-O, nu, n-am meşterit-o eu. N-aş şti să meşteresc asemenea maşinărie, înţelegi ? Au făcut-o nişte prieteni de-ai noştri, ei au şi venit cu ea. Auzi colo ! Eu  nici măcar nu ştiu să-i dau drumul !
            Rufferty îi scrută intens chipul cumsecade şi se convinse că era de-a dreptul sincer.
-Prietenii ăştia, începu prudent, cine sunt... de fapt ?
-Ei, o să ţi se pară caraghios dar nu-s prea dumirit nici eu. Nu discută normal, ca noi, ba chiar nu discută deloc. Tot ce-am putut stoarce de la ei că se numesc ca atunci când loveşti fierul cu un ciocan.
            Pe Rufferty îl străfulgeră ideea de a da un tur obiectului necunoscut, şi se apropie treptat de el. Deodată se pocni de un obstacol invizibil, zbieră:''Au !'' şi-şi fricţionă energic glezna.
-Vai, am uitat să-ţi spun: au pus o chestie care nu dă voie să te apropii, un soi de zid nevăzut. Ca să împiedice puştii să...
-Şi prietenii ăştia unde sunt acum ?
-Unde sunt ? În casă, unde să fie ? Hia să-i vezi, dacă vrei. Deşi mi-e teamă să nu iasă rău.
-Hai să-i vedem, murmură Rafferty şi se-ndreptă spre casă de-a curmezişul mocirlei din curte.
-Prima oară au venit acu'... ia să vedem... vreo şase ani, perora d-l Alsop. Voiau ouă. Se gândiseră să crească găini de-ale noastre acolo sus, unde au casa. Trei ani le-au trebuit să se întoarcă la ei. Şi ouăle s-au stricat pe drum, normal ! Atunci ce-au făcut tipii ăştia ? Hai-napoi ! Şi s-au întors. Da' de data asta taica Alsop le-a făcut o mini-clocitoare ca să-şi crească puii pe drumul spre casă.
            Râse iarăşi, bonom:
-Parcă-mi văd mini-clocitoarea în cer, colcăind de puişori pufoşi !
            Rafferty intră primul pe uşa din spate, direct în bucătărie. D-l Alsop îl opri înainte să pătrundă în casă. 
-Stai să vezi, d-le Rafferty. Nevastă-mea ştie mai bine decât mine să discute cu ei. Aşa că întreab-o pe ea ce vrei să afli. Doamna şi cu nevastă-mea nu se-nţeleg rău deloc.
-O.K., zise Rafferty. Îl împinse uşor pe d-l Alsop în faţă, spunându-şi că o să le facă jocul şi o să fie luat drept idiot.
            D-na Alsop şedea în fotoliu, lângă o sobă mobilă. Rafferty îi zări pe cei doi oaspeţi aşezaţi alături, pe canapea. Îi văzu agitându-şi cu gingăşie prelungile antene flexibile, le văzu feţele albastru-levănţică, la fel de puţin expresive ca obiectele de sticlă, le văzu ochii rotunzi ce păreau pictaţi.
            Se agăţă de clanţă şi holbă şi el doi ochi rotunzi.
            D-na Alsop se-ntoarse radioasă:
-Iată, d-le Rafferty, persoanele care au venit să ne vadă în acel faimos avion.
            Ridică un deget şi cele două ''persoane'' înclinară antenele în direcţia ei.
-El e d-l Rafferty, urmă d-na Alsop. Scrie la ziar. A vrut să vă vadă aeroplanul. 
            Rafferty izbuti să schiţeze un gest cu capul; oaspeţii îşi răsuciră antenele şi se înclinară politicos. Femeia se scărpină pe coaste cu una din gheare.
            În creierul lui Rafferty se învârtejea obsesiv: ''Nu eşti idiot, Rafferty, nu eşti idiot şi ăştia nu-şi bat joc de tine. Cineva e pe punctul de a da o lovitură publicistică, o lovitură subtilă, o lovitură fenomenală... Cineva chemat ca să i se facă un banc. Şi tu... sau eşti nebun sau beat sau visezi...''
            Cu toate acestea se strădui să-şi păstreze tonul firesc:
-Cum spuneaţi că-i cheamă ? 
-Nu prea se ştie.Vezi, ei nu se pricep decât să ne facă ceva în cap, ca nişte desene. Îndreaptă spre tine coarnele astea caraghioase care se mişcă şi pur şi simplu gândesc. Dar te fac şi pe tine să gândeşti. Şi gândeşti acelaşi lucru cu ei. Prima oară i-am întrebat cum îi cheamă şi i-am lăsat să gândească. Tot ce-am văzut a fost o imagine, cu un bărbat care bate fierul pe o nicovală. Aşa încât cred că-i cheamă cumva în genul Bărbatul-care-bate-fierul. Seamănă a nume de piele-roşie.
            Rafferty îi examină maliţios pe cei ce bat fierul şi pe d-na Alsop.
-Crezi, zise cu un aer inocent, că ar vrea să vorbească şi cu mine... sau să gândească cu mine ?
            D-na Alsop se foi stânjenită:         
-Nici nu doresc altceva, d-le Rafferty. Numai că... uite, e greu, cel puţin la început. Greu pentru matale, adică.
-N-are importanţă, am să încerc, declară Rafferty. Scoase o ţigară şi o aprinse. Rămase cu chibritul între degete până se fripse.
-Aruncă-l în găleata cu cărbuni, îl sfătui d-l Alsop.
            Docil, Rafferty azvârli chibritul în găleată.
-Întreabă... maşinile astea... mă rog, oamenii ăştia... în fine... De unde vin ?
-Nu-i o întrebare uşoară, explică d-na Alsop, mereu surâzătoare. I-am întrebat deja şi n-a ieşit mare scofală în capul meu... ca desen, vreau să zic. În fine, putem să-i întrebăm iar.
            Ridică degetul, iar cele două antene se înclinară în direcţia ei şi i se pironiră direct pe frunte.
-Acest domn, articulă ea desluşit şi tare, de parcă s-ar fi adresat unor surzi, ar vrea să ştie de unde veniţi voi doi.
            Şi îi administră un cot reporterului:
-Ridică-ţi degetul, să-ţi răspundă !
            Rafferty se simţi complet imbecil, dar ridică degetul. Femeia al cărei bărbat bătea fierul îşi îndoi antena şi i-o puse între ochi. Involuntar, el se propti de uşorul uşii. Deodată avu senzaţia că i se transformă creierul în cauciuc, că cineva i-l suceşte, i-l frământă, i-l bate până îşi pierde forma dintotdeauna, apoi i-l remodelează altfel, într-un chip inedit. Terorizat, simţi că orbeşte. Zbura prin spaţiu, printr-un imens vid alb. Stele, meteoriţi se prelungeau cu viteză în jur. După aceea o stea gigant, cu sclipiri intense i se întipări în minte şi... dispăru. Creierul lui Rafferty fu eliberat. Îşi dădu seama că tremura, agăţat de clanţă. Ţigara ardea singură pe parchet. D-l Alsop se aplecă s-o ridice.
-Uite-ţi ţigara. Ei ? Ţi-au răspuns ?
            Rafferty era palid.
-D-le Alsop ! D-nă Alsop ! E adevărat ! Creaturile astea chiar vin de-acolo... din infinit !
-Fără îndoială, îşi dădu cu părerea d-l Alsop. Vin de departe.
-Dar... Pricepeţi ce-nseamnă asta ?
            Simţi că vocea îi deraiază şi făcu un efort să-şi păstreze calmul.
-Pricepeţi că e cel mai senzaţional lucru din istoria Universului ? Realizaţi că e... da, desigur... e cea mai formidabilă afacere ! Şi mi se întâmplă tocmai mie, Rafferty !...
            Încercase din răsputeri să se stăpânească; urlă:
-Telefonul ! Unde vă e telefonul ?
-Telefonul ? N-avem telefon. E unul, de exemplu, la staţia de benzină. Dar ei au de gând să plece imediat. Rămâi să-i vezi cum decolează. Ouăle, clocitoarea, boabele, totul e deja îmbarcat în maşinăria lor.
-Nu ! zbieră Rafferty sufocat. Nu pot să plece imediat ! Ascultaţi-mă, trebuie să telefonez, îmi trebuie un fotograf !
            D-na Alsop zâmbi molcom:
-D-le Rafferty, am încercat şi noi să-i reţinem la cină, dar trebuie să plece la o anumită oră. Cum s-ar zice, trebuie să profite de maree.
-E vorba de Lună, explică doct d-l Alsop. Plecarea e în funcţie de Lună, care trebuie să se găsească într-un anume loc.
            Oaspeţii din infinit şedeau discreţi cu ghearele încrucişate pe ceea ce le slujea drept genunchi, cu antenele frumos rulate pentru a arăta că nu-şi  permit să citească gândurile altora.
            Rafferty plimbă o privire angoasată în încăpere căutând telefonul despre care ştia că nu există. Joe Pegley, la secretariatul redacţiei ! Să ia legătura cu Joe Pegley, cu orice preţ. Ba nu ! Nu, Joe Pegley i-ar spune pur şi simplu:''Eşti criţă, bătrâne !''
            ''Bine, dar e cea mai formidabilă afacere din lume şi tu stai înţepenit acolo, tu stai înţe...'''
            Asemenea vorbe se învârteau în capul lui Rafferty, care izbucni:
-Alsop, fii atent ! Ai un aparat de fotografiat ? Nu contează marca ! Îmi trebuie un aparat de fotografiat !
-Un aparat de fotografiat ? repetă  d-l Alsop plin de solicitudine. Asta da, un aparat de fotografiat am. Şi-ncă unul bun. O cutiuţă doar, dar face poze grozave. Stai puţin să-ţi arăt ce poze am făcut găinilor. 
-Nu, nu, nu ! Nu vreau să văd poze cu găini ! Vreau aparatul !
            D-l Alsop se îndreptă spre salon şi Rafferty îl văzu cotrobăind neconvins pe sub dulap. 
-D-nă Alsop ! răcni Rafferty. Trebuie să le pun o grămadă de întrebări !
-Pune-le, pune-le, făcu d-na Alsop binedispusă. Nu-i deranjează.
            Dar ce poţi întreba nişte fiinţe venite de la capătul universului stelar ? Are numele lor. Bun. Ştie că au venit să caute pe Pământ: ouă de găină. Ştie de unde vin...
            Din fundul salonului răsună plângăreţ glasul d-lui Alsop:
-Ethel ! N-ai văzut aparatul de fotografiat ? 
            D-na Alsop suspină:
-Nu ! Nu l-am văzut. Doar ştii că l-ai pus bine. 
-Singurul necaz, observă d-l Alsop căutând în continuare, e că n-are film.
            Deodată oaspeţii din infinit îşi întoarseră preţ de o secundă unul spre celălalt antenele apoi, după ce aparent se puseră de acord, se ridicară şi plutiră de-a curmezişul camerei cu viteză de licurici. Se deplasară atât de repede, încât Rafferty abia îi văzu. Trecură brusc pragul şi se îndreptară spre şură. Tot ce mai reuşi să articuleze, consternat, a fost:
-Doamne Dumnezeule ! Sunt jumătate insecte !
            Şi totuşi se năpusti după ei, galopând prin mocirlă spre şură şi urlă:
-Staţi ! Staţi aşa !
            Însă n-ajunsese nici la jumătatea drumului când balonul lucios de plastic se strecură afară. Se auzi un şuierat uşor şi dispăru în norii joşi.
            Rafferty fu constrâns să-şi satisfacă avida curiozitate cu un cerc pârlit, pe pământ, şi un abur subţiratic ce se înălţa din mocirlă. Se aşeză istovit, cu senzaţia dureroasă de gaură, de vid, la nivelul epigastrului şi, în minte, cu ideea că cea mai senzaţională afacere din lume i-a scăpat printre degete şi s-a topit în aer. Nici tu fotografii, nici tu dovezi, nici tu articol... Neant... Recapitulă abătut elementele pe care le adunase:''D-na şi d-l Bărbatul-care-bate-fierul...''
            Îşi dădu brusc seama ce-nsemna asta. Smith, fir-ar să fie ! Smith, bărbatul-care-bate-fierul-pe-o-nicovală. Smith, evident !
            ''D-na şi d-l Smith au revenit duminică la ferma lui Alfred Alsop. Apoi s-au întors la domiciliul lor din sistemul Alpha Centauri cu două coşniţe de ouă pentru clocit...''
            Se ridică încet şi-şi scutură capul. Rămase nemişcat, cu picioarele în mocirlă, şi deodată, miji ochii. Se putu astfel constata că faimosul creier al lui Rafferty funcţiona: creierul lui Rafferty de unde ţâşnea ''manuscrisul''.
            Se avântă spre casă şi năvăli pe uşa din spate.
-Alsop ! zbieră ca din gură de şarpe.  Alsop ! Tipii ăştia ţi-au plătit ouăle ?
            D-l Alsop se căţărase pe-un scaun în faţa dulapului în care d-na Alsop rânduia porţelanurile. Îşi căuta în continuare aparatul de fotografiat.
-Ei, da... într-un fel... au plătit.
-Arată-mi banii lor, îl imploră Rafferty.
-A, păi nu mi-au dat bani. Ei nici n-au bani, pricepi cum vine treaba ? Dar când au venit prima oară, acu' şase ani, ne-au adus ouă din părţile lor, să facem schimb.
-Şase ani ! gemu Rafferty. Apoi tresări: Ouă ? Ce fel de ouă ?
            D-l Alsop cotcodăci de râs:
-Ştiu eu ? Ne-au zis că sunt ouă de raţe stelare. Aveau formă de stea, în orice caz, ouăle alea. În sfârşit, le-am pus sub o cloşcă. Îţi închipui ce-au mai sâcâit-o colţurile lor pe sărmana cloşcă ! Era o chestie !
           D-l Alsop coborâ legănat de pe scaun:
-Între noi fie zis, raţele stelare nu-s mare scofală. Seamănă puţin cu un hipopotam micuţ şi-n acelaşi timp şi cu o rândunică. Numai că au şase labe. Au trăit doar două din ele. Le-am mâncat de sărbători.
            Creierul lui Rafferty lucra pe brânci, căutând disperat un indiciu, un capăt de dovadă care să-l convingă pe redactorul-şef... Care să convingă lumea...
            Se aplecă deasupra fermierului şi şopti cu voce cavernoasă:
-D-le Alsop... Nu ştii, din întâmplare, unde sunt scheletele raţelor ălora stelare ?
            D-l Alsop rămase perplex:
-Sche,.. A, vrei să zici oasele ? Le-a mâncat câinele. Să tot fie cinci ani de-atunci. Da, din păcate, şi câinele a murit . Însă ştiu, de pildă, unde sunt oasele câinelui...
            Rafferty îşi luă pălăria ca în transă.
-Mulţumesc, d-le Alsop, rosti absent. Mulţumesc mult.
            Ieşi pe verandă şi-şi puse pălăria. O împinse pe ceafă. Ridică ochii spre cer. Fixă norii până simţi că ameţeşte, de parcă s-ar fi scufundat ca un sfredel în masa lor inconsistentă...
            D-l Alsop deschise uşa. Cu mâneca ştergea de praf un mic obiect pătrat. 
-Ăsta-i, d-le Rafferty, zise. Aparatul de fotografiat... l-am găsit !
       
                        
                               - ''RAŢELE STELARE' de BILL BROWN
                                  .traducere  de LIANA MIHAILOVCI-
Randunici 4




          

            


vineri, 12 mai 2017

jurnalul (199)


Astăzi ... 12.05.2017, ora 22.40 
Am ajuns ... - la final de săptămână... o săptămână când cu soare, când ploaie şi frig brusc... a fost o zi cu începutul ploios, apoi jumătatea cealaltă de zi, continuarea a fost toridă !!! ce să mai înţelegi ?!
Am gândit … de câteva ori desfăşurarea acestei zile dar, la final, am uitat tocmai despre ce era mai important - noroc că mai am ţinut minte datele necesare şi că existam deja în baza lor de date... asigurarea casei !!!   
Am învăţat … multe dar, la fel de multe, am şi uitat ! cred că învăţarea e la egalitate cu uitarea ! 
Recunosc că ... am tendinţa de a-i crede pe oameni prea repede, văd mai mult  partea lor bună... şi când, brusc, îmi arată partea cealaltă, mai puţin plăcută, mă simt atât de afectată încât mă ''închid'', mă izolez... mă retrag din zona aglomerată...  
În bucătărie ... nu mai este răcoare, nici prin casă - am fost iar astă seară, fochistul ! afară, foarte caldul împinge răcoarae în casă...    
Îmbrăcămintea ... este deja: pijamalele !!! sunt atât de obosită, că ştiu sigur că voi adormi greu... 
Nu am citit ... în ultimele zile, mai ales ieri şi azi... acum sunt jumătate orientată către un film, ''Grimm'', cam aiurea, poliţist, cu tot felul de trimiteri la personaje şi comportamente ciudate, spirite sau monştri...  
Speranţe avem ... ca ploile din ultima perioadă să ne ajute în grădină - deşi a fost şi frig ! curios, azi mă întorceam din oraş şi la marginea comunei unde locuiesc, au apărut copii care vând cireşe... la ei cum o fi fost cald ? la noi nu s-a colorat nici un fruct darămite să fie şi copt !!!
Munca ... zilnică îmi ocupă toată ziua !  când termin de tăiat iarba prin toată gospodăria, vine ploaia şi apoi o iau de la capăt !!!  
Nu ascult ... la tv-ul meu sonorul fimului (la filmele ce mă sperie, nu las sonor...) ci ascult comentariile de la tv-ul lui ticuţu - se vorbeşte doar despre puşcării şi condiţiile de acolo...
Am avut o preferinţă ... pe care am îndepărtat-o, demult, de mine până aproape că am uitat-o: pop-corn ! dar am trecut la alta: seminţele...
Planificarea de acasă ... nu bate cu ceea ce mi se întâmplă prin oraş - tot timpul apar distorsiuni... 
Printre multe altele, pentru că mi-a plăcut:

miercuri, 10 mai 2017

datoria unui Rege...

... 10 Mai (https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ziua-regalitatii-10-mai-ziua-cu-tripla-semnificatie-istorica )!
... o zi cu o istorie mare în spate !!! 
... ''Ziua Regelui '' ! ''Ziua Regalităţii'' ! ''Ziua Dinastiei'' !
... ţara noastră a fost condusă de voievozi - domnitori ! fiecare a fost ''unsul lui Dumnezeu'' !
... de unde vine denumirea de ''unsul lui Dumnezeu'' ? ''Isus (Mântuitorul), numit şi Hristos (''Unsul lui Dumnezeu'') - https://dexonline.ro/definitie/Hristos
... ''principele era investit de Dumnezeu, Biserică şi popor cu actul guvernării, într-un ritual cultic, având drept centralitate ungerea cu Sfântul Mir. Mirungerea săvârşită de mitropolit aducea în faţa tuturor, într-o procesiune solemnă, pe cele mai importante figuri ale comunităţii medievale româneşti: conducătorul pământean consacrat de conducătorul religios. Fie că au avut loc în vremuri de libertate sau sub stăpânire străină, pentru voievozi sau regi, momentele încoronării păstrează acelaşi ritual de început al stăpânirii, prin îngenuncherea în faţa divinităţii şi primirea pecetei Duhului Sfânt din mâna arhiereului.'' - http://ziarullumina.ro/unsul-lui-dumnezeu-stapan-al-arii-de-la-voievod-la-rege-42486.html   
... doar începând cu data de 10 mai 1881, România va purta denumirea oficială de Regat ! 
... începând cu Carol I, apoi Ferdinand, apoi Carol al II-lea şi Mihai I, toţi Regii au purtat coroana ''confecţionată din oţelul unui tun turcesc cucerit în urma luptelor din Războiul de Independenţă (1877)'' (http://ziarullumina.ro/unsul-lui-dumnezeu-stapan-al-arii-de-la-voievod-la-rege-42486.html) !!!
... doar Regele Mihai I  ''dintre cei patru regi ai României moderne, a fost uns rege de către Biserica Ortodoxă Română''  (http://www.intalnirideconstiinta.ro/evenimente/regele-unsul-lui-dumnezeu/ ), când avea vârsta de doar 5 ani... 
... ''Ungerea Bisericii ca rege nu se şterge.''  - http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/de-ce-il-ignora-patriarhia-pe-regele-mihai-69339.html 
... căutând am descoperit că '' În Biserica Ortodoxă, Regele Mihai este episcop auxiliar, episcop al treburilor din afară - în virtutea unei legături ce durează din tocmai din preajma Sinodului IV Calceton din 451 d.C.'' - singurul moştenitor în viaţă al Bizanţului ! de asemenea Regele Mihai este membru onorific al Sfântului Sinod !- http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/de-ce-il-ignora-patriarhia-pe-regele-mihai-69339.html 
... pornind de la informaţiile referitoare la vizita din 1992 a Regelui Mihai  I şi un comentariu de la postul ''Digi-24 ore'', am aflat că Biserica are atâta nevoie de Rege atâta cât omul are nevoie de aer! în 1992, ca să poată fi canonizaţi marii voievozi înaintaşi: Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu (cu toţi ai săi - ce şi-au dat viaţa apărând credinţa creştină ortodoxă), Biserica a intervenit oficial asigurând astfel reintrarea în ţară a Regelui nostru, Regele Mihai I deoarece:
    ''Pentru că regulile de canonizare să fie îndeplinite era nevoie ca un cap încoronat să îngenuncheze la fiecare dintre cele două morminte.''- http://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/coroana-de-otel/istoria-dinastiei-istoria-independentei-si-a-unirii-719737
... ajungând la mormintele acestor mari voievozi - exemple minunate pentru poporul nostru -, îngenunchind la mormintele lor, Regele Mihai I a ajutat la sfinţirea lor !!! aceasta este cutuma Bisericii noastre ! Regele nostru şi-a făcut datoria şi de data aceasta ! un Rege îşi îndeplineşte rolul de mijlocitor între poporul nostru şi Bunul Dumnezeu într-un mod subtil, puţini ştiind şi respectând aceasta ! Regele a fost şi este un simbol pentru ţara sa ! 
... dacă suntem, oficial, creştini ortodocşi, credem în Dumnezeu, cum se face oare că nu-l respectăm pe ''unsul lui Dumnezeu'', Regele nostru încă în viaţă ? an după an, din 1989 încoace, se sărbătoreşte trecutul glorios al ţării fără ca cel care simbolizează - cu modestie regală - toate aceste fapte să fie la locul său de cinste... cum se face că a rămas înţelenită conştiinţa atee-comunistă ? când unii au avut nevoie de Rege, l-au primit în ţară, Regele şi-a îndeplinit datoria şi apoi, fiecare şi-a văzut de drumuri diferite ?! de ce nu este acum, oficial, Regele nostru ? ţara s-ar fi aşezat demult pe făgaşul ei normal, între celelalte state ale lumii...
... oare sunt oamenii de acum aşa diferiţi de cei ce trăiau pe timpurile despre care aflăm din cartea de istorie ?
... pentru că vorbim despre 10 Mai, cine a luptat pentru independenţa ţării ? 
... răspunsul este: oameni simpli - https://ro.wikipedia.org/wiki/Pene%C8%99_Curcanul -, acei oameni simpli despre care Vasile Alecsandri a scris emoţionanta poezie !
... continui cu o poezie citită într-un manual de demult, păstrat ca prin minune, ce i-a aparţinut mămicuţei mele la şcoală:
          ''Copiii mei, copiii mei,
            Când treceţi seara la culcare
            Şi candelele'n tremurare
            Vă ning pe creştete văpaia,
            Rugaţi-vă şi pentru cei
            Care-au căzut la Turtucaia !
                    Căci numai viscolul în munţi
                    Şi numai vulturii pe creste
                    Şi Feţi-Frumoşii din poveste
                    Şi smeii codrilor cărunţi
                    Şi'ntinsul mării spumegat
                    Ca dânşii de-or mai fi luptat.
           Să creşteţi mari şi-aprinşi de dor
           Ca ei, de cerurile-albastre,
           De raiul sfânt al ţării noastre,
           De taina mândră-a doinelor,
           De culmi, de codrii şi de vii,
           De lunci, de crânguri şi câmpii.
                    Şi, când veţi trece viforoşi
                    Cu braţ de fier şi ochi de pară,
                    În groaznic tunet de fanfară,
                    Să-i număraţi între strămoşi,
                    Ce-au scris al Patriei hrisov
                    La Rahova şi la Neajlov...''
                               (autor necunoscut)
... şi acum, în ziua când serbăm 10 Mai, ce fac oamenii simpli ai ţării noastre ? indiferenţi, îşi vede fiecare de viaţa lui...
... şi Regele nostru se stinge, cu fiecare clipă care trece - ''toxinele'' şocurilor emoţionale îmbolnăvindu-i organismul...     

P.S.
... cu ajutorul unei prietene tare dragi sufleţelului meu, Suzana -  ce a descoperit autorul poeziei de mai sus şi mi-a trimis o adresă unde să o citesc şi eu în întregime - rescriu, cu multă bucurie, aici, întreaga poezie - merită !!!
 ''Copiii mei, copiii mei, 
   Când treceţi seara la culcare,
   Şi candelele-n tremurare
   Vă ning pe creştete văpaia,
   Rugaţi-vă şi pentru cei
   Cari-au căzut la Turtucaia:
          Că numai viscolul în munţi,
          Şi numai vulturii pe creste
          Şi feţi-frumoşii din poveste
          Şi smeii codrilor cărunţi
          Şi-ntinsul mării spumegat
          Ca dânşii de-or mai fi luptat...
   Să creşteţi mari şi-aprinşi de dor,
   Ca ei, de cerurile-albastre,
   De raiul sfânt al ţării noastre,
   De taina mândr-a doinelor,
   De culmi, de codri şi de vii,
   De lunci, de crânguri şi câmpii.
          Şi când veţi trece viforoşi,
          Cu braţ de fier şi ochi de pară,
          În groaznic tunet de fanfară,
          Să-i număraţi între strămoşi
          Ce-au scris al Patriei hrisov
          La Racova şi la Neajlov...
   Şi-n largul anilor ce vin,
   Cântând a vieţii serbătoare
   Pe glas pe plopi şi de izvoare,
   Sub cerul pururea senin,
   În suflet veşnic să-i purtaţi,
   Cu flori de raze-ncununati...
          Copiii mei, copiii mei,
          Când treceti seara la culcare,
          Şi candelele-n tremurare
          Vă ning pe creştete văpaia,
          Rugaţi-vă şi pentru cei
          Cari-au căzut la Turtucaia.
''
            (GEORGE TUTOVEANU-''TURTUCAIA'' )

luni, 8 mai 2017

casa Văcăreştilor...

... postarea este propusă de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: ''Citate favorite'' ! 


ELENA VĂCĂRESCU     

         (https://ro.wikipedia.org/wiki/Elena_V%C4%83c%C4%83rescu )    
(https://limbaromana.org/revista/o-ambasadoare-a-sufletului-romanesc/ )                      
(https://www.okazii.ro/memorii-elena-vacarescu-a147831186)


                      CASA VĂCĂREŞTILOR
     
            Dintre toate locurile unde au vieţuit poeţi, Văcăreştii din Dâmboviţa duc mai mult cu ei semnul unei ursite şi vraja unei amintiri.
            Familia din care scobor eu a fost familia intelectuală cu deosebire a României de odinioară. Veac de veac, Văcăreştii şi-au trecut unul altuia făclia unei minunate culturi şi a unei neobosite râvne pentru treburile sufletului. Ei înălţau ca o cetate în calea domnitorilor fanarioţi, făloşi de pregătirea minţii lor, dovada lucrătoare şi vie a puterii unei gândiri care, la aceşti boieri băştinaşi din moşi strămoşi şi iubitori de ţară cu aprindere, mărturisea tăria neînfrântă a rasei faţă de străinul duşman. Rar să se mai găsească o privelişte care să răspundă în aceeaşi măsură ca Văcăreştii la chemarea între noi a acestor feţe înalte. Ele gătesc zarea literaturii  şi a istoriei cu o gingăşie tot aşa de sigură ca şi coastele îmbrăcate în lumină şi decorul cu linii virgiliene în care s-au scurs un mare număr din zilele lor.
            Ciudată soartă soarta Văcăreştilor, necontenit în furtună, pe câmpurile de luptă sau aiurea! Pătraşcu ce a omorât în nenumărate ciocniri atâţia Turci câte zile are anul, ceea ce i-a îngăduit să-şi închine sabia la toţi sfinţii calendarului. Alţi doi au murit mucenici pentru credinţă şi ţară la Constantinopol, Neagoe cel dintâi, iar Ienache Văcărescu în acelaşi timp cu ruda şi prietenul lui, Constantin Brâncoveanu. 
            Enăchiţă Văcărescu duce bătălii crâncene împotriva jugului Fanarioţilor. E un naţionalist dintre cel mai neîncovoiaţi. Bunicul meu Iancu Văcărescu era un mădular vorbăreţ şi zgomotos al Divanurilor ad-hoc. Marea prietenie care lega pe Eliade Rădulescu de bunicul meu, pentru care avea o evlavie înduioşată şi o recunoştinţă nemărginită, a sfârşit rău, datorită vestitei certe zise a lui ''u'' scurt. Cu hohote de plâns cerea Eliade Rădulescu, îmi povestea tata, să se împace cu Iancu Văcărescu. Dar în ce priveşte cumplita vocală, aşijderea caprelor lui La Fontaine, nici unul nici celălalt nu se învoiră să dea înapoi. ''U'' rămase scurt pentru unul şi lung pentru celălalt. Bunicul meu răgea de furie. Eliade făcea gură. La moartea lui Iancu Văcărescu, Eliade Rădulescu a rostit în genunchi înaintea sicriului o cuvântare de îngropăciune în felul lui Bossuet, care rămâne una din capodoperele literaturii noastre.
            Lirismul e bătăios şi făptuitor prin definiţie. Poetul nu e liniştit şi visător decât în timpul actului concret al compoziţiei. Dar înainte şi după !... Prietena mea, contesa de Noailles, era cu totul de această părere şi o întrupa ca o pildă. De aceea a fost atât de izbită de observaţia făcută de d-l N. Iorga, că o parte din inspiraţie îi venea de la Văcăreşti, de-al căror sânge avea în vine. Atunci a scris şi mi-a închinat bucata ei , ''Străbunii'', alcătuită anume pentru ţara noastră. Dulci trebuia să le fie acestor Văcăreşti frământaţi şi frământători, cari stârneau idei şi mişcări, iar prin marea cultură generală mergeau înaintea vremii lor, dulci trebuia să le fie ceasurile petrecute în faţa zâmbetului liniştit al acestei văi, care se umflă pe alocuri ca un sân frumos ridicat de un suspin ! Cadrul de idilă se întregeşte aici cu istoria. În timp ce ochiul aleargă peste livezile de pruni suitoare şi câmpurile de porumb despletit şi războinic aidoma unei Valkirii, îndărătul nostru se încovoaie arcurile care duc la bolţile tainice ale unei săli mari îngropate.Ceva mai departe, la capătul unor alei mărginite de flori şi de copaci, printre ramuri care caută să o ascundă privirii, se deschide o poartă de triumf, care arată steme pe jumătate măcinate şi un brâu în culoarea trandafirului şi a cenuşei. Să facem cale întoarsă şi să dăm la o parte crăcile...
            O vale pe care o urmează cu credinţă un râu, în care se răsfrâng anini şi sălcii, ajunge la nişte pădurici împrăştiate, fiecare parcă îşi are locul hotărât în văzduhul mirat. În depărtare se deosebeşte îndoitura albăstrie a Carpaţilor. Pe cei dintâi contraforţi ai lor se zăreşte biserica Mânăstirii Dealului. Mai jos, scânteiază nişte cupole. E Târgoviştea, oraşul  voevozilor de odinioară. Un parc vechiu împresoară casa de astăzi a Văcăreştilor, care a fost clădită de tatăl meu, Ioan Văcărescu. De la plecarea lui dintre noi, îngrijirile stăruitoare ale sorii şi cumnatului meu, colonelul M. Caribol, au ştiut să păstreze acestui minuant parc trăsăturile lui romantice. El a fost desenat de un grădinar al Regelui Carol I, pe care Suveranul a binevoit să-l împrumute în acest scop. Era fostul grădinar în Mexic al Împăratului Maximilian şi a fost de faţă la împuşcarea nefericitului cap încoronat.
            Astăzi, când suntem martori ai cultului mişcător şi luminat pe care învăţaţii şi tinerimea noastră îl închină reînvierii trecutului, Văcăreştii mi se pare că trebuie să-i atragă puternic. Acest castel, ale cărui ruine le vedem dăinuind sub desişuri de verdeaţă, venea din 1584. El a fost zidit sub domnia lui Petru Cercel în acelaşi timp cu biserica, pe care a urmat-o în secolul al XVIII-lea o a doua şi mai târziu o a treia. Ea se află pe locul unde se ridica altarul celorlalte locaşuri sfinte. Văcărescul, întâiul ziditor în aceste locuri, se numea Pătraşcu. El era finul lui Pătraşcu Voievod şi chipul lui de războinic svăpăiat stătea pe zidurile Mitropoliei din Târgovişte, al cărui ctitor a fost.
            Dar să ne întoarcem la Văcăreşti şi la vedeniile pe care ni le recheamă. O strălucită sală, pe care secole s-au silit s-o scufunde sub pământ, mai vorbeşte între noi despre luxul şi măreţia castelului. Picioare uriaşe de zidărie sprijină bolţile păstrate până la noi într-o stare desăvârşită. S-ar putea face prinsoare că Petru Cercel şi-a sunat în această sală, despre care ţăranii povestesc atâtea legende, vestita lui sculă de la ureche. Poate că, întâii veniţi la noi din neamul lor, cavalerii francezi trimişi în Polonia de Caterina de Medicis şi cari au strălucit la curtea lui Henric al III-lea, s-au abătut pe aici din Târgovişte sau au poposit, în drum spre ea.                 
            Ceea ce ne priveşte însă de aproape sunt poeţii. Câţi nu trec prin Văcăreşti, de la Cârlova, mort tânăr, la Grigore Alexandrescu şi Eliade Rădulescu, ca să încheiem cu G. Creţianu. Acesta din urmă trăia zile pline de încântare cu ochii la priveliştea atât de românească aşternută la poalele dealurilor noastre. Grigore Alexandrescu şi Eliade Rădulescu au fost prietenii influenţi şi mesenii credincioşi ai bunicului meu Iancu Văcărescu, zis pe vremea lui ''Părintele poeziei române''. La Văcăreşti a scris el poema vestită, ajunsă clasică, numită ''Primăvara amorului'', şi tot la Văcăreşti a lucrat la tălmăcirea lui ''Britanicus'' de Racine. Elenist de seamă şi căutător de ritmuri şi de prozodie, Iancu Văcărescu şi-a dat osteneala fără asemănare ca să redea mlădierea şi muzica versului racinian, a cărui iubire a pătruns astfel în mine prin moştenire. Încercarea era îndrăsneaţă şi semănată de stânci, de care nu o dată traducătorul s-a ciocnit. Dar în întregul ei, ce lucrare de conştiinţă, de fericită armonie şi de bărbăţie ! Ea înseamnă o dată şi e, în acelaşi timp, o treaptă în legăturile noastre cu Franţa, peste care nu se poate trece aşa de uşor. Marele Enăchiţă Văcărescu, mare pentru coborâtorii lui precum a fost şi în templul culturii româneşti, a trăit îndelung la Văcăreşti înainte să pornească în numeroasele lui călătorii, de bunăvoie sau de silă, pe la Curţile Europei, unde îl vedem fără încetare, slujitor pătimaş al neamului şi ţării, uimind pe toţi cei care îl cunoşteau, prin vioiciunea şi întinderea erudiţiei. Enăchiţă Văcărescu venea la ţară ca să regăsească amintirile unei copilării fericite lângă tatăl şi unchiul lui, Constantin Văcărescu, care şi-a servit şi el ţara, dăruind în 1726 Domnitorului Nicolae Mavrocordat pământul Văcăreştilor aşezat chiar la porţile Capitalei şi unde domnitorul a ridicat vestita şi mândra mânăstire care ne poartă numele. 
            Plin de iubirea fierbinte de neam care a însufleţit totdeauna pe Văcăreşti, prins de munca aproape peste puterile unui om a gramaticii române, cea dintâi între toate şi unul din multele lui drepturi la nemurire, aici, la umbra Văcăreştilor, şi-a alcătuit Enăchiţă Văcărescu atât de cunoscutul testament:
                       Urmaşilor mei Văcăreşti
                       Las vouă moştenire:
                       Creşterea limbei româneşti
                       Şi-a patriei cinstire...
            Să fi prevăzut scriind aceste rânduri, o trădare în viitor, în care privirea lui descoperea şi, poate, crea poeţi ? Trecând printre pereţii de frunză pe unde mi s-au desfăşurat copilăria şi tinereţea, împresurată de umbrele dragi ale căror nume nu le rostesc decât cu o evlavioasă supunere, mă întreb de multe ori dacă nu sunt pentru ele o străină şi, cu toate că sunt din sângele lor şi mândră peste orice închipuire, această întrebare mă năvăleşte, dar, mărturisesc, spre liniştea mea.
            Mi-aduc aminte deodată că strămoşii mei cântăreţi aveau pentru poezia care izvorăşte din poporul român o deosebită evlavie.
            Iată ce spune despre ei în această privinţă marele şi limpedele prozator Al. Odobescu, istoricul melodios şi învăţat al poeziilor familiei noastre:
            ''Să nu ne înşelăm însă a crede că numai prin nimeritele lor imitaţiuni de limbă şi formele antice Văcăreştii au câştigat un titlu nepieritor de onoare în literile româneşti; spirite cultivate şi hrănite cu studii străine adânci şi serioase, ei avură însă inimi cu totul române; inspiraţiunile lor sunt mai totdeauna curat naţionale; muza lor spicuia pe câmpiile ţării şi limba română, în copilăreasca ei frăgezime, le varsă în veci cu îmbilşugare, comorile graţiilor sale.''
            Unui cântec popular îi şi datorează Enăchiţă Văcărescu fermecătoarea: ''Amârâtă turturea'', scrisă cu prilejul morţii uneia din soţiile lui. El s-a căsătorit de trei ori, ceea ce nu l-a împiedicat să fie la fiecare din văduviile lui, un văduv desăvârşit şi deopotrivă de nemângâiat. 
            Enăchiţă Văcărescu, boier puternic şi bogat, cu sufletul nuanţat, cu darul de vorbă ademenitor şi subţire, îşi purta de-a lungul coastelor de la Văcăreşti veşmintele scânteietoare şi măreţe ca şi visurile lui. La fel cu noi, el vedea păşunile înzăpezite de turme de oi, izvorul repede, câmpiile pline de pace, poleiala mişcătoare a lanurilor de grâu. La fel cu noi, el asculta pe cioban plimbându-şi cântecul fluierului din văi pe coaste, pe femeile cu lungi cosiţe sub maramele de culoarea chihlimbarului depănând mai departe, pe când îşi înălbesc pânzele la gârlă, veşnica doină a neamului, pe care nimic n-o poate sfărâma. 
            Umbre învăpăiate, fiţi iertătoare, căci, umilă şi tremurătoare înaintea voastră, urmaşa care v-a înşelat dorinţele a scos din inimile acestor ciobani  şi femei ''Rapsodul Dâmboviţei'', care, ea o ştie, va trăi atât cât lirismul şi frumuseţea, adică veşnic.
                         (ELENA VĂCĂRESCU, ''MEMORII'')
             (traducere din limba franceză de EMANOIL BUCUŢA                 
(http://zambetsisanatate.ro/2016/02/19/in-vizita-la-palatul-brancovenesc-de-la-potlogi-impresii-foto/ )

duminică, 7 mai 2017