cea mai bună dintre lumi...

Ion Hobana
                       CEA MAI BUNĂ DINTRE LUMI

    Întins pe masa de operație, pilotul părea mai mult decât şi-l  amintea profesorul din ziare, din filme, de la televizor. Mai înalt şi de o frumusețe mai impunătoare. Hipotermia îndelungată dăduse trupului său răceala şi duritatea marmurii. De marmură părea şi fața golită de sânge, cu umbrele viorii ale cearcănelor săpate sub ochii închiși.
   "Ce culoare au ochii lui ?... Albaștri, verzi..."
    Profesorul opri duşul ultrasonic, îşi strecură sub pleoape lentilele măritoare şi se îndreptă spre trupul inert. Îndoiala care-l învăluise până atunci cu păienjenişul ei paralizant se destrămă brusc. În fața lui se afla un caz nemaiîntâlnit în practica medicală, un om decedat prematur. Un om care trebuia redat vieții.
    Asistentul întoarse comutatorul şi lumina începu să scadă treptat. Masa se roti în jurul axei până aproape de verticală. Pilotul părea acum gata să se desprindă din chingile magnetice şi să facă un pas pe podeaua translucidă.
-Contact !
    Un roi de scântei verzi porni să se învârtească pe ecran prinzând până la urmă contururile unui creier ciuntit. Prin lentilele măritoare, detaliile căpătau, pe rând, proporțiile unui întreg. Profesorul schimbă de câteva ori unghiul de observație şi trebui să recunoască temeinicia concluziilor cibernosticului "Salvării"; o porțiune tangentă în centrii memoriei era iremediabil distrusă.
    Masa celulară de schimb aştepta în recipientul străveziu al circuitului artificial. Fusese creată după modelul celulelor încă vii ale creierului pilotului. Prima încercare de a reproduce un fragment din cea mai înaltă formă de organizare a materiei.
   Profesorul îi aruncă o privire piezişă. Nu mai încercase asemenea transplantări decât la animale şi rezultatele nu fuseseră totdeauna strălucite. I-ar mai fi trebuit câteva luni de experiențe. Câteva luni...
   În penumbra verzuie, chipul pilotului îşi pierduse rigiditatea. Părea cufundat într-un somn adânc, odihnitor. Dar inima nu mai trimitea în artere fluxul vieții. Hipotermia menținuse un echilibru precar pe marginea abisului. Foarte curând moartea clinică avea să se preschimbe într-un proces ireversibil.
   Profesorul îşi trase pe degete mănuşile complexului bioelectronic şi se concentră asupra imaginii de pe ecran. Bisturiile radiante, pensele, aparatele de sutură se apropiară de craniul zdrobit. Păreau însuflețite de o voință proprie, amenințătoare dar nu puteau decât să tălmăcească,  în mişcări de o precizie inumană, fiecare nuanță a gândului omenesc. Şi gândul le poruncise: "Încet, înainte !"
                   &&&
   Convalescența dura mai mult decât ar fi fost firesc. Grefa izbutise peste orice așteptări, inima măsura din nou fără greş scurgerea timpului dar pacientul nu dădea semne că ar vrea să se vindece. După ce se întremase puțin, ceruse un dictafon, stilou, hârtie. Toate acestea zăceau acum părăsite într-un colț. Nu se ştia la ce slujiseră. Pilotul stătea zile întregi tăcut, nemișcat, cu storurile trase. Mânca puțin şi fără poftă, refuza tonicele şi se împotrivea oricăror tratamente speciale.
    După două săptămâni, profesorul îi făcu o vizită, în afara orelor de program. Se aşeză pe fotoliul de lângă pat şi începu bătălia fără hărțuieli de avangardă:
-Am venit să te cert !...
-Dreptul dumitale, mormăi pilotul continuând să privească în tavan. A doua viață... Recunoştință eternă... etcetera, etcetera.
    Profesorul se instalări mai bine în fotoliu.
-N-ai să reușești să mă enervezi.
    Celălalt se ridică în coate, cu o mişcare bruscă:
-Puțin îmi pasă de nervii dumitale !... Şi de dumneata în general !...
    Aşteptă încordat riposta şi, văzând că întârzie, se trânti pe spate încercând zadarnic să brutalizeze moliciunea elastică a somierei de xilen. "Copil mare" zâmbi profesorul -- un zâmbet pierdut în hățișul cutelor fine de la colțurile buzelor. Apoi spuse încet, pe tonul celei mai banale previziuni meteorologice:
-Mie, în schimb, îmi pasă de dumneata.
-Ştiu, pilotul care a descoperit cinci planete.
-Şi asta. Dar și omul care nu vrea să trăiască... Asistentul meu e convins că apatia dumitale se datorește unei leziuni nedescoperite. Eu cred însă...
-Mi s-a făcut somn, declară pilotul.
   "Am apucat-o pe un drum greşit" -- îşi zise profesorul. Şi schimbă tactica:
-Bine. Renunț la ceartă. Gazetarii m-au obosit destul ca să nu mă mai pot război şi cu...
-Le-ai împărtășit ipoteza dumitale ?... Au acceptat-o ?... Vor fi titluri clare sau aluzii strecurate în text ?
    Profesorul scotoci alene în buzunarul drept, apoi în cel stâng şi scoase la iveală câteva ziare de seară:
-Dacă te interesează...
    Nici un răspuns. Se ridică atunci din fotoliul care îi îmbrățişase trupul masiv.  
-Mai am de făcut o vizită. Te părăsesc pentru câteva minute.
    Intuind reacția celuilalt:
-Numai pentru câteva minute !
                 &&&
    Părăsise ca din întâmplare pe marginea patului, ziarele păreau a fi rămas neatinse. Ochiul atent al profesorului descoperi însă mărturiile unei răsfoiri grăbite; ordinea schimbată, cutele inexistente mai înainte... Reîmpăturit în ultima clipă, "Solul Cosmosului" lăsă să se vadă titlul unui articol publicat în pagina a doua; "Pilotul merge spre vindecare", iar dedesubt, cu aldine:"După cum ne-a declarat medicul-şef, viața pilotului e în afară de orice primejdie. În curând, eroul Cosmosului va putea să-şi reia..."
-E ora ploii de seară, anunță profesorul cu melancolie. Ploaia mi-a inspirat primele versuri şi reumatismul de care distinșii mei colegi n-au reuşit încă să mă lecuiască. De fapt, e vina mea. Acum cincizeci de ani, într-o excursie pe Venus...
-Vrei să mă faci să cred că n-ai altă treabă decât să-mi ții de urât ?
-Vreau să te fac să-nțelegio că vindecarea dumitale nu e doar o chestiune personală !
-Înțeleg, râse pilotul fără nici o urmă de veselie. Grija creatorului pentru permanența operei sale...
     Profesorul tresări dar rămase la fereastră privind norii pe care avioanele serviciului meteorologic îi pregăteau pentru ploaia de seară. Într-un târziu începu aparent fără nici o legătură cu discuția anterioară:
-În Era Diviziunii a existat o perioadă numită evul mediu...
-În aceeaşi ordine de idei, îl întrerupse pilotul, tatăl meu avea o splendidă colecție de scoici de pe "Alfa Centauri".
-Atunci au apărut creatorii de monștri, urmă netulburat profesorul. Nu, nu e vorba de teratologie, de cercetări ştiințifice. Schilodeau copii şi-i puneau să cerşească... sau îi purtau prin bâlciuri prezentăndu-i drept curiozități ale naturii.
     Era o meserie bănoasă... Şi creatorii aveau nevoie de permanența operei lor...
     Norii închipuiau acum calota imobilă a unei gigantice meduze. Avioanele dispăruseră. Antena centrului meteorologic se învăpăie o clipă lansând în văzduh un strident orbitor. Lovită în plin, meduza îşi desfăcut miliardele de tentacule argintii.
-N-am vrut să te jignesc, spuse încet pilotul. Complexul meu de inutilitate...
-Inutilitate ?
              &&&
-M-am născut pe bordul unei cosmonaveo pornite să exploreze sistemul stelei-proiectil a lui Bernard. O cosmonavă din epoca eroică; decolare de pe rampa terestră, forme aerodinamice, propulsie nucleară - și o viteză care astăzi ni se pare ridicolă. Drumul dus-întors a durat aproape două decenii. Două decenii de cădere liberă, cu un scurt popas pe o planetă inospitalieră care n-avea nimic comun cu Pământul, în afara mișcării de revoluție săvărşite în acelaşi timp. Două decenii de imponderabilitate...
     M-am adaptat uşor neavând săpată în fiecare fibră amintirea unei experiențe gravitaționale. Ceilalți erau la a nu ştiu câta expediție şi se obişnuiseră. Căpătasem, toți, un nou simț al echilibrului, mai apropiat de cel al păsărilor şi al făpturilor acvatice.
     Epoca eroică... Dușmanul cel mai cumplit al cosmonauților nu erau meteoriții sau razele cosmice, ci timpul. Oamenii mâncau, dormeau, controlau bunul mers al aparatelor şi apoi... Cred că atunci s-a născut expresia "a-ți omorâ timpul", cu toate că lingviştii îi atribuie o vechime impresionantă.
     Cosmonava avea o microfilmotecă, o sală de jocuri şi o sală de sport în care se doborau zilnic recordurile terestre la sărituri și aruncări. Mai mult mă atrăgeau însă ceasurile de taifas.
     Cărțile îi prezintă uneori pe veteranii zborului cosmic drept nişte uriaşi taciturni, cu chip şi sentimente de piatră. Prostii !... I-am văzut apărându-şi fiecare, cu îndârjire, "steaua lui", "planeta lui"! După duelul verbal, urmă confruntarea peliculelor magnetice. Mă luau drept arbitru şi stăteam ore întregi în fața ecranului, devorând imaginile tridimensionale, sunetele, culorile şi miresmele unor lumi de o stranie frumusețe. Auzeam comentariile:"O pădure de cristale purpurii -- singura formă de viață de pe planeta stelei duble 61 Lebăda... Aici am pierdut trei oameni; plantele carnivore s-au aplecat asupra lor şi... Bila asta e de şaisprezece ori mai mare ca Jupiter. Abia am izbutit să decolăm !"
     Vorbeau despre Pământ, cu o nostalgie care mi s-a părut întotdeauna "de rigoare". Ce poate oferi Pământul unor oameni însemnați de fiorul necunoscutului !...
     Ştiu ce vrei să-mi răspunzi: leagănul omenirii, piatra unică, receptaculul civilizației solare... De acord dar eu nu sunt făcut pentru o existență în care zborul pe Uranus înseamnă o adevărată aventură !... De ce-ți spun asta ? Ai să înțelegi.
    Membrii expediției erau, firește, specialiştii în cele mai diferite domenii. Sub supravegherea lor învățam cosmografie şi astronautică, teoria mișcării subluminice şi biologica stelară -- tot ceea ce avea să-mi fie necesar pentru obținerea brevetului de pilot galactic. Învățam şi aşteptam întâlnirea cu Pământul, ca o escală obligatorie în drumul spre stele.      
    Un roi de meteoriți, ivit pe neaşteptate între Jupiter şi Saturn, ne-a făcut să cheltuim rezerve prețioase de carburant. Drept urmare, lupta cu gravitația terestră a fost mai scurtă şi mai brutală. Mama n-a suportat decelerația...
    M-am târât o vreme prin sălile Institutului de cosmonautică strivit de greutatea propriului meu trup, mi-am dat examenele şi am fost numit stagiar pe o astronavă care pleca spre "Beta Centauri". Tata era medicul expediției. Am părăsit Pământul fără strângere de inimă...  
    Nu mă întreba nimic !... Dacă mă opresc, n-am să mai am curajul să continui.
    Zeci de ani am străbătut Cosmosul explorând zeci de sisteme stelare. Am descoperit cinci planete şi fenomenul interferenței câmpurilor de atracție poartă numele meu. Compensatorul efectului Doppler, la care lucram de multă vreme, a fost brevetat şi introdus pe bordul astronavelor fotonice. Aveam câteva proiecte privind crearea condițiilor de viață terestre pe alte corpuri cerești...
     Toate acestea îmi par astăzi titlurile încă vii ale unor cărți de mult uitate. Nu-mi mai amintesc nimic. Caracteristicile celor cinci planete, calculul interferenței, principiul cosmonavigației mi-au devenit străine. M-am chinuit ore întregi să dictez o formulare coerentă a unei legi de mecanică astrală. Am înnegrit zadarnic sute de pagini.
     Bănuiesc ce s-a întâmplat. Accidentul. Au fost atinşi centrii memoriei... Şi nu pot s-o iau de la capăt ! Înțelegi, profesore ? Nu mai am timp !... Ştiu ce vrei să spui: să-mi găsesc un rost aici, pe Pământ. Aş fi primit oriunde cu brațele deschise... După şase luni aş fi în stare să îngrijesc o seră cu plante venusiene. După un an...
      Nu, profesore, perspectiva asta nu mă încântă. Gândeşte-te că ai uitat dintr-o dată tot ceea ce ține de meseria dumitale, că n-ai mai putea să vindeci şi să cauți căi noi de vindecare a oamenilor... Şi încă nu-i acelaşi lucru. Dumneata ai un cămin, o familie. Dumneata eşti un fiu al Pământului, iar eu...
      Asta-i tot. Acum poți să mă cerți.
               &&&
      Clădirea Centrului de explorări galactice (CEG) strălucea orbitor revărsând razele solare absorbite în timpul zilei. Ca un imens fluture negru atras de lumină, graviplanul coborâ pe terasă superioară.
      Profesorul ieşi din cabină şi se îndreptă grăbit spre biroul directorului.
-Sunteți așteptat. Puteți intra.
      Străbătând anticamera, profesorul notă amuzat inflexiunile de contraltă ale vocii secretarei-robot.
     "Pesemne că directorul e meloman."    
      Directorul era, în orice caz, un om teribil de ocupat. Urmărea pe ecran decolarea unei cosmonave de pe Marte, dicta un răspuns Consiliului solar şi frunzărea în acelaşi timp un teanc de rapoarte cu antetul fosforescent CEG. "Atenție distributivă... Exemplul clasic: era un oarecare general din Era Diviziunii care făcea şi el mai multe lucruri deodată. Cum naiba îl chema ?..."
       Profesorul era într-adevăr așteptat. Directorul închise televizorul şi dictafonul, lăsă rapoartele pe birou şi porunci contraltei să înregistreze toate comunicările. Apoi se întoarse către vizitatorul său şi îl întrebă cu sinceră îngrijorare:
-Cum îi merge ?
       Ascultă relatarea profesorului, înnegurându-se treptat, şi izbucni:
-Trebuie să facem ceva pentru el !... Vă stau la dispoziție cu toate resursele Centrului ! Nu, şi întreaga Uniune solară, îi datorăm prea mult ca să...
       Profesorul clătină din cap:
-Nu pot să-i redau memoria.
-Să căutăm totuşi o soluție !
       Peste un ceas, directorul ceru secretarei să-l cheme pe unul dintre colaboratorii Centrului.
                &&&
       Era un tânăr scund şi timid, pe care faima interlocutorului său îl făcuse să gângăvească în timp ce-şi formula stupefianta propunere. Acum aştepta răspunsul urmărind parcă înfricoșat necontenitul dute-vino al pilotului prin încăpere şi ascultându-i monologul întretăiat:
-Viteză supraluminică !... Asta înseamnă... o colosală extindere a razei de cercetare... Cele mai îndepărtate sisteme ale Căii Lactee. Chiar metagalaxia !...
       Se opri brusc în fața fotoliului:  
-Dacă experiența dumitale reușește, vei rămâne în istoria cosmonauticii... Îți mulțumesc că te-ai gândit la mine. Din păcate, starea sănătății...
-Profesorul spunea... începu tânărul roşind.
-Profesorul nu ți-a spus tot ! îl întrerupse pilotul dar desluși pe chipul celuilalt ceva care-l făcu să adauge: sau poate.
        Luă tăcerea drept încuviințare.
-Atunci înțelegi de ce nu pot accepta. Dumneata ai nevoie de un colaborator, nu de un ins inutil. Nu mai sunt în stare nici să interpretez indicațiile aparatelor...
-Am pornit la realizarea proiectului, după ce am citit lucrarea dumneavoastră despre interferența câmpurilor de atracție. Nu voi decola decât cu dumneavoastră la bord !... Experiențele preliminare au decurs satisfăcător. Urmează saltul cel mare. Şi profesorul spunea...
        Ezită o clipă. Ochii pilotului ardeau ca două flăcări albastre poruncindu-i să continue.
-Există o şansă ca viteza supraluminică să vă dea un şoc mnemonic.
                &&&
        Pe scaunul semicercular pulsa o neverosimilă auroră boreală. Albastru, roşu, verde... Culorile unduiau, se topeau una-ntr-alta, înfloreau în jerbe scânteietoare...
        Pilotul îşi umplea ochii de văpaia aceasta pe care n-o mai întâlnise, nu putea s-o întâlnească în zborurile lui cu viteze subluminice.
-Ne îndreptăm spre Lalande 21 183, anunță tânărul aplecat asupra cărții galactice. Planeta se afla la o distanță medie de 0,132 unități astrale față de stea. Masă relativă 0,06. Perioadă de revoluție cca paisprezece ani...
        Pilotul privea aurora boreală a Cosmosului.
                &&&
        Rezultatul analizei era favorabil: atmosfera nu conținea elemente nocive. Cosmonauții abandonaseră scafandrii spațiali îmbrăcând costumele de mele - uşoare, ignifuge, mai rezistente ca oțelul.
        Planeta se caracteriza printr-o adevărată frenezie vegetală. Ierburile creşteau nemăsurat, lianele îşi legănau pretutindeni trupurile elastice, iar arborii îşi împleteau coroanele într-un ocean de frunziș.
        Pilotul şi însoțitorul său îşi croiau drum spre fluviul zărit de la înălțime. Era cald - o căldură umedă, care le încetinea mişcările şi gândurile. Totul împrejur freamăta de o viață ascunsă, ghicita doar de tremurul ierburilor şi foșnetul frunzelor.  
        Fluviul !... O pânză cenuşie, lunecând spre o țintă necunoscută...
        Căutând să suprapună imaginea aceasta pe o amintire neclară, pilotul se apropie de țărm. Un pas, încă unul...
        Tânărul îl opri în ultima clipă. La picioarele lor, arcuirea largă a iernii nu mai acoperea decât pânza cenuşie.
-Crezi că e vreo primejdie ?
-Paragraful 37 al Regulamentului expedițiilor galactice: "Este interzis contactul cu orice substanțe lichide înaintea expertizei obligatorii." De altfel...
         Un ciot uscat descrise o traiectorie alungită spre fluviu. Încă înainte de a atinge apa, o formă nelămurita țâşni din adânc şi-l hăpăi cu un clămpănit sinistru.
               &&&
         Cosmonava sparse în mii de cioburi oglinda calmă a oceanului unic.
-Sistemul Ross 614, anunțase tânărul cu câteva ceasuri mai înainte. Planeta gravitează în jurul centrului comun în decurs de cinsprezece ani. E acoperită în întregime de apă.
-Ross 614, repetase pilotul, şi fruntea i se încrețise într-un efort dureros de biruire a infirmității lui psihice.
-Ați trecut pe aici acum treizeci de ani. Ați notat în jurnalul de bord: "Cosmonavele de cercetare ar trebui să poată evolua în cele mai diferite medii. Sunt nevoit să părăsesc această lume acvatică, fără să ştiu ce se ascunde în adâncul ei."
         Pilotul îl privise lung. Nu-i venea să creadă că frazele rostite de el cu atâta timp în urmă trăiesc în memoria tânărului pe care abia-l cunoscuse...
         Umbre stranii evoluau pe ecranul radiațiilor ultraviolete. Ar fi vrut să le cerceteze mai de aproape dar indicatoarele sonarului începură să vibreze. Cosmonava îşi încetini cufundarea şi încremeni în văzduhul lichid.
-Un obstacol ?
          Fără să răspundă, tânărul conectă periscopul la marele ecran semicircular. Pilotul îşi stăpâni cu greu un strigăt: jetul de lumini al laserului smulgea din întuneric contururile unui fantastic oraş submarin. Cuburi, cilindri şi sfere translucide crescuseră parcă din solul hrănit cu rămășițele viețuitoarelor care se cerneau din straturile superioare ale oceanului.
-O civilizație acvatică ?
-Nu. A treia expediție CEG a descoperit aici mari zăcăminte de uraniu.
          Laserul lumină acum forfota excavatoarelor şi forezelor, vibrația şerpuită a conductelor care transportau mineralul până la uriaşele magazii translucide.
          Pilotul încercă într-o măsură nemaiîntâlnită la el, mândria firească a celui îndreptățit să spună:"Iată ce pot face semenii mei !" Şi-şi dori să fie acolo, pe solul submarin, să trimită uzinelor şi cosmonavelor Pământului energia care dormea în bulgări informi de minereu.
                 &&&
-Betelgeuse, primul corp ceresc din constelația alfa Orion. O stea de milioane de ori mai mare ca Soarele nostru...
           Tânărul tăcuse simțind ațintită asupra lui privirea pilotului. O privire ciudată care-l urmărise şi mai târziu, în timp ce se târau prin deşert în căutarea unor ipotetice forme de viață.
-Masă relativă 0,1 - o forță de gravitație considerabilă, spuse tânărul. Atmosferă de metan și amoniac. Irespirabilă.
          Se târau prin deşert, încovoiați sub povara scafandrilor spațiali. De jur-împrejur valuri de nisip violet încremenite în asaltul unui țărm iluzoriu. Soarele nu apusese încă dar trei Luni de ametist se şi zoriseră să-i ia locul.
-Să ne odihnim o clipă, spuse pilotul.
          Ajunseseră lângă un pâlc de copaci cu ciufuri de frunze violete. Se rezemaseră de trunchiurile aspre care aruncau umbre lungi pe nisip.
-Amurgul, murmură pilotul, şi vocea lui, uşor deformată de radioemițătorul scafandrului, părea încărcată de o emoție nouă, copleșitoare.
          O cascadă de lumină îşi revărsa valurile cromatice de la zenit spre orizontul învăpăiat. Toate nuanțele de violet se topeau în prelungirea aceasta ireală.
          Tânărul oftă fără voie şi se grăbi să justifice ceea ce socotea el o abatere de la luciditate:
-Trebuie să ne întoarcem. Temperatura scade brusc după apusul Soarelui. Nici un răspuns. Întoarse capul spre tovarăşul său şi-l văzu fără cască, pierdut într-o contemplație care-i dădea un aer de neaşteptată tinerețe. În ochii lui se răsfrângeau parcă imaginile pătrunse de aspra, tumultuoasa şi fermecătoarea poezie a unei planete descoperite în amurgul unei vieți de neistovite cautări. Cu un sentiment amestecat - ușurare,  jenă, bucurie - tânărul îşi scoase și el casca trăgând în piept mireasma palmierilor Saharei. "Oare a înțeles încă din jungla Amazoanelor ?... Sau abia în adâncul Pacificului ?..."
         Eliberat de vraja sumbră pe care i-o dăruise filtrul violet, Soarele se mistuia dincolo de cascada luminoasă, cu un ultim suspin auriu. Luna și cei doi sateliți artificiali îşi sporiseră strălucirea. Pe boltă începeau să se ivească pâlpâirile îndepărtate ale stelelor. Pilotul își lăsă o clipă privirea să rătăcească asupra lor, apoi şi-o întoarse spre Pământul care-l îmbia cu neasemuita lui căldură şi frumusețe.    
           (Ion Hobana, "Cea mai bună dintre lumi")      

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului)!
... sper că a fost o lectură plăcută !