sâmbătă, 13 ianuarie 2018

zăpada şi speranţa...

... un vânt rece, tare furios, bate de ceva timp !
... mai timizi, uneori mai ameţiţi de vâltorile prin care îi aruncă vântul cel rece, s-au aşezat şi pe la noi prin grădini primii fulgi de zăpadă... 
... pe la prânz, era puţină zăpadă:  


... dar acum, noaptea, s-a depus un strat mai consistent de zăpadă ! abia aştept să o văd bine, mâine dimineaţă ! 
... şi ce vânt supărat bateeeeeeeeeeeeeee !
... am găsit de cuviinţă că ar fi plăcute câteva versuri de la doamna Ludmila (Ludmila Vârlan Turcu):
                 ''Îmi cântă fulgii aria speranței
                  Într-un Gerar abia îmbobocit.
                  Cad stele moi în zâmbet tăinuit
                  Vibrând suav pe nota toleranței.
                            Se-așterne armonia eleganței
                            Pe sufletu-mi de vise copleșit.
                            Îmi cântă fulgii aria speranței
                            Într-un Gerar abia îmbobocit.
                  Se înfiripă clipa rezonanței
                  Înzăpezind destinul prorocit.
                  De efemerul încă netopit
                  Încremenit-au brațele balanței.
                  Îmi cântă fulgii aria speranței.''
                                   ''ARIA SPERANŢEI''
                               - Ludmila Vârlan Turcu -

                              ''Cad fulgi de nea pe geana înserării
                                Privirea nopții negre luminând,
                                Mă ning pe suflet și mă ning pe gând
                                Cu liniștea din visul frământării.
                            Când se întinde coarda așteptării
                        Și orele cedează rând pe rând
                        Cad fulgi de nea pe geana înserării
                        Privirea nopții negre luminând.
                                      Și n-am cuvinte! Tainele tăcerii
                                 Din cer coboară lumea troienind,
                                 Doar melodia vechiului colind
                                 Se înfiripă-n zorii deșteptării.
           
                                 Cad fulgi de nea pe geana înserării.'' 
                                                "CAD FULGII''
                                         - Ludmila Vârlan Turcu -

veşti de nicăieri...

Randunici 4

                  VEŞTI DE NICĂIERI          

                                   de WILLIAM MORRIS                      
                                 -fragment-
Imagini pentru WILLIAM MORRIS, ''VEŞTI DE NICĂIERI'               Ei bine, m-am trezit şi am constatat că dormisem foarte agitat şi-mi aruncasem aşternutul la o parte; nici nu era de mirare căci soarele strălucea fierbinte şi ziua era călduroasă. M-am sculat repede, m-am spălat şi m-am îmbrăcat în grabă dar nu aveam mintea prea limpede şi nu mă trezisem pe de-a-ntregul, ca şi cum aş mai fi avut încă poftă de somn şi n-aş fi putut scutura uşor povara toropelii. Adevărul este că nici nu m-am uitat în jur şi am socotit că sunt tot acasă la mine dar m-am zăbovit să mă conving.
               Odată îmbrăcat mi s-a părut atât de cald încât n-am ştiut cum să ies mai repede din cameră şi din casă; cea dintâi senzaţie a fost o delicioasă uşurare pe care mi-o aducea aerul proaspăt şi briza plăcută; cea de a doua, în timp ce încercam să-mi adun minţile, era o uimire nemăsurată: căci cu o seară înainte, când mă culcasem, era iarnă, iar acum, judecând după copacii de pe malurile Tamisei, era vară – o dimineaţă frumoasă şi însorită, de la începutul lui iunie, parcă. Şi totuşi Tamisa era acolo şi scânteia în soare, aproape de ora fluxului; aseară o văzusem licărind sub razele îngheţate ale lunii.
               Încă nu-mi alungasem sentimentul acela de apăsare şi oriunde voi fi fost nu prea eram conştient în ce loc mă aflam; nu e deci de mirare că eram încă nedumirit, deşi recunoşteam înfăţişarea familiară a Tamisei. În general, eram ameţit şi nu mă recunoşteam nici pe mine; amintindu-mi că oamenii adeseori închiriază o barcă şi, mergând până în mijlocul apei, fac o baie, m-am gândit că nu mi-ar strica nici mie să mă răcoresc. ''Parcă e cam devreme'', mi-am zis în sinea mea, ''dar nădăjduiesc să găsesc vreun luntraş la debarcaderul Biffin.'' Dar nu m-am mai dus până la Biffin, pentru că am observat treptele unui debarcader chiar în faţa casei: de fapt chiar acolo unde îşi prinsese luntrea vecinul, deşi nu mai prea cunoşteam locul sau nu înţelegeam ce s-a schimbat. Am coborât treptele şi deodată am văzut că sunt multe bărci legate la mal şi printre ele era una destul de solidă şi cu fundul plat, probabil tocmai pentru amatorii de scăldat; iar barcagiul aştepta sprijinit în vîsle. Auzindu-mi paşii, a întors capul spre mine şi mi-a urat bun venit cu atâta veselie, de parcă tocmai pe mine m-ar fi aşteptat. Aşadar am sărit în barcă şi el s-a desprins de la ţărm în timp ce eu mă dezbrăcam ca să pot plonja în apă. Pe măsură ce înaintam, mă uitam în apele fluviului şi deodată mi-a scăpat din gură o exclamaţie:
-Vai, dar ce limpede e apa în dimineaţa asta !
-Serios ? N-am observat, mi-a răspuns vâslaşul. Ştiţi, fluxul totdeauna o îngroaşă puţin.
-Hm, eu am văzut-o tulbure chiar şi la ora de cumpănă dintre flux şi reflux.
               Nu mi-a mai răspuns nimic, dar pe faţă părea să-i stăruie o nedumerire de pe urma vorbelor mele. Când s-a oprit puţin în loc, ca să se aşeze mai bine pe curentul fluxului, întrucât eram gata dezbrăcat, am sărit în apă fără altă vorbă. Bineînţeles că, de îndată ce am ieşit iar la suprafaţă, am înotat aşa ca să mă prindă fluxul şi lucrul cel mai firesc a fost să caut din ochi podul, ca să mă orientez. Dar atât de uimit am fost de ceea ce am văzut, încât am uitat să mai dau din mâini şi apa m-a supt la fund. Când am revenit deasupra apei, m-am grăbit să ajung la barcă căci trebuia neapărat să-i pun nişte întrebări luntraşului, atât de uluitoare era priveliştea pe care o prinsesem de pe luciul valurilor, după ce-mi frecasem ochii ca să alung apa din ei; între timp eram doar destul de treaz şi cu capul limpede, îmi alungasem din trup toropeala şi ameţeala.
               Luntraşul îmi lăsă în jos scăriţa şi-mi întinse mâna ca să mă ajute să urc în barcă. Între timp, luntrea era purtată iute de flux în sus, înspre Chiswick; el puse însă iar mâna pe vâsle şi o întoarse, după care comentă:
-Cam scurt ţi-a fost inotul, vecine; dar poate că ţi se pare apa rece în dimineaţa asta fiindcă înţeleg că eşti venit de la drum lung. Să te las îndată la mal sau ai vrea să mergem până la Putney înainte de gustarea de dimineaţă ?
               Vorbea atât de prietenos cu mine şi cu un accent atât de frumos, la care nu mă prea puteam aştepta din partea unui barcagiu din mahalalele Londrei, încât m-am holbat la el în timp ce-i răspundeam:
-Vă rog să mai ţineţi barca în loc o vreme, că vreau să mă uit puţin împrejur.
-Cum vrei. E la fel de frumos şi pe aici, cum e şi la ţară, în Barn Elms. Dimineaţa e destul de frumos peste tot. Îmi pare bine că te-ai sculat dis de dimineaţă. Nu e încă decât cinci.
                                                                    -#-
               Dacă mă uluia priveliştea malurilor Tamisei, nu mai puţin mă uluia barcagiul meu, acum când avusesem răgaz să mă uit la el şi să-l văd cu capul şi ochii limpezi: Era un tânăr frumos, cu o expresie deosebit de plăcută şi prietenoasă în priviri – o expresie care constituia pentru mine o noutate în momentul acela, deşi curând m-am obişnuit cu ea. Avea părul negru şi pielea ca mura, era bine clădit şi voinic, şi în mod evident deprins să-şi pună la treabă muşchii, în schimb nu avea în el nimic aspru sau vulgar – dimpotrivă, era cum nu se poate mai curăţel. Îmbrăcămintea lui nu semăna cu nici un fel de salopetă sau haine de lucru pe care le văzusem în vremea noastră, ci ar fi putut perfect să fie costumaţia pentru un tablou al vieţii din secolul XIV: era dintr-o stofă albastru închis, simplă dar cu o textură rafinată şi de o curăţenie imaculată. Purta o curea lată de piele maro şi am observat că paftaua era de oţel de Damasc, cu o lucrătură deosebit de frumoasă. În două vorbe, părea să fie un tânăr gentleman de mare rafinament, care făcea pe barcagiul ca să se amuze. Am rămas cu convingerea că acesta trebuie să fi fost adevărul.
               Simţeam că trebuie să fac puţină conversaţie cu el; aşadar am arătat cu degetul către malul dinspre Surrey unde observam nişte schele uşoare înaintând spre ţărm şi cu nişte scripeţi în partea dinspre mal. L-am întrebat:
-Ce fac ăştia cu chestiile alea ? Dacă aş fi fost pe râul Tay, aş fi zis că le folosesc pentru a trage la mal năvoadele cu somoni; dar aici... în Tamisa nu pot trăi somoni, nu ?
-Păi, mi-a răspuns el zâmbind, bineînţeles că la asta slujesc. Unde sunt somoni, trebuie să fie şi năvoade, fie pe râul Tay, fie pe Tamisa; dar fireşte că nu sunt folosite tot timpul, pentru că n-avem nevoie de somon chiar în fiecare zi.
               Tocmai voiam să mai întreb o dată dacă suntem chiar pe Tamisa dar am tăcut, în uimirea mea, şi mi-am întors ochii miraţi către răsărit, să mă mai uit o dată la pod şi apoi la malul londonez al fluviului; şi am găsit destule lucruri de care să mă minunez. Căci, deşi era un pod care traversa Tamisa, şi se aflau case pe maluri, îmi dădeam seama că totul se schimbase cu desăvârşire faţă de seara trecută ! Dispăruseră fabricile de săpun cu coşurile lor care vărsau fum rău mirositor; atelierele murdare nu se mai vedeau; topitoria de plumb nu-ţi mai scotea ochii cu vaporii ei otrăviţi; şi dinspre şantierele navale Thorneycroft nu se mai auzeau loviturile necontenite de baros, zgomotul infernal al nituirii.
               Şi pe urmă, podul ! Poate că visasem vreodată un asemenea pod dar nu-i văzusem seamănul decât, cine ştie, poate într-un vechi manuscris cu anluminuri măiestre; căci nici măcar Ponte Vecchio din Florenţa nu putea rivaliza nici pe departe cu el: era făcut din arcade de piatră splendide în soliditatea lor dar tot atât de graţioase pe cât erau de virtuoase; de asemenea, destul de înalte ca să permită circulaţia nestânjenită pe fluviu. Deasupra parapetului se vedeau mici clădiri ciudate, fanteziste, presupun că erau dughene sau magazine dar foarte frumos împodobite cu zugrăveli şi cu turnuleţe, şi cu câte o morişcă de vânt aurită. Construcţia de piatră era puţin afectată de vreme, dar nu purta semnele murdăriei şi funinginii cu care mă deprinsesem la orice clădire din Londra, mai veche de un an. Pe scurt, pentru mine podul era o minune.
               Barcagiul îmi observă uluirea şi spuse, ca şi cum ar fi răspuns la propriile mele gânduri:
-Da, e frumuşel podul, nu ? Nici acelea din amonte, mult mai mici decât acesta, nu sunt mai puţin alegante, iar cele din aval sunt la fel de maiestuoase şi solemne.
               M-am trezit întrebând fără voia mea:
-Dar cât de vechi e podul ăsta ?
-A, nu e prea vechi; a fost construit sau, în orice caz inaugurat, în anul 2003. Până atunci nu era aici decât un pod cam urât, de lemn.
                                                                    -#-
               Data rostită de barcagiu îmi închise gura de parcă mi-ar fi pecetluit buzele cu un lacăt; era evident că se întâmplase ceva inexplicabil şi că, dacă aş mai fi rostit ceva, aş fi putut să fiu angrenat într-un joc al întrebărilor curioase şi al răspunsurilor false. Aşadar mi-am dat osteneala să par nepăsător şi să-mi las privirile să rătăcească alene pe malurile râului, cam până pe la locul unde se aflaseră săpunăriile. Ambele maluri aveau şiruri de căsuţe foarte drăguţe, scunde şi nu prea mari, puţin depărtate de râu; majoritatea erau clădite din cărămidă roşie şi aveau acoperişuri de olane şi un aer foarte, foarte confortabil; păreau ca să zic aşa, vii şi animate de activitatea locatarilor. În faţa lor era o grădină continuă, până la marginea apei, în care florile se răsfăţau acum ca o vegetaţie luxuriantă şi trimiteau peste valurile şi vâltoarea fluviului propriile lor valuri delicioase de miresme de vară. Îndărătul caselor vedeam înălţându-se copaci voinici, mai ales platani care mai în jos, pe râu, spre Putney, se îndeseau atât de mult, de parcă ar fi alcătuit o dumbravă alături de un lac.
               Am murmurat mai mult în sinea mea:
-Ei, îmi pare bine că n-au înălţat construcţii şi peste ulmii de la Barn Elms.
               Am roşit de stupiditatea propriilor mele vorbe încă de cum le-am rostit, şi însoţitorul meu m-a privit cu un uşor zâmbet pe care bănuiesc că l-am înţeles: aşadar, ca să-i ascund fâstâceala, i-am spus repede:
-Acum, vă rog, duceţi-mă repede la mal, că vreau să-mi iau micul dejun !
               A încuviinţat din cap, cu o manevră abilă a întors luntrea şi foarte curând am reajuns la debarcader. A sărit pe mal şi eu l-am urmat; bineînţeles că nu m-am mirat să-l văd că aşteaptă ca pentru epilogul inevitabil al oricărui serviciu adus unui alt cetăţean. Aşadar am dus mâna la buzunarul de la vestă şi l-am întrebat:''Cât ?'', deşi oarecum cu senzaţia stânjenitoare că poate încerc să-i ofer bani unui om de foarte bună condiţie.
               M-a privit nedumerit şi mi-a repetat întrebarea:
-Cât ? Nu prea înţeleg ce mă întrebi. Te referi la flux ? Da, se apropie ora când se opreşte.
               Roşind, am început să mă bâlbâi:
-Vă rog să nu vă supăraţi dacă vă întreb; nu vreau să vă jignesc dar cât trebuie să vă plătesc ? După cum vedeţi, nu sunt de prin părţile astea şi nu vă cunosc obiceiurile... şi nici monezile.
               Drept care am scos din buzunar un pumn de gologani, aşa cum faci de obicei prin ţări străine. Întâmplător am văzut că argintul se cam oxidase între timp şi căpătase culoarea unei plite curăţate de curând.
               Omul tot nedumerit părea, deşi deloc ofensat; s-a uitat cu oarecare curiozitate la monezi. În gândul meu, mi-am spus:''Ei, la urma urmei, e totuşi barcagiu şi chibzuieşte la ce preţ să se arunce. Pare un om atât de drăguţ, încât sunt sigur că n-are rost să mă zgârcesc să-i dau un ban în plus. Dar, apropo, mă întreb dacă nu l-aş putea angaja drept călăuză pe vreo două zile, de vreme ce e atât de inteligent.''
               Tocmai atunci noua mea cunoştinţă mi-a răspuns cu un aer gânditor:
-Cred că înţeleg ce vrei să spui. După părerea dumitale ţi-am făcut un serviciu şi ca atare te simţi obligat să-mi dai ceva, ceva ce n-aş da eu unui vecin, dacă n-ar fi făcut ceva deosebit pentru mine. Am mai auzit eu oarecum de lucruri dintr-astea. Dar, te rog să nu te superi că ţi-o spun, mie mi se pare un obicei supărător şi aşa, neobişnuit. Nici nu prea ştim noi cum să-l tratăm. Şi, vezi dumneata, transportul ăsta cu barca, faptul că ofer unuia sau altuia prilejul de a se scălda, asta e treaba mea, pe care aş face-o pentru oricine; a primi daruri pentru munca pe care o fac ar fi un lucru foarte ciudat. Şi pe urmă, dacă mi-ar da o persoană ceva, apoi s-ar putea să-mi dea şi alta, şi-apoi alta; şi nădăjduiesc că n-o să ţi se pară necuviincios dacă o să-ţi spun că n-aş şti unde să mai depozitez atâtea suveniruri, semne de prietenie.
               Şi râse, şi râse, cum nu se poate mai vesel, ca şi cum ideea de a fi plătit pentru munca lui ar fi fost o glumă cum nu se poate mai amuzantă. Mărturisesc că începusem să mă cam tem să nu fie vreun nebun, deşi părea destul de zdravăn şi la minte, nu numai la trup; mă bucuram oarecum la gândul că sunt bun înotător, devreme ce eram atât de aproape de o apă repede şi adâncă. Dar el continuă cu totul altfel decât ar fi vorbit un nebun:
-Cât despre monezile dumitale, sunt ele ciudate dar nu sunt foarte vechi; toate par să fie de pe vremea Reginei Victoria; ai putea să le donezi vreunui muzeu mai slab înzestrat. Al nostru are dintr-astea câte vrei, şi altele mai vechi, din belşug; multe din ele sunt frumoase dar astea din secolul XIX sunt groaznic de urâte, nu ? Avem o monedă cu Edward III, arătându-l pe rege într-o corabie cu mici leoparzi şi crini care decorează copastia, lucrătură foarte delicată. Vezi dumneata – adaugă el cu un zâmbet puţin superior – mie-mi place grozav să lucrez aurul şi alte metale; paftaua asta chiar eu am făcut-o, când eram mai tânăr.
               Fireşte că mi-a fost puţin ruşine de el din pricina îndoielii pe care o avusesem cu privire la sănătatea lui mintală. Aşadar se întrerupse brusc şi-mi zise pe un ton mai blând:
-Dar văd că te cam plictisesc, aşa că-ţi cer iertare. Ca să vorbim pe şleau, se vede că eşti într-adevăr străin de părţile astea şi probabil că vii dintr-o ţară care nu seamănă deloc cu Anglia. Dar e limpede şi că nu ţi-ar strica să te hrăneşti pe rupte cu informaţii despre ţara noastră, deşi cel mai bine ar fi s-o absorbi încetul cu încetul. Mai mult decât atât, ţi-aş fi recunoscător pentru amabilitate dacă m-ai accepta să-ţi fiu călăuză în lumea noastră nouă, întrucât pe mine m-ai nimerit mai întâi. Deşi ar fi doar o simplă amabilitate din partea dumitale, căci ai putea găsi oricând o călăuză, dacă nu chiar una mai bună.
               Fără doar şi poate nimic din felul lui de a vorbi nu avea iz de balamuc şi pe urmă mi s-a părut că mă pot descotorosi oricând de el dacă se dovedea că e cu adevărat nebun. Drept care i-am răspuns:
-E o propunere foarte amabilă dar mi-e greu s-o accept dacă nu... (tocmai dădeam să spun:''dacă nu mă lăsaţi să vă plătesc cum trebuie''. Dar, temându-mă să nu stârnesc iarăşi vorbe nesăbuite, am refăcut propoziţia): Mă tem să nu vă răpesc din timpul de muncă – sau de distracţie.
-A, nu-ţi face probleme în privinţa asta fiindcă abia o să am prilejul de a-i face un serviciu unui prieten care vrea să-mi ia slujba asta de aici. E ţesător în Yorkshire şi s-a cam istovit cu ţesătoria şi cu matematica, lucrând tot timpul numai în casă, înţelegi. Şi, întrucât mi-e bun prieten, în mod firesc a venit la mine să-i fac rost de o slujbă în aer liber. Dacă crezi că mă suporţi uşor, te rog, ia-mă drept călăuză... Şi imediat adăugă: E adevărat că le-am făgăduit unor prieteni buni să merg în sus pe Tamisa, la cositul fânului; dar n-o să aibă nevoie de noi decât peste vreo săptămână; ai putea merge şi dumneata cu mine, ca să cunoşti nişte oameni foarte draguţi şi ai avea şi prilejul să-ţi faci însemnări despre felul nostru de viaţă în comitatul Oxford. Cred că nimic nu poate fi potrivit dacă doreşti să cunoşti ţara.    
                     (continuarea o găsiţi aici în acest pdf în franceză:
(http://www.morrissociety.org/worldwide/French_NouvellesDeNullePart.pdf )


                                    (WILLIAM MORRIS, ''VEŞTI DE NICĂIERI'')                                       -                                                                  traducere de ANDREI BANTAŞ-     
Randunici 4






          

            


... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... sper că a fost o lectură plăcută ! 


sursa desenului - rândunica:

credinţa unor copiii...

... am descoperit, cu multă bucurie, grupuri de copiii ce au ca pasiune muzica şi chitara, profesori care îi îndrumă, comunităţi locale care îi sprijină...
... nu credeam că se mai întâmplă aşa ceva, mai ales că nu este vorba doar de o localitate, ci o zonă mult mai largă !
... ascultând o melodie la REALITATEA TV, am căutat să aflu mai multe...
... este vorba de o asociaţie, asociaţia ''Eu cred'' ( http://www.catalogong.net/lista-ong-uri-inscrise/cultura/asociatia-culturala-eu-cred.html#.Wlk5S7yWZdg comuna Taşca, Neamţ ) din judeţul Neamţ !
... am urmărit cu multă curiozitate un interviu descoperind astfel cum a început totul: un poliţist, o profesoară, un primar, un grup de copiii talentaţi... şi pe urmă a devenit ''cu lipici'' şi în zonele apropiate, pentru că şi ei aveau copiii talentaţi şi dornici de a învăţa să cânte şi la chitară... şi aşa au ajuns să existe mai multe grupuri folk (''Floare de colţ'', ''Flori de munte'', ''Florile Ceahlăului'' şi ''Cheiţe muzicale''), iar când se strâng cu toţi sunt: 60 !!!
... au şi o deviză:CRED ÎN RESPECT, SPERANȚĂ UNITATE
                             CRED CU TĂRIE-N OM ȘI DEMNITATE” !
... am descoperit pe youtube multe melodii şi am înţeles că aceşti copii talentaţi au participat şi la festivaluri de muzică folk:

 dar organizează ei înşişi mici spectacole !

... iată şi un videoclip ce mi-a plăcut mult:

...ce pot să mai scriu ? le urez mult succes în continuare !

jurnalul (232)


Astăzi ... vineri 12 ianuarie, orele 23.53 
Sunt ... deja aproape de weekend - o perioadă care se anunţă umedă... mai bate şi vântuuuuuuuuuul... brrr ! 
Gânduri-gânduri ... sunt ca pacheţele gata pregătite şi le accesez, pe rând, conform tematicii momentului...  
Am reuşit ... să organizez cât de cât activităţile zilnice, cele uzuale... nu sunt prea ok cu celelalte, poate şi datorită perioadei acesteia care nici iarnă nu este dar nici primăvară...
Recunosc ... că eram obişnuită cu activităţile bine planificate şi pe care le executam, în mod liniştit, cu atenţie la detalii... de când stau acasă, fiind împreună cu mami peste tot, mărturisesc că este imposibil să mai fiu ca înainte: totul se face după cum se întâmplă evenimentul...
Bucătăria ... a fost şi este aglomerată: pregătim mâncarea, mâncăm, facem focul, ne uităm la tv... plus dormitorul lui Puiu...
Sunt ... în haine groase dar am şi momente când îmi este mai cald - când stau lângă plită - şi mai dau jos din ''straturi''...
Puiu ... este mai tot timpul somnoros... şi vine după mine şi stă acolo unde stau şi eu! 
Weekendul ... acesta se anunţă aglomerat: drum la oraş, plăţi de facturi, cumpărături... gata ! - am reuşit totul în această după-amiază de vineri !!! Doamne, mulţumesc frumos pentru ajutor !!!
Munca ... este cea obişnuită, zi de zi... doar azi, au fost atât de multe ! acum, cu cât se îndepărtează totul în timp, spre trecut, parcă tot efortul depus azi devine din ce în ce mai mic... oftez...   
Aş fi şi mai bucuroasă ... dar m-a ajuns oboseala - am luat şi o aspirină !
Aseară ... am ascultat multă muzică ce mi-a adus multă linişte în sufleţelul un pic cam zbuciumat ! astă seară am auzit despre un grup folk: ''Eu cred'' ! 

vineri, 12 ianuarie 2018

eu...

... am început o nouă zi - hai să ne înveselim cu versuri frumoase de la doamna Laura (Laura Schussmann ):
             ''Cu prima rază de soare
              viața mea prinde culoare,
              iar privirea îmi devine curcubeu.
              După ploi, furtuni și ninsoare,
              cea care îmi dăruiește speranța 

              în ziua ce în fiecare dimineață răsare
              sunt mereu și mereu, tot eu.
'' 

joi, 11 ianuarie 2018

căutări...

... am căutat să aflu mai multe despre locul unde s-a încheiat tratatul de pace din 1919...
... ştiam din cărţile de istorie o exprimare:''Tratatul de la Trianon''...
... dar unde se află... TRIANON ?
... am încercat să localizez pe hărţile de pe internet zona căutată... nimic !
... intrigată, am descoperit că şi palatul Cantacuzino se numea ''Micul Trianon''... deci ce este Trianon ?! localitate sau clădire ?!
... la https://ro.wikipedia.org/wiki/Palatul_Cantacuzino_(Flore%C8%99ti)
     ''Proiectul arhitectului Ion Berindey se inspira din arhitectura palatelor Micul Trianon si Marele Trianon, situate în grădina Palatului Versailles din Franța.''
... am tot intrat pe hărţi turistice până m-am gândit să reformulez căutarea: posibil la Versailles ?!
... am intrat pe o hartă turistică despre Versailles (https://ro.wikipedia.org/wiki/Palatul_Versailles ) şi citind, am fost trimisă la ''sala oglinzilor'' unde s-a semnat ''Tratatul de la Versailles'' din 1919...
... deci Trianon a fost o sală din cadrul palatului de la Versailles, Franţa ?!
... am mai căutat şi am descoperit aici https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Trianon că:
       ''Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România), pe de o parte, și de Ungaria, de altă parte.''
... puţin cam încurcat, nu ?!

picături...

... a plouat toată ziua, câteodată mai mult şi apoi mai puţin...
... circulând prin grădină, am umblat şi cu telefonul încercând să obţin câte o poziţie minunată a picăturilor de apă: pe sârma de rufe, pe crengile pomilor, pe gărduţul de sârmă şi metal, pe micuţele firicele de iarbă...
... minunate picături de apă de ploaie ! 
ps:
... este plăcut în casă... ascult:



delicateţea rozului...

... am rămas cu gândul la postarea unei dragi prietene, Ella, la rozul minunat al trandafirului şi al cănuţei sale: http://homewithmrst.blogspot.ro/2018/01/fleur-and-color-on-wednesday.html#comment-form...
... aşa am redescoperit o voce ce mi-a plăcut acum câţiva ani: DANIELA ANDRADE !!! 
... am ales o delicată melodie: ''La vie en rose''!

zbor...

... plouă ! de azi noapte a început a bura... azi, acum, plouă de-a binelea !
... căutând pe internet o lectură, am descoperit o frumoasă poezie la doamna Zenovia (Zenovia Priboi ):
                 ''Dar ce pasăre-ai mai fi
                   când ai aripile frânte ?
                   Oare-ai mai putea găsi
                   ceva care să te-ncânte ?
                           Cum să mergi când toată viaţa
                           ai ştiut ce-nseamnă zborul ?
                           Unde-ai mai găsi speranţa,
                           cum ai afla adevărul ?
                   De-ai zburat măcar o dată,
                   ceru-n braţe de te-a prins,
                   nu ţi-ai mai dori vreodată
                   să cobori... doar necuprins !
                           Moartea ţi-ar părea plăcere
                           că te-nalţă ai simţi,
                           zborul ţi-a fost mângâiere,
                           mersul... nu te-ar mulţumi...''
                                (''ZBOR'', ZENOVIA PRIBOI) 
P.S.   

luni, 8 ianuarie 2018

pan...

                                                  PAN WOLODYJOWSKI

                                                                - H.SIENKIEWICZ -

               Şi înălţindu-şi privirile, începu să vorbească parcă pentru sine.
-Dragostea e o povară grea, fiindcă din cauza ei omul slobod devine sclav. Cum cade pasărea străpunsă de săgeată la picioarele vânătorului, aşa şi omul lovit de dragoste nu se mai poate ridica de la picioarele iubitei... Dragostea înseamnă tristeţe; când oare mai curg atâtea lacrimi, când mai sloboade pieptul atâtea oftaturi ? Cine se îndrăgosteşte, aceluia nu-i mai arde de straie şi de jocuri, de zaruri şi de vânătoare; poate să stea cu genunchii îmbrăţişaţi şi să sufere cu dor, asemenea celui care a pierdut o fiinţă apropiată...Dragostea e o boală; ca şi în caz de boală, faţa păleşte, ochii se adâncesc, mâinile încep să tremure şi degetele se subţiază, iar omul se gândeşte la moarte sau, dus de nebunie, umblă neîngrijit, vorbeşte cu luna de pe cer, scrie bucuros numele iubitei pe nisip şi, când i-l şterge vântul, se vaită:''nenorocire !''... şi e gata să hohotească de plâns.
               Ketling se opri o clipă; ai fi zis că se lăsa în voia gândurilor. Krzysia îi asculta cuvintele ca pe un cântec, cu tot sufletul. Buzele umbrite i se răsfrânseră, iar ochii nu i se mai dezlipeau de pe chipul frumos al cavalerului.
               Deodată, jupân Zagloba căscă zgomotos, răsuflă adânc, îşi întinse picioarele şi spuse:
-Dragostea asta nu-i bună de nimic; zi să facă încălţări la câini din ea !
-Şi totuşi, începu iarăşi cavalerul, dacă e greu să iubeşti, e şi mai greu să nu iubeşti, căci cine se mulţumeşte fără dragoste, doar cu slavă, bogăţii, mirodenii şi odoare ? Cine nu-i va spune fiinţei iubite:''Pentru tine mă lepăd de împărăţie, de sceptru, de sănătatea şi viaţa-mi întreagă !...'' Şi pentru că oricine şi-ar da viaţa pentru dragoste, atunci dragostea e mai de preţ decât viaţa...
               Ketling sfârşi.
               Jupâniţele stăteau ghemuite una în alta, admirând simţirea vorbelor şi acele întorsături iscusite, străine cavalerilor din Polonia...
                                                               -x-
               În toată casa nu ştia nimeni cât era de nenorocită. De câteva zile parcă avea fierbinţeală, obrajii îi păliseră, ochii i se adânciseră în orbite, pieptul i se zbuciuma răsuflând scurt şi întrerupt, se întâmpla cu ea ceva neînţeles; parcă o năpădise slăbiciunea pe neaşteptate; nu venise cu încetul, treptat, ci deodată o cuprinsese ca o vântoasă, ca furtuna; îi înfierbântase sângele ca vâlvătaia, îi obosise închipuirea ca un fulger. Nu fusese în stare să se împotrivească nici măcar o clipă acestei puteri atât de crâncene şi de neaşteptate. Liniştea o părăsise. Voinţa îi semăna cu o pasăre cu aripile frânte...
               Nici ea nu ştia dacă-l iubeşte pe Ketling sau îl urăşte şi o spaimă fără margini punea stăpânire pe ea, când îşi punea această întrebare; simţea însă că inima îi bate atât de tare numai din pricina lui; gândurile învălmăşite se opreau doar la el; pretutindeni, în ea şi în afara ei, era numai el. Nici vorbă să se poată apăra. I-ar fi fost mai uşor să nu-l iubească decât să se gândească la el; vederea lui îi îmbăta privirile, auzul glasului o ameţea, sufletul întreg îl sorbea cu lăcomie... Nici în somn nu putea să scape de chipul lui stăruitor; abia închidea ochii şi faţa lui se apleca peste ea şoptindu-i:''Pentru tine mă lepăd de împărăţie, de sceptru, de slavă şi bogăţii...'' Şi capul acesta era atât de aproape, atât de aproape încât şi pe întuneric fruntea jupâniţei se făcea ca purpura. Avea sânge iute, de ruteancă; vâlvătăi necunoscute îi creşteau în piept, vâlvătăi de care până mai ieri habar nu avea, la dogoarea cărora era potopită de frică şi ruşine, de o slăbiciune adâncă, de o moleşeală în acelaşi timp dureroasă şi plăcută...
                                  (H.SIENKIEWICZ, ''PAN WOLODYJOWSKI'')

... postarea este propusă pentru Citate favorite   găzduite de doamna Zina (Zinaida Strinu  unde veţi găsi cele mai multe date... 
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''!
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: H.SIENKIEWICZ, ''PAN WOLODYJOWSKI'' !
                 (https://ro.wikipedia.org/wiki/Henryk_Sienkiewicz)                                                             

(sursa coperţii: http://www.bookiseala.ro/henryk-sienkiewicz-premiul-nobel-pentru-literatura-1905-pan-wolodyjowski/60506.html