sâmbătă, 17 februarie 2018

urmele unui înger...

... nu pot să stau liniştită... trebuie să rescriu aici o poezie minunată pe care am citit-o acum câteva momente (Eugenia Toma ):
pentru fiecare uşă închisă
Dumnezeu deschide o fereastră spre cer
să-ţi intre în suflet un înger
să te vindece de ură,
de durere, de toate temerile
care-ţi năpădesc zidurile
pe care le ridici în jurul tău
zi de zi...
Pentru fiecare tristeţe,
pe obrazul tău
cad gene
din pleoapele îngerilor şi
pentru fiecare lacrimă
există o rază de lumină
într-un zâmbet
care se va naște mâine...
deschide ochii:
umărul tău stâng
poartă urmele unui înger

care nu te-a uitat...
       (MARIANA PANCU)

salvatorii...


Randunici 4

                                                      





                                       

                          SALVATORII

                                              de HARLAN ELLISON

         La 18 metri deasupra suprafeţei mătăsoase a Atlanticului de nord, în dreptul balustradei din faţă a punţii principale a vasului ''Titanic'' se desfăcu, în întunericul nopţii, o fantă unduioasă. Prin ea se învolbură o scânteietoare ceaţă portocalie, cu mişcări circulare, iar cei trei membri ai Comandoului Timpului păşiră din ea direct pe puntea luxosului transatlantic.
         Încă înainte de a ieşi complet la iveală din falia temporală, sergentul Ratliff  începuse să se vaiete:
-De ce eu ? Iar eu ! Numai pe mine pică beleaua ! De ce dracu' nici unul din voi, deştepţilor, nu se oferă voluntar niciodată ? Măcar o singură dată ! De ce nu ai eu să mă bag în spanac ?
         Era 11.27 seara, pe 4 aprilie 1912. Fanta absorbi ceaţa portocalie, ieşirea din falia temporală pieri, şi patrula sosită din viitorul îndepărtat rămase în beznă.
         ''Titanicul'' înainta pe ape de un calm angelic. Şeful comandoului din acel mileniu, ''Ciomăgarul'' Alec de la Ree, scotoci în cartuşieră şi scoase un ciot scârbos de ţigară, pe care îl umezi şi-l îndesă în colţul stâng al gurii.
-Fiindcă, scumpul meu Ratliff, zise el făcându-l pe Ratliff să scrâşnească la auzul poreclei pe care o ura de moarte, ştii foarte bine că, din toată echipa, tu ai cel mai mare coeficient de distribuţie a probabilităţii.
         Cuvintele ''coeficient'', ''distribuţie'' şi ''probabilitate'' se stâlciseră în jurul mucului de ţigară. Şi-l aprinse cu un chibrit de bucătărie din lemn, de-a dreptul endemic pentru anul fenomenologic în care se desfăşura acest raid.
-Unde nu e norocu' ăla să încropim o patrulă fără tine, cioflingarule ! Sergent, încearcă să vâri în creieru-ăla de bibilică ce-ţi zic: suntem aici ca să facem un serviciu umanităţii ! Pe tine te-au ales ecuaţiile lui Bernoulli, amice, nu pe noi. Tu eşti cel ce-o să rămână la coadă, în vreme ce noi o să ne întoarcem prin falia temporală. În fond, pentru asta eşti plătit, nu ?
         Al treilea membru al Comandoului Timpului, caporalul Cicero, era de aceeaşi părere, iritat de faptul că Ratliff iar făcea o criză Sturm und Drang:
-Băi, fii atent, că ne cam calci pe nervi !
-Biiine ! zise Ratliff. Las'că fac eu o plângere la Chronobază.
-Până una-alta, hai să punem la punct chestiunea asta din Feno Flux, să mai salvăm o dată viitorul şi să ne întoarcem acasă, rosti Alec de la Ree. Pe urmă n-ai decât să schelălăi cât ai chef !
         Îşi privi unghia de la degetul mare, unde putea citi în cifre purpurii ora subiectivă a acestui an din Feno Flux. Tocmai traversau Marile Banchize.
-E unsprezece patruzeci, ora lor.
         Scrută întunericul de dincolo de provă.
-Uite-l !
         Un gigantic morman de gheaţă se ivi ameninţător la 15 metri deasupra mării netede.
-Mişcaţi-vă rapid ! şuieră de la Ree. Comandoul se grăbi să-şi îndeplinească misiunea. În mai puţin de două minute erau înapoi lângă balustrada provei.
-Aţi pregătit totul ? întrebă de la Ree. Ţigara i se stinsese; îi ieşise sufletul de atâta alergătură. Ratliff şi Cicero încuviinţară că totul era gata. De la Ree zâmbi:
-În 30 de secunde viitorul o să fie aranjat, omenirea o să fie în siguranţă încă o mie de ani, iar noi o să ne odihnim încă o bucată de vreme.
         Deschise fereastra care dădea spre falia temporală, îi dădu brânci lui Cicero în ceaţa portocalie ce pulsa şi făcu un pas spre intrare:
-Da' să ştii că tot nu-mi place chestia asta, răbufni Ratliff. Dacă rămân prins în Flux ?
         Aprinzându-şi ţigara, de la Ree îi aruncă o privire de dispreţ. Apoi îi suflă un nor de fum toxic în nas şi-i zise:
-Mă doare-n cot, Ratliff. Tu salvezi omenirea, că om trăi şi-om vedea la Cronobază !
         Cu un picior în ceaţă, se întoarse şi adăugă:
-Şi ai grijă să nu cari după tine vreo decadă, auzi ce-ţi spun ?
         Şi se făcu nevăzut.
         În acel moment, pe când înainta cu 22 de mile pe oră, marele transatlantic prinse să se încline spre pupa babord. Primul ofiţer urlă la timonier că un iceberg plutea în derivă spre prova vasului. Timonierul reacţionă prompt. Vasul lunecă încet spre ape sigure.
         Aşa că Ratliff asigură viitorul omenirii, declanşând cartuşele în timp ce sărea în ceaţa portocalie din falia temporală, şi scufundă ''Titanicul''.
         Şi medită idiot:''Desigur, există şi alt mod, mai simplu, de a câştiga o pâine. Dintr-o chestie ca asta poţi s-o păţeşti !''
              (HARLAN ELLISON, ''SALVATORII'')
           -https://en.wikipedia.org/wiki/Harlan_Ellison -
               -traducere de VLADIMIR RODINA-                 
Randunici 4






          

            

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... sper că a fost o lectură plăcută ! 

sursa desenului - rândunica:

vineri, 16 februarie 2018

jurnalul (237)


Astăzi ... vineri 16 februarie, orele 19,58 (întrerupt de un... pui de somn până pe la 21.51) ...
Am auzit ... la tv că s-a început sărbătorirea trecerii în Noul An Chinezesc ! iar acum ascult meciul de fotbal urmărit de ticuţu... 
Gândurile ... mi s-au înveselit azi dimineaţă auzind cum ciripesc vesele vrăbiile, plus, mai târziu, cântecul unor păsărele (îmi pare rău că nu ştiu numele lor...) - ele mă îmbărbătau că, sigur, vine PRIMĂVARA ! eu m-am bucurat de veselia lor - ce mi-a făcut bine în sufleţel - dar nu le-am crezut şi chiar le-am zis, în gând, că nu cred !!! 
Am văzut ... că iarna-primăvara au un dans ciudat pe la noi prin zonă...   
Acum ... ne-am terminat. cu toţii, activitatea... mami a tras deja un puişor de somn, iar Puiu încearcă să recupereze startul ! 
Bucătăria ... este, în ultimele zile, în plină activitate toată ziulica...cred că de-abia aşteaptă să vină vremea caldă şi s-o mai lăsăm să se odihnească...
Puiu ... a devenit un controlor drastic al oricărui bagaj cu care sosim în curte - bineînţeles de la cumpărături: să miroasă, să vadă şi să guste !
Sunt ... în haine tot groase ! 
În weekend-ul ... acesta, am auzit că va reveni iarna...
Munca mea ...  este la fel, zi după zi - excepţie când am fost la oraş...
Simt ... o mare relaxare în momentul în care ajung, seara, în pătuţul meu şi trec la comunicare cu leptopul meu, şi apoi, pe blog, cu prietenele/prietenii...   
Aseară ... am stat cam mult cu ochii prin leptop, apoi foarte târziu, în noapte, am reuşit să adorm (cred că aproape de zorii zilei) ! azi am descoperit că a fost Lună Nouă !!! 
Noutatea săptămânii mele ... este vizionarea unui film despre extra-tereştri (''extratereştrii printre noi''...) - dar mai mult despre cei din adâncurile apelor (atât de puţin cunoscute încă...)...de exemplu, în Japonia, sunt multe legende despre renumitul ''kappa'' :(https://fr.wikipedia.org/wiki/Kappa_(mythologie) )
... aşa am descoperit şi multe relatări despre existenţa acestora:
https://japonpassion.wordpress.com/2012/11/20/le-kappa-une-creature-legendaire-du-japon/
... chiar şi mumii ai acestor aşa-zişi monştri:
http://newsoftomorrow.org/ufologie/creatures/japon-monstres-momifies

miercuri, 14 februarie 2018

pentru îndrăgostiţi...

                                                 (gingaşe micşunele - 14 februarie 2018...)
Aleargă clipele, schimbându-se pe rând,
Pictând pe chipuri viața vremuită;
Ne agățăm de ele, până când
Plecăm și noi cu ultima sortită !...
           Stăpâni ne suntem propriului nost' timp,
           Liberi să-i cerem clipei să ne dea
           Din sânul ei al cincile-anotimp,
           Și-atunci doi sori pe cer putem vedea !
Doar tu nu-mi numeri anii și mă vezi
Copil zglobiu, un suflet dezgolit !
Doar tu zărești flori roz și frunze verzi
În pomul toamnei mele veștejit !...
           Mă plămădești pe strunele uimirii
           Muți Soarele cu zeci de ani 'napoi,
           Mi-aprinzi în ochi luminile iubirii
           Și-n slove duhul prinde forme noi !...
                          (MANDU LIANA - GEORGETTE,
                                      - ''Doar tu'' -  Mandu Liana )

luni, 12 februarie 2018

scrisoare către animalele mici...


                       SCRISOARE CĂTRE ANIMALELE MICI
                                             de AUREL ANTONIE

           ...Cam în această perioadă s-a agravat şi conflictul lui cu încăperea. Tot stând cu ochii în tavan, încercând să nu citească, număra pereţii şi pipăia cu privirea toate colţurile, petele, parchetul, canatul ferestrei mari şi a celei mici şi pânditoare şi toate celelalte amănunte pe care până atunci nu le luase în seamă. El considerase că trăieşte într-o cameră normală făcută pentru a locui în ea. Abia în lungile nopţi de nesomn, observase că şi aceasta avea o viaţă proprie cu totul independentă de a lui, paralelă şi chiar ostilă. Da, ostilă ! Era un fapt pe care-l descoperea cu surprindere şi cu oarecare teamă. Cum să nu-ţi fie teamă când afli atât de târziu în ce condiţii ai locuit până acum. În locul unui sentiment ocrotitor şi reconfortant de siguranţă pe care trebuia să i-l sugereze interiorul, iată că se pomenea între patru pereţi indiferenţi şi reci care, dacă nu luaseră încă nici o atitudine împotriva lui, o făcuseră numai şi numai din distreţ. Un dispreţ suveran pe care camera nu încerca nici măcar să-l ascundă. Poate că nu aştepta decât un gest necugetat din partea lui pentru a trece la atac. Omul îşi rememoră toate acţiunile în care era implicată camera şi constată că intuiţia îl împiedicase să săvârşească ceva care ar fi putut să-i rănească acesteia orgoliul. Existau, probabil, şi încăperi mai blajine, dar el nu putea garanta. Putea, cel mult, presupune. Dacă până acum nu-şi făcuse astfel de probleme ci trecuse cu o uşurinţă condamnabilă pe lângă ele, de acum, gata ! S-a terminat cu inconştienţa. Va trebui să-şi reconsidere punctul de vedere asupra lor. Despre camerele în care locuise înainte de a se muta aici nu putea afirma dacă au fost binevoitoare sau nu. Şi nu putea întrucât, neacordându-le atenţie atunci, acum era greu ca, bazându-se numai pe memoria lui care, în paranteză fie spus, nu era dintre cele mai bune, să-şi dea seama de atitudinea acestora.
           Ba uneori avea senzaţia stranie că nu el şi-ar fi ales această locuinţă ci că încăperea l-a ales pe el. În perfidia ei, s-a interesat de felul lui de a fi de la celelalte locuinţe pe unde mai trecuse şi, aflând cât de naiv şi de îngăduitor era, a uneltit să-l atragă aici şi să-l aibă ca locatar. Cât de târziu ajungea să înţeleagă că tot timpul nu făcuse decât jocul încăperii care-l manevrase după bunul ei plac. Şi, în loc să ia atitudine să întreprindă ceva concret pentru a repune lucrurile la ordiea lor firească, el dezertează împreună cu scaunul pe culoar unde te trage curentul şi trec vecinii.
           De acolo, de pe scaun, judeca încăperea cu foarte multă obiectivitate. O judeca şi o găsea vinovată pentru că era închisă, nereceptivă la problemele existenţei lui. Nu participa la dorinţa lui de a fi liber, independent şi obiectiv. Era prea legată de celelalte camere din bloc, participând la viaţa şi zgomotele lor secrete şi de neînţeles, interesându-se prea puţin de el care era personajul central. Mai ales când stătea pe culoar. Era absentul de care încăperea avea nevoie pentru a fi, la rândul ei, liberă, independentă şi obiectivă.
           Încercase un timp să facă abstracţie de cameră şi de problemele pe care aceasta i le ridica şi să adoarmă numărând pereţii, muchiile, colţurile, dar nu reuşise. I se părea straniu să constate că la numărătoare îi ieşeau cinci pereţi când în realitate nu erau decât patru. Făcuse chiar şi o schiţă la scară a încăperii şi pereţii erau patru. Numai când îi număra stând întins pe pat şi încercând să adoarmă, îi ieşeau cinci. Când a chemat un meşter să-i zugrăvească, i s-a plâns de această incertitudine şi l-a întrebat câţi pereţi crede el că are încăperea.
-Şase ! a răspuns zugravul fără să clipească.
           Omul a rămas şi mai derutat. N-a mai continuat discuţia deşi ar fi vrut să-i spună celuilalt toate necazurile pe care i le căşuna lui încăperea. Oricum el, ca om umblat, prin specificul meseriei, printr-o mulţime de locuinţe, a avut posibilitatea să le cunoască şi să le înţeleagă mai bine. Eventual îi putea da şi lui o mulţime de sfaturi folositoare despre felul în care poate fi domolită o cameră, ţinută în frâu şi silită să se poarte civilizat. Dar a rezistat tentaţiei. Camera şi-ar fi dat seama cât este de slab de vreme ce are nevoie de ajutor din afară şi ar fi trecut la măsuri represive mai târziu când ar fi rămas numai ei doi. Faţă de cameră nici un moment de slăbiciune ! Acum îi părea rău că vorbise în prezenţa ei despre numărul pereţilor.
           Stătea încruntat şi-l privea pe meseriaş cum lucrează. Zugravul i se părea a fi un adevărat demiurg al încăperii. Nonşalanţa cu care lovea zidurile cu bidineaua dovedea că nu-i e defel teamă de pereţi şi de încăperi pe care le domina şi le supunea. I-ar fi plăcut să aibă detaşarea meşterului dar asta nu era cu putinţă. Nefiind zugrav, nu avea de unde să se iniţieze în tainele pereţilor. El nu era decât funcţionar la stat, cu salariu fix şi cameră cu chirie. Probabil că şi meseriaşul şi-o fi dat seama cu cine are de-a face întrucât, la sfârşit, nu voia să-i ia nici un ban. Cu toate insistenţele, se ţinuse tare. Că n-are acum nevoie de bani, că vine el mai târziu după ei, că nici n-a făcut mare lucru, că un prieten e mai valoros decât nişte amărâţi de bani, că va mai trece el pe aici dacă nu deranjează...
-Puteţi veni oricând consideraţi că aveţi nevoie de...
-Am să vin ! Cu siguranţă că am să vin. Eu vă mulţumesc că mi-aţi oferit prilejul să vă cunosc. La revedere şi să auzim de bine.
           După plearea zugravului, omul şi-a primit pedeapsa. Noaptea, când refuza să citească şi număra pereţii, îi ieşeau când şase, când trei, ba odată i-au ieşit chiar şapte. Numai patru nu i-au mai ieşit niciodată. Ori un asemenea paradox este suficient pentru a te ţine treaz până în zori. În nopţile de insomnie începuse să-l bănuiască şi pe zugrav că i-ar fi dereglat ceva pe la pereţi în cârdăşie evidentă cu încăperea.
           Când simţea că nu mai poate suporta pereţii, revenea la carte. Şi aceasta îl fura cu poveştile ei şi somnul venea repede. Cu timpul începuse să nu mai dorească să lupte împotriva ei. Ba avea chiar momente în care o considera ca pe un adevărat dar ceresc, ca pe un aliat credincios împotriva surdei rezistenţe pe care o opunea camera. Ajunsese într-o dependenţă absolută faţă de citit. Uitase aproape cu desăvârşire de zilele fericite în care stătea şi medita. În fond fiecare om îşi are viciile sale de care nu se poate dezbăra întreaga viaţă. El de ce n-ar avea viciul cititului, care e destul de acceptabil, ba chiar recomandabil.
           În afară de plăcerea lecturii, cartea îi dădea şi o stare de fericire inexplicabilă la simpla ei atingere. O simţea liniştită, calmă, emanând un fluid bun. Faptul că-şi schimba în permanenţă conţinutul dovedea o mare fantezie şi mobilitate spirituală. Ba chiar grijă şi dragoste faţă de cititor mai ales atunci când îşi modifica textul în funcţie de starea lui sufletească. În gândurile lui o scosese din rândul obiectelor întrucât, prin evoluţia ei surprinzătoare, era mult mai apropiată de o fiinţă. O fiinţă cu care se putea supravieţui chiar şi într-o cameră duşmănoasă. Ea nu putea fi încadrată în nici unul din cele câteva regnuri pe care apucase să le cunoască până acum. Făcea parte dintr-un regn aparte, al cărţii, integrându-se într-o altă dimensiune, trăgându-se alături de toate celelalte obiecte, refuzând să le semene. Ea voia cu orice chip să placă şi această trăsătură de caracter tipic feminină îi dădea omului în suflet un simţământ de ocrotire şi gingăşie cum nu poţi avea decât de la o carte ce ţi se oferă mereu alta, mereu nouă, necitită, frumoasă şi surprinzătoare...         

              -textul împărţit în mici fragmente a prefaţat fiecare capitol al cărţii-

            Primele referiri la carte le găsim în tăbliţele de piatră descoperite de Churchword în 1868 într-un vechi templu budist din India. Stând mai mulţi ani în zonă se împrieteneşte bine cu preotul templului. Acesta îi dezvăluie că tăbliţele au fost scrise în urmă cu peste 25000 de ani în Ţara Mu de unde au ajuns în Birmania şi apoi în templul în care se găseau acum şi unde au fost păzite vreme de cincisprezece milenii. Tot după sfaturile preotului, care îi arată cum trebuiesc interpretate semnele misterioase de pe tăbliţe, Churchward reuşeşte să le descifreze. Printre altele, textul lor incomplet pomeneşte şi de o carte minunată pe care o avea regele Ţării Mu şi din care citea zilnic. Aşa cum au fost salvate tăbliţele de piatră, probabil că a scăpat şi cartea, fiind adusă în Birmania de unul dintre puţinii supravieţuitori ai dezastrului ce a scufundat într-o noapte, în urmă cu 16000 de ani, continentul Mu sub valurile Pacificului.
            Referindu-se la aceeaşi perioadă, manuscrisul maya ''Codex troanus'' descifrat de Brasser de Bourbourg, ne relevă că Ro-Mu, regele celor zece popoare ce locuiau pe continentul Mu, mergea o dată pe an în fiecare din cele şapte oraşe ale ţării şi citea mulţimii din carte.
            Tot în această perioadă de început cartea este pomenită în ''Listele Regale de la Larsa şi Nippur'' ca aparţinând lui Enmenluanna, regele din Badtaibir, cel care a trăit 43000 de ani.
                                                         -#-
            Aşa după cum ne relatează Solon în manuscrisul pe care i l-a lăsat lui Dropides, pe la anul 500 i.e.n., a fost condus de un bătrân preot egiptean în casa cărţilor de pe lângă templul închinat zeiţei Neith, purtătoarea de scut ce veghea sarcofagele. Aici el găseşte şi cartea în care se citeşte istoria Atlantidei.
            De la Dropides, manuscrisul ajunge la Critias cel Bătrân de la care ajunge la Critias cel Tânăr care îi povesteşte lui Platon despre Atlantida cam la 167 de ani de la vizita făcută de Solon în casa cărţilor.
                                                         -#-
            Aşa după cum ne spune Josephus Flavius în fundamentala sa operă ''Bellum judaicum'', în plin deşert al Iudeei, în grotele de pe valea aproape secată a Wadi Qumran-ului, acolo unde aceasta se scurge în Marea Moartă, trăia printre esenieni un oarecare profet Menahem. Citind ani mulţi din cartea de temelie a comunităţii, numită HGW, el prezice lui Irod, care era pe atunci copil, că va ajunge rege al iudeilor. Atunci când tânărul a ajuns Irod cel Mare l-a chemat la el pe Menahem şi, acoperindu-l cu daruri, l-a rugat să-i spună câţi ani va domni, dar Menahem nu i-a putut preciza durata întrucât, simţindu-se bătrân şi nemaivăzând să citească, îi dăruise cartea învăţătorului său Iuda.
            În timpul unei plimbări, Iuda îl vede pe Antigonos, fiul regelui hasmodeu Ioan Hyrcan, urcând spre Templu. Vederea acestuia îl umple de amărăciune şi le spune ucenicilor săi într-ale prorocirilor, care-l însoţeau, că sfânta cartea profeţiilor a început să greşească. El ştia că astăzi Antigonos va muri în Turnul lui Straton care se afla la peste 600 de stadii depărtare. Ori, acum e trecut cu mult de amiază şi Antiginos e viu. Dezamăgit, îi dăruieşte cartea lui Simon şi renunţă la profeţie. După plecarea lui, vine un om care-i anunţă că Antigonos a fost ucis într-un loc subteran numit tot Straton.
            Simon îi prezice lui Archelaos, fiul lui Irod cel Mare, că domnia lui va lua sfârşit şi că va fi ucis. La cinci zile de la prezicere, Archelaos primeşte poruncă să vină la Roma să-l întâlnească pe Augustus. Archelaos, înainte de a pleca, îl ia cu el pe Simon pentru a-l avea aproape. Temându-se pentru viitorul lui, Simon îi dă cartea lui Josephus Flavius care în acea perioadă făcea ucenicia la esenieni. Ajuns la Roma, Archelaos e detronat şi trimis în exil.
            Josephus Flavius, urmând învăţăturile cărţii, ajunge comandantul fortăreţei Iotapat. În urma unui asediu de 47 de zile, fortăreaţa cade în mâinile romanilor conduşi de Vespasian şi Titus. Ajuns prizonier, îşi salvează viaţa prezicând lui Vespasian şi Titus că vor ajunge împăraţi. Vespasian, neîncrezător, îl întreabă de ce nu a prevăzut şi căderea fortăreţei şi luarea lui ca prizonier. Flavius răspunde că această profeţie a făcut-o la timpul ei. Interogând mai mulţi prizonieri, Vespasian află că într-adevăr Josephus Flavius afirmase că fortăreaţa va cădea după 47 de zile şi că el va ajunge viu în mâinile romanilor. Impresionat de siguranţa profetului, Vespasian îl ia cu el la Roma. Nemaiavând cui să lase cartea, întrucât cei ce scăpaseră fugiseră în peşterile din munţi, Josephus Flavius o ia cu el la Roma unde, studiind-o, învaţă să tămăduiască oamenii cu ajutorul pietrelor preţioase.
            Iniţiindu-se în aceste taine şi având, probabil, acces şi la carte, Berossus compune mulţi ani mai târziu un tratat referitor la virtuţile plantelor şi ale pietrelor.
                                                         -#-
            După cum ne povesteşte Epifaniu în ''Istoriile'' sale, curtea ar fi încăput pe la anul 255 în mâinile lui Kubricos, fiul sclavului Tonak. Fiind cumpărat la vţrsta de 7 ani de o văduvă bogată din Babilon, acesta găseşte în casa ei cele patru cărţi ale lui Terebint, numit şi Buda, ce le compusese în Egipt din ordinul lui Scythianus, un negustor filozof ce-şi făcuse instrucţia în India. Kubricos fură una dintre ele şi învaţă singur să citească. Devenit foarte înţelept, îşi schimbă numele în Mani şi se duce la curtea regelui Persiei. Cum fiul regelui era bolnav, Mani încearcă fără succes să-l vindece cu ajutorul cărţii. Prinţul moare şi Kubricos este aruncat în închisoare de unde scapă câţiva ani mai târziu şi se retrage într-o cavernă din Turchestan. Aici, sub influenţa cărţii, scrie un tratat de magie cu chipuri simbolice ce au degenerat mai târziu în jocul de Tarot.
            Reîntors la curtea regelui persan Ormuz, îşi câştigă bunăvoinţa acestuia citindu-i din carte. Regele Behram, care aude de minunata carte, trimite soldaţii să-l aducă la curte. Prins şi dus în faţa regelui, este învinuit de erezie. Cartea i se confiscă şi este jupuit de viu în anul 277.
                                                         -#-
            Citind ''Istoria eresurilor'' scrisă de Maimbourg, aflăm că în anul 686 cartea aparţinea lui Iezid, Califul Sarazinilor. La curtea lui sosesc doi iudei magi din Fenicia care-i fac următoarea profeţie:''Tu vei trăi mult timp şi vei guverna 30 de ani numai dacă vei nimici din tot Califatul tău icoanele şi tot ceea ce creştinii adoră''. Principele, orbit de această profeţie, nu ezită un singur moment a promite ceea ce voiau ei şi imediat dădu un edict prin care se poruncea să se sfarme toate icoanele şi să se şteargă toate picturile din Califatul său. Edictul nu avu nici un rezultat căci Califul muri în acelaşi an. Moartea lui Iezid fiind considerată ca o dizgraţie a cerului, Moavi, fratele lui, pentru a se răzbuna, izgoneşte pe jidovi din Califatul său. Aceştia pleacă dar nu înainte de a ascunde în desagii lor şi cartea după care veniseră.
            Cu cartea în traistă, cei doi iudei rătăcesc până ce întâlnesc un negustor ambulant sărac, pe nume Leon Comon, viitorul împărat Leon Isaurul. Aceştia îi proorocesc că va ajunge împărat şi, cum el nu voia să creadă nicicum, îi spun să-şi schimbe numele şi-i dădură cartea cu împrumut punându-l să jure că le-o va restitui când îşi va atinge scopul. Luându-se după învăţăturile cărţii, Leon intră în armata lui Sisinius în Isauria.Trmis în Tracia se remarcă în luptele contra bulgarilor şi e ridicat la rangul de Spătar Imperial, apoi ajunge Mare Prefect al întregului Orient. În anul 717 refuză să se supună noului împărat, Teodosiu, ce fusese ridicat de flota răsculată. În fruntea armatei sale din Orient, care-l proclamă Imperator, Leon pătrunde în Constantinopol la 25 martie 717. Nouă ani mai târziu, când cei doi iudei rătăcitori vin să-şi recupereze cartea, Leon îi atrage în bibliotecă la o discuţie cu 12 profesori învăţaţi şi, în timp ce aceştia dezbăteau problemele iconoclastiei, îi încuie şi dă foc bibliotecii.
                                                         -#-
            Aşa cum istoriseşte Petru Siculus, trimisul împăratului Basiliu Macedon în Armenia, în ''Historia Maniehaeorum qui dicuntur pauliciani'', pe la anul 659, un diacon, se întorcea din Siria superioară. Ca răsplată pentru buna găzduire, acesta îi lasă la plecare o carte pe care o procurase în călătoriile sale. Inspirat de învăţăturile cărţii, Constantin îşi schimbă numele în Silvan şi începe să predice în Armenia.
            La anul 660, după ce îşi căpătase destui adepţi, Constantin întemeiază o comunitate căreia îi dă numele de Macedonia. Nemulţumit de noua comunitate, împăratul Constantin Pogonatul trimite o armată sub conducerea generalului Simon împotriva lor. Silvan este prins şi supus la grele torturi. Înainte de a muri, el dă cartea lui Simon. După ce o citeşte, Simon îşi schimbă numele în Tit, îl trădează pe împărat şi ia conducerea comunităţii.
            În anul 690, Tit este ars pe rug şi cartea ajunge la urmaşul său Gegnesiu ce-şi schimbă numele în Timoteiu. La moartea lui, în anul 745, o lasă fiului său Zaharia care fiind analfabet nu-şi schimbă numele şi renunţă la conducere în favoarea unui oarecare Iosif căruia îi dă cartea.
            În anul 775, cartea ajunge la Baanes. Contra lui Baanes luptă Sergiu care îl învinge, îi fură cartea, îşi schimbă numele în Tihic şi se retrage în oraşul Argum în Armenia locuită de saracini. De la el, cartea trece prin mâinile lui Mihail, Canacaris, Ion, Vasile, Zosim, Teodot.
            Împărăteasa Teodora, dorind cartea pentru fiul ei Mihail al III-lea ce fusese proclamat imperator, trimite armata sub conducerea lui Karbeas pentru a o recupera de la Teodot. După un măcel în care pier peste o sută de mii de apărători ai cărţii, Karbeas pune mâna pe carte dar refuză să se mai înapoieze cu ea în Constantinopol şi fuge spre Argum unde întemeiază două aşezări: Amara şi Tefira.
            După moartea lui Karbeas, Chrisocheres, ce rămâne în locu-i, distruge mai multe oraşe greceşti ajungând în anul 867 până în Efes. Înfrânt de armatele imperiale la Batira este ucis şi cartea ajunge, adusă de un soldat din gardă, în posesia imperatorului Ion Tzimischis. Acesta o aşează în pentapyrgion printre bijuteriile coroanei în uriaşa sală a tronului unde a rămas până la venirea cruciaţilor.
                                                         -#-
            În ianuarie 1212, ciobanul Etienne de prin părţile Vendome-ului, în vârstă de 12 ani, ridică o armată de 30000 de cruciaţi minori cu care speră să traverseze Mediterana şi să elibereze sfântul mormânt. Papa Inocenţiu al III-lea îi trimite lui Etienne cartea împreună cu binecuvântarea sa, scăpând din vedere că micuţul cioban era analfabet. Neputând profita de învăţăturile cărţii, cruciatul îşi îmbarcă armata în Marsilia pe şapte corăbii dintre care două naufragiază în recifele insulei Sf. Petru. Celelalte cinci vase reuşesc să ajungă în Alexandria unde cei 20000 de cruciaţi rămaşi în viaţă sunt vânduţi ca sclavi.
            Astfel cartea ajunge în mâinile sultanului Egiptului, Al-Kamil, de unde nu este recuperată decât 17 ani mai târziu de către împăratul Frederic al II-lea al Germaniei, în timpul domniei căruia s-a născut la Viena un vasilisc.
                                                         -#-
            În jurul anului 1970, aşa cum ne povesteşte Borges în neasemuita ''Carte de nisip'', cartea încăpuse pe mâinile unui scoţian din Orcade, negustor ambulant de biblii. Se pare că acesta o obţinuse de la un paria dintr-o mahala a Bikanirului. În schimbul Bibliei lui John Wiclif şi a unei insignifiante sume de bani, negustorul dădu cartea numitului Jorge Luis Borges, ce locuia pe atunci în Buenos Aires, la etajul patru al noului imobil din strada Belgrano. După câteva luni, necesare pentru a se convinge că această carte e mai mult decât poate suporta un muritor fără riscul de a-i deveni sclav, Jorge Luis abandonează cartea în nesfârşitele subterane ale bibliotecii de pe strada Mexico.
                                                         -#-

            Aşa cum stă scris în opera lui Aurel Antonie ''Scrisoare către animalele mici'', pe la anul 1983, cartea ajunsese în mâinile unui om atât de insignifiant încât istoria i-a uitat şi numele, dacă i l-o fi ştiut vreodată, sau dacă acel om o fi avut vreodată un nume. Urmărit de o ceată întreagă de cititori dornici să i-o smulgă, omul a trecut printr-o oglindă de Murano luându-şi cartea cu el.                    
SCRISOARE CATRE ANIMALELE MICI de AUREL ANTONIE - Roman, Anul publicarii: 1986
                (AUREL ANTONIE,''SCRISOARE CĂTRE ANIMALELE MICI'')


... postarea este propusă pentru Citate favorite   găzduite de doamna Zina (Zinaida Strinu  unde veţi găsi cele mai multe date... 
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''!
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: 
                   
''SCRISOARE CĂTRE ANIMALELE MICI'', 
                                 AUREL ANTONIE !
sursa coperţii:
(https://www.okazii.ro/scrisoare-catre-animalele-mici-de-aurel-antonie-a135099606 )

duminică, 11 februarie 2018

e duminică...

... şi a fost ziua de duminică ! 
... a nins toată ziua dar zăpada a fost aşa de delicată ! 
... puţin timp am avut-o aşternută prin grădini:
... şi s-a topit zăpada...
... am fost fochist toată ziulica pentru că a fost frigggggg...
... târziu, am reuşit să mă apropii de leptop, am început cu facebook-ul şi am citit mesaje şi noutăţi... 
... aşa am citit postarea prietenei mele de spirit şi suflet, doamna Laura (Laura Schussmann):
         ''E duminică... privesc pe fereastră orașul.. e liniște.. prea liniște parcă... și liniștea e spartă brusc de clopotele ce bat grele, o greutate sfântă de sărbătoare..
          Ce sărbătorim oare, în afară de faptul că este duminică ? .. mă întreb .. 
           Îmi aprind candela și cele două lumânări...una pentru vii .. altă pentru morți... și mă rog să fie bine, liniște, să fie iertate păcate, suflete să își găsească liniștea și să îmi fie luminată calea.. Să am puterea să fac diferența dintre bine și rău, să nu mă las doborâtă de îndoieli, gânduri negre și întrebări fără de răspuns...
           Îmi fac semnul crucii.. și cred.. cred în mine și în ziua de azi.. cred că va veni și mâine.. cred în puterea mea de a crede..
           Nu știu ce va veni și de aceea am câteodată așa o teamă să mă gândesc .. dar... știu.. că trebuie să îmi alung teama.. să pot să mă bucur de ce va veni..
           E un mister și un paradox viața asta, iar noi suntem parcă prea grăbiți să o luăm așa cum este, fără să o simțim până în adâncul nostru respirând mereu prospețimea clipelor ce vor fi...
           E duminică.. e încă iarnă..
           Încerc să nu îngheț... așa mi-a pătruns gerul iernii, ce parcă nu se mai termină, în fiecare celulă a ceea ce a mai rămas din mine... respir.. dar respirația îmi rămâne agățată de un firișor de praf, înghețat și el pe un fulg de nea ce a mai uitat să ningă.. Uneori simt că nu mai văd ieșirea din labirintul incertitudinilor.. așa mă simt.. închisă ... obosită.. uitată de mine.. Dar nu disper.. și mă lupt să nu îngheț.. pulsez ca o inimă dornică să mai trăiască, să mă iubească.. să simtă.. dar îmi este frig.. parcă prea frig..
           Și așa în lupta asta interioară și împotriva iernilor din mine și cele naturale, când mă mai încearcă iar optimismul cel de pe urmă, dar nu ultimul pe lista mea de priorități, mă gândesc așa... Se schimbă timpuri .. se schimbă oameni... se schimbă o iubire pe o altă... Simt eu așa și pe la mine prin atmosferă că este timpul de o schimbare.. și nu numai de una de ani.
           Vreau nu vreau ... nu am timp și nu am voie să îngheț, să las iarna să îmi paralizeze simțurile... să îmi troienească visele... să mă transforme defintiv într-o amintire de zăpadă..
           Și abia aștept, ca o inimă nerăbdătoare ce sunt, să mai pulsez un pic de primăvară, să mă schimb iar înapoi în ceea ce de fapt sunt.. să trăiesc .. la naiba... să trăiesc...
           Mă uit înapoi... mă uit înainte.. și din acest punct de aproape de minus.. încerc să îmi adun plusurile... și din trecut.. și din prezent.. îmi fac speranțele strașină.. și caut lumina.. rază de soare... acolo printre nori... printre lacrimi și incertitudini... care să dăruiască înapoi zâmbetul pe buze.. 
           O zi de duminică binecuvântată de frumosul din voi, de iubire și nu uitați că viața asta nu are voie să nu ne zâmbească a bucurie când avem nevoie să ne amintim de unde am pornit și unde ne vom duce pașii prin zi..