sâmbătă, 30 septembrie 2017

plutonia...

Randunici 4

              PLUTONIA

                                        de CRISTIAN TUDOR POPESCU


                Încet, foarte încet, Adam se trezea. Se formase în el un reflex la graniţa dintre voluntar şi involuntar, toate celulele lui cerebrale se împotriveau cu tenacitate trezirii şi, chiar şi după ce era pefect conştient, rămânea multă vreme cu pleoapele strânse, ca şi cum ar fi vrut să păcălească un supraveghetor atent al profunzimii somnului său.
                Ca de obicei, se trezea mai obosit decât se culcase; adesea adormea foarte greu, îi era teamă să-şi piardă cunoştinţa, îi era teamă să nu mai fie şi îi era teamă şi de vise. Aşa se scurgeau nopţile lui, între spaima de a adormi şi spaima de a se trezi, întretăiate de spaima din vis. Uneori creierul şi ochii chinuiţi cedau pe neaşteptate şi atunci adormea pe unde se găsea, câte douăzeci de ore în şir.
                Lumina cenuşiu-lăptoasă a zorilor umplea dormitorul, materializa mobilierul somptuos, imensele oglinzi veneţiene, sfeşnicele de aur, cele două blănuri de urs polar, pe care le descoperise în magazinul acela de pe strada trei (ea ţipase de bucurie când le văzuse), Rembrandt-ul (sau cam aşa ceva) puţin sfâşiat într-un colţ şi cu rama crăpată, atârnat deasupra patului princiar. Cu toată abundenţa de suprafeţe reflexante, lumina săracă nu izbutea să stârnească vreo scânteiere, totul lucea stins, potolit.
                Se sculă cu grijă, ca să nu o trezească, şi se duse la fereastră. Ca şi ieri, ca şi alaltăieri, ningea constant, cu aceiaşi fulgi mari de culoarea penelor de porumbei, norii joşi, vineţii şi imobili, alcătuind un strat compact, dens şi apăsător, ca o placă de fontă. În depărtare se zărea oraşul.
                Ascultă o vreme liniştea. Nu se auzea decât respiraţia ei, apoi i se auzi şi vocea răguşită şi nesigură:
-Vino lângă mine ! Mi-e frig.
                Era frig într-adevăr. În şemineu nu mai erau decât cenuşa şi nişte tăciuni aproape stinşi.
-Mai bine fac focul, răspunse Adam.
                Se duse în hol, luă toporul şi intră în sufragerie. 
-Scrinul chinezesc să-l laşi, strigă ea din dormitor. Cu restul fă ce vrei, şi-aşa mi-e greaţă de ele.
                Adam puse ochii pe un armoar de nuc frumos încrustat, pentru că nu era prea mare şi n-avea nici metal prea mult pe el. Smulse mai întâi uşile din balamale şi le crăpă cu lovituri dibace. Apoi sfărâmă şi restul.
                ''O să ajungă vreo două zile''. Intră în dormitor cu lemnele în braţe.
                Şemineul era bine construit, ca de altfel întreaga casă, aşa că încăperea se încălzi repede.
-Chibriturile sunt pe terminate, mormăi  în timp ce se îmbrăca. Trebuie să mă duc să mai aduc.
                Se sculă şi ea, îşi puse capotul albastru de mătase şi coborâră la bucătărie. Adam mai aduse nişte aşchii, făcu focul în chiuveta de marmură, care fusese odată albă, şi atârnă oala cu apă de pironul gros bătut în perete.
-Nu prea mai sunt nici conserve, spuse femeia trântind uşa frigiderului. Vezi, poate de data
asta găseşti ceva mai acătării, că de fasole cu carne m-am săturat.        
  -Bine, bine. De la o vreme-ncoace nu-ţi mai convine nimic.
                Până deunăzi îi conveneau chiar prea multe. Îl pusese să care de prin toate vilele mai bine păstrate zeci de lucruri - mobile, haine, covoare, aurărie, tablouri, televizoare, videofoane, un frigider enorm - cuprinsă parcă de un delir al acumulării.
                În serile când el se întorcea din oraş, îl aştepta în toalete fastuoase.
                Erau totuşi seri frumoase şi liniştite. Stăteau amândoi la masa lungă, cu sfeşnicele aprinse, mâncau conserve şi beau vin scump. Atunci descoperise că o iubeşte. Nu bănuise că s-ar putea întâmpla şi una ca asta în ziua în care o găsise rătăcind pe strada 15 în zdrenţe, plină de arsuri şi de răni, mergând năucită ca un automat. Mai târziu, lumânările se terminaseră şi el n-a mai căutat altele, pentru că tot cam atunci se sfârşise şi dragostea lor.
                O apucaseă isteriile. Liniştea desăvârşită o înnebunea. Când rămânea singură, începea să strige şi să spargă lucrurile. Din milă, Adam căutase cu îndârjire şi găsise până la urmă, în ruinele unor clădiri impozante, un aparat încă în stare de funcţionare care putea emite un flux neîntrerupt de bip-uri. Când o apucau năbădăile, Adam dădea drumul la aparat şi ieşea din cameră spunându-i: ''Ascultă ştirile, draga mea, şi ai să te linişteşti.'' Într-adevăr, ţârâitul monoton al contorului Geiger avea un ciudat efect liniştitor asupra ei; asta până când s-a consumat bateria..
                Apa din oală dădu în clocot. Adam luă un castron de aur masiv şi vru să-l umple cu apă fierbinte.
-Apa e pentru ceai, nu pentru bărbierit, zbieră ea deodată şi începu să plângă cu sughiţuri.
                Adam îşi văzu de treabă, scenele acestea făceau parte din peisaj.
                După un timp ea se potoli şi-i spuse cu un ton aproape normal să mai aducă apă, voia să spele nişte lucruri după-amiază.
                Era răcoare afară.
                Dincolo de râu, lângă drumul spre oraş, se zăreau o mulţime de automobile de toate tipurile, unele într-o stare de plâns, altele arătând destul de bine. De când se plictisise să golească rezervoarele tuturor maşinilor pe care le găsea intacte, Adam venea întotdeauna din oraş cu una la remorcă pentru drumul următor. Nu reuşise să găsească un depozit de benzină neatins.
                Umplu găleţile şi se întoarse. Ea se potolise de-a binelea, acum trebăluia liniştită. Mâncară fasole cu carne şi băură ceai. Apoi el se ridică şi îşi luă rucsacul aruncat într-un colţ.
-Mă duc în oraş, să văd ce găsesc.
-Vezi, poate dai şi de nişte ţigări. Şi nişte reviste... îi mai strigă ea din uşă.
                                                            x
                                                        x     x
                Se întoarse seara, târziu, cât pe-aci să fie prins de furtună. În afară de tăcere, cel mai mare pericol era furtuna. În atmosfera intens ionizată, fulgerele umpleau parcă tot cerul, iar trăsnetele se ţineau lanţ. Un om, alergând pe câmpie, n-ar fi apucat să parcurgă 20 de metri înainte de a fi carbonizat.
                Avusese o zi bună. Adusese compot de ananas, sardele şi carne de porc conservată. Chibrituri, ţigări şi reviste luase de la tutungeria de pe bulevard, pe jumătatre cufundată în sol, de unde se aproviziona de obicei.
                După masă stătură până seara târziu întinşi în pat, fumând tăcuţi.
-Adam, spuse ea într-un târziu, iartă-mă, poate sunt nebună, poate e o prostie ceea ce spun, dar... n-ar fi bine să... avem un copil ?
                El tăcu o vreme, trăgând din ţigară.
-Nu, spuse. E cu adevărat cea mai mare tâmpenie pe care ai spus-o până acum.
                Şocată de asprimea tonului, se ghemui ca de frig.
-Dar, Adam, suntem atât de singuri...
-Şi ce dracu vrei ? explodă el, n-ajunge că suntem doi în rahatul ăsta, nu, doamna se simte singură, în trei i se pare mai interesant. Da' pe el l-ai întrebat dacă vrea să se nască într-o lume ca asta, din nişte părinţi ca mine şi ca tine ?
                Aruncă ţigara şi scuipă scârbit pe blana albă de lângă pat.
-Uneori mă întreb ce l-o fi apucat pe bunul Dumnezeu de ne-a ales tocmai pe noi; nu suntem nici cei mai buni dintre oameni, ca să primim viaţa ca o favoare divină, nici cei mai răi, ca să fim pedepsiţi să mişunăm în gunoiul ăsta. Am fost şi suntem nişte nimicuri. Un ratat şi o isterică...
                Ea aşteptă cu răbdare să treacă valul de furie.
-Totuşi, Adam, gândeşte-te, poate şi el va moşteni imunitatea noastră, poate noi doi suntem destinaţi să fim întemeietorii unei specii noi, care să ia totul de la capăt...
-I-auzi ! Ar mai lipsi să te cheme Eva, ca totul să fie perfect, da ? Dar un monstru mititel care să crească mare, nu te-ai gândit c-ai putea să feţi, deşteapto ? Ai habar în ce baie de radiaţie ţi se lăfăie ovarele ? De altfel vorbim ca să n-adormim, la ora asta suntem amândoi mai sterpi decât nişte pari din gard.     
                Ea începu să plângă molcom, cu capul în pernă.
-Măcar spune-mi că ai vrea să ai un copil cu mine, scânci printre suspine
                Adam îşi aprinse o nouă ţigară, suflând cu voluptate fumul spre tavan. Scândurile din cămin ardeau pocnind molcom.
                Deodataă ea se ridică în capul oaselor cu o expresie de zile mari întipărită pe faţă.
-Adam, în lumea asta eu nu mai pot... nu mai vreau să trăiesc, zise transfigurată.
-Draga mea, ai la dispoziţie o mulţime de moduri elegante de a trage cortina. N-o să fiu eu cel care să te împiedice. În ce mă priveşte, nu mă înnebunesc cine ştie ce nici după cealaltă lume, aşa că schimbările nu m-au afectat prea mult, ba, dimpotrivă, aici cel puţin e cu-adevărat linişte.
                Vocea lui rece şi lemnoasă o îngheţă.
-Adam, noi nu îmbătrânim, oare... suntem nemuritori ?
-Aşa s-ar părea, cel puţin cât avem ce mânca. Moşul cu barba lungă şi albă s-o fi gândit să ne facă şi pustiul ăsta de bine. Nu-i nimic... stăm şi aşteptăm, timp avem, slavă Domnului.
-Ce mai aşteptăm, Adam ?
-Nu se ştie niciodată, poate vin nişte extratereştri şi ne capturează pentru vreo grădină zoologică. Suntem la urma urmei nişte exemplare rarissime. Ce rarissime, unice !
                Tăcură îndelung.
-Crezi că suntem într-adevăr singurii ? Auzi !... spuse ea brusc, ce-ar fi să plecăm, să căutăm pe tot continentul, poate mai sunt şi alţii ?
-Ar trebui să te duc cu mine în oraş într-o zi, ca să-ţi piară cheful de voiajuri. Şi ştii că n-avem benzină...
                Tăcu.
-Poate, dacă într-o zi descopăr vreun depozit intact... Dar n-are nici un sens, fetiţo, încearcă să pricepi că suntem singuri, singurei... Toată lumea e a noastră, mai spuse el, întorcându-şi brusc faţa către fereastră.
                Într-un târziu adormiră. În noaptea aceea, Adam visă marea.
                          
                    (CRISTIAN TUDOR POPESCU, ''PLUTONIA'')  
Randunici 4

            

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !

... sper că a fost o lectură plăcută ! 


vineri, 29 septembrie 2017

jurnalul (219)



Azi ... 29 septembrie, ora 20.30
O săptămână ... plină de frig... doar pe la mine a fost cald - am transpirat muncind !
Am avut … o experienţă deosebită: am fost chemată, ca ajutor, la cules de struguri !!! rugămintea a fost din partea singurului vecin cumsecade... inutil să vă spun că mami şi ticuţu m-au ameţit cu sfaturile: să nu stau prea mult de vorbă (cu cine ?! eu nu prea cunosc multe persoane), să nu mănânc struguri mulţi că mă va durea burtica (mami mi-a dat, în buunar, biscuiţi obişnuiţi - leac pentru stomac), să am grijă să am haine multe pe mine ca să nu-mi fie frig, şi multe altele... o altă experienţp deosebită: dimineaţa, vecinul m-a luat sus, în cabina tractorului - ce avea o căruţă agăţată... pe drum - şi la dus şi la întors - am avut în cap doar fragmente de versuri cu ''neica'', tractor'' şi ''ogor''... foarte nostim, m-am simţit ca un copil cu o jucărie nouă !  
Gândurile … mi-au zburat la părinţii mămicuţei mele, la via lor de pe deal, la o viţă-de-vie albă (cu un gust minunat !) special păstrată pentru mine ca să o culeg şi să o ciugulesc cu drag... la via vecinului am descoperit această viţă-de-vie albă şi brusc m-am întors la anii copilăriei !!!
Recunosc ... că am vorbit puţin la culesul viei - am fost instruită cum trebuie să tai, să îndepărtez boabele necoapte şi eventualele uscături - şi am reuşit să culeg strugurii de pe un rând lunggggg (mai puţin câteva viţe pe la care au mai trecut vecinul şi o nepoată care era pe rândul de lângă mine)... nu am reuşit să mănânc decât am gustat un bob din viţa cea albă - mi-a fost teamă să mănânc struguri mulţi (eu de fapt nu am obiceiul de a mânca mulţi odată, ci îmi place să ciugulesc câte un bob aşa din când în când) !!! la terminarea activităţii, am mâncat acolo, cu toţii, pe o pătură mare aşezată pe pământ - o experienţă iarăşi nouă... şi bucuria ceam mai mare: vecinul mi-a dat o găleată cu struguri pentru acasă - ca răsplată pentrumunca mea ! 
Bucătăria ... a fost un picuţ aglomerată: am mâncat cu toţii, apoi mami a vrut să vadă câteva fotografii - cu o nepoată, aflată tare departe de noi, ce a terminat facultatea de medicină ! - şi a stat lângă mine la leptop, pentru facebook...
Sunt îmbrăcată ... încă aşa cum am fost pe afară... 
Am făcut ... focul azi dimineaţă -  a fost prea frig !
Aştept ... ziua de mâine ca să încerc să termin de spart lemnele - de fapt le-am spart pe toate cele cumpărate acum ceva timp, le-am aşezat în atelierul lui ticuţu, dar mai am nişte buturugi rămase mai de mult şi sunt cam greu de spart, au noduri şi unele sunt aţoase, dificile... apoi o să înapoiez uneltele primite: barosul, penele şi toporul ! 
Puiu ... este tot pe terasă cu dormitorul - descopăr că încă îi place aşa cum este acum pe afară ! sărăcuţul cât de cald i-o fi fost pe canicula verii !!! ziua n-o slăbeşte din ochi pe mami, o controlează tot timpul ca să descopere ce are prin buzunare de mâncat...       
Am săpat ... pământul în faţa atelierului lui ticuţu, am făcut brazde, am udat bine şi apoi mami a pus usturoiul...
... ne-a mai rămas usturoi deci o să trebuiască să mai sap şi în altă zonă a grădinii pentru alte brazde...
Am ales:  un filmuleţ simpatic cu o invenţie japoneză: 

luni, 25 septembrie 2017

defileul Panterei...

     CAPTIVI ÎN DEFILEUL PANTEREI

                                        - VAHTANG ANANIAN -

                                   ''Dumnezeu e unul singur dar uşi sunt o mie.''



               Urcară încet povârnişul muntelui, dar, odată ajunşi pe stâncile ce atârnau deasupra defileului Panterei, încremeniră din nou de uimire. Jos, străjuită de amândouă părţile de crestele înalte ale munţilor, pe ale căror ţarcuri ascuţite dormitau parcă ceaţa şi norii, se întindea valea Araxului. Nu cumva, în comparaţie cu stâncile aspre şi posomorâte, pământul ce li se întindea la picioare părea fără seamăn de plăcut şi de ademenitor ? Sau poate râul care încingea ca un brâu de argint valea toată dădea locului acest farmec nespus, sau podoaba livezilor, cu roadele lor minunate, turnate parcă din aur ?... Sau, în sfârşit, poate că această frumuseţe caldă, fără seamăn, se datora aşezărilor omeneşti pierdute în verdeaţa din care se înălţau fuioarele subţire, domoale de fum ale caselor, dacă nu cumva păsărilor ce veneau într-una, stoluri-stoluri, dinspre îndepărtatele ţărmuri de la miazănoapte, insuflând viaţă priveliştii ca de vis...
               Băieţii se opriseră pe creasta uneia dintre numeroasele ramificaţii ale Micului Caucaz, ramificaţii ce pornesc în jos spre valea Araratului. Însuşi lanţul muntos este îndreptat spre Iran. Vârfurile lui de piatră străpung parcă albastrul de peruzea al cerului, pierzându-se lin, învăluite într-un abur liliachiu, undeva departe, în zare.
               În dreapta, chiar în faţa lor, se înălţa Araratul Mare, învăluit la ceasul acela de nori străvezii. Alături de el, Araratul Mic, căpăţână de zahăr imensă, înfiptă drept în mijlocul văii ce-i poartă numele. Ai fi zis că în tot masivul acela muntos nu există nicio muchie ieşită în afară, nicio scobitură, ai fi zis că o uriaşă maşină cosmică a şlefuit muntele de jur împrejur, dându-i o formă perfect conică. 
                                                             x
                                                         x      x
               Pe povârnişul dinspre soare-apune al stâncilor pe care se aflau copiii, şerpuiau câteva poteci înguste, pe care alergau, sprintene, caprele sălbatice ce trăiau prin peşteri şi văgăuni, unde piciorul omului nu putea răzbate. Mai vieţuiau acolo şi berbecii de piatră sau, cum le zic zoologii, muflonii armeneşti, fie pe povârnişurile înverzite ale munţilor, fie la poalele lor sau în văile pustii, lipsite de viaţă, dar cel mai adesea îi întâlneşti pe dealurile despădurite ce s-au desprins în vremurile străvechi de lanţurile muntoase, risipite acum pe partea stângă a văii Araratului.
               De departe vezi turme întregi păscând pe unul din aceste dealuri, şi ai impresia că în orice clipă câinii stânei se vor năpusti asupra ta, lătrând ca turbaţi. Va ieşi apoi un cioban care va domoli dulăii, iar pe tine te va pofti în bordeiul său, ospătându-te cu lapte dulce de oaie...
               Dar acolo nu există nici câini, nici ciobani. Ochiul încercat al vânătorului desluşeşte de îndată pe berbecul călăuză. Stă pe coama dealului, cioplit parcă din stâncă şi, de pe postamentul său de cremene, înalţă falnic capul şi cercetează încordat împrejurimile. Este santinela de pază. Când simte primejdia, fluieră ca un şarpe, dă de ştire întregii turme, care se adună ciopor, îmbrâncindu-se, pentru ca peste câteva clipe să piară printre dealuri în urma călăuzei. Totul s-a petrecut atât de repede, încât ai impresia că ai fost victima unui miraj, căci din nou în jurul tău sălăşluieşte pustiul mut şi mort.
                                                             x
                                                         x      x 
-Iată-ne ajunşi în vestitul defileu al Panterei !...
               Tinerii călători se aşezară pe pietre, privind curioşi defileul acela, unde ştiau că până la ei nu se încumetaseră să coboare decât Aram vânătorul şi tovarăşii săi. Dar şi aceştia numai de două ori.
               Defileul era străjuit de stânci înalte, ruginii, ce păreau tot atâtea ziduri de cetate prevăzute cu creneluri şi turnuri. În inima lui se căsca o prăpastie în care se prăvăleau primăvară de primăvară, vuind şi hăulind, tocmai de pe creasta muntelui, frumoasele torente. Prin crăpăturile stâncilor şi pe la poalele lor creşteau tufişuri şi ferigi cârlionţate. Mai creşteau şi câţiva zeci de copăcei pitici, strâmbi şi ciudaţi la înfăţişare, cum munai pe pământurile secetoase poţi vedea. Ştiau să lupte vitejeşte cu toate furtunile şi cu toate vânturile, căci îşi înfigeau adânc urzeala rădăcinilor în crăpăturile stâncilor, trăgându-şi hrana din măruntaiele pământului.
               Povârnişurile munţilor ce coborau spre defileu erau acoperite de năgară şi pir, acum uscate.
                                                             x
                                                         x      x   
              La un moment dat, se strecură într-o peşteră de unde îi aduse un buchet de flori ce scânteiau în soare în toate culorile curcubeului dar care n-aveau niciun miros, pentru că erau... din piatră.
-Flori de piatră ? Unde le-ai găsit ? se miră Şuşik.
              Băieţii se adunară roată în jurul ei şi în clipa următoare, ''buchetul'' trecea din mână în mână, trezind mirarea şi admiraţia tuturor. Se luară după Aso şi intrară cu toţii într-una din peşteri. Dar de la primul pas rămaseră ţintuiţi locului de uimire văzând pământul acoperit parcă de un covor pestriţ. Pătrunzând printr-una din crăpăturile bolţii, o rază lată şi strălucitoare de soare însufleţea împărăţia subterană a florilor de piatră, care străluceau în toate culorile curcubeului. Uimiţi, dar şi cam speriaţi, copiii se uitau în lumea aceasta pe care nu şi-o puteau explica. Erau atât de impresionaţi, încât nu îndrazneau nici să sufle, nici să se mişte. Din tavanul peşterii atârnau ţurţuri ca de gheaţă care, scânteind, dădeau o înfăţişare de basm acestui castel subpământean.
              Încercară să rupă câteva flori dar nu izbutiră: păreau lipite una de alta, cu frunzele şi cu tulpinile lor de piatră. Ce putea fi mai firesc ? Dar toate ''florile de piatră'' şi  ''ţurţurii de ghiaţă'' pe care-i vedeau nu erau decât stalactite şi stalagmite. Căci de obicei, în peşterile săpate în roci calcaroase, apa se scurge din tavan, dizolvă şi duce cu ea particule de calcar. Apa se evaporă treptat dar calcarul rămâne şi se depune, strat după strat, dând naştere unor figuri fantastice...
                               (VAHTANG ANANIAN, ''CAPTIVI ÎN DEFILEUL PANTEREI'')


... postarea este propusă de Zinnaida (https://zinnaida.blogspot.ro/ ) unde veţi găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: ''CAPTIVI ÎN DEFILEUL PANTEREI'', VAHTANG ANANIAN !      https://en.wikipedia.org/wiki/Vakhtang_Ananyan

(http://www.cartile.ro/?p=books&cat=Cutezatorii&limit=0,20&page=1 )

şopteşte-mi toamnă....

... pentru că după-amiaza ne-a adus o zi de toamnă plăcută, pot să postez o minuntă poezie de toamnă citită la prietena mea de spirit şi suflet, doamna Laura (Laura Schussmann):
      ''Şoptește-mi toamnă 
        o vorba înțeleaptă și caldă
        prin foșnet de frunză
        și adierea ta de vânt.
        Să simt ziua asta sfântă
        ca un binecuvântat balsam
        pentru al meu suflet
        și neliniștitul meu gând. 

                       Șoptește-mi toamnă
                       a noastră poveste,
                       așa cum de acum va fi,
                       cu albastre melancolii
                       și zâmbete arămii.
                       Te voi asculta
                       tăcută și cuminte
                       și de fiecare șoaptă a ta,
                       strop de ploaie rece a serii,
                       sau rouă pură a dimineții,
                       eu voi lua aminte.'' 
      (LAURA SCHUSSMANN, ''ŞOPTEŞTE-MI TOAMNĂ...'')