sâmbătă, 2 iunie 2018

omul cu inima de aur...










Ion Minulescu
                                     Omul cu inima de aur

         Prietenul meu Dumitru Dumitrescu Dum-Dum este un intelectual în genul lui Edgar Poe. Ca şi neasemănatul său confrate de peste ocean, Dum-Dum bea fără nici o preferință tot felul de alcooluri, până ce cade sub masă, iar în puținele sale ore libere, scrie nuvele şi romane senzaționale, pe care directorii cotidianelor i le plătesc cu 50 de bani cuvântul pentru foileton cu 'va urma'.
          Eu și Dum-Dum suntem vecini cu odăile. În antret-ul cu tavanul şi pereții încondeiați de arabescuri multicolore, cârpite pe ici, pe colo, tencuială albă de var, uşile noastre par neclintite și solemne ca două icoane împărătești pe un altar de biserică ortodoxă. Cei câțiva îngeri şi porumbei, stilizați într-un rococo aproximativ, completează pictura murală a sanctuarului nostru comun, în care coana Filina oficiază prepararea gustării de dimineață. În odăi, dormim şi lucrăm numai. Fereastra lui Dum-Dum dă în stradă, a mea în curte.
        Proprietăreasa noastră şi a caselor astea bătrâneşti din strada Toamnei ne iubeşte ca pe copiii ei - doi băieți cam de vârstă noastră, morți amândoi în război, pe Valea Prahovei. De şase ani, nu ne-a mărit chiria cu un singur ban. În mahala am început chiar să trecem drept moștenitorii coanei Filina, care îşi motivează atitudinea față de noi, cu tradiționala pomană pentru odihna şi îndestularea postumă a celor de pe lumea cealaltă.
-Să fie de sufletul morților ! oftează ea, ori de câte ori vecinele îi deschid perspectiva unui câştig mai mare.
        Dar şi noi suntem, în schimb, doi chiriași ideali: nu facem gălăgie, ținem odăile curate şi, mai ales, nu aducem noaptea femei în casă.
        Meteahna prietenului meu trece aproape neobservată. Dum-Dum este un bețiv simpatic. Bea, cum se spune: 'de unul singur' - bea liniştit şi demn ca un fluviu care îşi înghite afluenții cu seninătatea unei orânduiri fatale, pentru ca mai târziu să se arunce şi el în mare. Şi marea lui Dum-Dum este un divan acoperit cu o velință oltenească, deasupra căreia Hristos perpetuează parcă, din cadrul unei vechi icoane bizantine, binecuvântarea unui pocal de aur: "Beți dintre acesta cu toții, căci acesta este sângele meu, al legii celei noi, care pentru voi şi pentru iertarea păcatelor voastre, celor mulți, se varsă..."
        Odăile noastre sunt mobilate aproape la fel. Acelaşi divan pe care dormim, aceeaşi masă de scris cu câte o bibliotecă rulantă în dreapta şi un dulap cu rufe în stânga, aceeaşi sobă albă de zid cu olanele de marmură imitată şi acelaşi cuier de fier după uşă. Singura diferență este icoana. La mine Isus Hristos nu este cu apostolii la masă. Stă gol în apa Iordanului care îi trece de glezne şi primeşte botezul de la Sf. Ioan în timp ce îngerul Domnului aşteaptă cu un cearșaf alb pe brațe, sfărşitul orgiei acesteia creştineşti.
        Coana Filina ne povesteşte adesea întâmplări de când era tânără, sau chiar şi mai mult, din cele auzite de la părinți, de pe vremea 'Când mai mergeau boierii în butcă la Brașov' cum ar zice Ion Pillat. Multe dintre ele au fost popularizate de Dum-Dum prin foiletoanele ziarelor, care publică, mai ales dumineca, şi ceva literatură. Colaborarea anonimă a proprietăresei noastre a contribuit probabil să mărească gustul prietenului meu pentru subiectele senzaționale, care, după război mai ales, câştigă pe cetitor mai repede decât realitatea abjectă a unui conflict social sau banalitatea siropoasă a unei dragoste false. Nimic mai natural, dar, ca în atmosfera creată în casa asta, coana Filina, Dum-Dum şi cu mine să fi devenit cu timpul executorîi testamentului ai atâtor fantome, lipsite până mai ieri de mângâierea postumă a îndeplinirii ultimei lor voințe prin popularizarea publicității.
                                           #
        Zilele trecute, Dum-Dum intră în odaia mea, palid şi desfigurat ca şi cum s-ar fi coborât de pe masa de operație. Vinul 'dres' nu-ți strică numai stomacul, dar îți strică și trăsăturile feței. Îl crezui deci victima vreunui cărciumar fără scrupul.
-Ce-i cu tine ?... Iar ai făcut-o 'lată' !...
        El mă privi cu ochii împăienjeniţi şi îmi răspunse negativ din circomflexul sprâncenelor.
-Unde-ai fost aseară ?
-În odaie... Am dormit până adineauri.
        Îl crezusem lipsă de-acasă. Cum n-avusesem nimic interesant să-i comunic în timpul zilei, plecasem la minister dimineață, fără să trec pe la el şi mă întorsesem grăbit să pun la punct regulamentul permiselor pentru exportul grâului, pe care ministerul mi-l încredințase confidențial. Care putea să fie deci cauza fantomaticei apariții a prietenului meu ?
-Ce ți s-a întâmplat atunci ?... Parcă ai fi fiert în ceară !...
         Dum-Dum îşi vârâ două degete în buzunarul vestei şi scoase un obiect mic pe care mi-l întinse.
-Cunoşti asta ?
         Era cameea inelului pe care îl purta în degetul mic, o cornalină ovală şi bombată ca o curmală pe care era gravat un porumbel cu ramură de măslin în cioc, iar de o parte și de alta un ... şi un ...
-Cum să n-o cunosc !... Dar inelul unde e ?... De ce i-ai scos piatra ?...
-Nu i-am  scos-o eu !
-Cine atunci ?
-El !...
-Care el ?...
-Omul cu inima de aur !
-Admirabil titlu pentru o nuvelă fantastică! exclamai eu.
          Nu înțelegeam însă pentru ce fusese nevoie să-şi păstreze figura aceea de fachir.
          Explicațiile care urmară nu mă dumiriră nici ele complect. Ba ceva mai mult, seriozitatea neobişnuită a prietenului meu începu cu timpul să mă turbure şi pe mine. Până atunci, ascultasem numai întâmplări ciudate, pe care fantezia lui Dum-Dum le înfățişa în cadre mai mult sau mai puțin verosimile, dar niciodată imposibile. De data asta însă, cele petrecute cu o noapte înainte depăşeau fantezia inteligenței unui om treaz, pentru a se confunda cu irealul din visele fumătorilor de opium şi haşiş.
        Povestirea prietenului meu fusese lungă şi plină de peripeții. Ea ne consumă trei rânduri de cafele turceşti duble și câte trei țigări de foi fiecare, făcu pe coana Filina să piardă biletul gratuit la reprezentația lui "Hamlet" cu Aristide Demetriade și ne încârcă bugetul mesei de seară, pe care trebuirăm s-o luăm într-o bodegă deschisă şi după miezul nopții.
                              #
       Când povesteşte, prietenul meu nu se rezumă niciodată. Inventează tot felul de amănunte care prelungesc povestirea ca infinitatea ciucurilor unui şal venețian. Când e treaz are înmlădieri de gondolier şi vocea lui metalică trenează parcă fierbinte și coclită ca o "Mandolinata" pe Canale Grande. Când e afumat însă, stă țeapăn, mut şi misterios ca "Bocca di Leone" pe care n-au săturat-o toate anonimele epocei dogale. De data asta, deşi abătut, prietenul meu era totuşi treaz.
-Venisem acasă mai târziu ca de obicei, începu el. Să fi fost aproape de miezul nopții. Mă întârziase ploaia și constatarea banală, de altfel, ca pe timp de ploaie dispare orice diferență dintre nomenclaturist 'urban' şi 'rural'. Trotuarele Bucureştilor mai ales, pe timp de ploaie, au aerul unor femei pierdute. Pe bulevardul Carol, aproape pustiu, numărasem toate petele violete pe care globurile electrice le desenau pe asfalt, până în dreptul unei clădiri cu patru etaje în fața căreia nu ştiu de ce m-am oprit. Pe timp de ploaie, privești foarte rar în sus. Pentru prima oară, Bucureștii îmi păreau un oraş cu adevărat mare. În lumina electrică, transparența picăturilor de ploaie dădea celor patru etaje măreția multiplicării la infinit. La ultimul etaj, era o fereastră deschisă. O vioară scârțâia o romanță de Delmet. Pe timp de ploaie toate viorile parcă scârțâie. Noroc însă că o voce de bărbat interveni la timp:
                  "Encore un baiser veux-tu bien --
                    Un baiser qui n'engage à rien..."
       Admirabilă ocazie îmi zic eu. Poate dau peste un document mai mult, pentru studiul meu "Sărutarea de-a lungul veacurilor". Vioara şi vocea bărbatului însă tăcură. Dacă fereastra ar fi fost mai joasă, un simplu document auditiv nu mi-ar fi fost de ajuns. Cele ce se petreceau însă în odaia de la al patrulea etaj, trebuiau să rămână pentru mine un veşnic mister. Mă gândeam totuşi pentru ce, oare, pe timp de ploaie, nu fredonăm decăt cupletele în care predomină cuvântul 'sărutare' ? Să fie oare din cauza că picăturile de ploaie schițează în căderea lor pe trotuar, gestul senzual al unor buze ce se lipesc de altele ?... Ploile repezi, mai ales, au ceva din verticala cascadelor. Or, în afară de aceste ciudate căderi naturale de apă, singură sărutarea îți mai poate da vertijul adâncimilor, în care pierzăndu-te cu ochii sfârşeşti prin a te pierde cu totul. Studiul meu trebuia să rămână, dar, tot acolo unde îl lăsasem...
       Ştii că vorbesc de cultul sărutării la cei vechi şi, mai ales, la insularii din  Lesbos şi Arhipelag. Azi am citat și versurile lui Baudelaire:
              "Lesbos oû les baiser sont comme les cascades,
                Qui se jettent sans peur dans les gouffres sans fond."
        Pomenesc apoi definițiile pe care le dau sărutării Catul, Tibul, Sfântul Paul, Papa Alexandru VIII, Jean Second în cărticica lui "Codul sărutărei", Verlaine, Rostand şi alți contemporani. Toate sunt însă incomplete şi false. Îmi adusei aminte atunci că aveam acasă o carte cumpărată în ajun de la un anticarul - opera unui anonim tipărită cu privilegiul regelui Ludovic XIX - în care răsfoind la întâmplare, găsisem câteva noi definiții ale sărutării...
       Ploaia stătuse. Îmi grăbii paşii şi, odată ajuns acasă, deschisei fereastra. Cu toate că era aproape de miezul nopții, zgomotul străzilor populate ajungea până la mine. Mirosul de salcâm plutea în atmosfera umedă, ca un fluid misterios şi înviorător de nu ştiu ce vechi şi necunoscute oboseli ale pământului. Ploaia îl deşteptase parcă şi îi dăduse aripi, şi-n noaptea asta nu plouase parcă decât flori de salcâm care otrăvea tot oraşul cu mirosul lor fosforescent, insinuant şi senzual...
      Deschid opera anonimului și citesc. Sunt lucruri admirabile în cărticica asta. Ascultă bunăoară:'Sărutarea este însăşi femeia. Sărutarea adevărată este numai sărutarea buzelor. Sărutarea este în acelaşi timp un excitant şi un calmant. Ea e ritm, potolește şi omoară. Sărutarea singură îți spune dacă eşti iubit. Corpul femeii se vinde, sărutarea se dăruiește.' Ce zici ? La un moment dat mă îndrept spre fereastra deschisă spre stradă. Ferestrele de la parter n-au poezia celor de la al patrulea etaj. Dacă un trecător întârziat şi-ar fi oprit paşii în fața ferestrei mele, ar fi putut privi înăuntru nesuportat de nimeni. De obicei însă nu ne oprim decât sub ferestrele în dosul cărora plutește ceva din atmosfera misterioasă a perdelelor trase.
        Mirosul salcâmilor devenise insuportabil. Felinarul din fața ferestrei mele se stinsese. În stradă nu se mai deslușea nimic decăt strălucirea de o clipă a picăturilor de apă ce traversau, scăpate din streaşină, pătratul de lumină al ferestrei. Undeva, departe, un ceasornic bătea miezul nopții... Tu ştii că sensibilitatea mea nervoasă îmi anunță miezul nopții cu o repeziciune de cronometru. De obicei, la ora asta, pleoapele mi se închid singure ca nişte clape de flaut, scăpate de presiunea degetelor. Mi-era somn şi mă pregăteam să închid geamurile. ..
        În momentul acela însă în cadrul ferestrei, ca şi rama unui tablou pe care l-aş fi atârnat atunci în perete, îmi apăru portretul unui bătrân cu barba albă, lungă şi răsfirate spre dreapta, o copie exactă dacă nu chiar originalul ce-i servise lui Buonarroti pentru popularul său Moise. Rămăsesem pironit locului. Îmi dădusem seama din primul moment că apariția din fereastră n-are nimic din existența şubredă a unei fantome, că nu e nici o hiperbolă vizuală, nici reconstituirea nebuloasă a vreunui spirit pe care l-aş fi purtat în gând. În fața mea aveam o ființă adevărată cu trup de om ca toți oamenii, un bătrân cu gura palidă dar mobilă, cu ochii stinşi dar destul de sticloşi şi vocea obosită dar destul de sonoră.
       Câteva clipe ne privirăm amândoi măsurându-ne cu ochii, ca şi cum ne-am fi surprins reciproc, unul cu mâna în buzunarul celuilalt.
       Apoi vocea lui mă făcu să tresar. Buzele i se conturară deodată roşii în jurul rotogolului negru al gurii ca aparatul de fixat gâtul condamnaților la ghilotină, şi dinții lui albi şi strălucitori ca nişte cuțite căzură de mai multe ori, decapitând o frază ciudată, fără rost, compusă numai din cifre.
-O sută treisprezece mii, şapte sute treisprezece.
       Cine era musafirul ăsta nepoftit și ce însemna maniera asta de-a intra în vorbă printr-o frază aritmetică ? Mă apropiai de fereastră şi-l întrebai:
-Doriți ceva ?
       El îmi răspunse printr-un gest afirmativ.
-Dacă doriți bani, vă previn că nu posed suma pe care mi-ați cerut-o adineauri.
-Nu erau bani... O sută treisprezece mii, şapte sute treisprezece, sunt zilele socotite a câte 24 de ore, pe care le-am trăit până în acest miez de noapte.
       După socoteala mea sumară, numărul acesta de zile reprezenta câteva sute de ani. Probabil că aveam de a făce cu un nebun. Cu nebunii însă trebuie să vorbești altfel. Ca să te înțelegi cu nebunii, trebuie să le vorbești sau în pilde ca înțelepții sau să ştii face şi tu pe nebunul. Un om de rând, o mediocritate intelectuală nu poate pricepe pitorescul unei convorbiri cu un nebun. Mă alipii atunci de fereastră și obrajii mei simțiră deodată şi boarea nopții umedă de ploaia primăvăratică și respirația caldă și mucegăită a necunoscutului din stradă. Îi zâmbii prietenește şi-l întrebai:
-Eşti bun să-mi spui şi mie ce vârstă ai ?
-Trei sute unsprezece ani şi o sută nouăzeci și opt de zile, socotind, bineînțeles, şi cele treizeci de zile ale anilor bisecți.
-Şi cum se face că ai întârziat aşa de mult pe lume ?
-Fiindcă până ce nu mă voi întregi și eu ca toți muritorii, nu pot muri.
-Îți lipsește ceva ?
-Da...
-Vreun organ principal ?
-Cel mai principal... Inima !... Am pierdut-o pentru o singură sărutare. Şi totuşi sărutarea pentru care am fost omorât mă perpetuează, după cum vedeți, ca pe o statuă fără viață...
       Îl compătimii cu un gest exagerat de o dezolare falsă până la lacrimi. Dar atitudinea lui calmă şi demnă îmi dădu să înțeleg că bătrânul nu avea nevoie de compătimirea mea. Căutai deci să reiau firul conversației.
-Cum te cheamă pe dumneata ?...
-Abraham Zaheul...
-Iartă-mă dar numele ăsta îl aud pentru prima oară. Nu cumva eşti frate cu jidovul rătăcitor ?
-O, nu... Mai întâi, nu sunt jidov... De la 1613 până la 1683 m-am numit altfel. Din ziua în care am împlinit optzeci de ani, mi-am luat numele patriarhului Abraham, tatăl lui Isaac şi întemeietorul poporului evreu, iar după alți douăzeci de ani, mi-am zis şi Zaheul, fiindcă un veac de viață îmi dă dreptul să mă numesc cu adevărat "bătrănul".
        Nebunul mă țintuise de fereastră. Eram aşa de aproape de el că barba lui se răsfirase în bătaia vântului pe pieptul meu.
-Dar cine eşti dumneata ?
-Eu sunt omul cu inima de aur.
-Adineauri îmi spuneai că n-ai inimă.
-N-o mai am fiindcă mi-a fost furată... De trei sute şi mai bine de ani, de când umblu să mi-o pot pune la loc, să mă pot întregi şi eu că toți muritorii, să pot muri şi eu odată !...
        N-am cunoscut în viața mea tristețe mai fără remediu ca oftatul adânc  şi fierbinte cu care necunoscutul din fața mea părea că încheie blestemul unei întregi generații de Danaide. Nebunul năruise în mine cupola templului în care adăpostisem învățătura pontifilor înțelepciunii omenești. Nu ştiam cine este acest Abraham Zaheul, condamnat să trăiască la infinit. Îmi dam seama însă că moartea unui om nu este decât o simplă oprire de ceasornic şi că trupul fără inimă, ca şi omul fără ceasornic, poate trăi cu adevărat la infinit... Lungimea timpului nu este decât mișcarea convențională a minutarelor, fie că se învârtesc în jurul unui cadru smălțuit, fie că se agită în cuprinsul a patru compartimente de carne însângerată.
                              #
         Până aici, prietenul meu nu-şi întrerupse povestirea decât în timpul celor două sorbituri cu care golise întreaga ceașcă de cafea.
-Fă-mi una mai dulce că destul de amară e povestea pe care am să ți-o spun.
         Şi prietenul meu continuă:
-Iată acum şi povestea omului cu inima de aur. Ți-o reproduc aşa cum mi-a fost spusă şi mie. Nu adaug  nimic de la mine fiindcă mai mult decât am auzit, nu se poate închipui... Se pare că ìn tinerețea lui, Abraham săruta mai bine ca toți seniorii de la Curtea lui Ludovic XIII. La început, femeile din popor îl porecliseră "gură de aur". Dar cum sărutarea nu-i decât ritmul plastic al inimei omeneşti, o Maică de la Port-Royal îi zise "omul cu inima de aur" şi ecoul acestei reputații zgomotoase ajunse intr-o bună zi până la palatul Luvrului. Regina Anna căută să-l cunoască. Neconsolată încă de moartea ducelui de Buckingham, regina ceru cardinalului Richelieu să-l atașeze curții sale. Şiretul cancelar însă cunoştea și el faima tânărului gentilhomme. Într-o noapte, trei spadasini mascați îl atacară în piața bisericii Saint-Germain l'Auxerrois, chiar în fața palatului din care se strecurase pe furiş. Inima însă, în loc s-o ducă stăpânului lor ca dovadă că îndepliniseră mandatul cu care fuseseră însărcinați, o vândură unui orfèvre pentru 750 de pistole,  împărțiră banii şi fugiră în Statele papale.
        Te las acum să ghicești singur voiajurile făcute de diferitele fragmente ale inimei bietului Abraham, timp de aproape 300 de ani. Povestea misteriosului meu musafir este cu mult mai grozavă decât a jidovului rătăcitor. Ahasverus, cel puțin, a fost blestemat de Iisus Cristos. Abraham Zaheul însă nu-i decât victima celei mai frumoase podoabe pe care o poate avea omul. De aproape 300 de ani, omul acesta rătăcește din oraş în oraş, din țară în țară, din continent în continent, pentru a-şi putea strânge la un loc aurul propriei sale inimi, răspândit prin diferitele bijuterii, transformate şi ele, de zeci şi sute de ori poate. La Paris, Florența, Varșovia,  Smirna, Columbo, Sidney, Pernambuco, Caracas, New York, Tamatava şi nu mai știu prin ce alte orașe încă, Abraham găsise câte o broşă, o pereche de cercei, un inel, o brățară, un ac de cravată, un buton de cămașă, un capac sau un lanț de ceasornic, pe care le răscumpărase după importanța obiectului şi mai ales după sufletul posesorului.
        E cea mai grozavă tragedie umană pe care am cunoscut-o până astăzi și probabil cea mai mare cinste pe care mi-a putut-o acorda mărinimia ursitoarelor. Ultimul capitol al acestei poveşti supranaturale l-am încheiat aseară eu...
                             #
        Deşi deprimat, prietenul meu păstra totuşi atitudinea unei satisfacții depline, împrumutate parcă din tabloul coanei Filina, ce reprezenta pe Napoleon Bonaparte după victoria de la Austerlitz. Nu ştiam dacă trebuie să zâmbesc sau să-mi păstrez seriozitatea mărită de curiozitatea sfârşitului acestei tragedii senzaționale. Eram sigur că povestea omului cu inima de aur erau inventată pe de-a-ntregul de prietenul meu, care sonda probabil efectul unui nou foileton.  
         El însă îmi bănui gândul și grăbi sfârşitul povestea, mai înainte ca eu să pot deschide gura.
-O să mă întrebi poate, continuă el, ce căuta la mine bătrânul Abraham... Cum ?... N-ai ghicit încă ?... Iată ce căuta. ..
        Şi Dum-Dum scoase din nou din buzunarul vestei cornalina demontată din inel.
-Îşi căuta ultimul fragment din inimă. N-am ezitat un singur moment. I-am dat inelul cu satisfacția sufletească cu care aş fi miluit un cerșetor. Simțeam însă că cerşetorului din fața mea, dăruindu-i posibilitatea morții, îi dăruiam însăşi viața pe care  n-o putea trăi cu adevărat decât subordonând-o inimei. Bătrânul mi-a luat inelul cu lacrimile în ochi.
-N-am să ți-l pot plăti, îmi spuse el. În schimb însă amintește în studiul dumitale asupra sărutării și despre pățania mea... O sa facă poate senzație...
         Cu degetul cel mare, îi demontări apoi cameea pe care mi-o restitui şi, scoțând din buzunar o mulțime de alte bijuterii stricate, le amestecă în podul palmelor împreunate în formă de ciucuri,  suflă în ele ca şi cum ar fi vrut sa aprindă un tăciune aproape stins şi le înghiți ridicându-şi ochii în cer şi lungindu-şi gâtul ca o lebădă care n-ar mai fi băut apă de 300 de ani...
        Ce-a mai fost pe urmă nu ştiu. Abraham Zaheul dispăruse ca şi cum pământul  s-ar fi deschis sub picioarele lui. M-am aplecat spre fereastră şi-am privit afară. Pe strada Toamnei întunericul era mai negru şi mai compact ca în nopțile 'Infernului' lui Dante.
       Am vrut să-ți povestesc imediat cele petrecute dar tu dormeai și mi-a fost milă să te deştept. M-am întors la mine în odaie și am adormit ca după o beție rabelaisiană, când simți corpul umflat şi picioarele mai lungi decât un tren de marfă.
                             #
        Seriozitatea constantă a prietenului meu îmi dăduse să înțeleg din primul moment că trebuie sa-mi amăn pentru altă dată glumele cu care obișnuiam să încheiem discuțiile noastre literare. Ca foileton de senzație, născocirea lui Dum-Dum era foarte reuşită.
       Plecarăm să mâncăm într-o bodegă din centrul oraşului. Aici însă îmi aruncai ochii intâmplătir pe un ziar de seară şi ochii mei se opriră instinctiv asupra rubricii 'Intâmplări din capitală'.
-Te-am prins, exclamai eu triumfător.
        El nu pricepea la ce fac aluzie.
-Iată de unde ai furat povestea omului cu inima de aur...
        Prietenul meu holbă ochii pe rândurile indicate de mine.
        "Azi noapte a fost găsit mort în stradă Toamnei un bătrân aproape gol, fără nici un act de identitate asupra lui. Cadavrul a fost transportat la morgă."
-Să ştii că ăsta e Abraham Zaheul, îmi şopti el cu teama omului care caută să scape de control.
        Eram convins că prietenul meu cetise ziarul înaintea mea și că povestea omului cu inima de aur fusese brodată cu repeziciunea ziaristului de rasă, care cu cât este mai inteligent, cu atăt devine un mai perfect instrument mecanic în mâna secretarului de redacție sau chiar a paginatorului. A doua zi însă, Dum-Dum dădu buzna în odaia mea.
-Ştii că n-am putut dormi toată noaptea ?... Hai la morgă... Trebuie să văd numaidecât pe bătrânul găsit mort în strada Toamnei.
         Epilogul povestei omului cu inima de aur, promitea să devină interesant.
         Plecarăm la morgă, unde norocul făcu să găsim, ca doctor de serviciu în ziua aceea, tocmai un prieten al nostru. Cadavrele necunoscuților eraun aşezate în rând
ca legăturile de zarzavat în piață. În fața unui bătrân, în care, după descrierea din ajun, recunoscui  pe Abraham Zaheul, prietenul meu se opri cu pietate şi şopti:
-Ăsta e !...
        Doctorul ne privi nedumerit o clipă, apoi curios, ne întrebă cu oarecare jenă:
-De unde ştii că e ăsta ?
        De data asta, nedumerirea se întinse ca o boală contagioasă și pe figura noastră. Să fi ştiut oare şi doctorul ceea ce, afară de noi doi, nu credeam să mai poată ştii cineva ?
-Al cui e cadavrul ăsta ?  
-Ala cui e nu se ştie încă... În schimb însă e o piesă de mare preț, un adevărat fenomen al naturei... Când i s-a făcut direcția,  în locul inimei i s-a găsit un bulgăre de aur...
                           #
        În drum spre casă, încercai să-mi încurajez prietenul ca de obicei.
-O să iasă ceva extraordinar, povestea omului cu inima de aur.
        Dum-Dum dădu deznădăjduit din cap.
-Ce vrei să iasă dintr-un fapt adevărat ?... Eu nu scriu decât poveşti inventate de mine...
         Cautai să-l conving că greșește. El însă îmi repeta cu încăpățânare:
-Unde nu e imaginație, nu e artă...  nu e literatură. E numai ziaristică de calapod...
Dar dacă-ți place aşa de mult, n-ai decât s-o scrii tu... Vrei să-ți vând subiectul ție ?... Hai de-mi cumpără o sticlă mare de Cherry Brandy.
                              (Ion Minulescu, "Omul cu inima de aur")

... deci dacă este sămbată - am decis eu cu drag - prinde bine câte o porție de mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri  SF, colecție ce o am prin bibliotecă, scrisă de specialiştii domeniului, în decursul timpului)...
.... sper că a fost o lectură plăcută !

vineri, 1 iunie 2018

jurnalul (250)


😯Azi ... 1 iunie, vineri, ora 22.17
😯Prima lună iunie ... care a început fără bucuria pe care o aveam, ca un copil, şi mami şi tăticuțu mă răsfățau cu vorbe frumoase...
😯Muncesc sau stau ... gândurile sunt libere... munca mă trimite peste tot prin gospodărie şi în fiecare colțișor există o amintire plăcută de la tăticuțu... și atunci, nu mă pot abține, şi întreb suflețelul lui tăticuțu dacă îi place ce este acum pe acolo sau nu... El întotdeauna îmi dădea sfatul potrivit ! şi îmi plăcea când mă lăuda fiind mulțumit de ceea ce aveam realizat... aaaaa, am descoperit un alt lucrător,  la poartă, care muncește dar nu se văicăreşte ca mine:
😯Timpul zboară ... şi stau adesea şi mă minunez despre acest moment atât de ciudat din viață când totul se schimbă atât de brusc, irevocabil... nu am nici un vis cu tăticuțu (eu nu am de obicei vise...), mami l-a visat totuşi ! ne este tare dor de el ! la început plângeam într-una dar acum problemele curente - ce trebuie rezolvate cu mintea limpede - mi-au mai redus perioadele de plâns... şi trebuie să am grijă multă și de mami...
😯Puiu este schimbat... a avut o mare suferință în perioada celor 3 zile (înmormântarea) fiind închis în curtea cea micuță, uitat aproape de toți, nerăsfățat, cu  cine ştie ce mâncărică, lătrând la atâția oameni străini ce intrau şi ieșeau de pe terasa noastră... acum umblă după noi, mai greoi (parcă a îmb0ătrânit sărăcuțul), mă linge atât de fericit când am puțin timp liber pentru el...
😯Bucătăria ... la această oră, este liniştită ! ne-am obişnuit să preparăm seara tăieței cu brânza şi smântână, se prepară uşor şi mami se culcă devreme, obosită de câte drumuri face toată ziua - mai ales după mine, nu poate sta singură, şi îmi aduce cafeluță (a nu ştiu câta...)
😯Sunt ... îmbrăcată în pijamale... scriu şi un greiere (ce-şi schimbă locul prin toate colțurile) îmi ține de urât...
😯Muncă ... este atât de multă... documentare şi apoi cumpăr ceea ce mai trebuie pentru pomana de 40 de zile... apoi am taiat un soc mare (luat la întrecere, în creştere, cu plopul...) și unul mai mic: se umpluseră de larve de omizi şi urmau să îmbolnăvească toți pomii din gradină (lăsând neterminată tăierea trunchiului...):
apoi, am tăiat iarba de pe şanț(iarbă ce parcă a profitat că a fost acest eveniment trist în gospodăria noastră şi a crescut imens...):
apoi, am trecut la acțiunea 'poarta' şi su-a finalizat azi: poarta metalică (meșterul a fost drăguț şi a venit ca la o urgență la noi ca să ne schimbe poarta ce s-a deteriorat în ultimul timp...):
...pregătesc cât pot de repede câte ceva pentru a nu uita că trebuie să şi mâncăm... am reuşit să realizez de 2 ori cremă de zahăr ars (avem multe ouă, primite printre multe altele, ca un ajutor din partea prietenilor ce au venit la înmormântare, un obicei al comunității) - abia mai am puțin ca să realizez o fotografie -:
în funcție de ora zilei, pe unde este umbră, tai la iarbă prin grădini şi o pun la uscat...
mami culege muşețelul ce este împrăştiat prin toate colțurile gospodăriei... apoi sunt toate activitățile ce le aveam şi înainte...
😯Noutatea săptămănii ... este, pentru mine, descoperirea unui ou cu 2 gălbenuşuri:

luni, 28 mai 2018

din nou la vinăria dintre ruine

Alexander Giese
                            PRECUM ZĂPADA ÎN DEŞERT
                         -Din nou la vinăria dintre ruine -

     Câtăva vreme după sosirea la Merw prietenii şedeau din nou în vinăria lui Sergal: Mahmud, cadiul, Sadig, şeful poştelor şi Omar Khayyam. Totul era aşa cum fusese înainte de a începe marea călătorie.
     Şi era totuşi complet altfel. Vasele de cupru roşiatic mai sclipeau încă în întuneric. Erau oare întregi, încă nu crăpăseră ? Lămpița avea alt ulei; răspândea oare aceeaşi lumină ca înainte ?
     Omar observă că amândoi băieții mai mici ai lui Sergal aveau aceeaşi piele curată ca piersica, pe care o admirase la Iussuf şi apoi la Demawed; ei nu se schimbaseră.
     Sergal, dimpotrivă, devenise un om bătrân, arăta ca şi cum ar fi ajuns la sfârşitul vieții. Bătrânul cârciumar nu-şi mai părăsea vechea vinărie dintre ruine, nu se mai îngrijea de viile sale, de vânzarea recoltei, de oaspeți. Nici nu mai veneau de altfel mușterii de cănd ajunsese la Merw zvonul, de când se confirmase că Iussuf îl omorâse pe nizam.
     Sergal trăia ca un pustnic - doar cu băieții lui, şi asta îi făcea, în fond, bine.
     În noaptea în care un călăreț pe cămilă adusese groaznica veste, băieții din împrejurimile oraşului îi asediseară turnul; şi doar pentru că găsiseră închisă poarta vinăriei renunțaseră la planul de a-l ucide pe Sergal cu pietre. Distruseseră totuşi mica grădină şi rupseseră crengile piersicului. Sergal se hotărâ să-şi pună singur capăt vieții. Şi în timp ce băieții făceau zarvă în fața turnului, apucă un laț de odgon. În cele din urmă, băieții se retraseră într-o ploaie de înjurături şi blesteme şi în aceeaşi clipă - slavă lui Alah ! - lațul se rupse. Sergal trebui să trăiască mai departe. Iar în dimineața următoare reprezentantul lui Mahmud în funcția de cadiu, Sa'ud, explică în moschee că nu poate fi făcut Sergal răspunzător pentru fapta fiului său.
      Acum cârciumarul şederea distrus intr-un unghi: doar cu greu se ținea drept privindu-l speriat pe Omar în ochi:"Povesteşte-mi despre el, despre Iussuf,  l-ai văzut, pe el și pe Demawed..." Nu putu vorbi mai departe.
      Omar era profund zguduit. Ce consolare să-i aducă bătrânului ? Ce cuvinte mai puteau fi rostite ? Se gândi să-i propună lui Sergal sa se mute cu el și Roxane la Nişapur. Acolo nu ar face fiecare legătura dintre numele său şi cel al lui Iussuf. Dar putea el, avea el voie să-l ia pe bătrân din casa lui, să-l planteze între străini ?
      Fiii mai mici ai lui Sergal şedeau în jurul lor, tăcuți și impresionați. Mahmud socoti că cel mai bine e să povestească totul cum ştia el. Vorbi mult, încet, nu uită nici un amănunt, aşa încât cârciumarul să-şi poată face o imagine exactă asupra călătoriei prietenilor. Povesti despre crima din caravanserai, despre mersul călare prin pustiul de sare, despre evenimentele din Yazd și Isfahan. Mahmud vorbi chiar despre vizita lui Omar la Alamut, nu fără a-l înfiera pe Hassan ca răufăcător, fals Messia și corupător.  
      Toate acestea nu i se părură însă importante lui Sergal. Îl privea mereu pe Omar rugându-l din ochi: "Povesteşte-mi despre Iussuf şi Demawed !" Ce să-i spună Omar ? Să-i deseneze cârciumarului tabloul ucigașilor? Al ucigaşilor care erau totuşi fiii lui ?
Omar încercă alt fel:  
     "Mică ta lampă, lumina Ta,  Sergal, ne-a așteptat pe noi aici. Iar eu îți mărturisesc că această lumină este mai prețioasă decât toate luminile pe care le-am văzut în călătoria noastră. Mai importantă chiar decât steaua care a dispărut... Iussuf, dacă pot spune aşa, a intrat în Paradisul său, în Paradisul pe care îl dorea. Nu ştiu dacă îl vom revedea acolo. Nimeni nu poate spune. Toți spun vorbe mari despre lumea de dincolo, despre degetul de pe perete,  despre cartea în care sunt scrise faptele noastre; aud tobe în iad şi sunete de trâmbițe în al şaptelea cer... Ştim noi oare ce este și ce va fi cu adevărat?  Sunt poveşti pe care ni le povestim unii altora când ne trezim din somn; de abia dacă le dăm ascultare și apoi ne îndepărtăm..."
      "Ce a fost însă cu Iussuf, cum de s-a putut întâmpla ? " Sergal era încăpațânat în
disperarea sa.
        Omar nu îndrăzni să-i spună bătrânului în față ce gândea. Iată, acolo şedeau acest Sergal, un om doborât, unul care crezuse mereu în împărăția luminii şi în împărăția întunericului. Şi acum această împărăție a întunericului se deschisese în propria lui casă, în fiii săi Iussuf și Demawed; iar lumina curată se umbrise, se stinse din inima lui Sergal.
        Omar se gândi că Sergal se întreba acum acelaşi lucru ca şi el înainte - cum de era posibil ca cineva care îi era drag şi scump să se transforme într-o asemenea măsură. Mă întrebam, se gândi Omar, cum de a devenit Hassan ucigaş. Şi n-am aflat răspuns. Doar confirmarea că Hassan este într-adevărat ucigaş.
       "Demonicul ne împresoară pe toți." Omar spuse încet.  "Nu prea găsesc cum să te consolez. Doar un singur lucru: Ormudz, tatăl Răului, ți-a prins fiul, și asta prin persoana lui Hassan. Dar impărăția întunericului - oricât de puternică ar părea - nu e de durată. Iussuf al tău  - şi eu cred asta ! - este izbăvit. Eliberat de nebunie. E mort. Şi în felul acesta nici un rău nu va mai porni de la el."
        Sergal încuviință. Privi în gol. Apoi tresări: "Şi Demawed ?"
        Lacrmile îi curgeau pe obraji. Mahmud interveni. Strânse buzele cum obişnuia să facă în sala de judecată: "Sunt convins că Demawed nu s-a mai întors la Alamut. El și grăjdarul. Nu mai voiau să se întoarcă." Mahmud începu să înflorească cu amănunte această minciună din milă: "Şi au devenit independenți. Precis voiau să meargă la Bagdad. Chiar au spus ceva, acum îmi aduc aminte. Într-o zi va intra Demawed al tău din nou pe uşa asta, ți-o spun eu. Poți să mă crezi !"
         Sadig adaugă nepriceput:"Şi eu cred aşa."
         Dar fu suficient pentru a-i insufla nițică speranță lui Sergal. "Dacă voi, care ați fost acolo, spuneți aşa, poate că e într-adevăr aşa. Aşa va fi !"
         Omar nu vru însă să-l mintă pe bătrân. Chiar dacă o minciună ar fi însemnat mângâiere. Începu să spună că valurile ce stăteau peste destinele lor, ale tuturor, începeau să se ridice încet; trebuiau să privească în față o lume neînduplecat de rigidă. Tot mai mult recunoștea fiecare, ca într-o oglindă, cum era în realitate. Şi nu se mai înşela în ceea ce-i privea pe cei din jur. De ce porniseră în ținuturi străine, la ce bun ? Pentru a explora originea forței ? Oare nu îşi avea izvorul această forță şi în propriile lor inimi, în propria lor rațiune, când aceasta se întuneca ? Ar fi trebuit ca toți să fie conduşi de îngeri, aşa cum le întovărăşiseră tații, odinioară, întruchipând figuri ale oamenilor sau ale lui Dumnezeu.
         Omar spuse: "Am preferat întotdeauna liniştea. Liniştea provinciei. Căci aici te poți dedica în tihnă lucrurilor spirituale. Şi cred că a fost o hotărâre corectă și că noi ne aflăm din nou pe drumul cel bun după această călătorie. Căci, prieteni, nu există protecție pe care s-o poată da cei puternici; nici umbră adevărată în care să poți trăi nestânjenit. În raza de acțiune a puterii este neliniştea, suferință, moarte. Am vrut să trăiesc în umbră străină dar această umbră, oricine ar fi aruncat-o, era primejdioasă. De acum încolo trebuie să mă descurc cu proprie mea umbră şi ea e cu totul altceva. Este răul din mine."
         Băieții nu-l înțeleseră pe Omar, deveniră neliniștiți. Ar fi preferat să audă amănunte palpitante, ca de pildă cum a pătruns Iussuf în palatul sultanului, cum de putuse să țină ascunsă lama de oțel în fața tuturor paznicilor şi cum...
         Şi Mahmud avea sentimentul că trebuia dată altă întorsătură discuției. Ce tot vorbea Omar acolo de umbre ? Spuse de aceea: "Omar are dreptate. La Curte se trăieşte mai puțin ca aici. "
         Băieții nu credeau nimic din ce povesteau bărbații. Sadig turnă vin, paharele se umplură pentru a para oară. Doar Sergal nu băuse nimic.
       "Sergal !" strigă el. "Asta ți se trage de la Ahura Mazda al tău, Dumnezeul luminii! Crezi că individul e cuminte ? Vezi ce permite ! Partenerul său cel rău Ormudz să-ți facă orice - şi el unde e ? Ce face ? Cum te ajută ? Să nu crezi vechile legende... Dacă le iei însă în serios, atunci nu te întrista de soarta fiilor tăi. Şi nici de faptele lor. Dumnezeul tău le poate ierta. Doar a făgăduit iertarea - nu-i aşa ?" Şi după o mică pauză adăugă:" Să-i iertăm ca a orânduit lumea aşa se prost !"
         Prietenii cunoşteau înclinația lui Omar de a huli și de obicei îi suportau cuvintele; astăzi totuşi fu prea mult pentru Mahmud. Se uită la băieți, la Sergal care în mod evident era jignit de cuvintele lui Omar. Sergal se sculă dealtfel imediat în picioare.
        "Trebuie să mă scuzați. Băieții se vor îngriji de voi, vă vor turna vin."
          Se îndreptă obosit spre un ungher al turnului, urcă pe o scară şi se retrase în odaia de sus.
          Sadig îl privi pe Omar plin de reproş:"L-ai alungat, Omar !"
          Omar răspunse însă încăpățânat: "Am vorbit serios. Îmi cunoașteți versurile. Niciodată n-am spus altceva, voi ar trebui să ştiți. Va întreb cine ne împinge într-o astfel de nenorocire ? Noi ? El ? Amândoi impreună ? " Cine admite toate astea, toată această cruzime  dintre oameni ? Ce pot face eu de unul singur, eu, Omar, făcătorul de corturi ?"
          Prietenii tăcură.
          Omar continuă:"Să uităm aşa cum se uită lucrurile fără sens." Apoi mai luă o înghițitură de vin: "În viitorul apropiat nu vreau să fac decât lucrurile importante: să scriu versuri, să iubesc !"      
          Mahmud aruncă: "Nu uita matematica !"
          Omar încuviință: "Ai dreptate. Discuția curbelor hiperbolei mă interesează... Da. În viitor vreau să fac doar ce e greu, nu toate prostiile. Pentru contemporanii mei, voi rămâne totuşi un subiect problematic. Sunt musulman dar beau vin şi mă laud cu asta ! Sunt un om de ştiință serios, scriu însă versuri ușuratice, care mi-i ridică pe toți în cap ! Trec drept îndrumător al tineretului, beau însă în cârciumi. Iar țara arde, împărăția se descompune, vizirul e mort. Şi Hassan trăieşte."
          Omar căzu pe gânduri. Sau poate era vinul care îl făcuse să tacă ? Cadiul nu găsi prilejul să vorbească. Omar îl privi, se înclină, îşi aținti asupra lui privirea:"Nu crezi, Mahmud, că Dumnezeu ne arată o față multiplă ?"
          Şedeau fără să mai vorbească, mâncau şi beau, reflectau la această propoziție. Iar săptămânile de călătorie care se scurseseră li se părură trecute, precum zăpada în deşert...
          Omar ridică brusc paharul: "Beau în sănătatea voastră. Și pentru toți prietenii din viitor !"
          După ce băură, Mahmud propuse:"Hai să vedem cum arată luna."
          Ieşiră în fața porții şi se aşezară în iarbă, sub piersicul sluțit. Luna era plină şi rotundă pe firmament.
        "Aceasta e luna mea, a adevărului", spuse Omar. Sadig ridică nişte crengi rupte din piersic. "Va mai înflori și va mai da oare roade ?"
          Toți sperau dar nici unul nu îndrăzni s-o spună.
          Sadig ridică glasul:"Pentru că de la tine, Omar, am învațat că în această lume totul se leagă, sper că pomul lui Sergal va creşte din nou, va înflori, va purta roade; că nimic şi nimeni nu e pe deplin pierdut în această lume."
          Mahmud adăugă:"Sau în cealaltă !"
          Omar nu spuse nimic despre asta. Şedeau acolo şi priveau luna. Apoi spuse: "Marele înșelător anti-Messia, falsul imam trăieşte. Se va întoarce mereu.... Și Roxane mă bate tot timpul la cap să scriu o carte despre ceva la care m-am gândit la Alamut. "
          Sadig spuse:"Orice ar fi, n-o fă. Scrieți doar versurile care ne merg la inimă."
          Da, gândi Omar, să laude frumusețea, dragostea, vinul şi trandafirii. Aşa era şi el un deschizător de drumuri al lucrurilor secrete.
          Omar privi grădina care zăcea distrusă în fața lor. Se gândi la Sergal și la neliniştea acestuia, care nu va dispărea nicicând şi cu care va trebui să trăiască de acum încolo. De la fereastra de sus a turnului răzbate o rază subțire de lumină. Sergal aprinsese o lampă - și asta în momentul în care luna fu acoperită de nori.
          Dincolo de grădină începea prundişul râului. Pârâiașul se afla acum în umbră.
          Când norul fu alungat de lună, întinderea se lumină în fața lui Omar. Pe potecă care venea de la Merw văzu un om apropiindu-se. Îl vedea tot mai aproape dar prietenii săi, care priveau ca şi el albia râului, nu spuneau nimic. Nu vedeau oare că se îndreptă cineva spre ei ? Străinul păşi în grădină, era un tânăr, și lui Omar i se păru că e Iussuf. Dar în clipa următoare fața tânărului îi păru că strălucește... Omar îl putea vedea acum bine. Nu era Iussuf, nu era Demawed. Acest tânăr era el însuşi, el, Omar, şi ştia că nu putea fi altcineva. Îl cuprinse o profundă uimire şi în acelaşi timp o deplină certitudine. Nimic nu era straniu sau neobişnuit în această intâlnire. Tânărul se apropie până la câțiva paşi de Omar; îi zâmbi și se topi din fața ochilor săi, dispărând.
          Un nor trecu prin dreptul lunii și lumina lui Sergal se răspândi din nou în grădină.
          Era doar un licăr firav, subțire, dar lumina în întuneric.
                      (Alexander Giese, "Precum zăpada în deşert")

... postarea este propusă pentru "Citate Favorite" găzduite de doamna Zina (https://zinnaida.blogspot.ro/ ) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday" !
... distribuie pe rețele articolele care îți plac mult !
... deci, dacă este luni, provocarea este: "Precum zăpada în deşert" de Alexander Giese!