joi, 9 august 2012

legendarul Ştefan (9) ...

             ''Încă de pe vremea lui Alexandru Muşatin cel Bun, avea fiinţă prisaca domnească de la Bohotin, loc însorit, între păduri şi livezi, lângă şleahul cel mare care duce de la Iaşi la Galaţi, pe valea Prutului.
               Bătrânii bohotineni spun că aflându-se Ştefan cel Mare în cercetarea vrerilor norodului din acea latură a Moldovei, au ieşit prisăcarii la cinstitul judeţ al măriei sale, jeluindu-se că unul a furat un stup.
       -Unde se află furul? a binevoit să întrebe măria sa.
       -De faţă, slăvite Doamne! a slobozit răspuns făptuitorul.
       -Grăiesc drept stuparii?
       -Drept.
       -Şi cum de ai cutezat să furi sub domnia mea?
       -De amar şi nevoie, măria ta!
       -Ce fel ?
       -Soţia mea a căpătat stricăciune şi neputinţă în mădulare. Cei vechi m-o sfătuit s-o înţepe cu venin albinele întru tămăduire; câte douăzeci la trei zile, iar eu albine n-aveam şi altcum nu găseam.
       -Adevărat grăieşte ori ba, oameni buni?
       -Adevărul curat, măria ta.
       -Dacă aşa stă treaba, să fie iertat, că amarul vieţii l-a silit să se nelegiuiască.''

         preluată din ''Legende''
              -''Dreptate pentru nevoieşul cel cinstit'' - George Chiper-Dinograngea

legendarul Ştefan (8) ...

              ''Cel care a luminat, peste veacuri, istoria Moldovei cu strălucirea spadei sale, a fost, de copil, un iscusit împărţitor de dreptate, spun bătrânii.
                 În vremea copilăriei lui Ştefan cel Mare, un plugar se zbătea în mare lipsă şi nevoie părălească.
                Suceşte el, învârteşte să scape de sărăcie cât de cât, dar în zadar, nevoile se ţin de dânsul ca scaiul de câne, şi izbăvire nu află.
                Dacă vede că nu-i nici un chip, merge la un hangiu şi-l roagă să-i împrumute o sută de galbeni care, la vremea aceea, erau parale nu şagă.  
               Hangiul stă pe gânduri ce stă şi  sfârşeşte prin a-l împrumuta. Însă, ca negustor ce era, îi pune o condiţie, anume că, dacă la sorocul stabilit pentru întoarcerea banilor, plugarul nu-i va aduce cei o sută de galbeni, îi va da o oca de carne din trupul său.
               Strâns în chingile nevoii, săteanul se învoieşte la acest târg sălbatic, ia părăluţele şi se duce în treaba lui.
               Cum se ştie din bătrâni, dracul nu face mânăstiri, şi omul nostru n-a izbutit să adârvărească banii la plinirea sorocului.
               Hangiul atât a aşteptat. Cu privirile lucind de lăcomie s-a dus la plugar şi i-a cerut ocaua de carne din trupul său, după învoială. 
               Ce să facă bietul sătean? Să lase pe hangiu să-i taie ocaua de carne din trupul său, treabă greu de răbdat, ş-apoi, dacă se stinge el, ce fac băieţii fără tată?     
       -Ştii ce! Hai la judecător. Şi dacă a spune el că-i cu dreptate să-mi sfărteci trupul, pentru că nevoia m-a silit să nu-mi ţin făgăduiala, aşa să fie.
       -Mergem! s-a învoit, bucuros, hangiul.
       -Au prins ei a colinda pe la judecători, care de care mai aşezaţi, dar toţi au dat acelaşi răspuns.
       -Aşa a fost învoiala, trebuie să o respectaţi.
               Cu inima ca păcura, săteanul cere hangiului să meargă la înalta judecată a lui Vodă, încredinţat că stăpânul cel mare îi va face dreptate.
               Şi iată-i porniţi spre cetatea de scaun a Sucevei, fiecare cu credinţa că el va ieşi biruitor.
               Cum mergeau ei, înfăşuraţi în gânduri, iaca trec pe lângă o dumbravă, în cornul căreia se juca o ceată de copii.
               Ogoarele erau scăldate în lumină tulburătoare. Prin ierburi mişunau popoare de gângănii şi-n sălcii suspinau privighetori.
               În depărtările cerului de sineală, odihneau nouraşi albi; peste tinderi era tihnă şi pace.
               Când s-au apropiat de copii, au băgat samă că băieţii  fac ceva aparte, Toţi şedeau cu căciulele în mână, fiind cu luareaminte la un băieţandru cu plete castanii şi ochi albaştri care, aşezat pe o căpiţă de iarbă cosită, fşcea judecata neînţelegerilor dintre pretinii de zburdălnicie.
               S-au oprit şi au ascultat. Copiii nu s-au tulburat, ci au urmat judeţul lor.
               Săteanului i-a plăcut, cum nu se mai poate, înţelepciunea copilului judecător care nu era altul decât Ştefan, ajuns mai târziu, cel Mare.
               Şi ce-i vine în gând plugarului! Hai să-i istorisească micului judecător năcazul vieţii sale.
              După ce l-a ascultat, împoncişând sprâncenele, Ştefan le-a zis:
       -Mergeţi acolo unde aţi pornit şi, de nu vă va fi după plac judecata, atunci cereţi să fiu chemat eu, spre a vă judeca să fiţi mulţumiţi.
              Au mers cei doi la Domnie şi aici au căpătat răspunsul ca şi de la ceilalţi judecători.
              Văzând treaba asta, plugarul a rugat pe Domn să se milostivească, iertând îndrăzneala, şi să-l cheme pe micul judecător care cu vrednicie şi dreptate aşeza treaba între copiii de la dumbravă.

              Măria sa, Domnul, s-a mirat de spusele omului, fără umbră de năduf şi a poruncit să fie adus copilul cel înţelept, care îndată s-a înfăţişat.
              De faţă cu măria sa, Ştefan le-a dat îndemn celor doi să arate din nou cum stă vorba dintre ei, apoi chibzuind câteva clipe, a zis:
        -Jupâne hangiu! cu taote că n-ai ostenit greu pentru galbenii daţi dumnealui, învoiala-i învoială şi dreptatea-i de partea domniei tale.
              Hangiul s-a luminat, în vreme ce Ştefan a adăugat:
        -Scoate cuţitul şi taie ocaua de carne din pulpa datornicului; dar să tai tocmai o oca, nici mai mult nici mai puţin, auzi? Că dacă tai un dram mai mult, faci nedreptate omului acestuia, iar dacă tai mai puţin, nedrept este pentru domnia-ta şi judecata noastră fără folos. Şi, apoi, ia aminte: pedeapsa pentru greşeală este spânzurătoarea.
             Când a auzit hangiul aşa judecată, a îngălbenit şi, lăsându-se păgubaş, a strigat că nu mai vrea carne ci banii, iar săteanul s-a închinat, mulţumit de aşa judeţ zicând:
        -Să trăieşti, mărite judecător!''

         preluată din ''Legende''
              -''Copilul Ştefan cântăreşte faptele cu înţelepciune'' - George Chiper-Dinograngea

marți, 7 august 2012

legendarul Ştefan (7) ...

               ''Au fost vremi când ţara Moldovei era jinduită de vrăjmaşi pentru dulceaţa bucatelor sale şi, când simţeau că buzduganul şi sabia ţării nu sunt pe mâini vrednice, neprietenii călcau hotarul, semănau umilinţă şi moarte-n sălaşuri, pârjoleau ţinuturi şi se înturnau, ducând roadele pământului în care trase de moldoveni ruşinaţi în robie.  
                Ori de câte ori găsea măria sa vreo treabă nelalocul ei pedeapsa cumplit pe cei căzuţi în greşeală.
                Se spune că vestind iscoadele primejdie mare de cătră răsărit, s-au aprins focurile pe creste şi au sunat străjerii din buciume, în răstimpurile celor trei străji ale nopţii. Asta însemna că primejdia era, pe cât de mare, pe atât de aproape.
                La adăvăsitul* grânelor, hoardele tătărăşti aveau să tăbărască asupra ţării cu gând de jaf şi răpunere.
                Plugărimea luptătoare s-a grăbit către locul de tabără şi, în scurt timp, a stat faţă către faţă cu măria sa. 
       -Care n-are unelte pentru război, după cuviinţă, să păşească la vedere! a poruncit măria sa.
                Şi au ieşit o samă de flăcăi, şi mai vârstnici, puţini. 
       -Tu de ce n-ai ghioagă?
       -Când am auzit chemarea buciumului, osteneam pe câmp şi zorit să sosesc la vreme, n-am trecut pe acasă să-mi iau nestrujita.
       -La care strajă din noapte ai auzit sunând?
       -La a doua.
       -Cum erai pe câmp la acel ceas din miezul nopţii?
       -La păşunat  vitele.
       -Ţie unde-ţi este suliţa?
       -S-o frânt la Soci, măria ta, şi n-apucasem s-o înnoiesc, la ceasul când au zbucnit focurile.
       -Cum de ai venit fără arc, Costane?
       -Mărite Doamne, nu-l aveam cu mine în codru, şi răgaz să mă abat pe la sălaş n-a fost.         
       -Unde ţi-i spada, Miroane?
       -Am prăpădit-o, o dată cu ochiul, la Rahova, măria ta.
                 Şi aşa i-a cercetat pe toţi cei ieşiţi, apoi s-a întors cătră oaste:
       -Este oare vrednic şi credincios ţării cel care pleacă să bată război fără armă?
       -Nevrednic este! i-a întors cuvânt oastea.
       -Poate să-i ardă sufletul pentru Moldova celui care merge s-o apere lăsând arcul acasă? 
       -De bună samă că-i păcătos!
       -Nevrednicii ce au a spune?
       -Scăparea şi mântuirea noastră, la înfricoşatul judeţ şi îndurarea măriei tale.
       -Oşteanul care pleacă fără scule să nimicească duşmanul, s-arată ori nevrednic ori cu nechibzuinţă pentru Moldova; de dânsul nu-i trebuinţă, pentru că Moldova nu-şi poate răzăma fiinţa în veac pe nevrednici şi mişei. Să fie scurtaţi toţi, afară de Miron care şi-a dat ochiul la Rahova pentru viaţa luminată a Moldovei.''

         preluată din ''Legende''
              -''Cum se arată credinţa pentru ţară'' - George Chiper-Dinograngea

luni, 6 august 2012

legendarul Ştefan (6) ...

               ''Odată, măria sa Ştefan sin Bogdan Muşatin a făcut înfricoşat judeţ la margina drumului.
                 La vremea aceea galopa alaiul măriei sale, de la Suceava la Vaslui, pe drumul Romanului.
                 Cam prin dreptul Poenarilor a ieşit înaintea gărzii din frunte o muiere, poftind să se înfăţişeze cu lăcrămaţie înaintea măriei sale.
                 Căpetenia avangărzii a stropşit-o să se ferească din cale, că măria sa n-are răgaz pentru aşa treabă.
                 Însă ochiul de vultur al Voievodului zărise mâinile femeii care cerea îngăduinţă pentru strigarea durerii şi, strunind armăsarul, a repezit poruncă sa se plinească vrerea sătencii.  
       -Pas, la măria sa! i s-a poruncit.
                 Săteanca s-a apropiat, frecându-şi mâinile, şi-a grăit:
       -Mărite Doamne! Cu negură pe inimă, mă plec la luminata faţă a măriei tale şi lăcrămez că ieri noapte ni-o fost furaţi boii din ocol.
                 Măria sa a încruntat sprânceana!
       -S-a petrecut aşa ticăloşie în domnia mea?
       -Petrecut, măria ta!
       -Mai marii satului, şoltuzul şi pârgarii să fie poftiţi a da samă!
                 Şi cât săteanca a răspuns măriei sale cum stă cu sănătatea pruncilor şi rodirea câmpului, porunca a fost plinită.
       -Drept este că s-au furat boii femeii?
       -Drept, măria ta.
       -Şi domniile voastre aţi îngăduit aşa nelegiuire, în Moldova, sub domnia mea?
       -Fără ştiinţa noastră s-o tâmplat, mărite Doamne!
       -Aţi prins furii?
       -Nu, da' tragem nădejde.
       -Este la ştiinţa domniilor voastre că unde nu-i stăpân cu virtute, acolo pătrunde tâlharul?
       -Ştim, măria ta!
       -Aţi privegheat cum se cuvine să nu se abată primejdie asupra vieţii şi avutului semenilor noştri?
       -După socotinţa noastră, ne-am ostenit întru aceasta.
       -Atunci cum de s-a petrecut aşa ispravă care face Moldova de ocară?
       -Nu-i la înţelegerea noastră, mărite Doamne, şi aşteptăm izbăvire de la dreptul judeţ şi mila măriei tale.
       -Căpitanul Sava Ghindă, cu douăzeci de voinici, va face aşteptare unde ne găsim. De-or fi aflaţi furii vor fi purtaţi la Vaslui să dea samă în faţa Divanului, iar de nu, mâne-zi, la chindie - pentru că n-aţi vegheat după cuviinţă şi aţi ruşinat ţara - vor atârna trupurile voastre de crengile plopului. Iară femeii i se vor întoarce boi din staulele domneşti de la grajduri.
                 Furii nu s-au aflat şi, la ceasul vecerniei din ziua a doua, judeţul măriei sale a fost întocmai desăvârşit.''

         preluată din ''Legende''
              -''Judeţ la margina drumului'' - George Chiper-Dinograngea

legendarul Ştefan (5) ...

               ''Cică măria sa Ştefan, părintele Moldovei fără atârnare, când bătea hăţaşul pădurilor de la Suceava cătră Tabăra din Vaslui, făcea popas şi aici.
                 Erau la plăcerea măriei saleşi vânaţurile ''armaş'' - care se fac mai bune cu cât trec anii peste chimniţele în care se află - şi nişte sprâncene îmbinate, purtate de un diavol de fată, care, zâmbind, îi înflorea unele ceasuri din frământata viaţă a măriei sale.
                 Drept aceea a adus măria sa, la colinele iestea, un sas priceput la vinaţuri şi i-a dat în grijă podgoria.
                 Numele acelui papistaş fiind Gutnar, cu trecerea vremii, moldovenii l-au înţelenit în graiul lor, Cotnar, iar muntelui ista mic, lângă care a ieşit în calea măriei sale ispita cu ochi de tăciune, i-a rămas numele Cătălina, cum o chema pe fată.''

         preluată din ''Legende''
              -''Cotnarul şi Cătălina'' - George Chiper-Dinograngea

legendarul Ştefan (4) ...

              ''Spun amintirile că, într-o bună zi, străjile au vestit primejdie iscată către Soare -amiază;  urdia* turcească pătrunsese, dinspre Chilia, în codrii Tigheciului şi năzuia spre târgul Huşilor, unde măria sa avea casă de sfat.
                Acolo, unde se afla şi impunătoarea biserică zidită de el, chibzuia cu pârcălabii cetăţilor şi căpeteniile de oşti, la ceasuri de grea cumpănă pentru ţara Moldovei.
               Ştefan Vodă a cântărit că la aşa îndrăzneală se cuvine cu sabie şi buzdugan mânuite de oşteni intrales. Drept aceea , după ce a slobozit porunca tutovenilor să treacă Prutul, mai jos de Oancea  şi să-i pălească pe turci în coasta şi din urmă, a luat cu sine vreo mie de fălcieni din codri, pierzanie pentru duşmani.
               O zi şi jumătate a fost destul ca nici un vrăjmaş necredincios să nu mai sufle; mult peste zece mii de turci au rămas hrana sălbăticiunilor pădurii şi îngrăşământ pământului.
               În iureşul bătăliei, măria sa a băgat samă că pedestraşul Sofronie din Fundătura s-arată ca cel mai aprig doborâtor de turci şi de aceea, odată treaba războiului sfârşita cu bine, la întoarcere, oastea s-a abătut la Fundătura Pihneştilor.
               Acolo, la porunca măriei sale, au fost trecuţi prin dogoarea vetrelor de jăratec bouleni şi batali, şi-n frigărui au sfârâit găinuţe şi hulubi cu nemiluita. Şi pe când oştenii îşi dezmorţeau trupurile în ierburile mirositoare ale livezilor, din chimniţe amurgite, au fost trase la vedere balerci cu licoare rubinie. Au sunat bucium, s-au înfiorat strune, şi oştenii au ospătat laolaltă cu măria sa în umbra nucilor.
               Într-un răstimp al praznicului, măria sa a poftit pe Sofronie lângă sine şi, lăudându-i vrednicia, i-a legat la brâu spade de pârcălab al cetăţii Crăciuna, grăind:
      -Pe credinţa şi virtutea ta şi a neamului tău se razimă viaţa Moldovei, care nu-i a mea, nici a voastră, ci a fiilor feciorilor noştri. Lor li se cuvine să le-o dăm mai mândră de cum am primit-o de la străbuni. Pentru aceasta se cuvine a da glas inimii şi cugetului nostru strigând: celui vrednic şi bun, mărire şi cinste.
               Oştenii au dat chiot cuviincios, iar sătenii, cu mic cu mare, au săltat pahare, grăind:
      -Să ne trăieşti, măria ta! ''

 * urdia=oaste
    preluată din ''Legende''
              -''Din oştean de rând, mare comandant de cetate'' - George Chiper-Dinograngea

duminică, 5 august 2012

legendarul Ştefan (3) ...

               ''Trăia pe vremea aceea în coasta Romanului un boier.
                 Cu clăcaşii prea hapsân nu era, dar în casa lui se făceau toate după cuvântul său.
                 Şi avea boierul o fată, trandafir scăldat în soare. Ţineau la ea părinţii ca la ochii din cap.
                 Între lucrătorii de pe moşie se afla şi un clăcaş căruia stăpânul îi botezase un băiet cu numele Miron.
                 Pentru a-şi mai potoli dorinţa neîmplinită de a fi avut un băiet, boierul a încuviinţat ca Miron să stea mai mult în casa sa. 
                 Cam de o sama fiind, copiii s-au dat în prieteşug, şi-ţi era mai mare dragul să-i vezi jucându-se în livadă ori zburdând pe malul Siretului.
                 Au trecut anii. Copiii s-au mărit. Boierul a vrut să-i despartă, dar viaţa s-a împotrivit la treaba asta.
                 Fata a umblat la târguri depărtate să înveţe meşteşugul cântecului şi purtarea în lume. Era doar fiică de boier şi trebuia să se deprindă cu cele ale rangului.
                 Dar când sosea vremea întoarcerii, viaţa ei înflorea alături de Miron. Şi doar băietul nu mai venea pe la curte decât când îl chema naşa, rugată de fată; ş-apoi la ce-ar fi lăsate fâneţele şi dumbrăvile?
                 Copiii au ajuns la vremea tinereţii când îndrăzneala-i totul şi simţurile lege.
                 Şi numa' s-o trezit boierul că fata îşi cată treabă în sat şi se duce la una, Leana Hulpii, unde se întâlneşte cu finul Miron, lucru care foarte l-o nemulţămit, ş-o pornit judecată aspră asupra fetei şi nevestei.     
                 Dar şi-a dat târziu samă că treaba-i ajunsă acolo, de unde nu-i drum decât înainte.
                 Tinerii au mărturisit logodna între florile grădinii şi boierul a cerut isprăvniciei izgonirea lui Miron, nelegiuit fin, la cetatea Hotinului, iar pe fată a hotărât s-o închidă în mânăstire pentru pocăinţă.
                  Ispravnicul s-a mirat de aşa întâmplare şi a dorit să-i fie înfăţişaţi tinerii, lucru ce s-a desăvârşit fără zăbavă.
                  Dar cum se petrec trebile vieţii, că nu se plineşte totdeauna vrerea omului, iată că, în vreme ce ispravnicul cântărea spusele tinerilor, şi-i arăta lui Miron păcatul ce a săvârşit, fiind finul, prin părinţi, al iubitei sale, s-a născut alergătură în ograda Isprăvniciei, s-au auzit sunând scări de călăraş şi uşa s-a dat lăturilor să păşească măria sa, Ştefan Voievod.
       -Cu necaz ori fără, stau tinerii la judeţ? s-a milostivit a se interesa Vodă.
       -Cu, măria ta.
       -Păcat greu, ori neascultare au săvârşit?
       -Călcare de rânduieli străbune; feciorul acesta de clăcaş a luat cu necinste fetia odraslei boierului Miron, de care-i botezat, şi boierul cere izgonirea păcătosului la Hotin, iar pentru fată surghiun la mânăstire a hotărât.
       -Şi domnia ta ce ai de gând?
       -Să trec fapta luminatului judeţ al măriei tale.
                  Voievodul a cătat privirile flăcăului.
       -Ai călcat rânduiala şi cinstea, au ba?
       -Întâi ne-am logodit, măria ta.
       -Cine a îngăduit asta?
       -Am ascultat chemarea inimilor noastre, a suspinat fata.
       -Cui datoraţi supunere şi respect - inimilor, numai lor?
       -Părinţilor şi rânduielilor strămoşeşti, a răspuns băietul.
       -Credeţi în chibzuinţa şi înţelepciunea celor trecuţi de mijlocul vieţii?
       -Avem respect şi credinţă pentru dânsele, a rosit fata.
       -Atunci?
       -Viaţa a fost mai tare ca înţelepciune şi credinţa noastră şi ne rugăm de iertare şi pentru binecuvântarea Domnului nostru.
                 Măria sa a rămas în chibzuinţă cu sine un răstimp, apoi a glăsuit:
       -Pe dragoste şi credinţă este clădită viaţa oamenilor, de la începuturile lumii şi de nu ar fi aşa lumea ar pieri. Voi aţi greşit, dând ascultare numai dragostei voastre şi nesocotind dragostea părinţilor cătră voi. Noi, iertăm, dezlegăm şi hotărâm: Miron va primi răzăşie lângă boierul tată, din moşia Domniei şi va rămâne unit cu fata sub binecuvântarea noastră, întru tăria şi creşterea Moldovei. Isprăvnicia va da ştiinţă norodului că am hotărât aşa deoarece în Moldova boieria o dă nu numai naşterea, cât mai ales munca, dragostea şi credinţa în biruinţa vieţii.
                 Tinerii au plecat atunci genunchii şi au primit încuviinţarea şi binecuvântarea părintelui Moldovei, Ştefan cel Mare întru toate orânduitor.''

         preluată din ''Legende''
              -''Măria sa aşază trebi ale inimii supuşilor'' - George Chiper-Dinograngea

legendarul Ştefan (2) ...

             ''Spuneau şi spun bătrânii că aflându-se măria sa în cercetarea vieţii supuşilor, în nişte locuri cu susur de ape, păduri în prejmă şi dumbrăvi, a băgat de samă că un fag de margină, care avea loc bun în inima măriei sale, nu se mai află la piciorul colinei.
               La dorinţa Voievodului s-a fost aflat făptuitorul lipsei, şi l-au poftit la judeţul* măriei sale.
    -Ai ucis copacul, au ba?
    -Nu tăgăduiesc, luminate Doamne!
    -După câte văd, eşti un om al locurilor!
    -Înfrăţit cu iarba şi codrul, măria ta!
    -Atunci cum de n-ai aflat că fagul măreţ a potolit zăduful şi sfârşeala din trupurile noastre, după crunte încercări războinice?
    -Ba am avut ştiinţă!
    -Şi l-ai ucis!
    -Cu nevoinţă am săvârşit aceasta.
    -Ai cutezat să cunoşti mânia noastră?
    -Am crezut în dragostea pentru plugari şi dreptul judeţ al măriei tale.
    -Cum?
    -Era omăt cât gardurile, mărite Doamne. După cinci săptămâni de viforniţă cumplită s-o aşezat ger năprasnic.
     Rămăsesem fără scânteie în vatră şi celo opt feciori ai mei li se împuţina căldura în trupuri şi li se seca inima. Am şezut şi m-am chibzuit. Din pragul meu nu se vedea decât vârful fagului. Am înşfăcat toporul, am luat în piept năprasna şi m-am dus de am pălit copacul, dihocându-l. Am încălzit băieţii, să crească braţe tari şi inimi curate, la îndemâna stăpânirii, pentru apărarea codrilor şi ogoarelor noastre.   
    -Şi feciorii?
    -Sunt sănătoşi. Trei aşteaptă ceasul când vor fi învredniciţi cu înţeleapta poruncă a măriei tale, în slujba ţării, iar lângă cioata bătrânului, băieţii au sădit un fag tînăr. Creşte odată cu dânşii; din dragostea şi grija lor, c-aşa-i roata vieţii. 
    -Ispravnicul locului va căta adevărul şi de va fi cum ai spus, vei fi iertat, deoarece ai ucis un copac drag nouă, pentru a păstra viaţa a opt feciori scumpi Moldovei; de nu va fi aşa, te va scurta.
             Numai la trei zile, călăreţii isprăvniciei de la apa Siretului de mijloc au grăit către măria sa că omul rostise adevărul.''

*judeţul=judecată

         preluată din ''Legende''
              -''Fagul măriei sale'' - George Chiper-Dinograngea

legendarul Ştefan (1) ...

          ''După câte se cunosc, pe urma lui Alexandru Muşatin, cel Bun, au rămas coborâtori legiuiţi şi feciori zămisliţi în vremea preumblărilor măriei sale pe meleagurile Moldovei.  
           Dintre cei a căror înfiripare o priveghiaseră florile, Bogdan a apucat domnia Moldovei după ce nepotul Alixăndrel şi fratele Petru Aron au găsit că-i mai nimerit să fugă în Lehia şi la unguri decât să cerce fierul ascuţit al lui Bogdan, suit spre scaunul de la Suceava, din virtute răzăşească hultuită cu os domnesc.
           Însă mai înainte de a se aşeza în jilţul cu cap de bour al Sucevei, Bogdan a cutreierat pământul Moldovei, ca să-i cunoască locurile şi să înveţe cetitul în viaţa şi firea oamenilor. 
           Şi, iaca, într-o zi aflându-se măria sa la Târgul Trotuşului, unde se schimbau vitele  prăsite în lungul şi latul codrilor merei şi se vindeau producte, zăreşte într-o căruţă cu cai împletoşaţi un trandafir de fată.
    -A domniei tale e fecioara, moşule? a strunit armăsarul coconul.
    -A noastră, domnule, să ne fie sănătoasă.
    -Din care sătucean ai coborât?
    -Întracoace am suit de la Borzeşti.
           Feciorul Muşatinului vorbea cu răzeşul, dar ochii i se lipiseră de fată; privirea ei, apă cu stele ce ard în adâncuri şi fiinţa ei măr domnesc în pârgă  îi învăluiseră inima fără cruţare.
           C-aşa-i în viaţă.Treci prin grădini pline cu flori şi parcă nici nu le vezi şi numai, odată, de lângă o cărăruie, îţi fură sufletul una şi te leagă fără putinţă de scăpare.
           Ce să mai lungim vorba! Feciorul domnesc a poftit şi numaidecât i s-a îngăduit a urma căruţa la Borzeşti, unde a cerut să-i fie fata tovarăşă de viaţă.
           Părinţii ar mai fi stat în cumpănă, dar Oltea s-a lipit de braţul feciorului şi aşa s-a făcut nunta spre mulţămirea răzăşimii de la pa Trotuşului.    
           Gustând o vreme dulceaţa dezmierdărilor, aici la Borzeşti, Oltea a prins urmaş subt cingătoare, iar la sorocul celor nouă luni l-a înfăţişat soarelui pe Ştefan; nepot drept de răzeş, aprig şi înţelept; nepot drept mocanilor, tari şi răbdători, de la izvoarele Oltului, strănepot Muşatinului cel Bun.
          Ştefan, care avea să fie într-o bună zi cel Mare, a petrecut anii cei fragezi în lunca şi sub cetina Borzeştilor.
          Clocotirea apelor din Trotuş şi tăria stejarilor de alături i-au hrănit fiinţa cu voinicie şi virtute.       
          Traiul cumpătat ţi cântarul cel fără de greş al inimii curate de răzeş i-au sădit înţelepciune în cuget şi dragoste în faptă.
          Aşa să ştii, domnia ta, că pentru aceasta se afla copilul Ştefan sin* Bogdan Muşatin, cu tovarăşii săi de joacă, lângă stejarul din Borzeşti, când uciderea copilului de săgeţilor barbarilor - lucru pe care nu l-a uitat nicodată: biserica pe care o vedem şi astăzi.
          Prietinul meu, Alexa Buhan, socotea că Ştefan a fost un dar pe care viaţa l-a făcut Moldvovei şi poporului român, ca acesta, cu sabia şi mintea, să-i asigure locul de cinste la masa vremurilor.  
         Aşadar Ştefan n-a coborât din oameni vlăguiţi, ci a suit din răzeşi chetroşi şi mocani neclătinaţi de vânturi. O jumătate de veac, Moldova şi-a cunoscut şi urmat stăpânul, despre care veacuri urmând veacurilor de istorie vor pomeni cu respect, preamărindu-l.
         Cunoaşteţi apa Trotuşului ... Ea vine de subt nişte creste de munţi la apus de care sunt alte ţancuri de piatră tare. Din adâncurile acelora ies cei doi fraţi: Mureşul şi Oltul.
         Mama fetei noastre, tot Olteia, venise la lumina lumii acesteia, într-o vreme când părinţii ei supravegheau oile în părţile acelea şi i-au dat numele apei în care au botezat-o.
         În urmă, au coborât oile la iernat în văile slobode ale Trotuşului şi aici fina Oltului a găsit căldură cu priinţă lângă pieptul răzeşului din Borzeşti, sat tocmit tot de către nişte mocani cu numele Borza.
         Păstorii au, în deprinderea lor, cinstirea amintirilor plăcute, legându-le de ceva scump inimii lor, fiinţă sau lucru.
         Aşa au făcut că întâiul vlăstar al Oltei a primit acelaşi nume, după Oltul în care-şi călise mama trăirea dintru început.''         

    
*sin=fiul

         preluată din ''Legende''
              -''Ştefan cel Mare a ieşit din mocani şi răzeşi'' - George Chiper-Dinograngea)

... despre legendarul Stefan......


        Am citit mult despre domnitorul fără seamăn din istoria României... Ştefan cel Mare...

       ... mai ales că port acelaşi nume ...
       ... am considerat tot timpul că  acest nume are o vibraţie aparte ...      
        Am regăsit o lectură tare plăcută mie în acei ani trecuţi ai tinereţii ...
        Am gândit că va fi o lectură plăcută pentru multe sufleţele care au iubit şi iubesc acest gen de legende care vorbesc despre timpuri care au fost ... şi care oricând sunt bune exemple pentru generaţiile tinere!
        Pentru debut, voi scrie rândurile celui care a publicat aceste plăcute legende - George Chiper-Dinograncea -
               ''Despre Ştefan cel fără asemănare, înţelept şi viteaz, vrednic fiu al lui Bogdan Voievod şi prea înţelept cârmuitor al Moldovei, mi-a fost dat s-ascult şi acum, în zilele noastre, o seamă de legende, auzite la rându-le, de către bătrânii ce mi le-au băzmit, de la bunii si străbunii lor. Sunt dintre acelea, după a mea părere, mai puţin cunoscute, care n-au trecut încă prin tiparniţe, dar care au aceeaşi putere de circulaţie, semn că, întocmai ca şi celelalte, reprezintă flori ale recunoştinţei poprului faţă de cel ce-a uimit lumea cu vitejia sa, faţă de cel ce şi-a sprijinit domnia pe cinste şi omenie, împărţind dreptatea potrivit cu simţămintele celor mulţi.  
                Legendele aci adunate grăiesc aşadar despre acele vremi pe care le-a cunoscut Moldova sub domnia lui Ştefan Voievod, despre vitejia sa dovedită pe cîmpurile de bătălie... Fiindcă ştiut este: cât a stat măria sa Ştefan în jilţul cu zimbrii de la Suceava, zadarnic au cercat duşmanii, nevolnici fără chibzuinţă şi haini neostoiţi în pofte, să ruşineze Moldova cu lanţul robirii, căci oştenii, povăţuiţi de marele domn, le-au plătit faptele, scurtându-le viaţa, fără îngăduinţă.
               Am plecat deci urechea la tot ceea ce alţii au ştiut povesti despre faptele şi simţămintele înalte ale măritului Ştefan. Apoi le-am aşternut pe hârtie ...
               Iată-le !''