sâmbătă, 27 ianuarie 2018

Casandra...

          Randunici 4

              CASANDRA

                       de C.J. CHERRYH


                                        INCENDIILE


              Nu mai putea să le îndure. Alis căută pe dibuite uşa odăii. Uşa era întreagă, solidă. Prin flăcări, simţi metalul rece al clanţei... De partea cealaltă, printre norii de fum, desluşi scara-fantomă. Începu să coboare, luptând să-şi convingă simţurile că treptele nu se vor prăbuşi sub greutatea ei.
              Alis nebuna. Nu se grăbea. Focurile ardeau liniştit. Le traversă, coborâ treptele ireale ce duceau spre sol, spre pământ tare. Nu putea să suporte ascensorul, spaţiul acela închis cu podeaua-fantomă ce nu contenea să coboare – jos, tot mai jos... Ajunse în sfărşit la parter, evitând cu grijă să privească flăcările roşii care nu dogoreau.
              O stafie îi dădu bună dimineaţa... moş Willis, o umbră transparentă în faţa perdelei de flăcări. Alis clipi, îi răspunse la salut, trecu pe lângă el. Îl observă cum clătina din cap privind în urma ei. Deschise poarta şi ieşi. Era amiază, oră de vârf; maşinile treceau în viteză, nepăsătoare, ignorând flăcările, carcasele aprinse, mormanele de moloz.
              Clădirea se prăbuşi – o cascadă de cărămizi negre prăvălindu-se de-a valma, un infern peste coroanele verzi ale copacilor-fantome. Moş Willis zbură prin aer, cu trupul arzând, căzu zvârcolindu-se, transformându-se într-un ghemotoc de carne înnegrită, şi muri, ca de fiecare dată. Alis nu mai plângea demult; abia dacă tresărea. Fără să ia în seamă ororile ce se revărsau în jurul ei, îşi croi drum prin molozul lipsit de consistenţă, printre stafiile grăbite ce-şi vedeau impasibile de treburile lor.
              Cafeneaua Kingsley era la locul ei, întreagă sau, oricum, mai întreagă decât restul. Un refugiu pentru după-amiază, posibilitatea de a se simţi în siguranţă. Împinse uşa, auzi clinchetul unui clopoţel dispărut. Clienţii fantomatici, înălţară capetele, o priviră, şuşotiră:
-Alis nebuna !
              Şoaptele o întimidau. Evitându-le privirile, prezenţa, se strecură într-un separeu din colţ, unde nu mai erau decât urmele focului.
              Război, proclamau cu litere de-o şchioapă titlurile ziarelor expuse lângă tejghea. Se înfioră, apoi îşi ridică ochii spre chipul ca de spectru al lui Sam Kingsley.
-O cafea, spuse ea. Un sandviş cu şuncă.
              Întotdeauna la fel. Nici măcar să comande altceva nu era-n stare. Alis nebuna. Dar, datorită bolii, îşi putea duce zilele. De când îi dăduseră drumul din spital, în fiecare lună sosea un cec. O dată pe săptămână trebuia să se prezinte la clinică, la medicii care începuseră şi ei să se estompeze, ca toţi ceilalţi. În jurul lor, clădirea ardea. Trombe de fum umpleau sălile albastre, antiseptice. Săptămâna trecută, un bolnav o luase la fugă... arzând...
              Sunetul cristalin al porţelanului. Sam puse cafeaua pe masă, apoi reverul cu sandvişul. Alis se aplecă deasupra mesei şi începu să mănânce... Un sandviş transparent într-o farfurie pe jumătate spartă, o ceaşcă crăpată, înnegrită de foc, cu toarta transparentă. Mâncă; era îndeajuns de flămândă ca să treacă peste grozăviile care deveniseră un lucru obişnuit. Nici scenele cele mai înspăimântătoare nu mai aveau puterea s-o impresioneze; le văzuse de sute de ori !... Când treceau umbrele, nu mai plângea. Vorbea cu stafiile, le atingea, înghiţea mâncarea ce avea totuşi darul de a-i potoli foamea. Purta acelaşi jerseu negru prea larg, aceeaşi bluză albastră şi aceiaşi pantaloni gri, tociţi, pentru că erau singurele haine ce păreau să-şi fi păstrat consistenţa. Noaptea, le spăla şi le usca, iar a doua zi dimineaţa le îmbrăca. Pe celelalte, le lăsa neatinse, în dulap. Numai acestea rămăseseră întregi, solide.
              Medicilor nu le povestea nimic despre toate astea. Timpul petrecut prin spitale o învăţase să se ferească de confidenţe. Ştia ce trebuie să spună. Se mulţumea să zâmbească fantomelor întrezărite, să le completeze supusă graficele şi fişele, stând în mijlocul ruinelor care continua să ardă mocnit. În sala de aşteptare zăcea un cadavru carbonizat. Dar ea nu se clintise, şi-i adresase doctorului un surâs blajin.
              Îi dădeau medicamente. Medicamentele o împiedicau să viseze, o scăpau de urletul sirenelor, de zgomotele paşilor înnebuniţi, noaptea, în camera ei. Îi îngăduiau să doarmă în patul-fantomă, sus, deasupra ruinelor, în ciuda vuietului incendiilor şi-a glasurilor care ţipau. Nu vorbea niciodată de lucrurile acestea. Anii de spital o învăţaseră bine lecţia. Nu se plângea decât de coşmaruri sau de insomnie şi-atunci îi dădeau mai multe pilule roşii.
              Război, trâmbiţau titlurile.
              Ceaşca vibra şi zăngănea pe farfurie. O ridică. Înghiţi ultima bucăţică de pâine şi dădu pe gât cafeaua rămasă. Se strădui să nu privească prin vitrina spartă carcasele de metal răsucite care fumegau în stradă. Rămase pe loc, ca de obicei, şi tot ca de obicei, Sam veni să-i umple din nou ceaşca, pe care avea s-o bea cât mai încet, ca să ţină cât mai mult înainte de a fi nevoită să comande alta. O duse spre buze, savurând contactul degetelor cu toarta de porţelan, stăpânindu-şi tremurul mâinii.
              Clinchetul îndepărtat al clopoţelului. Un om închise uşa, se aşeză la tejghea. Un om întreg, solid, netransparent. Rămase cu ochii la el, buimacă. Inima începu să-i bată nebuneşte. Omul comandă o cafea, coborâ de pe scaun ca să cumpere un ziar, se întoarse la loc. Începu să citească în timp ce i se răcea cafeaua. Alis nu-i vedea decât spatele – o haină de piele maro, uzată, părul castaniu care-i depăşea puţin gulerul. În cele din urmă omul luă cafeaua, o bău dintr-o înghiţitură, aruncă pe tejghea o monedă şi lăsă ziarul pe taburet, cu titlurile de pe prima pagină întoarse cu faţa în jos.
              Un chip tânăr, o făptură în carne şi oase printre fantome. Indiferent, omul trecu pe lângă ele, se îndreptă spre uşă.
              Alis sări brusc de la locul ei.
-Hei ! o strigă Sam.
              În vreme ce clopoţelul îşi făcea auzit clinchetul, scotoci înfrigurată în portmoneu şi trânti pe tejghea o bancnotă fără să-i pese că era o hârtie de cinci dolari. Simţi groază şi un gust de cocleală în gură; omul plecase. Ieşi în goană din cafenea, ocoli fără să se gândească dărâmăturile, îi zări silueta pe punctul de a se pierde printre stafii.
              Începu să alerge îmbrâncind umbrele, sfidând flăcările. O ploaie de moloz se prăvăli peste ea. Deşi nu simţise nimic, scoase un ţipăt şi continuă să fugă.
              Împrejur, stafiile se întoarseră şi-o priviră nedumerite. Se întoarse şi el. Alis se repezi într-un suflet, apoi se opri, descumpănită, văzând că el o privea asemenea tuturor celorlalţi: lung, cu stupoare...
-Ce e ? întrebă el.
              Pleoapele ei se zbătură neputincioase – nu, n-o vedea altfel decât ceilalţi. Nu izbuti să-i răspundă. Iritat, omul îi întoarse spatele şi-şi văzu de drum. Se luă după el. Lacrimile îi inundară obrajii; începu să răsufle icnit, cu gura deschisă. Oamenii se întorceau după ea. Bărbatul băgă de seamă că-l urmărea şi grăbi pasul, printre dărâmături, printre incendii. Un zid dădu să se prăbuşească şi ea nu-şi putu înăbuşi ţipătul.
              Omul se răsuci brusc. În spatele lui se înălţă un nor de praf şi funingine. Chipul său exprima uimire şi furie. O privea aidoma celorlalţi. Câteva mame îşi îndepărtară scandalizate copiii. O ceată de adolescenţi obraznici începură să facă haz.
-Aşteaptă-mă, spuse ea.
              Bărbatul deschise gura, cu intenţia vădită de a-i arunca o insultă. Alis se cutremură, îşi simţi lacrimile reci în suflarea fără dogoare a incendiilor. Pe faţa necunoscutului mânia se preschimbă într-o mască de milă jenată. Omul vârâ mâna în buzunar, scoase în grabă câteva monezi şi i le întinse. Ea scutură cu furie din cap, încercând să pună stavilă lacrimilor. Îşi înălţă ochii şi se înfioră la vederea altei clădiri ce se prăbuşea în flăcări.
-Ce este ? o întrebă el. Ce-i cu dumneata ?
-Te rog, rosti ea.
              Omul se uită la fantomele care-i priveau, apoi îşi reluă încet mersul. Ea merse cu el, străduindu-se din răsputeri să nu plângă la vederea distrugerilor, a siluetelor străvezii care mişunau printre ruinele clădirilor arse, a cadavrelor contorsionate ce zăceau în mijlocul străzii şi peste care treceau maşinile.
-Cum te cheamă ? întrebă el.
              Îi spuse. Continuară să meargă. Din când în când , bărbatul îi arunca priviri încruntate, cu coada ochiului. Avea o faţă tânără dar ridată, cu o cicatrice subţire în colţul gurii. Părea mai vârstnic decât ea. O stânjeneau privirile lui iscoditoare dar se sili să nu reacţioneze – să suporte orice îi putea asigura această unică prezenţă reală. Încălcindu-şi toate principiile, îl luă de braţ, îşi încleştă degetele în pielea uzată a hainei lui. Bărbatul nu o respinse.
              După o vreme, el îşi strecură braţul şi-o prinse de talie. Îşi urmară plimbarea lipiţi unul de altul, ca doi îndrăgostiţi.
              Război, urlau titlurile ziarelor.
              La colţul magazinului de menaj Temn, omul dădu să intre pe una din străzile lăturalnice. Priveliştea o făcu pe Alis să se poticnească. El simţi, se opri, se întoarse spre ea, cu spatele la incendiu.
-Nu pe aici, se rugă ea.
-Dar pe unde ?
              Ea ridică din umeri dezorientată, arată către strada principală, în direcţia opusă.
              El îi făcu pe plac, apoi începu să-i vorbească de parcă s-ar fi adresat unui copil. Milă. Unii o tratau şi aşa. Îşi dădu seama că-i era milă de ea dar acceptă şi asta.
              Îl chema Jim. Sosise în oraş abia ieri, cu autostopul. Căuta de lucru. Nu cunoştea pe nimeni aici. Ea îi ascultă în tăcere pălăvrăjeala stângace, citind printre vorbe. Când termină, îl privi fix şi-i observă expresia crispată.
-Nu sunt nebună, îi spuse.
              Era o minciună, după cum ştia toată lumea din Sudbury. Dar el n-avea de unde să ştie, pentru că nu cunoştea pe nimeni. Chipul lui era real şi solid, iar când cădea pe gânduri, cicatricea din colţul gurii îi dădea un aer de duritate; în alte împrejurări i-ar fi fost frică de el. Acum însă nu-i era frică decât de un singur lucru: să nu-l vadă pierzându-se printre stafii.
-Războiu-i de vină, spuse el brusc.
              Ea dădu din cap încercând să se uite la el, să nu vadă flăcările. Degetele lui îi atinseră cu blândeţe braţul.
-Războiu-i de vină, repetă el. E o nebunie generală. Am înnebunit cu toţii.
              Apoi o cuprinse pe după umeri şi porni cu ea în cealaltă parte, spre parc. Frunzişul verde se legăna deasupra scheletelor negre ale trunchiurilor. Se plimbară pe malul lacului şi , pentru prima oară de foarte multă vreme, Alis simţi că trăieşte, că se află în prezenţa unei fiinţe întregi şi adevărate.
              Cumpărară porumb şi, aşezându-se pe iarba de la marginea apei, aruncară boabe lebedelor-fantome. Spectre de trecători erau puţine aici, doar cât să dea locului un aer de viaţă iluzorie - bătrâni, mai ales, care-şi târau anevoie paşii, văzându-şi nestingheriţi de plimbarea lor zilnică, în ciuda titlurilor din ziare.
-Îi vezi ? se încumetă în cele din urmă Alis să întrebe. Vezi ce şterşi şi cenuşii sunt ?
              El nu înţelese, nu realiză sensul cuvintelor ei, se mulţumi să ridice din umeri. Prudentă, ea se feri să se aventureze mai departe pe terenul acesta periculos. Se ridică şi privi îndelung orizontul unde vântul spulbera trâmbele de fum.
-Cinăm undeva ? întrebă el.
              Ea se întoarse căci se aşteptase să-l audă spunând asta şi reuşi să schiţeze un zâmbet timid, deznădăjduit.
-Da, răspunse.
              Ştia ce-i va cere în schimb dar dorea acest lucru şi de aceea-i fu silă de ea însăşi., silă şi teamă că el o va părăsi, deseară sau, poate, mâine. Nu ştia ce-ar fi putut spune sau ce -ar fi putut face pentru a-l împiedica s-o părăsească, nu ştia decât că el va pleca, negreşit, în clipa în care îşi va da seama că nu-i întreagă la minte.
              Nici măcar părinţii ei nu fuseseră în stare să o suporte – la spital, nu veniseră s-o vadă decât la-nceput de tot, apoi doar când erau în vacanţă, apoi deloc. Nu mai ştia unde locuiau.
              Îşi amintea de băiatul din vecini, care se înecase. Le spusese c-o să se-nece. Le-o spusese plângând în hohote. Tot oraşul zisese că ea l-a împins în apă.
              Alis nebuna.
              Fantasme, declaraseră medicii. Nu-i periculoasă.
              Îi dăduseră drumul. Existau şcoli speciale, şcoli de stat.
              Şi, din când în când... spitale.
              Sedative.
              Pilulele roşii ! Le uitase acasă. Palmele îi asudară instantaneu. Uitase pilulele care o făceau să doarmă, pilulele care alungau visele. Strânse cu putere din buze, luptând contra panicii; nu, nu va avea nevoie de ele - cât timp nu era singură, nu va avea nevoie de ele. Îl prinse de braţ pe Jim şi, cu un straniu sentiment de securitate, urcă alături de el treptele ce duceau în stradă.
              Se opri brusc.
              Incendiile se stinseseră.
              Peste ruinele hâde, cu găuri în loc de ferestre, se înălţau clădiri-fantome. Printre mormanele de moloz se mişcau năluci abia desluşite. Jim o trase dar picioarele nu vrură să-i dea ascultare; se poticni iar şi Jim o privi mirat şi-o cuprinse cu braţul.
-Tremuri, observă el. Ţi-e frig ?
              Ea făcu ''nu'' cu capul, se strădui să zâmbească. Incendiile se stinseseră. Încercă să considere faptul ca pe-o schimbare de bun augur. Coşmarul luase sfârşit. Îşi ridică ochii spre chipul real al bărbatului de lângă ea, îl văzu sincer îngrijorat şi zâmbetul ei se transformă aproape într-un răs vesel.
-Mi-e foame, spuse ea.
              Intrară la Graben şi se eternizară la una din mese. Nu erau deloc ''genul casei'', el cu haina lui ponosită, ea în jerseul care îi atârna la coate şi-n spate; clienţii-fantome erau bine îmbrăcaţi şi le aruncară priviri dispreţuitoare, iar chelnerul îi instală într-un colţ de lângă uşă, ca să fie cât mai puţin vizibili. Pe mesele imateriale se vedeau farfurii ciobite şi crăpate; prin gaura din tavan, stelele scânteiau rece deasupra candelabrelor sparte.
              O ruină. O ruină îngheţată, tăcută.
              Alis îşi roti calmă privirea. Se putea trăi şi printre ruine, de vreme ce nu mai erau incendiile.
              Iar în surâsul lui Jim nu mai desluşea nici o urmă de milă, ci doar o disperare aprigă, surdă pe care ea o înţelegea atât de bine. Jim, Jim care cheltuia mai mult decât îşi putea permite aducând-o la Graben, un loc în care ea nu sperase să pună vreodată piciorul. Jim care-i spunea, fără să fie prea original, că-i frumoasă. I-o spuseseră şi-alţii. Îi fu puţintel ciudă că era atât de banal, tocmai el, cel în care hotărâse să aibă încredere. Zâmbi trist când el rosti complimentul, apoi de încruntă, apoi, temându-se să nu-l jignească tristeţea ei, zâmbi iarăşi.
              Alis nebuna. Dacă nu va avea grijă, Jim îşi va da seama şi-o va părăsi chiar în seara asta. Încercă să pară voioasă, făcu un efort să râdă.
              Şi în aceeaşi clipă, muzica din restaurant amuţi şi la celelalte mese toate zgomotele încetară şi difuzorul începu să lanseze un apel stupid.
''În adăposturi... în adăposturi... în adăposturi...''
              Ţipete, scaune răsturnate.
              Alis se lăsă moale în scaun, simţi mâna lui Jim, rece, osoasă, trăgând mâna ei, îi văzu chipul speriat, buzele articulând numele ei în timp ce o cuprindea în braţe şi o trăgea după el, silind-o să fugă.
              Şi atunci înţelese.
-Nu ! strigă, trăgându-l de braţ.
              Trupuri abia întrezărite îi împungeau din toate părţile către uşă, către distrugere.
-Nu ! ţipă ea din nou, insistent.
              El cedă siguranţei subite din glasul ei şi-o prinse de mână şi începu să fugă cu ea contra puhoiului mulţimii. În timp ce sirenele răspândeau nebunia în noapte, fugiră împreună, pe căi văzute numai de ea, printre ruine.
              La Kingsley. Mese abandonate cu mâncarea încă pe ele, uşi întredeschise, scaune răsturnate. Mai departe, în spate, în bucătărie, apoi jos, şi mai jos, în pivniţa rece, cufundată în beznă, departe de flăcări.
              Nimeni nu veni după ei. Într-un târziu, pământul se cutremură din străfunduri, adânc, atât de adânc şi departe, încât zgomotul nu ajunse până la ei. Sirenele amuţiră pentru totdeauna.
              Zăcură în întuneric, încleştaţi unul de altul, tremurând, ascultând ceasuri în şir mugetul incendiilor care făceau prăpăd deasupra lor. Din când în când fumul pătrundea până la ei şi-atunci le dădeau lacrimile şi-i ustura nasul. În mai multe rânduri, auziră tunetul zidurilor care se prăbuşeau făcând să vibreze subsolul, când mai departe, când mai aproape dar adăpostul lor rămase intact.
              Şi dimineaţa, cu mirosul incendiilor plutind încă în aer, se târâră afară, la lumina posomorâtă a zilei.
              Ruinele erau tăcute, încremenite. Clădirile-fantome redeveniseră solide dar nu mai erau clădiri, ci doar nişte chilii sparte. Stafiile dispăruseră. Cele mai stranii însă erau incendiile, unele reale, altele nu, flăcări jucând deasupra cărămizilor negre şi reci, stingându-se încet, în tăcere.
              Jim înjură cu glas înfundat, înjură iarăşi şi iarăşi, apoi începu să plângă.
              Când Alis îşi ridică privirea spre el, ochii ei erau uscaţi căci îşi plătise demult tributul de lacrimi. Şi ascultă ce-i spunea: că trebuie să facă provizii, că trebuie să plece din oraş – amândoi.
-Bine, rosti ea.
              Apoi îşi încleştă dintr-o dată buzele şi închise ochii: chipul lui Jim începuse să... Când redeschise ochii, văzu acelaşi lucru: o transparenţă subită, ca şi cum sângele ar fi încetat brusc să-i mai curgă prin vene. Alis începu să tremure. El o scutură, privind-o în ochii deznădăjduiţi.
-Ce este ? Strigă. Ce nu-i în regulă ?
              Nu putea, nu voia să-i spună. Îşi aminti iar de băiatul care se înecase, de celelate stafii. Cu o smucitură, se smulse din mâinile lui şi o luă la fugă printre dărâmăturile care în dimineaţa aceasta erau solide, reale.
-Alis ! urlă el în timp ce fugea după ea.
-Nu ! străgă ea deodată.
              Se întoarse, dădu cu ochii de zidul instabil, văzu cascada de cărămizi. Făcu un salt înapoi, se opri, incapabilă să-şi continue goana. Întinse braţele ca să-l avertizeze, să-l facă să se oprească – braţele ei solide, reale.
              Cărămizile se prăvăliră, vuind. Un nor gros de praf acoperi totul.
              Rămase nemişcată, cu braţele atârnând moi. Apoi îşi şterse praful şi funinginea de pe faţă, se întoarse şi plecă mai departe, cu paşi înceţi, mergând prin mijlocul străzilor moarte.
              Deasupra se adunau nori grei de ploaie.
              Îşi văzu liniştită de drum privind picăturile care cădeau pe asfaltul crăpat şi pe care încă nu le simţea.
              După câteva clipe începu să plouă. Ruinele deveniră reci, îngheţate.
              Se plimbă pe malul lacului mort, printre copacii arşi. În ruinele restaurantului Graben găsi un şirag de diamante şi-şi făcu un colier.
              A doua zi, când un jefuitor o alungă de lângă provizia de alimente, zâmbi. Omul arăta ca o stafie şi ea, râzând din locul unde se căţărase şi unde el nu cuteza să se urce, îi spuse cum arăta.
              Iar mai târziu, după ce spusele i se adeveriră, se întoarse la ascunzătoare şi-şi făcu sălaş printre ruinele pustii, care nu mai ascundeau nici o ameninţare şi nici un coşmar, cu şiragul ei de diamante şi de zile viitoare ce aveau să fie, toate, ca astăzi.
              Se putea trăi şi printre ruine, de vreme ce nu mai erau incendiile.
              Iar stafiile se făcură nevăzute: aparţineau trecutului.  


                                    (C.J. CHERRYH ,''INCENDIILE'',''CASANDRA'')    
                                           -traducere de ION DORU BRANA- 
                                (https://ro.wikipedia.org/wiki/C._J._Cherryh )
                               (https://en.wikipedia.org/wiki/Cassandra_(short_story) )

Randunici 4






          

            

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... sper că a fost o lectură plăcută ! 

sursa desenului - rândunica:

vineri, 26 ianuarie 2018

jurnalul (234)


Astăzi ... vineri 26 ianuarie, orele 21.36
Am ... ajuns la ora serii când am terminat activitatea zilei de joi, îmi pregătesc mai din timp pagina de ''jurnal'' şi ascult la tv-ul lui ticuţu... la debutul emisiunii de la ''Jocuri de putere''-RealitateaTv, am râs - până m-am înecat aproape de râs şi am tuşit ceva până m-am liniştit privind filmuleţul-parodie... continui să scriu şi astă seară - vineri - pentru a completa pagina de ''jurnal''...  
Gândurile ... mi se duc la perioada când, tare tânără, mi-aş fi dorit o altă ordine în viaţă: să am banii de pensie la tinereţe şi să pot călători prin lume (să descopăr tot ceea ce mi-ar fi plăcut...) şi să muncesc la bătrâneţe (când nu voi mai avea ce descoperi prin lume)...
Am reuşit ... să mă detaşez de tot ce a însemnat viaţa mea dinainte de acum 4 ani ! m-am ''rupt'' de tot şi de toate - restart ! cercul meu de zi de zi, este gospodăria, casa: de la prima oră a zilei până a doua zi dimineaţa...  
Recunosc ... că sunt tipicară, zic eu că în sensul bun !
Bucătăria ... a fost ''ocupată'' de mine toată săptămâna: preparat focul (dimineaţa şi seara), pregătit micul dejun, pregătit mâncarea zilei... pentru că îi place să se plimbe mult şi nu prea are pe unde, pe mami am responsabilizat-o cu cumpărăturile la magazin, cu lista de necesităţi şi căruciorul (de cumpărături) ! Puiu intră în panică şi o aşteaptă îngrijorat, iese împreună cu mine s-o întâmpinăm şi să o ajutăm la descărcat cumpărăturile, el mirosind totul (trebuie să ştie tot !)...
Sunt ... în bluza de pijama, ciorapii lungi şi groşi... stau în pătuţul meu, cu picioarele goale, în faţa leptopului... scriu - după ce am terminat focul de încălzit noaptea ! - încercând să finalizez pagina de ''jurnal'' ! 
Puiu ... a avut şi el program special: aproape la o jumătate de oră, a ieşit afară ca să vadă ce fac eu lângă atelier, m-a pupat, a mirosit toţi pomişorii parcă numărându-i... venea împreună cu mami, ce îmi aducea cafeluţă (nu mai ştiu câte rânduri de cafeluţe !), apoi pleca iar în casă tot cu mami, mai dormea puţin, apoi iar pe la mine... 
Weekendul ... acesta va fi cald - atât cât s-o putea ! bine ar fi să nu plouă - să pot termina şi eu activitatea de la atelierul lui ticuţu...
Pe lângă munca ... obişnuită, am primit un ajutor neaşteptat: fiind vremea frumoasă, vecinul - de la a doua casă de lângă noi - a tăiat pomii (cred că s-a supărat pe ei...) şi i-a dat afară din curte - şi, întrebat, ne-a spus că ni-i dă nouă... deci, brusc, exact ca 2 furnicuţe (aproape termite...) am transportat totul în curtea noastră (dar au rămas nedepozitaţi) şi a doua zi a nins... la două zile după această activitate, după amiază, vecinul de lângă noi, m-a chemat la o discuţie, la gard şi m-a anunţat că, dacă vrem, pot să merg în curtea lui, să arunc peste gardul nostru pomii pe care i-a tăiat şi el...şi iarăşi am zis:''action !'' (ca şi cum am avea un buton de activare...)... am reuşit, înainte de înserare, să arunc peste gard toţi pomii tăiaţi (trunchiuri cu crengi şi crenguţe...) de s-a mirat şi vecinul, zicând că el i-ar fi aruncat în 3 zile... apoi am cărat totul din spaţiul micii grădiniţe de lângă poarta mare şi am depozitat totul ordonat în micuţa curte a lui Puiu, mami a greblat... la căderea seii, era curat de parcă nu aruncasem nimic peste gard ! sinceră să fiu, când am transportat şi depozitat final pomii tăiaţi, m-am întrebat singură cum am reuşit să-i arunc peste gardul de 1,8 metri înălţime... şi apoi, zi după zi, am transportat pomii, am curăţat trunchiul - pe care i-am depozitat la adăpost, crenguţele le-am mărunţit (mami fiind distribuită în rolul furnicuţei ce preia crenguţele mărunţite şi le aşează ordonat în cutii de carton)... în viitorul apropiat voi avea mult de tăiat la trunchiurile mai mari (depozitate acum spre a fi uscate)... mai am câteva de crenguţe, pentru mâine... astăzi, după amiază, am primit un telefon - credeam că m-a uitat... - şi am cumpărat aproape o tonă de stejar (domnul nu mai avea mai mult fiind iarnă...) deci m-am ''asigurat'' cu o rezervă bună de lemne (în caz că iarna va coborâ spre martie...) dar şi cu muncă multă iar ! 
Sunt bucuroasă ... că am reuşit - cu ajutorul Bunului Dumnezeu ! - să mai fac rost de provizii pentru foc !  
Nu am fost ... şi nu sunt o persoană cultivată dar, dragostea mea pentru istoria adevărată, a fost şi este mare ! de aceea trebuie să recunosc aici cât de mult l-am admirat şi respectat pe domnul Neagu Djuvara - ori de câte ori apărea la tv (pe orice canal tv...) îi sorbeam cuvintele şi mă uimea cu conexiunile realizate în timpul istoric!  noroc că există internetul şi voi mai putea să-i ascult monumentala gândire - interviul acesta mi-a plăcut cel mai mult: 

... din tot sufletul meu: Dumnezeu să-l odihnească în pace !  

miercuri, 24 ianuarie 2018

trece Milcovul...

            24 ianuarie 1858
            Fie ca domnia ta să însemneze pace şi dreptate''

               Crăciunul anului 1858 venise cu zăpadă şi ger şi cu bucate alese, ori mai puţin alese, pe mesele oamenilor. Adusese, de asemenea, nădejdi noi pentru unii şi îngrijorări vechi pentru alţii.
-O să ne ia moşiile, se auzeau plângeri.
-Încă nu s-a văzut în ţara asta astfel de nelegiuiri... dar dacă o fi să fie...
               Cineva a venit cu o altă veste:
-Se spune că Poarta o să-l mazilească pe caimacam şi că o să avem un domn nou.
-Încă nu se ştie... Nici Alexandru Ghica nu mai este la Bucureşti; a pus turcul trei caimacami.
-Poate că e mai bine aşa; o lege este mai bună dacă e rânduită de trei oameni... sau, ştiu eu, poate că e mai rău, căci acum trebuie să fure trei, nu unul. Şi cui îi ard călcâile după domnie ?
-Nu ştiu... unii vorbesc de Barbu Ştirbei, alţii de Gheorghe Bibescu; au mai fost şi înainte.
-Dar la Iaşi cum stau lucrurile ?
-La Iaşi treaba e mai încurcată. Se vorbeşte că ar fi vreo zece sau chiar doisprezece candidaţi.
-Ies domnii ca ciupercile după ploaie. Bun lucru mai este domnia în ţara asta de aleargă atâţia boieri după ea !
-Prea mulţi candidaţi pentru un scaun pe care turcul îl dă cui vrea el.-Poate că n-o să mai fie aşa...
-Nu ştiu dar cred că o să sosească ele şi alte vremuri. Să pună domn pe cine vor ei, dar numai pe Mihalache Sturdza şi nici pe feciorul lui, Grigore, să nu-i aducă în scaun... e ţara sătulă pe un veac de aşa domnie.
-Nu în van le zice norodul ''strigoii''. Cunoşteam jafurile tatălui; să ne ferească cel de sus de ale fiului, că dacă Mihalache ne-a bătut cu biciul, Grigoriţă ne-o bate cu scorpionul. Nu uitaţi voi, oameni buni, Grigoriţă zănatecul a slujit în armata turcului, luând nume turcesc, căci se chema atunci Muhlis paşa...
               Şi aşa, pretendenţii candidau, ori se retrăgeau în favoarea altora, sau se alegeau singuri ahtiaţi de pofta domniei, în timp ce ţara aştepta un domn a cărui ureche să se plece puţin şi spre suspinele şi necazurile cele multe ale ei. S-a gândit ţara la un domn nou, s-a gândit şi partida unioniştilor şi s-a gândit şi adunarea electivă. Dar domn n-au ales şi nici nu se putea alege, căci nu era o singură tabără, ci mai multe. Au renunţat unii la domnie, alţii au renunţat la a mai lua parte la şedinţe, sătui de atâta vorbă. Trecuse şi revelionul cu petrecerea lui şi nimeni nu ştia cine va fi noul domnitor.
               A venit ziua de 3 ianuarie şi seara adunarea electivă trebuia să se întrunească iarăşi. Cuza spusese:
-Poate fi oricine, numai să nu fie Mihalache sau Grigore.
-Un Sturdza, precizară fraţii Rosetti, cumnaţii săi, ar însemna prigoană şi exil pentru mulţi. Tu mergi cu noi ?
-Unde ?
-La Costache Rolla... ţinem şedinţă în sala de istorie naturală, în sala ''elefantului''.
-E adevărat, ne zbatem de zece zile şi nimeni nu ştie nimic, căci nu putem cădea de acord asupra unui om... mă tem că Poarta o să se sature de atâta vorbărie şi o să-şi bage iarăşi 
nasul şi nu-i bine, măi Costache.
-Toţi spunem că nu-i bine dar asta e situaţia.
-Du-te şi tu, interveni Elena. Un vot atârnă greu într-o împrejurare ca asta; alegeţi pe moş Costache.
-Moş Costache e bun dar eu nu vreau să mai aud de nimic. Mă duc oriunde, numai după elefanţi şi năluci nu mă duc.
-Noi mergem.
-Eu nu, eu merg la teatru; astă seară joacă Matei Millo... Elena, tu mergi ?
-Du-te singur, Alexandre, eu mă simt obosită... nu-ţi face probleme din cauza mea, se scuză ea.
               Au ieşit împreună, iar în capătul uliţei mari se despărţiră. Cuza a urcat spre Copou la teatrul cel nou, fraţii Rosetti au coborât spre casa lui Costache Rolla. I-au găsit în plină discuţie, însă de data caesta mai potoliţi căci în cearta pentru domnie rămăsese Costache Negri şi Lascăr Catargi. Fiecare avea un program al său; primul era de partea ţărănimii aşa cum fusese toată viaţa, Catargi de partea moşierilor.
               A vorbit Catargi în numele partidei sale:
-Noi nu-l putem vota pe domnul Negri fiindcă în ziua când ar ajunge domn ne-ar lua pământurile şi le-ar împărţi ţăranilor.
               A zâmbit moş Costache şi a tăcut. Dar Kogălniceanu nu s-a putut abţine:
-Nici noi nu-ţi putem da voturile, domnule Catargi; în ziua când vei fi domn, ne vei trimite peste graniţă pe toţi care suntem pentru împroprietărirea ţăranilor . Şi în semn de protest pentru o asemenea alegere, daţi-mi voie să părăsesc sala, lucru pe care-l făcu de îndată.
-Nu ne rămâne decăt să plecăm şi noi, spuse cineva.
-...sau să trecem de partea lui beizadea Grigoriţă, dacă nu ne înţelegem.
               Bine inspirat, Costache Rolla încuie toate uşile zicând cu hotărâre şi autoritate:
-Nimeni nu va ieşi de aici până nu alegem pe noul domn. Râde ţara de noi, domnilor... s-a vorbit destul, e vremea să trecem la fapte.
              Colonelul Pisoschi socoti că e potrivit să-i intimideze pe cei de faţă şi-şi scoase pistolul care străluci alb în lumina lămpilor:
-Deajuns, domnilor... veţi trece peste cadavrul meu dar nu şi peste mine. Am venit să-l alegem pe noul domn; ei bine, noul domn pe care-l aşteaptă ţara să fie tocmai acela care lipseşte dintre noi acum: colonelul Alexandru Ioan Cuza.
               Cuza ! Tocmai Cuza care nu râvnise şi nu nădăjduise atât de sus şi care nu făcuse nimic pentru a ajunge aici. Dar odată rostit numele lui, propunerea se impuse cu autoritate căci Cuza nu era nici de partea ţăranilor şi nici de partea moşierilor, iar demisia din funcţia de pârcălab şi firea şi prietenia sa cu consulul Franţei erau pe placul celor mulţi.
-Să se pună la vot, ceru Alecsandri.
               Erau prezenţi 25 de membri. Făcându-se numărătoarea, Costache Negri avea 11 voturi, Cuza 8; restul era fără importanţă.
-Urmează al doilea scrutin, anunţă bardul de la Mirceşti...
               Acum Cuza obţinu 20 de voturi şi Mavrogheni 5.
               Aşadar, moş Costache se retrăsese numai spre a se putea alege noul domn. Şi el era ales. Sala izbucni în aplauze.
-Şi acum, ultimul scrutin.
               Cuza 19 voturi, moş Costache 6.
               Cei de faţă, prinşi de emoţie şi bucurie, strigară în plină noapte:
-Trăiască domnul nostru Alexandru Ioan Cuza... trăiască Unirea... trăiască România...
               Fraţii Rosetti alergară într-un suflet acasă, trezind-o pe Elena din somn:
-Bucură-te, doamnă a Moldovei lui Ştefan.
               Vestea era prea mare spre a nu fi şi adevărată. Emoţionată şi cu ochii în lacrimi, Elena şopti:
-Ajută-mă, Doamne, să fiu vrednică de vrednicia cu care ţara m-a încununat în noaptea aceasta.
               La rândul său, colonelul Pisoschi alergă după Cuza şi, după ce-l îmbrăţişă, luând poziţie de drepţi, spuse:
-Să ne trăieşti, măria ta, şi vrednică să-ţi fie domnia precum a slăvitului voievod de la Putna.
               A zâmbit a glumă Cuza şi i-a răspuns:
-Ce zici tu, Alexandre ? De domnie îmi arde mie ? Uite, am în buzunar numai cinci lei, în timp ce ''strigoii'' care dorm pe lăzile de aur au o armată de slugi şi nu ştiu câte moşii... ştii, gluma e bună... ce-aţi făcut ?
-Te-am ales pe tine... atât... şi apoi, la ora asta nu se poate glumi cu treburile ţării.
-Apoi, dacă e aşa, atunci grea povară aţi pus pe umerii mei dar nici o povară nu e mai 
dulce ca dragostea de ţară.
               Cum după cel de-al treilea scrutin se semnase procesul verbal privind alegerea lui Cuza, în plină noapte şi de unul singur, Alexandru Beldiman porni spre casa lui Kogălniceanu pe care-l trezi din somn.
-Cine e alesul ?
-Ghiceşte...
-Mihalache Sturdza ?
-Nu...
-Grigoriţă ?
-Nu...
-Doar n-ş fi Lascarache !
-Nici el.
-Dacă nu e nici unul din ei, atunci dă-mi hârtia s-o semnez.
               Aflând apoi pe cine ales, cuprins de emoţie, rosti:
-A fost ales cel mai bun dintre noi... trăiască domnul Moldovei, şi-l îmbrăţişă bucuros pe Beldiman.
               Când Cuza se întoarse în căminul său de pe uliţa mare, Elena, peste fire tulburată, îl întâmpină cu braţele deschise, plângând de teamă şi de bucurie:
-De astăzi începe o nouă viaţă, măria ta; să fim vrednici de încrederea pe care ţara ne-a arătat-o.
-E o povară grea, Elena; mă întreb: voi fi eu în stare să-i dau ţării tot ceea ce ea ne cere în ceasul acesta ?
-Dragostea de ţară te va ajuta, Alexandre... iar eu voi fi alături de tine şi la bine şi la rău.
               În ziua de 5 ianuarie, în ciuda gerului Bobotezei, cetatea de scaun a Moldovei bătu cu un singur clopot pentru marele ideal căutat de veacuri. Mulţimea, cuprinsă de un entuziasm rar, scanda numele lui Cuza şi prinsă într-un dans uriaş, juca fericită ''Hora Unirii'', scrisă cu trei ani în urmă de Vasile Alecsandri. Odată cu bătrânul Iaşi se bucura Moldova întreagă, căci în ziua aceea Adunarea alesese pe Cuza ca domn al ţării: din 48 de membri, 47 votaseră pentru Cuza, căci el, potrivit legii, nu putea vota. În schimb, votase pentru el şi partida Sturdzeştilor dar cu alte nădejdi, fireşte.
               Odată ales, Cuza depuse legiuitul jurământ. Cuprins de emoţie, glasul său vibra cu o rezonanţă nouă în faţa deputaţilor care scriau atunci o pagină de neuitat în istoria ţării:
               ''Jur în numele prea sfintei Treimi şi în faţa ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele patriei, că voi fi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi, şi în toate, uitând toată prigoana şi ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a urât şi pe cel ce m-a iubit, neavând dinaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei române. Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie întru ajutor...''
               În numele deputaţilor a vorbit Mihalache Kogălniceanu. A fost o cuvântare electrizantă, o pagină memorabilă din istoria noastră pe care Cuza o asculta copleşit de emoţie.
               ''Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare s-a înălţat însăşi naţionalitatea română... la legi noi, om nou. O, Doamne ! Mare şi frumoasă îţi este misia... fă ca legea să înlocuiască arbitrarul, fă ca legea să fie tare, iar tu, măria ta, ca domn fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu cei pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi... porţi un nume frumos şi scump, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăieşti dar, mulţi ani ca dânsul şi să domneşti ca dânsul...''
               În piaţa palatului şi pe uliţa cea mare a oraşului, mai bine de zece mii de oameni se îmbrăţişau şi se prindeau fericiţi în dansul Unirii. Chemat de clopotul cel mare de la mitropolie, oraşul a ţinut să fie de faţă; căci nu era casă să nu se bucure şi să nu creadă în Unire. Negustorii de dincoace şi de dincolo de barieră au tras obloanele şi au pornit acolo unde se înscria o pagină nouă în istoria ţării. Îşi prinseră mari cocarde tricolore în piept şi în mâini ţineau flori sau steaguri, iar văzduhul se cutremura de atâta urale. Bătrânii, cu lacrămi în ochi, priveau de la ferestrele caselor, neputându-se amesteca în această uriaşă mare de capete. În faţa bisericii Sfântului Spiridon, câţiva tineri se certau de zor:
-Lăsaţi-mă, măi oameni buni, să trag şi eu clopotul pentru măria sa; am venit tocmai de la Soleşti pentru o treabă ca asta şi ar fi mare păcat să nu mă bucur şi eu.
-Şi ce, nu te lăsăm noi să te bucuri ? au răspuns ceilalţi.
-Ba da, dar vreau şi eu să trag clopotul ăsta... prea sună frumos, a stăruit el.
-Apăi, dacă e pă aşa, ţine, neică, şi trage-l, dar tare, să ştie măria sa că ţara-i fericită toată de ziua aceasta.
               Vreme de patru zile şi patru nopţi seara la lumina torţelor şi opaiţelor – oraşul a fost în sărbătoare. Un porumbel alb se opri din zbor şi se aşeză pe frontonul din mijloc al palatului. Din când în când zbura, rotindu-se deasupra mulţimii, ca şi cum ar fi vrut să le aducă un mesaj, pentru a reveni apoi la locul său. Venise un porumbel alb şi oamenii n-au uitat, aşa cum nu uitaseră că porumbelul din arca lui Noe anunţase sfârşitul potopului. Satisfacţia lor era mare şi, dacă l-ar fi putut prinde atunci, i-ar fi făcut loc în palatul lui Cuza Vodă.
               Alecsandri se grăbeşte să-şi anunţe fratele, pe Iancu, care se afla la Paris: ''A-ţi spune entuziasmul produs de această alegere e imposibil. Bucuria de a fi scăpat de cei doi Sturdza a fost aşa de mare, încât populaţia oraşului s-a dedat la adevărate nebunii. Mase de oameni, purtând torţe şi transparanţe alegorice, parcurgeau străzile strigând: trăiască principile, trăiască deputaţii ! Jos strigoii, moarte lui Mihalache Sturdza.
               Aflând despre cele petrecute la Iaşi, Bucureştii au jubilat, iar telegramele presei şi ale comitetului electoral au aprobat şi salutat pe noul domn şi pe fraţii lor de dincolo de Milcov. Românii din Ardeal au tresărit şi ei şi noi nădejdi le încolţiră în inimi. ''Gazeta Transilvaniei'' nu numai că-şi informă cititorii despre cele ce se întâmplau dincolo de Carpaţi dar acum tipărise pe toată pagina întâia chipul lui Cuza Vodă.
               S-a bucurat şi Cocuţa Vogoride dar nu şi fostul caimacam şi nici Mihalache Sturdza, care s-a întristat auzind că norodul s-a răzvrătit împotriva sa. Şi socotind că e mai cuminte aşa, ştiind el ce poate însemna nebunia lumii şi judecata năpăstuiţilor, s-a strecurat în taină, la vreme de noapte, dincolo de Tutova, iar Grigoriţă şi-a înăbuşit amarul în a petrece de unul singur în iatacul său lipsit de glorie şi nădejde, dar plin de venin şi ocară.
               Însă nebunia aceasta abia începuse, căci de la Iaşi avea să se mute acum la Bucureşti.
               Dacă la Iaşi, în lupta pentru domnie intraseră şi tatăl şi fiul, la Bucureşti, disputa avea loc între fraţi, deşi cu nume deosebit. Cei doi candidaţi erau Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei. Unioniştii nu voiră să ştie de nici unul dintre ei şi, a doua zi după alegerea lui Cuza, cei de la Iaşi luară calea spre Bucureşti cu poruncă de seamă:
-Unirea Principatelor e reală numai dacă avem un singur domn... faceţi ca acest domn să fie Cuza.
               N-a fost uşor căci fiecare pretendent îşi avea partida sa. Nu ceda nimeni şi nu renunţa nimeni. Fiecare voia să-şi impună punctul său de vedere într-o tensiune continuă care a însemnat insultă şi ameninţare, pe faţă sau în taină. Şi asta, vreme de mai bine de două săptămâni. Aşa i-a găsit şi seara de 23 ianuarie când s-au întrunit iarăşi în sala hotelului ''Concordia'' de pe strada Smârdan, numită pe atunci strada germană. A fost o şedinţă scurtă şi poate, tocmai de aceea, hotărâtă mai mult ca oricând să aleagă pe noul domn. Dimitrie Ghica, până atunci şi el candidat, dându-şi seama că nu are nici o şansă, îşi retrage candidatura. Cum nu-i erau pe plac nici Ştirbei, şi nici Bibescu, şi cum căzuse de acord cu unioniştii de la Iaşi, fără nici un echivoc – ba chiar cu mult entuziasm – spuse celor de faţă:
-Unirea Principatelor nu e reală dacă avem un singur guvern, ci numai dacă avem un singur domn... faceţi domniile voastre, cinstiţi deputaţi, şi alegeţi pe Domnul Moldovei.                       Propunerea lui Ghica venise la timp, căci, într-un fel ea stingea neînţelegerile dintre conservatori şi partida naţională a unioniştilor. De aceea, acceptară fără nici o obiecţiune şi hotărâră să se păstreze în taină numele lui Cuza până a doua zi când avea loc şedinţa Adunării Elective.
               Nu se ştie în ce măsură cei de faţă vor fi păstrat secretul dar se ştie că fiecare a lucrat ca domnul Moldovei să fie şi al lor. Şi pentru asta au lucrat şi cei mai bine de cincizeci de mii de oameni ce se aflau a doua zi pe Dealul Mitropoliei şi prin împrejurimi. Având în vedere că în ziua aceea măcelarii şi tăbăcarii prea îşi ascuţeau cuţitele în mod semnificativ, se pare că dacă Adunarea deputaţilor ar fi ales pe altcineva, n-ar fi sfârşit bine. De altfel, Ion Brădeanu luase hotărârea cu cei deafară, având să folosească o batistă albă – dacă era ales Cuza – sau una roşie – dacă era ales altcineva.
               Tânărul Vasile Boirescu luă cuvântul pe care şaizeci şi patru de deputaţi îl ascultară, din ce în ce mai impresionaţi, din ce în ce mai convinşi de flacăra Unirii:
-Pentru ce suntem împărţiţi în două câmpuri ? Pentru ce ne numim noi şi voi ? Ori nu avem toţi aceeaşi patrie ? Ori nu suntem toţi fiii aceleiaşi mame ? De ce să nu zicem noi, românii? Nu avem toţi aceeaşi iubire, nu avem toţi aceleaşi sentimente pentru mama noastră comună ? Care este mărul discordiei dintre noi ? Acest măr de discordie să nu-l ascundem, este domnia. Cine va fi domnul ?... toţi suntem români şi nimeni nu voieşte răul ţării sale... ca să ne unim toţi asupra aceluiaşi candidat nu este posibil... dar a ne uni asupra unui principiu, ne putem uni, mai ales când acest principiu este Unirea... a ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni şi asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei. Să ne unim ca fraţi asupra acestui nume şi posteritatea ne va binecuvânta şi ţara ne va întinde mâinile.
-Să se supună la vot, cerură participanţii cu entuziasm.
               Iar când se făcu numărătoarea voturilor, toate şaizeci şi patru de buletine purtau numele lui Cuza. Sala a izbucnit în aplauze. Unirea era înfăptuită.
               Pe o fereastră ce da în curtea mitropoliei, o batistă albă flutura în văzul tuturor... la Iaşi zburase un porumbel alb... Ca la o poruncă, venită din negura vremurilor, mulţimea rosti cu un singur glas:
-Trăiască Cuza Vodă !
               Clopotele mitropoliei, şi apoi ale tuturor bisericilor, prinseră a suna vestind lumii pe noul domn. Fanfarele începură a cânta laolaltă cu tarafurile de lăutari, prinzându-i pe toţi în ''Hora Unirii'', într-un dans uriaş, de neînchipuit şi de necrezut. Tineri, bătrâni, bărbaţi şi femei plângeau de bucurie şi se îmbrăţişau strigând: ''Vivat Unirea !''
               Seara o telegramă sosi la Iaşi:''Azi 24 ianuarie 1859 Adunarea Electivă din Valachia... a ales pe alteţa voastră în unanimitate. Adunarea generală salută pe prinţul său cu respect şi dragoste şi-l invită să ia guvernarea ţării... Nifon, mitropolitul Ungro-Valachiei...''
               Telegrama îi produse lui Cuza satisfacţie dar şi nelinişte gândindu-se la 
responsabilităţile ce îi incumbă de aici înainte.-Cheamă-ţi sfetnicii, măria ta, rosti doamna ţării.
               Nu mai avea rost să-i cheme căci cei mai de seamă se şi înfăţişară:
-Fii mândru, măria ta... de acuma una suntem şi după domn, nu numai după neam şi limbă, zise generalul Costache Milicescu, ministru de război.
-Da, domnule ministru, una suntem dar grele treburi ne aşteaptă.
-O ! Măria ta, dacă am înţelege toţi importanţa zilei de astăzi ! Visul de totdeauna al românilor de pretutindeni s-a împlinit... pentru el a luptat Mircea, pentru el a murit Mihai Vodă pe Câmpia Turzii... să fim vrednici de ziua aceasta şi ţara de mâine ne va binecuvânta şi ne va încărca cu lauda şi recunoştinţa ei... să ne trăieşti, măria ta, primeşte să fii domnul Principatelor căci Unirea numai aşa este deplină...
               A doua zi o telegramă porni de la Iaşi:''Mulţumesc Adunării Elective din Valachia pentru votul său de încredere. Declar că primesc cu mândrie şi cu recunoştinţă titlul de domnitor al Valachiei...''
               Afară mulţimea aclama pe domnul Unirii, cu acelaşi entuziasm şi elan al zilelor din urmă. O delegaţie alcătuită din cinci deputaţi reprezentând Valachia, sosi la Iaşi şi se prezentă la Cuza. În numele ei, Costache Rosetti rosti scurt şi emoţionat:
-Primeşte,ales al României, odată cu coroana Munteniei pe care am venit să ţi-o aducem, şi inimile a două milioane şi jumătate de români ce ne-au însărcinat să ţi-o oferim cu dragoste şi respect şi să te încredinţăm că atâta vreme cât vei purta steagul Unirii al Naţionalităţii, al libertăţii şi al dreptăţii, muntenii ca şi moldovenii te vor urma ca un singur om...
               Demn şi vădit mişcat de cele ce auzea, Cuza căuta peste veac la destinul ţării în care începea o epocă nouă. Cumpănind actul Unirii în lumina viitorului şi în măreţia clipei prezente, el rosti primul cuvânt al ţărilor unite şi cuvântul acesta vibră cu o rezonanţă necunoscută:
-''În ochii mei, actul ce l-aţi desăvârşit, domnilor deputaţi de peste Milcov, este triumful unui principiu ce viază cu tărie în inimile românilor, principiul frăţiei româneşti. El ne-a scăpat de pieire în trecut, el ne reînvie în timpul de faţă, el ne va duce la bine şi la viitor. Să trăiască dar frăţia românească. Să trăiască Principatele Române !...''
               Fericită, delegaţia telegrafie de îndată la Bucureşti, neuitând printre altele să spună: ''Domnul este întru toate sublim. El pleacă luni. Pregătiţi primirea !...''
               Iată-l pe Nicolae Grigorescu care, tocmai în aceste zile era prins cu zugrăveala mânăstirii Agapia, vorbind despre alegerea lui Cuza ca domn al Principatelor: ''Într-o dimineaţă ne vine vestea că a fost ales Cuza Domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal şi fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îţi ieşeau oameni în drum cu oala plină cu vin: care cum se întâlneau, luau vorba despre Cuza, de Unire, se îmbrăţişau şi încingeau Hora Unirii în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Dar unde mai sta cineva în casă ? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie. Vreo săptămână n-am mai putut lucra. Trimiteam la târg de două ori pe zi după veşti. Plăteam câte trei şi patru sfanţi pe o gazetă şi ne strângeam toţi să ascultăm noutăţi, ''novitale'' cum se ziceau pe atunci. Nici nu mai era chip să ne gândim la altceva. Mi-aduc aminte că stam seara până târziu şi făceam desene alegorice despre Unirea Principatelor...''
               Bucureştii fierbeau de grija primirii domnului său. Şi făcuseră multe dar socoteau că nu e deajuns. Kogălniceanu părăsise Iaşii şi acum se frământa şi el alături de deputaţii valahi, prins de aceleaşi griji. Şi să nu ne mirăm că a mai găsit timp să-l informeze pe Vodă Cuza şi să-i scrie că:'' situaţia este magnifică. Poporul e beat de entuziasm. Încă de azi, oraşul e în sărbătoare. Toată lumea a ieşit în stradă. Veţi primi o ovaţie cum n-a primit niciodată vreun domn în Principate, ce spun eu, cum n-au avut nici suveranii marelor state; nu vă puteţi închipui ce cheltuieli au făcut simpli particulari spre a vă primi în mod demn...''
               La 8/20 februarie Cuza sosea la Bucureşti. Mai bine de o sută de mii de bărbaţi, femei şi copiii se înşiraseră de o parte şi de alta a şoselei dincolo de pădurea de la Băneasa şi palatul de pe Dealul Mitropoliei. Un număr de aproape şapte sute de tineri îmbăcaţi în costume naţionale şi cu eşarfele noului drapel, călare pe cai trupeşi, îl întâmpinară la Otopeni, iar acum veneau în urma rădvanului domnesc, aclamându-l. La intrarea în oraş fusese ridicat un arc de triumf pe sub care caleaşca domnească trecu în ovaţiile mulţimii entuziaste. Toate casele, pe unde avea să treacă convoiul, fuseseră împodobite cu flori şi scoarţe naţionale peste care noul tricolor românesc flutura în bătaia vântului. Clopotele celor o sută treizeci de biserici sunau ca în noaptea de înviere, vestind renaşterea ţării şi a neamului la o altă viaţă. Şi viaţa aceasta o aducea Vodă Cuza, coborând din Moldova lui Ştefan, la Valachia lui Mihai. La bariera Mogoşoaiei, tinerii au slobozit caii şi trăgând rădvanul cu mâinile lor curate şi tari l-au dus până sus pe dealul Mitropoliei, cântând şi chiuind... apoi măria sa a depus jurământul de credinţă ţării şi naţiei întregi, legându-se că o va sluji întocmai ca pe Ţara Moldovei.
Imagini pentru alexandru ioan cuza portret
               Ne este greu să ne oprim şi să amintim tot ce s-a scris în zielele acelea despre venirea lui Cuza Vodă la Bucureşti. Citeşti şi reciteşti aceste pagini peste care s-a scurs atâta vreme şi cuprinsul lor îţi umple inima de o vrajă necuvântat de frumoasă păstrând convingerea că toţi românii din cele două Principate se vor lăsa ''mai curând tăiaţi în bucăţi decât să revină la vechea stare de lucruri'', cum scria Dimitrie Sturdza lui Alecsandri, la Paris. Au existat însă destui boieri şi feţe bisericeşti cărora nu le-a convenit înfăptuirea Unirii şi n-au înţeles frumuseţea acestui act împlinit. Au făcut sfat de taină şi tot în taină s-au plâns şi Porţii şi Austriei şi s-au gândit că trebuie să sfarme în ascuns ceea ce au zidit Principatele şi norodul. Turcia a vorbit de o intervenţie armată... Austria nu s-a grăbit să-l firitisească pe cel ales dar s-a grăbit să trimită vorbă că nu va recunoaşte nici un paşaport care poartă semnătura noului domn.
               S-a bucurat şi Rusia – căci astfel slăbea puterea Turciei – şi Sardinia care era în ceartă cu Austria. S-a bucurat şi Anglia dar mai târziu şi numai după stăruinţa Franţei şi s-au bucrat mai vârtos decât toţi laolaltă, Franţa şi împăratul ei pentru o asemenea izbândă.
               Potrivit Convenţiei de la Paris, alegerea noului domn trebuia recunoscută şi încuviinţată şi de cele şapte puteri care garantau pentru noi. Şi n-a fost uşor pentru nici unul dintre trimişii diplomatici ai lui Cuza să dobândească această încuviinţare, fie că e vorba de fraţii Alecsandri, de Ion Ghica sau de Costache Negri. Victor Emanuel, Cavour, Napoleon al III-lea, contele Kiseleff, marchizul de Vilamarina, baronul Hubner, lordul Malmersbury, vizirul Fuad Paşa, marele vizir Medjid, sunt numai câţiva din cei mulţi care au însemnat, după împrejurări si evenimente, când obstacole, când făgăduieli şi osteneli prin care trimişii noştri au trecut oftând, sau numai schiţând un zâmbet de mulţumire.
               Să ne gândim o clipă numai ce va fi fost în inima lui Alecsandri când, ieşind de la împăratul Franţei, câştigase pentru ţara sa: zece mii de puşti, două baterii de tunuri, un împrumut de douăsprezece milioane de franci şi dreptul ca ofiţerii români să urmeze la şcolile militare de la Metz şi Saint Cyr.
               În vreme ce aceşti plenipotenţiari şi alţii asemena lor băteau la uşile celor şapte puteri garante, nemulţumiţii din Valachia pun la cale uciderea lui Cuza Vodă. Complotul a fost descoperit la 30 martie şi în el a fost amestecat şi deputatul Cezianu, agentul cu două feţe. Cercetările au dovedit că în afacerea asta erau împlicaţi şi câţiva ofiţeri turci – veniţi de curând la Varna, într-o misiune secretă – precum şi un croitor evreu sosit din Austria. Barbu Ştirbei – fostul pretendent la domnie – şi prinţul Brâncoveanu fuseseră şi ei amestecaţi şi se ştia că afirmaseră că ''acel ce-l va omorâ pe Cuza va face un bine ţării..''
               Dar n-a fost pe voia vrăjmaşilor şi Cuza îşi urmează destinul său...
                              (EMANUEL COPĂCIANU,
                              ''CUMPĂNA APELOR sau Vodă Cuza trece Milcovul'')