sâmbătă, 20 mai 2017

şi dacă...

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, este câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... lectură plăcută ! 

              ŞI DACĂ UNDEVA ÎN UNIVERS CRESC CACTUŞI ? 

                                                - de  MARCEL LUCA
                                                        (http://helionsf.ro/arhiva/marcel-luca/ )
Randunici 4

                
            1
            Amândoi, ajunşi la mijlocul podului Michelangelo se opriră fără voie, primind câteva minute, parfumul răcoros care pulsa dinspre Parcul Rozelor.
            Mai impulsivă, Ioana ieşi prima din reverie; prinzându-l de mână şi râzând, îl smulse de lângă parapetul de beton, făcându-l să alerge împreună cu ea, silindu-l să-şi potrivească mereu mersul cu paşii ei mărunţi.
            Alergară ca într-o transă, pe firul marcajului alb de pe mijlocul autostrăzii; ocoliră în aceeaşi goană voluptoasă peluza semnului giratoriu, pătrunzând pe aleea asfaltată care ducea la cantina Universităţii.
            Dinspre cămin se auzeau, estompate, frânturi de râsete şi acorduri de chitară.
            Se opriră în sfârşit aproape în centrul spaţiului verde ce desparte orăşelul studenţesc de autostrada care curge alături de apele Begăi.
            Răsuflau adânc şi inima ei bătea repede, iar obrajii, şi mai ales buzele, îi erau fiebinţi. Adrian simţise asta atunci când o sărutase deja de câteva ori, aproape fără s-o ştie, cu o uşurinţă pe care nu şi-o bănuia în clipele în care, la cursuri sau la reuniuni, o privea pe furiş.
-''Te iubesc, Ioana'', rosti el mai întâi în şoaptă, apoi mai tare, mai febril, printre sărutările la care ea răspundea tăcută şi incredibil de supusă.
-''Dragul meu...'' murmură ea în cele din urmă, atâta doar, căci un nou sărut, îi pecetlui buzele.
-''Nu-mi spune nimic, Ioana! Lasă-mă să te privesc... Eşti frumoasă... Eşti atât de frumoasă !''
            Păstrându-şi palmele pe umerii rotunzi şi cuminţi, Adrian se dezlipi de ea, dându-se cu un pas înapoi. În momentul în care simţi un obstacol în spate, îl scutură un fior scurt dar intens.
            Sări într-o parte, izbucnind în râs. Se sprijinise de un cactus destul de curios, plantat la marginea aleii.
-''Ai mai văzut cactusul ăsta?''
-''Nu'', răspunse Ioana, privind cu curiozitate cilindrul ţepos, înalt cât un stat de om, printre ale cărui ace lungi vibrau în aer căuşele mici şi aproape transparente ale unor flori ciudate, dispuse într-o simetrie desăvârşită.
-''Probabil a fost plantat astăzi. Oricum, e o specie foarte rară; nici nu-mi amintesc să fi văzut vreodată ceva similar.''
            Ioana întinse mâinile pentru a mângâia una din florile acelea străvezii dar un şoc scurt o făcu să se tragă speriată spre pieptul băiatului. O clipă îşi simţise degetele arzând şi un val de căldură îi străbătu trupul, moleşind-o ca preludiul unui leşin.
            Îşi reveni şi, lăsându-se tăcută pe braţul lui Adrian, porniră spre cămin.
            2
            A doua zi în drum spre Institut, trecând cu paşi grăbiţi pe lângă cactusul din ajun, Ioana îl găsi mai puţin misterios, aproape banal, cu toate că buricele degetelor îi erau încă înroşite şi străbătute de o mâncărime măruntă, ca după urzicătură.
            Spre seară, ieşind de la bibliotecă, îl găsi pe Adrian aşteptând-o nerăbdător. Hoinăriră puţin prin oraş, apoi porniră ''spre casă''.
            Văzură de departe cum, în jurul locului pe care era plantat cactusul, un grup numeros de fete şi băieţi se înghesuiau - minune ! - fără să vorbească şi să gesticuleze. Se apropiară.    
            Dinspre trunchiul ţepos al plantei îşi auziră vocile, voalate uşor, ca într-o înregistrare pe o bandă magnetică:
     ''Nu-mi spune nimic, Ioana ! Lasă-mă să te privesc... Eşti frumoasă... Eşti atât de frumoasă !''
     'Ai mai văzut cactusul ăsta ?''
     ''Nu...''
     ''Probabil a fost plantat astăzi. Oricum, e o specie foarte rară...''
            Adrian era uluit. Ţinând strâns mâna Ioanei, aproape fără să simtă umerii celor care se înghesuiau, hotărâţi parcă să înveţe pe dinafară replicile lor rostite cu o seară înainte, căuta o justificare raţională fenomenului care se dovedea a fi cel puţin ciudat.
            După aproximativ treizeci de ''emisii'' se aşternu tăcerea. Tinerii izbucniră gălăgioşi comentând cu aprindere ceea ce unul numea ''pastilă radiofonică sentimentală''. Câţiva socoteau că în interiorul cactusului era instalat vreun difuzor controlat de cine ştie ce farsor de la ''Electro''.
            Cu toate că o mai păţiseră, unii încercară din nou să atingă planta dar renunţară repede, îndepărtaţi de şocuri uneori violente, faţă de care izolarea improvizată a mâinilor cu o batistă sau un material mai gros, se dovedea ineficientă.
            Se lăsase noaptea când ultimii curioşi se îndepărtară.
            3
            În următoarea zi, dimineaţa, cactusul a dispărut. Încercările câtorva curioşi, şi mai ales ale lui Adrian, de a găsi o dovadă revelatoare care să explice existenţa atât de scurtă şi de ciudată a bizarei cactacee se dovediră zadarnice.
             Amprenta circulară, cu un diametru de câteva palme şi o înălţime de un deget, în care stătuse timp de două zile, se dovedea a fi o urmă care ducea poate pe un drum vertical inaccesibil!...              
                        
                            - ''ŞI DACĂ UNDEVA ÎN UNIVERS CRESC CACTUŞI ?'' 
                                               de MARCEL LUCA
Randunici 4




          

            


vineri, 19 mai 2017

jurnalul (200)


Astăzi ... 19.05.2017, ora 20.50 
Am ajuns ... mai aproape de perioada călduroasă - adică plouă şi se răcoreşte aerul dar căldura revine mai repede decât înainte... ce bine !  
Mă gândesc … adesea - în timp ce tai la iarbă prin grădini -  la cartea, din bibliotecă, pe care s-o recitesc pentru a fi o surpriză cât mai plăcută celor ce vor vizita blogul meu lunea ! şi mai ales mă gândesc, cu groază, când s-o recitesc când eu cad ''lată'' de oboseală, la prânz sau seara, când termin muncile peste tot...
Am învăţat … că trebuie să iau lucrurile încet, să nu mă grăbesc, că este un timp pentru toate... dar uneori nu-mi ajunge timpul !!! sau eu nu mai fac faţă... 
Recunosc că ... am făcut periodic frumos prin grădini şi am o mare bucurie când mă plimb prin grădini şi descopăr că este frumos ca vizitator ! dar descopăr şi pe unde trebuie să revin ca lucrător! 
În bucătărie ... este bine... am început să erisesc mai des deschizând larg ferestrele... sper că este gata cu frigul !!! (deşi am o teamă - dacă stă pe undeva pitit şi aude că ne bucurăm că a plecat... şi revine...) 
Îmbrăcămintea ... este încă cea pe care am avut-o pe afară... mai am încă mult de lucru pe la leptop - nu am avut timp toată săptămâna aşa cum am dorit eu !
Puiu ... s-a obişnuit ca să fie singur... toată lumea îl răsfaţă, iar pe mami o păcăleşte şi primeşte des de mâncare - mami uită că i-a dat şi zice: ''ia să-i dau eu băieţelului meu ceva de mâncare !'' şi Puiu, şmecher, umblă tot timpul cu ea, n-o slăbeşte din ochi...    
Speranţe avem ... ca răsadurile noastre, chiar dacă au fost mititele, să fie rezistente: cresc încetişor dar sigur ! parcă văd că roşiile or să crescă şi eu o să le pun câte un arac de pază şi sprijin...
Muncă ... multă: tăiat iarba (până o tai peste tot, vine câte o ploaie şi iarba creşte la loc - o, ce bucurie!), umplut bidoane cu apă, udat răsadurile.. o mare bucurie am avut:au început căpşunile să se facă roşii... ticuţu se plimbă prin grădină şi ciuguleşte la ele... am cules muşeţel... avem şi pătlagină la uscat... am preparat şi suc din florile de soc şi este aşa răcoritor: un pahar cu suc aromat!
Ascult ... la tv-ul lui ticuţu - eu o să stau mai puţin pe tv, astă-seară (dacă m-aş aşeza în fotoliu, în faţa tv-ului meu, aş adormi foarte repede)...
Preferinţa mea ... pentru a fotografia mult - pentru a avea amintiri frumoase, peste ani - s-a cam pierdut pentru că mi-a fost mai uşor cu telefonul - acum câteva zile căutând ceva prin sertare, am descoperit aparatul de fotografiat !!! stătea trist acolo...
Pentru că am fost prin grădini, mi-au plăcut multe şi am hotărât să le postez ca amintire:

luni, 15 mai 2017

adâncurile..

... postarea este propusă de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: ''Citate favorite'' ! 

               IOANA POSTELNICU


Imagine similară
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioana_Postelnicu

                      SEVA DIN ADÎNCURI


                                               Motto:
                                     ''La judecata de apoi mă prezint cu confesiunile mele în mână şi voi                                                          spune: Ăsta sunt, cel care mă aflu între coperţile lor.''
                                                                            (J.J ROUSSEAU, ''CONFESIUNI'') 

             Există totuşi un simţământ pe care nu-l poţi încadra în blazare, părând - la prima vedere - că din ea şi-ar trage seva, dar rămânând totuşi altceva. Când revii mereu în locuri văzute, cunoscute, în oraşe cercetate, în muzee şi pinacoteci străbătute, sensibilitatea nu-ţi mai este intens solicitată, emoţia nu mai fierbe în tine, forţând inima să reverse sângele în trup, ca un torent. Nu poţi vedea de o sută de ori acelaşi muzeu, acelaşi monument, nu poţi străbate bulevardele, parcurile, cu simţămintele pure ale întâiului contact, care ţi-a smuls exclamaţii, ce ţi-a cutremurat sufletul. Cu timpul, impresiile se adună în adâncul tău într-un conglomerat eterogen. Dacă pe deasupra lor se cern impresii proaspete, trăirea entuziastă ţâşneşte iar... Dacă nu, treci pe dinaintea celor văzute şi nevăzute, bineînţeles însufleţiţi, dar uzat, ţintind spre un obiectiv nou, mai depărtat, necunoscut.        
........................................................................................................................................................
             Făceam mătănii în fiecare seară, în timpul postului. Ne izbeam unul în celălalt când săltam de la podea şi cădeam din nou peste ea. Ne mai bufnea râsul, dar simţământul că comitem un păcat ne potolea.
             Veneau aceste obiceiuri din străfundul veacurilor, erau ca un fir pe care erau înşirate mărgelele neamului ce a pierit şi cel ce mergea înainte. Erau stâlpii de rezistenţă ai clădirii neamului nostru, trecut prin prigoane, prin focuri, lăcomit de venetici. Erau stâlpii de rezistenţă ai pământului străbun pe care-l păzeau şi-l îngrijeau, cum îngrijeşte mama pruncii. Umplea sufletul cu visări şi năzuinţe, cu teama de judecata ce cade unde trebuie, asupra celui care făptuieşte rău, mai iute, mai târziu, dar cade. Simţeam o priveghere asupra noastră. Nu rosteam vorbe urâte, nu luam nimic în deşert. Nu se fuma în casa noastră, nu se consumau băuturi. Se chibzuia banul, se muncea greu pentru el. Era aplicată o educaţie sobră, în vederea unui scop. Creşterea în cinste pentru cinste. Şi părinţii îşi făceau timp pentru asta. Dar cum viaţa, ca un râu în ale cărui ape curate se varsă şi putreziciuni, era şi este plină de poveri, greutăţi, adversităţi, eşecuri, ambiţii, ciocniri. Sigur că toate acestea au operat şi asupra noastră în fel şi chip de-a lungul anilor. Dar în adâncul inimii noastre a rămas, poate chiar numai ca o nostalgie, curăţenia acelor năzuinţi ale părinţilor noştri în anii fragezi ai copilăriei.
             Strămoşii noştri nu stau în morminte. Îi purtăm în noi. Seminţia din care ne tragem răzbate din ei în trăsături mai viguroase sau mai slabe, dar răzbate. Noi suntem toţi câţi au fost ei şi toţi câţi ne-au făcut pe noi. Din oamenii răsăriţi la câmpie sau la munte, la oraş sau la sat. Suntem ei cu adaosurile istoriei, ale anilor pentru a o preda urmaşilor. De aici vin ''Vlaşinii'' mei, pe care trebuia să-i eternizez în cărţi, ei reprezentându-mă pe mine, fiica tatii, a mamei, a moşului Ilie, a moşului Alexa şi a atâtor alţii şi alţii care m-au pregătit pe mine. Ei, strămoşii sunt geamandura ce ne ţine la suprafaţă. Nici o stihie nu ne poate doborâ, nici un cataclism nu ne poate pieri. Rădăcinile noastre sunt adânci cât pământul pe care trăim, şi sunt păzite de cei ce s-au dus.
........................................................................................................................................................
             Nici astăzi  nu uit o învăţătură de la dânsul (=tata) pe care şi eu am transmis-o fiicei mele:''Chiar dacă mergi pe o stradă pustie, nu ştii cine se află în dosul vreunui geam. Dă perdeaua la o parte şi te vede umblând scălămbăiat, necuviincios, şi nu te mai uită. Aşa rămâi în mintea aceluia, pentru vecie.''
.........................................................................................................................................................
             Nu suntem născuţi, cum am mai spus, din generaţii spontane, am avut părinţi, strămoşi, avem copii... Ne-au transmis aceştia atâtea din câte au avut ei, şi noi la rândul nostru transmitem celor ce vin. Aşa se formează neamul, conştiinţa de neam, de familie. Locurile pe unde au călcat strămoşii, pe unde au trăit ei, experienţele lor de viaţă înseamnă istorie. Din ele se încheagă chipul oamenilor, felul de trai, felul de gândire al epocii. Toate ne leagă de pământul nostru, de ţara noastră, toate fac din noi poporul acestui loc.   
.........................................................................................................................................................
             Contactul cu natura e fascinant. Învăţ de la pământ, învăţ de la copaci şi lujeri, de la gâze, soare şi ploaie. Câte nu cunosc orăşenii din cele ce se petrec în preajma gliei. Satul este o familie, oamenii sunt legaţi între ei ca într-o plasă, suferinţa unuia este însuşită de către toţi. Bucuria la fel.      


sursa coperţii cărţii:
(https://www.okazii.ro/ioana-postelnicu-seva-din-adancuri-a178944856 )