sâmbătă, 23 februarie 2013

Zorica ...

... cred că este o seară specială pentru sufletul meu ... am început cu reluarea unor lecturi mai vechi, din proză şi, încet-încet, am alunecat, spre poezie ajungând din întâmplare (dar nimic nu este întâmplător în viaţă!) la o poezie care m-a impresionat atunci când am citit-o prima oară ... nu ştiam cine era poeta - ştiam doar numele: ZORICA TEODOSIA LATCU !
... dar versurile erau tulburătoare! nu eram pe atunci prea credincioasă dar poezia religioasă îmi plăcea! 
... astă-seară, recitind acele versuri, am căutat pe Internet şi astfel am aflat cine a fost ZORICA:
         -http://www.crestinortodox.ro/parinti/zorica-latcu-maica-teodosia-125762.html -
un sufleţel cu o viaţă zbuciumată, plină de suferinţă (cu un handicap din naştere)! cu înclinaţie spre literatură (a urmat facultatea de filologie - franceză şi limbi clasice: latină şi greacă), cu poezii publicate în revista "Gândirea" condusă de NICHIFOR CRAINIC,  lucrând ca preparator universitar împreună cu SEXTIL PUŞCARIU ... treptat descoperind - şi prin poezie - mediul religios, aşternând versuri de vibraţie mistică ... avându-l ca mentor spiritual pe părintele ARSENIE BOCA ... intrând în viaţa monahicească sub numele de maica TEODOSIA ... trecând 3 ani prin închisoarea comunistă, apoi în domiciliu forţat ... contribuind la traducerile primelor volume din Filocalie - editate de părintele DUMITRU STANILOAE ...  
... deşi a suferit mult, suferinţa a înălţat-o sufleteşte, a luminat-o! 
... am înţeles că spunea adesea: 
             " cine iubeşte poate totul !"
... cu mult respect pentru viaţa sa trăită cu har şi dăruire, iată poezia ce am recitit-o astă-seară şi  care m-a impresionat atunci când am citit-o prima oară:
''Grăit-am ieri, prin lacrimi, cu Domnul şi i-am spus:
  De noi cum nu ţi-e silă preascumpul meu Isus?
  Cum nu-ţi întorci tu faţa, cu silă de la noi...
  Şi cum mai vrei să suferi făptura de noroi?
  Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat,
  Cel care peste aripi de îngeri a călcat?
  Cum poala preacurată, Stăpâne, n-o fereşti
  În tina omenească să nu ţi-o murdăreşti?
  Cum poţi să suferi, Doamne, miros de putregai,
  Când ai tămâia dulce a crinilor din mai?
  Cum suferi bezna noastră, Tu, Doamne, preaslăvit,
  Şi cum, fiind căldura iubirilor cereşti
  În inima mea rece Tu vrei să locuieşti?
  Tu, Cel ce stai în ceruri cu mari luminători,
  În iadul meu, Stăpâne, cum vrei să te pogori?
  Ca Petru, ani de-a rândul eu te-am gonit mereu:
  Ieşi de la mine, Doamne, că păcătos sunt eu!
  Dar n-ai plecat, ba încă cu pasul Tău curat
  Ai coborât tot Cerul în iadul meu spurcat.
  Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curăţit, 
  Cu raza Ta, tot chipul Tu mi l-ai strălucit,
  Cu focul Tău, pe mine cel rece m-ai aprins,
  Şi peste sărăcia mea goală ai întins
  Un colţ al hainei Tale şi m-ai făcut bogat. 
  Mi-ai dat inel, coroană, profiră de-mpărat
  Mi-ai încăput în suflet, Tu cel neîncăput,
  Şi sufletul meu, iată, Tu cer nou l-ai făcut.
  În sufletul meu, astăzi, Tu însuţi locuieşti
  Cu Maica Preacurata, cu cetele cereşti,
  Şi pentru toate-acestea, Isuse preaiubit,
  În cerul nou din suflet să fii în veci,
                                                  slăvit."   
                    ("Cer nou")

de-ale lumii ...

... plouă ... bate vântul ... 
... ce stare ciudată!
... alunec prin lecturile refrunzărite către ...  inegalabilul şi mult drag mie, EMINESCU !
  "Marea singură lin se plânge-n durere,
    Ea îşi spune de mult şi taina şi jalea-i
    Vai de o mie de evi se zbate şi-şi spune 
                                         singurătatea.
    Pânzele albe-atârn fluturând pe mare, 
    Tremur unde-adânci de corăbii negre,
    Între val şi cer scuturând din aripi
                                    Pasărea zboară.  
    Veşnic apa-i stă şi deasupra stele
    Veac de veac stând sus luminează blânde,
    Numai vieţi ce trec, nimicirii date,
                                Zboară în stoluri.
    Căci eterne sunt ale lumii toate:
    De se nasc, mor tot pieritoare forme,
    Dar cu toatele au înlăuntru viaţa
                                 Păsării Phoenix."
                 ("Căci eterne sunt ale lumii toate", 1872-1873)

... intrebare ...


       "...Unde voi gasi cuvantul ce exprima adevarul !? "
                                  - MIHAI EMINESCU

... cuvintele ...

... cum am mai scris, am fost şi sunt preocupată, şi am căutat şi caut prin multele lecturi, să găsesc explicaţii sau, mai bine zis, să găsesc oameni (din orice cultură a omenirii ...) care au trecut prin zbucium asemănător ...  
... zbucium greu de explicat prin cuvinte ...
... aşa am găsit aceste rânduri: 
''...Eu locuiesc în dumnezeire, aşa cum aerul locuieşte în sălaşul său. Arată-mi, te rog, locuinţa aerului, în casa în care îşi are el sălaş ... 
    Eu sunt un semn că Dumnezeu există dar nu mărturia că este. 
    Cuvântul ar putea fi semnul că sunt  dar nu mărturia că exist; eu exist departe de cuvânt prin aceea că el este. Eu pot trece, cuvântul însă rămâne; eu sunt, adică, veşnic, cuvântul, nu. 
    Sufletul există, trupul doar este.
    De-ar avea nobleţea eternităţii, cu care se pretind asemenea, cuvintele n-ar isca suferinţă după cum trupul n-ar îndurera sufletul.
   Nu se poate să-l dovedeşti pe Dumnezeu prin lucru şi fiinţa, cum nu se poate dovedi tăcerea prin cuvinte, ele fiind semne care, la rându-le, tind să-şi descrie originea.
   Aşa cum lucrul şi fiinţa nu sunt decât un mod îndepărtat de-a explica dumnezeirea în care-s cuprinse, tot astfel cuvântul nu este decât îndepărtata întruchipare a tăcerii care, fără a-l naşte, îl  determină şi conţine.        
   Alături celorlalţi îngeri căzuţi, cuvintele sporesc pedeapsa de a fi. 
   Lucrul şi fiinţa sunt încercarea veşniciei de-a fi efemeră. 
   Cădere din "a şti" în "a explica", povestea limbajului este povestea căderii Cuvântului din tăcerea de odinioară a toate şi deodată ştiute ... 
   Aidoma lucrului şi fiinţei desprinse din dumnezeire, cuvintele rătăcesc izgonite din tăcere, a cărei regăsire speră să le mântuie din păcatul de a numi.     
   Cuvintele scriu înşelând ce spun, iar ceea ce spun înşeală ceea ce gândesc. Nu cunosc umilinţă mai mare. Pe care trebuie să o trăiesc.
   Poezia nu se scrie, se trăieste - zice Nichita.
   Cuvintele sunt semnul suferinţei, nu suferinţa. Un strigăt nu este rana care-l naşte, şi nici durerea. Ştiu că rana se preschimbă în durere, că durerea se preschimbă în strigăt, că strigătul se poate preschimba în cuvinte. Dar la începutul a toate acestea sunt eu ... 
   Cu cât sporeşte în cuvinte, cu atât mai aproape de sfârşit este lumea. Fructul nu-i semnul puterii de a rodi, ci al epuizării ei. 
   Cui foloseşte mărul? 
   Omul etern ar fi preocupat până la disperare de neputinţa de-a nu fi. 
   Cuvântul nu poate defini tăcerea  dar nădăzduieşte.
   A exista nu se poate spune.
   Este - nu se poate tăcea.
   Cui foloseşte cuvântul?...''      

                            ( Grigore Simion,"Cuvintele")

... nostalghia ...

... starea actuala sufleteasca ma indeamna sa caut prin lecturile mele randuri care corespund ... 
... si astfel am revenit la ... ANDREI TARKOVSKI ... si la cateva randuri, si anume:

<<... Daca punem, de pilda, limite iubirii, omul va fi total desfigurat; in mod similar, daca punem limite vietii spirituale, omul este traumatizat. Unii o simt mai cu putere decat altii si incearca sa se daruiasca total. Ei se daruiesc altuia pentru a salva lumea de lipsa iubirii, acesta este sensul sacrificiului ...
... Nostalgia este un sentiment intreg, total. Altfel spus, poti simti nostalgie ramanand in tara ta, alaturi de cei apropiati. In ciuda unei case fericite, a unei familii fericite, omul poate sa sufere de nostalgie, simplu, pentru ca el simte ca sufletul sau este limitat si el nu poate impartasi celorlalti asa cu ar dori. Nostalgia este aceasta neputinta a lumii, aceasta durere de a nu putea transmite spiritualitatea ta celorlalti oameni ...
... el sufera de a nu putea sa aiba prieteni, de a nu putea sa comunice cu ei ...
... Pentru a-si depasi suferinta ... trebuie sa creada in sursele sale, in radacinile sale. Sa stie de unde vine si unde se duce, de ce traieste. Adica sa simta mereu dependenta fata de Creatorul sau. Daca nu,      daca nu-si poate mentine gandul la Creator, omul devine animal. Singura specificitate a omului este sentimentul sau de dependenta, aceasta libertate pe care si-o acorda el de a se simti dependent. Aceasta traire este calea spiritualitatii. Sansa omului este de a dezvolta fara incetare aceasta cale spre spiritualitate. Dependenta este singura sansa a omului, caci aceasta credinta in Creator, aceasta umila constiinta de a nu fi decat creatura unei fiinte superioare, aceasta credinta are puterea de a salva lumea. Trebuie sa-ti umpli viata de slujire. Aceasta relatie e foarte simpla: ea seamana cu aceea care uneste copiii cu parintii. Trebuie sa recunosti autoritatea celuilalt. Este acest respect, aceasta slujire care da omului forta de a se vedea interior, care ii da o vedere introspectiva, o vedere contemplativa. Este ceea ce numim "rugaciune" ...>>       

insula de portelan ...

     "valurile,
       mângâind ţărmul insulei de porţelan
       ca un cântec de iubire.
       privirile muritorilor
       aţintite dintotdeauna
       spre ţărmurile insulei de porţelan
       la care nu ajunsese nimeni.
       cei care reuşeau 
       să se înfrângă pe sine
       şi să treacă dincolo
       de linia orizontului
       pentru a privi din apropiere
       erau sortiţi
       să o viseze în fiecare noapte."  
                          (ION UNTARU, "Insula de porţelan")
                         -http://confluente.ro/Ion_Untaru.html -

joi, 21 februarie 2013

... geisha ... snow dance ...

... in seara aceasta am avut mare placere sa revad secvente dintr-un film atat de iubit de mine: "memoirs of a geisha'" ... si in special superbul "snow dance" ... :

video

... un film pe care l-am vazut de mai multe ori ... si sunt secvente de care nu m-as desparti ...
... am simtit atat de puternic viata pe care o traia o geisha ... de fapt pana devenea o adevarata geisha ... pasii grei pe care ii face in viata o copila pentru a invata sa fie - la maturitate - atat de rafinata, superba, PERFECTA ... pentru o clipa/o seara ...
... de fapt, exact ce realizeaza orice japonez la locul sau de munca - lungul drum prin care se slefuieste in domeniul sau pentru a realiza ceva PERFECT ...

duminică, 17 februarie 2013

... ou sont les neiges ...

... desi aseara era un inceput fragil de aer de primavara, in aceasta dimineata de duminica au reaparut fulgii de zapada ... ghioceii mei indrazneti din gradina, stau zgribuliti, stransi unul langa altul, infratiti, ca un zid verde (albul florilor de-abia se vede), ca sa se protejeze impreuna de frigul ce nu pleaca ... inca!
... mi-am adus aminte acum - amintire blitz!! - despre versurile de demult ce spuneau:  " ou sont les neiges d'antant ..." (''Ballade des dames du temps jadis'', trubadurul Francois Villon)
   Mai jos este si balada cantata (destul de interesant, apreciez eu!):


video
  
...

... parfumul timpurilor de altadata...

...o prietenă - dragă mie - mi-a transmis câteva pagini cu date din trecuta viaţă ''bună'' de pe la 1925... având acel parfum de altădată ... m-a uimit fineţea şi acurateţea instrucţiunilor ce trebuiau respectate pentru a aranja o masă/ a primi pe cineva la ''ceaiul de după amiază", cu tot respectul clipei respective!!!
... ticuţu meu îşi aminteşte cu drag (când era tânăr, în perioada uceniciei ... am scris ceva despre amintirile ticuţului meu mai înainte) ... că prinţesele (la care lucra soţia patronului lui ticuţu, şi unde era primit din când în când, şi ticuţu în bucătăria lor - ca s-o ajute la pregătiri!) primeau după amiaza la ceai prietene, tot cu un ritual aparte ...   
... amintindu-mi de o întrebare celebră: "ou sont les neiges d'antant!" ... mă întreb (retoric!!!): cum au  putut dispare acele timpuri şi să trăim clipa actuală, atât de săracă în sensibilităţi, semnificaţii ?!
... şi în plus, unde sunt acele cuvinte cu atâta farmec: ''chisea", ''zaharniţă", ''conmeseni"...
... vă redau mai jos acele rânduri care mi-au plăcut în lectura acelor timpuri de pe la 1925:
 "Pentru a aranja cu gust o masă de ceaiu, se va întrebuinţa de preferinţă, o faţă de masă albă, brodată cu bordură sau o faţă de masă simplă, - întinzându-se peste faţa de masă, o tabletă brodată şi aşezată în colţuri. Fiecare tacâm se compuse din o farfurie de desert, iar tacâmul propriu-zis, se va aşeza la dreapta farfuriei, iar şerveţele, corespunzătoare feţei de masă, la stânga şi în dreptul farfuriei  un pahar, pentru apă. Din două în două tacâmuri, se va aşeza câte o sticlă cu apă şi câte o sticluţă cu rom. 
Dealungul mesei, începând dela capetele opuse, se va pune câte o zaharniţă şi câte o chisea cu spumă de frişcă precum şi câte un coşuleţ, acoperit cu un şervet brodat pe care aranjăm diferite prăjituri de ceai; se va mai aşeza la fiecare cap al mesei, câte o chisea cu unt proaspăt, în figuri, sau cu unt de sardele ori de raci; afară de acestea se va mai pune şi câte o farfurie de sticlă cu sandvişuri şi câte o farfurie cu friptură rece şi şuncă tăiată în felii subţiri. Afară de acestea, să nu uităm a pune la fiecare capăt de masă, câte o solniţă. Se mai poate adăoga cartofi copţi, oauă şi castane coapte, care vor fi puse în şervete făcute anume pentru acest scop şi aşezate pe farfurii încălzite.
Pentru înfrumuseţarea mesei, se pot aşeza la fiecare extremitate a mesei şi două coşuleţe ovale, cu flori nu prea înalte.
Îndată ce conmesenii au ocupat loc, li se va servi pe o tavă, ceştile cu ceaiul fierbinte; ceştile se vor aşeza pe mici şervete, la stânga fiecărui tacâm.
                            ( de la doamna COMŞA ...)