sâmbătă, 31 martie 2018

nu rupeți florile...










                Nu rupeți florile !
                          de Eugen Moraru


       Era  o minunată după-amiază de primăvară, iar în plimbarea mea n-am putut rezista ispitei de a mă opri, măcar pentru câteva clipe, pe una dintre aleile parcului prin care mă purtau paşii.
       M-am aşezat pe o bancă şi am lăsat priveliştea fermecătoare din preajmă să-mi inunde ochii cu frumusețile ei crude şi multicolore, iar parfumul inefabil al florilor de salcâm să-mi gâdile nările.
       În fața mea era o bancă, iar în spatele ei un rond înalt şi impunător în care se părea că şi-au dat întâlnire într-un mozaic ce imita culorile curcubeului, cele mai frumoase flori pe care le văzusem până atunci. La marginea rândului trona însă,  ca o adevărată ''regină a gingăşiei'', o lalea galbenă,  zveltă şi fragedă, aşezată acolo parcă de inspirația unui mare artist.
       În beția ce mă cuprindea simțeam tot mai mult puterea pe care o exercita asupră-mi acest anotimp - de fiecare dată același,  de fiecare dată altul - şi, deodată, avui convingerea că pe banca din fața mea venise să se aşeze însăși Primăvara...
       Părul ei, în care se juca o uşoară adiere de vânt, avea culoarea păpădiei, iar în ochi... în ochii aceia mari şi candizi jucau albastrul cerului de mai şi verdele frunzelor de salcâm. Încă de mic iubeam albastrul cerului de mai şi verdele frunzelor de salcâm dar acesta era, poate, numai unul dintre motivele pentru care, acum, îmi plăceau teribil de mult ochii ei mari şi candizi.
       Şi, parcă anume pentru a-mi spori surplusul de plăcere produs de propria-i apariție, îşi îndreptă  privirea spre mine învăluindu-mă într-o liniște care induse în mine fiorii unui extaz necunoscut, şi-mi dădui seama că eul meu se dizolvă treptat în universul feminin şi imponderabil din adâncurile ochilor ei.
       În lumea aceea de revelații prin care zburam, spiritul meu întâlni spiritul ei ce se metamorfozase într-o lalea ca aceea de la marginea rondului.
-Dacă nu cumva ești un vis, i-am spus, atunci cred că te-ai născut din sinteza unei raze de soare cu o  boare primăvăratică, în care s-au adunat toate miresmele acestui splendid anotimp - sau, poate că, pur şi simplu, eşti sclipirea unui miracol sublim şi efemer!
-O, nu! îmi răspunse ea cu un glas ingenuu şi fin. Vin de foarte departe... Dacă vrei, fac, după cum spuneți voi, o croazieră de plăcere. Şederea mea pe planeta voastră este condiționată de viața acestei planete în care m-am inclus. De aici contemplu Pământul şi cerul şi vă privesc pe voi când treceți pe lăngă mine. Îmi place lumea voastră, iar uneori, foarte rar, energia psihică din ochii trecătorilor care iubesc florile şi  mă admiră, mă ajută să mă arăt pentru un timp foarte scurt, deşi cei care mă văd nu-şi dau seama că trupul meu e doar o imagine diafană şi inconsistentă. Tu...
         Dar nu apucă să spună mai mult pentru că o forță imensă ne trimise într-un neant dureros şi obscur, din care, însă, am ieșit într-o clipă, într-o frântură de clipă, şi m-am regăsit pe banca pe care stăteam până atunci.
         Ochii mei clipiră des, văzănd cum ființa din fața mea se volatilizează parcă, apoi se dilatară uimiți, înțelegând că ''Regina gingăşiei'' dispăruse şi ea. Privirea mea disperată găsi apoi laleaua firavă şi tristă, în măna unui trecător distrat şi absurd care o rupsese şi care se îndeparta acum cu un aer nonșalant şi stupid.
         Ştiu, ştiu şi eu că totul se datora imaginației mele, înfierbântată în clipa aceea sau chiar unei astenii de primăvară, dar nu ştiu de ce, de atunci, când văd o lalea galbenă, mă prinde o nostalgie nesfârșită și tot de atunci nu mai pot suporta oamenii care nu lasă florile să trăiască.
       (EUGEN MORARU, ''NU RUPEȚI FLORILE !'')
           

...deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF-ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului).
...sper că a fost o lectură plăcută !

vineri, 30 martie 2018

jurnalul (242)


Azi ... 30 martie, ora 21.43
Am vizitat ... un "jurnal" din 2015, calendaristic apropiat de perioada aceasta... Scriam şi atunci tot despre o perioadă plină de frig, cu iarna care nu mai pleca... Acum, mulțumesc Bunului Dumnezeu, am scăpat de iarnă (pssst! să nu afle...) şi soarele a început să fie mai aproape de noi, razele lui sunt plăcute - Puiu a trecut la adevărate momente de plajă...
Suntem ... aproape de o sărbătoare frumoasă, cu nume de flori dar nu prea avem flori... în anii trecuți, mergeam la biserică, în noaptea Învierii Domnului Iisus, cu zambile - chiar lalele - din grădinița din fața casei... Anul acesta o să am flori ?
Mă gândesc (aproape mai tot timpul...) ... că am fond sufletesc prea credul, am încredere în oameni deşi nu toți sunt cu gânduri bune...
Am învățat ... singură (autodidactă ?!) multe despre utilizarea unui telefon mobil, calculator (ĺa serviciu...), leptop, tabletă... greu şi cu multe greșeli de virusare când mi-era viața mai plăcută... Deşi am acumulat ani de studii, nu am avut parte de lecții despre IT - păcat !
Sunt bucuroasă ... că încep să zăresc - cu voia Domnului ! - "luminița de la capătul tunelului"!
Recunosc ... că am simțit adesea, în ultima perioadă, că am fost îndrumată de Sus de spiritele bunicilor din partea mămicuței - în copilărie, ei m-au deprins cu acele multe activități necesare traiului şi mai, ales prin modul lor de a fi cotidian...
În bucătărie ... sunt eu (fochist), Puiu (lat de somn, aerul tare al primăverii...), tv-ul (urmăresc serialul "Candice Renoir", seriale în reluare şi seriale noi...), tableta (cu care încerc să devin prietenă...) -- cam aglomerat,  nu ?
Sunt îmbrăcată ... mai golaş: am mai dat jos din 'straturi'...
Citesc ... cărțile nefrunzărite din bibliotecă dar şi din cele ce m-ar interesa pentru "Citate favorite" şi 'povestirile SF'...
Aş meșteri ... câte ceva dar mă împiedică perioada anului (nu pot să încep lucrări în prag de sărbătoare...), plus că prin grădini pămăntul este umed şi rece... aşa rămân cu activitățile deja ştiute, dinainte... bine că am reușit să zugrăvim bucătăria (ne cam afumasem...)!
Noutatea săptămânii ... este plimbarea prin grădină realizând un mic inventar...








joi, 29 martie 2018

iarna lui Puiu...

... iarna a fost lungă, frig destul... uneori am avut zăpadă multă, în special în două mari "runde", din care una în luna martie !
... rămaşi fără Leuțu (prima iarnă fără el, sărăcuțul...), ne-am gândit să-l apropiem mai mult pe Puiu de noi, să nu stea singur ore în şir, în căsuța lui (de altfel avea de toate acolo...) când noi vom sta în casă pe timpul frigului...
... aşadar Puiu a petrecut iarna împreună cu noi, la căldurică...
... ziua lui s-a împărțit în: foarte mult somn fie pe jos prin casă, fie în "zona" lui (i-am cedat fotoliul din bucătărie - ca să nu ne încurce în treburile noastre...); mai ales căutare de mâncare şi rar, câte o 'vizită' pe-afară... cu binecunoscutul lătrat foarte scurt ne-anunța că a terminat 'vizita'...
... a fost şi este atent la tot ce se întâmplă prin casă ! are tabieturile lui de care trebuie să ținem seama... mai ales cănd mănâncă (stăm departe de nărodel şi nu ne uităm cum mănâncă...)... când nu e acord cu ceva, ne-anunță prin un scurt: mrrr... şi ținem seama pentru că ne poate "capsa" 🐶!
... dar este atât de doritor de afecțiunea noastră şi, la schimb, ne înveselește şi el pe noi toți !  
... într-o seară, se oprise apa de ceva timp şi, la un moment dat, de pe țeava de apă s-a auzit zgomot... Puiu a fost prezent imediat lângă țevi pentru a prinde 'duşmanul' ce încerca să intre în casă... de-abia am reuşit să-l liniștesc și să îl conving că a fost semnalul dat de apa ce venea pe țeavă...
... Puiu, apărătorul nostru 🐕 !!!
... ce bine că începe anotimpul care ne va aduce razele calde ale soarelui... iată că şi plimbările lui Puiu prin grădină au început să fie mai lungi... dar merge lăsându-se de pe un picior pe altul, tacticos, ca un moşnegel -- s-a îngrăşat ceva... azi a făcut prima oră de plajă... dar de dormit, doarme tot în casă - doar e patul lui deocamdată, nu-i aşa ?!

marți, 27 martie 2018

remember 1918...

... pornind de la o informație de la tv precum că azi comemorăm 100 de ani de când Sfatul Țării din Basarabia a declarat în unanimitate de voturi Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă România, am tot căutat ceva informații în plus !
... aşa am aflat că acest important eveniment a avut loc pe 27 martie 1918 dar pentru că România a adoptat oficial stilul nou (calendarul gregorian: 1 aprilie devenind 14 aprilie 1919), această dată apare scrisă aşa: 27 martie 1918 (stil vechi)/9 aprilie 1918 (stil nou) !!!
... am găsit de cuviință ca să transcriu aici câteva versuri...
... am ales o poezie scrisă de Grigore Alexandrescu (http://ro.m.wikipedia.org/wiki/Grigore_Alexandrescu )
la Unirea Principatelor dar ale cărei versuri sunt atăt de minunate, că pot fi citite și gândindu-ne la 1918 (chiar şi la vremea noastră...):
    ,,Pe antice monumente am văzut adesea sculptate
      Acvila ce poartă crucea, zimbru țării-nvecinate
      Sub o mână, o coroană, întrunite figurând
      Şi în vechea capitală, o măreață mânăstire,
      După lupte sângeroase monument de înfrățire
      De-al Moldovei domn clădite, stă trecutul atestănd.

      Ce spun aste suvenire ? ele arată că-altădată,
      Înainte-acelor lupte, în vechimea depărtată
      Fii ai Romei cei eterne, aceşti popoli au fost frați.
      C-ale lor restrişti cumplite au izvor în despărțire
      Că la răul ce-i apasă nu pot s-afle lecuire
      Decât numai în unirea către care sunt chemați.

      Căci de urile interne mult a profitat străinul;
      Căci în suflete şi-n inimi el a infiltrat veninul,
      Ce corumpe, ce îneacă tot instinctul generos;
      Căci slăbiți prin moliciune, umiliți prin apăsare,
      În furtune şi în intrigi balotați fără-ncetare,
      Am uitat noi vechea cale şi trecutul glorios.

      Astăzi nu ni se cer lupte, sacrificiuri de sânge,
      Virtuți mari de altădată, astăzi ținta vom ajunge
      Prin credință în unire, prin unire în dorinți.
      Mari puteri acum i-au parte la destinul ce ne-așteaptă,
      Orizontul se-nsenină, calea noastră este dreaptă
      Şi asupră-ne se-ntinde mâna bunei providenți.

      Români ! Dulce e unirea ! Ascultați... glasul răsună...
      De la fiii României cere patria comună...
      Steaua merge înainte-i simbol sacru pe pămănt
      Cum în Vitleem odată stea din cer măntuitoare,
      Conducea pe-ncoronații cavaleri, din depărtare,
      De la marginile lumii, către leagănul cel sfânt.

      Cănd citim în vechea carte a istoriei străbune
      Virtuți mari, ilustre fapte ale nației române,
      Care inimă stă rece ? care suflet nemișcat ?
      Cine n-are dor să vadă țară sa în fericire,
      Cu legi bune, cu legi drepte, în tărie şi-n unire
      Cultivând artele păcii pe-al său pământ bogat ?

      În tăcutele morminte Bogdan, Mircea se-ntâlniră
      Şi-ntr-o lungă-mbrătişare pe români îi înfrățiră
      Împrejuru-le stau dese umbre de măreți eroi...
      Ele astăzi zbor în aer, inimile-nflăcărează...
      Deputați ! asupra voastră ei privirea-şi ațintează,
      Fala sau rușinea țării se așteaptă de la voi.

      Fii voştri vor ascunde a lor frunte în țărână,
      Dacă voi acum veți pierde marea cauză română,
      Prin meschine interese ce-n mici inimi locuiesc.
      Timpul trece, omul piere dar a patriei iubire
      E averea cea mai rară, cea mai scumpă moștenire,
      Ce de la părinți de merit nobili fii o primesc."

luni, 26 martie 2018

prinţesa şi anticarul...

Enzo Siciliano
               PRINȚESA ŞI ANTICARUL


        Eram tânăr, aveam douăzeci de ani când am fost răscolit de una din acele pasiuni neaşteptate în care tocmai când eşti tânăr te arunci orbește, uitând de tot ce te putea fermeca până atunci.
        Am uitat de iubire, am uitat de muzică, artă care, totuşi, în cei douăzeci de ani, stârnise în inima mea pasiunea supremă.
        Noua mea pasiune era anticariatul,  nu ştiu cum să-i spun altfel. Poate viza istoria. În orice caz, era o formă creatoare şi abstractă de iubire în care m-am pomenit antrenat aproape fără ştirea mea.      
     ...Studiile mă obligau să frecventez Arhiva Capitolină. 
        Atmosfera solemnă a locului, o luminozitate imponderabilă ce bătea în culoarea mierii dense, liniștea abia tulburată de un îndepărtat foșnet de paşi,  îmbătătorul miros rânced emanat de rafturile ticsite cu volume - toate acestea mi-au produs o buimăceală din care doream să mă sustrag.
        Într-o dimineață m-am oprit în cadrul unei ferestre...
        Aşadar - am părăsit cadrul ferestrei...
        Un dulap mare în colțul spre care fusesem îndrumat de custode - volume legate în pergament, îngrămădite la întâmplare, unele strânse în benzi destrămate, cu supracopertele năpădite de praf, cu fețele străbătute de nimburi întunecate printre care se lățeau vagi suprafețe de culoarea fildeşului.
        Cărți meșterite de artizani, jurnale de fete bătrâne, catastife de notar, însemnări şi scrisori aparținând unor oameni ale căror nume şi devoțiune pentru cultură, pentru studii, s-au pierdut în cenușa istoriei. Viață risipită, la urma urmei.
        Ideea unei vieți risipite.
        Se poate iubi cu o pasiune arzătoare şi fără ieşire ceva prefăcut în cenușă,  ceva îngropat fără chip ?
     ...De ce să le învii ?
     ...Dinspre raft venea un nedefinit miros bolnăvicios. În mirosul acela se închega aspirația la viață a unui mănunchi de persoane.
        Toți aceștia avuseseră dorința fierbinte de a nu se simți aruncați în neant. Îşi înmuiaseră, fiecare, pana de găscă în cerneala de neșters a memoriei.
        Mă întrebăm - pentru memoria cui ?
        De data aceasta aveam răspunsul - memoria mea era gata să-i slujească.
     ...Atenția mi-a fost atrasă de un pachețel de file legat cu sfoară, foi volante, în bună parte roase de molii, pe alocuri şterse de umezeală... N-avea nici o etichetă lipită deasupra - prin urmare, nu era înregistrat.
        Unele file erau scrise într-o italiană ce trebuia refăcută cu totul, altele într-o latină dezlânată, diletantă, altele într-o germană pe care am găsit-o curgătoare. Grafia era măruntă, subțire, uneori indescifrabilă.
        Am furat pachețelul acela...
     ...Miracol. Miracolul a fost că am transcris atâta cât o să rescriu aici.              
               -#-#-#-#
                   *Filă din jurnalul lui Hugo*
        Excelență, primiți salutul meu devotat. Inutil să vă descriu peripețiile călătoriei...
        Căt despre sarcina pe care mi-ați încredințat-o, deocamdată urmez primele dispoziții-nu mă ocup de ea. Trăiesc şi privesc.
               -#-#-#-#
                    *Filă din jurnalul lui Hugo*
        Aşa cum am văzut-o pictată pe o camee, prințesa Marianne are fața fină, nări semănând cu nişte aripioare delicate, un mic neg pe gât, sus,sub urechea stângă, acolo unde lobul se desparte de obraz. Ochii vioi, mici, o gură înclinată spre surâs, rezistând însă tentației, o umbră de melancolie dureroasă, ca la cineva care a văzut multe dar nu le-a văzut în somn.
        Sprâncenele încadrează baza frunții cu două arcuri minunat echilibrate, pare că nu sunt corectate prin machiaj. Iar fruntea e înaltă dar trădează orgoliu. Obrazul completează o asemenea impresie, înălțat spre baza ochiului şi adăncit lângă gură de un tremur uşor. Gât subțire, cu linie fină.
        Pe ea sunt însărcinat s-o caut.
              -#-#-#-#   
        Tinereţea e atrasă de tot ce îi oferă viaţa. Hugo lipsea la apelurile urgente ale Înălţimii Sale nu din calcul, ci pur şi simplu, cum se obişnuieşte să se spună, din cauza tinereţii – iar minciunile lui nu erau altceva decât efectul unei vrăji, vraja tinereţii.
        Minunată vrajă – când timpul pare o pânză infinită ce se desfăşoară după placul nostru, iar ziua de mâine ne apare capabilă să conţină în ea rezolvările tuturor problemelor pe care le avem.
        Lui Hugo, prin urmare, îi plăcea să se distreze şi amâna mereu misiunea ce-i fusese încredinţată.
               -#-#-#-#
        Cine era, însă Înălţimea Sa, Excelenţa care îi oferise băiatului, cu atâta mărinimie, prilejul călătoriei ?
        În scrisorile lui Hugo e înfăţişat un portret deformat al Înălţimii Sale. Mă gândeam la o deformare ce duce la mistificare: Luminăţia Sa nu era femeie, ci bărbat...
     ...Dar Înălţimea Sa mai are şi o fiică, iar fata asta s-a căsătorit cu un prinţ din Roma; e, deci, dispărută, sau, cel puţin, viaţa ei de femeie măritată suscită întrebări părintelui aflat departe. El vrea să ştie mai multe – de aici misiunea lui Hugo. Este o misiune ce are nevoie de tact, de discreţie; dar e şi o misiune mirosind a pretext.
                -#-#-#-#
                       *Filă din jurnalul lui Hugo*
        Un cap mic de marmură albă apăruse în fâşia luminoasă lăsată de soare, un cap de femeie; buzele întredeschise, părul împins de vânt înapoi, ochii larg deschişi deasupra obrajilor reliefaţi. Marmura era netedă, şlefuită... Am observat o cută pe buză. Cuta aceea, care dădea o notă chinuită surâsului, îmi era cunoscută. A fost ca o străfulgerare. Portretul era al prinţesei Marianne – cuta surâsului era cea gravată în camera pe care mi-aţi arătat-o înainte de plecare. Omul ţinea în mâini o imagine a fiicei domniei-voastre. Abia mi-am reţinut o exclamaţie de uimire. Nu trebuia să mă trădez. Mi-am dat seama că era o cursă. La urma urmei, cine era omul acela ?
         Vai, Excelenţă, aţi şi înţeles cu cine aveam de-a face; însă mie, în clipele acelea, nu-mi trecea prin minte nici o bănuială. Nu prea mă gândeam la interlocutorul meu; mă gândeam la faptul că acel cap sculptat era simbolul palpabil al unei nenorociri.
         Nu m-am putut abţine să nu întreb:
-Mai trăieşte modelul acestui portret ?
                  -#-#-#-#
                        *Filă din jurnalul lui Hugo*
          Dar mă cuprinde neliniştea; o teamă nelămurită mă împresoară, se răspândeşte difuz în întreaga mea simţire, încât o percep ca o prezenţă insistentă, continuă şi atât de ataşată persoanei mele că am şi uitat ce a pricinuit-o.
                  -#-#-#-#
                        *Filă din jurnalul lui Hugo* 
-Cine nu-i încurajat de credinţa creştină, de înţelepciunea ei milenară, dragă prietene, are de suferit afronturi dintre cele mai dureroase de la cultul raţiunii. Baluri angelice, rituri diavoleşti, magie – ah, raţiunea, la raison, nu e de ajuns. Complexitatea lumii pretinde cu tărie o legătură cu ceva ce scapă puterii noastre de înţelegere. Dar dacă Crist e refuzat, trufia îi poartă pe rătăciţi spre Isis, spre piatra filozofală, spre mascarade înfiorătoare.
                   -#-#-#-#
                         *Filă din jurnalul lui Hugo*
-Unde-i ea ?
          S-au scurs momente de tăcere. Angela a întrebat:
-Cine, ea ?
-Prinţesa Marianne.
          Angela m-a luat iarăşi de mână. Am mers mai departe prin întuneric; eu pe orbecăite, Angela înaintând sprinten.
          S-a deschis o uşă...
          Aveam înaintea ochilor o pădure de sfetnicul aprinse, dând lumină puternică; o pătrunzătoare mireasmă de trandafiri mi-a umplut nările. Într-adevăr, o puzderie de flori roşii şi galbene, albe şi carmin se revărsau din colțurile micii încăperi. Sub baldachin era altarul, o masă de piatră în mijlocul căreia stătea o cruce de argint cu lucrători în relief.
          Prin capelă nu părea să umble lume, cu toate că era plină de flori şi de lumânări.  În lumina pâlpâitoare, partea de sus a baldachinului arăta jalnic, măcinată de timp, şi nimeni nu se gândise să o repare. Uitându-mă mai bine la flori şi la lumânări, mi-am dat seama că vasele şi la
sfeşnivele fuseseră curate acolo şi aşezate la întâmplare,  fără nici o rânduială ori  grijă pentru ordine...
                -#-#-#-#
                   Nu, nu sperați,
                   pierită-i nădăjdea!
                   Plângeți, voi gănoduri
                   îndoliate-n
                   durerea voastră...
                -#-#-#-#
          Jos, în spatele altarului din capelă, intr-un cosciug de nuc, subine o placă lucitoare de cristal, era aşezat corpul neînsuflețit al prințesei Marîanne.
          Fața săptămâni şi liniștită,  părul împărțit în două şi vițel pe frunte, o rochie de mătase turcoaz brodate cu flori negre; în degetele întrepătrunse avea perlele unui rozmarin,  iar la picioare căpșorul de marmură albă -- portretul ei! -- pe care îĺ văzusem la Roma, în mâinile prințului, pe Câmpul Vaccino.
          Culoarea mâinilor, a feței: o ceară compactăștia,  parcă moderată,  învechită pe la margini.
-E o vrăjitorie! i-am spus lui don Marcello...        
                   -#-#-#-#
                         *Filă din jurnalul lui Hugo*
-Ideile vânzolesc lumea, iar societatea e moale ca ceara. Unii oameni, în schimb, nu se supun decât după o ciudată împotrivire.
                   -#-#-#-#
                         *Filă din jurnalul lui Hugo*
-Îţi trebuie foarte puţin ca să te poţi bucura de frumuseţe – frumuseţea nuferilor, a unei cafele turceşti, a unei medalii vechi. Totul se poate schimba, revoluţia poate înăbuşi prin răzbunările sale orice vis şi orice dram de bine, istoria poate fi dată peste cap; frumuseţea rămâne. Noi trebuie să trăim din schimbări, într-o lume făcută pentru schimbare. Suntem stropi de apă într-o revărsare de ceaţă, într-un nor.
                   -#-#-#-#
                          *Ultima filă din jurnalul lui Hugo*
          O întind pe Angeletta mea pe o stâncă neagră, de lavă. Adoarme, strânsă în hăinuţa ei de bumbac. Stă culcată pe spate, cu mâinile împreunate; soarele o învăluie, vântul uşor îi scutură părul şi panglica de mătase. Mirosul de mare ajunge până la noi. E o moartă copleşită de lumină. O acopăr cu calendule rupte din ghivece, cu garoafe roşii, cu muşcate. Prinţesa mea fără destin, poezia şi arta mea fără mormânt...
                    -#-#-#-#
         Oricum, lumea aceea, viaţa aceea, de care cuvintele mele s-au lăsat cucerite, dispăreau acum din câmpul vederii. Rămânea în imaginaţia mea doar haloul irizat, o complicată şi înzorzonată carte de magie, a cărei autenticitate îşi găsea confirmarea în paşii mărunţi ai meditaţiei mele.
                -#-#-#-#
         Cunoşti tu, Dafne, cântecul acela vechi
         de lângă sicomor, ori de sub lauri albi,
         de sub măslin, sub mirt, sub tremurate sălcii,
         cânt re-nceput mereu
         şi bun prieten cu iubirea ?...
                 -#-#-#-#
         Descoperire uluitoare: fasciculul nu mai era pe masa mea. Nu găsisem nici măcar vreo urmă că ar fi fost acolo vreodată.
                 -#-#-#-#
          În clipa aceea am văzut; ori am visat. Am visat că mă îndrăgostisem de nişte hârtii vechi, am visat nişte lecturi pasionante, m-am visat pe mine însumi răsfoind fasciculul fatidic şi apoi furându-l, trecând îngrijorat prin faţa uşierului de la Arhivă şi, în proprii săi ochi – proprii mei ochi – devenea frumos – deveneam frumos – datorită cutezanţei sale – cutezanţei mele.
          Şi apoi: mă visam copiind, iar în final înţelegeam. Înţelesesem – înţelegeam că visez. Totul fusese doar un vis, un vis trăit pe cumpăna greu de atins ce desparte fantezia de adevăr. Hârtiile acelea vechi nu existaseră niciodată.
                    -#-#-#-#
          M-am trezit brusc; am sărit în capul oaselor pe saltea, cuprins de o altă spaimă. Fusesem pus la încercare din nou – însă hârtiile mele, cele scrise de mâna mea, erau acolo, pe birou, aranjate în bună ordine. Acestea, cu cerneala lor, nu erau un vis; existau. Puteam spune că sunt o parte, şi nu una neglijabilă, din viaţa mea. Visul împlinit ajunsese într-adevăr să facă parte din mine.
          Ah, cât de limpezi mi-au fost – limpezi în complexitatea destinului cuprins în ele – cuvintele unui mare om venerat de mine, venerat în aşa măsură încât nu cutez să-i pronunţ numele, ştiind cât de larg e abisul ce mă desparte de el. El spusese că muncim în beznă, făcând ce putem şi dând ce avem. Îndoiala noastră e pasiunea noastră, iar pasiunea noastră e datoria noastră. Restul e nebunia artei.
     (ENZO SICILIANO, "PRINȚESA ŞI ANTICARUL")


...postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina ( http://zinnaida.blogspot.ro/2018/03/citate-favorite-55.html) unde veți găsi cele mai multe date...
...provocarea are sloganul "Click&Comment Monday*!
...distribuiți pe rețese articolele care îți plac mult !
...deci dacă este luni, provocarea este - " Prințesa şi anticarul" de Enzo Sicilianul !

duminică, 25 martie 2018

din minunile naturale (1)...

... din minunile naturale ale Japoniei, am ales să scriu despre o adevărată comoară naturală: cireşii ce au 1000 ani, 1500 ani şi aproape 2000 de ani!
... primul ales este "miharu taki zakura" (= denumit aşa pentru florile în cascadă) care are o înălțime de vreo 19 metri si vârsta de aproape 1000 de ani!... El înfloreşte minunat în fiecare an ! se află în prefectura Fukushima...
... al doilea cireş foarte bătrân este "usuzumiya zakura"(=denumit aşa pentru florile sale gri, aşa cum este în caligrafia japoneză), - are o înălțime de vreo 17 m şi are vârsta de aprgoare 1500 de ani !.. se află în prefectura Gifu... şi el înfloreşte minunat în fiecate an!...se spune că a fost plantat de împăratul Keitai (450-531)... în 1949 a fost salvat de un doctor dentist...
... al treilea cireş bătrân este considerat cel mai bătrân cireş din lume!... se numeşte - "jindai zakura", are o înălțime de 10 metri şi vărsta de aproape 2000 de ani!... se află în prefectura Yamanashi... şi elînfloreşte minunat în fiecare an !...se spune că a fost plantat de legendarul prinț Osu, numit şi Yamato Takeru (undeva între sfârşitul secolului 1 şi începutul secolului 2)...

 (sursa: youtube şi http://www.vivrelejapon.com/a-savoir/comprendre-le-japon/nihon-godaizakura-cerisiers-japon)

din poezia turcă...

... de  cănd mă ştiu, am citit poezii  !!!
... versurile ce mi-au plăcut mai mult, le-am transcris, cu multă răbdare, în caiete (mai mari sau mai mici), păstrate, cu multă dragoste, în bibliotecă...
... aşa sunt şi următoarele versuri, dintr-o ediție cu traduceri din poezia turcă, şi transcrise cândva...
... poetul RIFAT ILGAZ (http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%B1fat_Ilgaz ):
        "S-a gândit în noaptea nesfârşită,
          Privind dintr-o fereastră oarbă
          La dorul unui chip cunoscut şi prieten.
          Mai presus de o înghițitură de apă și un pumn de aer,
          Să-ți iei lumea în cap şi să pleci, fără cai şi căruță,
          Să-ți iei capul cu visele-i fără margini,
          Să te faci una cu pământul... Drum...''
... poetul ULKI TAMER (http://www.biyografya.com/biyografi/18080 ):
       ''Păsările mării tale se leagănă
         cenuşa lor îmi acoperă umbra
         ochii lor subțiri îmi inundă noaptea
         ochii lor subțiri se revarsă fluviu
         ochii lor subțiri înfloresc din nesfârșit.
                Cohorta de gânduri a iubirii tale
                somn ce plutește pe dragostea mea
                clocotul sângelui creşte
                în ghimpii grădinii
                infinita grădină de lângă oraș.
         Oasele tale cresc din părul meu
         cu fiecare ardere-ntre noi
         cenuşa ta pasăre nouă învie
         cenuşa ta multiple aripi creşte
         penele la rândul lor cresc pene."'
... poetul CENAP ŞAHABETTIN ( http://www.biyografya.com/biyografi/17123):
       ''Vino, iubito, în seara asta noi doi
         Să ascultăm tremurul nopții înalte.
               Iată, în depărtări un pian cântă,
               Cu un dor de toamnă plănge
               La atingerea degetelor fragede...
         Ascultă, iubito, cel ce plânge e el,
         În adâncul nopții coboară liniştea
         Şi-n bezna fără de grai tot linişte.
               Când un tremur încet pornit de jos,
               Speriat şi trist, se răspăndeşte
               În hăuri cântul privighetorii.
          Când cu tremurul uitat înalt, transparent,
          Suflul singurătății rare a venit,
          Colindă în lume căntul adormit.''    
... poetul MEHMET AKIF ERSOI (http://en.m.wikipedia.org/wiki/Mehmet_Akif_Ersoy ):
        ''Se spune că omul primeşte partea sa din trecut
          Întămplările de cinci mii de ani ce au dat oare ?
          Şi se zice că istoria se repetă cu toată tăria,
          Dacă ar fi învățat din trecutul său
                                   s-ar fi repetat oare ?''    
... poetul NAZIM HIRKMET  (http://www.poets.org/poetsorg/poet/nazim-hikmet ) :
        ''Cântecele oamenilor sunt mai frumoase decăt ei
                                                         şi mai dornice decât ei
                                                             şi mai triste decât ei
                                                     şi mai vărstnice decât ei.
          Am iubit mai mult cântecele oamenilor.
          Fără ei am putut să trăiesc,
          Dar fără cântece nu, niciodată."