sâmbătă, 21 iulie 2018

cei trei din tren...





Donald Martin
                                 Cei trei din tren

1.
    Şi cumpără bilet de tren de la New York la Pittsburgh. De la Pittsburgh o luă spre Cleveland, apoi spre Chicago, şi iată-l acum şezând într-un tren care-l ducea spre Vest. Privea pe geam la sătulețele care dispăreau la fel de repede precum îi şi apăreau în fața ochilor.
    Plecase de la Pittsburgh de atâta vreme dar, cu toate acestea, încă nu observase cuplul celor doi bătrâni. Nu mult după aceea, el şi-a dat seama că merge de fiecare dată împreună cu el, iar acum şedeau chiar în acelaşi vagon, cu numai câteva scaune mai departe de el. Nu atrăgeau nicicum atenția, nici unul nici celălalt. Bărbatul să tot fi avut la şaizeci de ani şi era îmbrăcat corect. Nu era prea înalt şi purta mustață care îi dădea chipului lui o expresie gravă. Soția lui - Frank îşi zise că ei sunt soți - soția lui deci, era cam de aceeaşi vârstă cu el. Era mică, cu părul albit şi cu un zâmbet uşor pe chipul ei liniştit, de mămică bună şi cumsecade.
    Frank îi observă prima dată la vagonul restaurant şi ajunse la concluzia că sunt turiști. Ajunse la această concluzie după felul cum se uitau pe geam, după felul plin de interes copilăresc aş zice, cu care examinau ținutul, arătându-şi unul altuia câte ceva demn de toată atenția.
    Astăzi însă Frank n-ar mai fi crezut acelaşi lucru pentru nimic în lume. La vederea uniformei conducătorului trenului, îl trecură fiori pe şira spinării. Fiecare chip i se părea al unui suspect. Nu, categoric, nu trebuia să mai aibă încredere în absolut nimeni. Întâmplările de la New York îi erau prea vii în memorie: un funcționar al băncii zăcea în spital grav rănit, iar portarul lui - al lui Frank, adică - era pe prima pagină a tuturor ziarelor. Ce era însă lucrul cel mai important era faptul că geamantanul cu cei douăzeci de mii de dolari se afla pe scaun, lângă el.
    West, complicele lui Frank, era mort, împușcat de unul dintre funcționarii băncii, care avusese curajul nebunesc de a ignora cele două pistoale îndreptate asupra lui apăsând în schimb el însuşi pe cocoşul pistolului pe care-l ținea în mână. Pierderea partenerului îl afectă mult pe Frank, dar apoi, în timpul fugii disperate de la locul cu pricina, îşi dădu seama că întregul conținut al valijoarei - douăzeci de mii de dolari - era acum numai al lui...
     Părăsi oraşul chiar în noaptea aceea, mai înainte ca poliția să reușească să pună mâna pe el. La Pittsburgh îşi cumpără ziarele de la New York în care îşi găsi fotografia. Chipul lui din ziare îi zâmbea sardonic.
     S-a deghizat cât a putut el mai bine vopsindu-şi părul în negru şi punându-şi ochelari. Astea îi schimbaseră întrucâtva înfățişarea dar de spaima continuă - care îl terorizează pe oricare urmărit - nu fu chip să scape.
     După câte ştia el, poliția îl căuta încă în New York. În gările din Cleveland şi Chicago nu observă pe nimeni care să-l fi privit cumva cercetător. Poate ar fi bine să se ascundă la Los Angeles... Poate ar fi trebuit să treacă granița, în Mexic, iar aici să stea şi să aştepte până când lucrurile se vor linişti la New York.
     Cei doi soți bătrâni nu-i ieşeau însă din minte. Dacă urmăreau să-i ia banii ? Dacă l-au recunoscut dar n-au anunțat poliția, înseamnă că vor să-l fure ! Încordat la maximum, Frank, îşi zise că n-are nici un sens să vadă în fiecare ins un suspect...
     La miezul nopții, trenul opri în gara unui orăşel. După alergătura aceea sălbatică din noapte, trenul se opri ca şi când ar fi vrut să-şi tragă sufletul. Frank moțăia ținând valijoara cu bani pe podea, între picioare. Zgomotul roților la oprire îl trezi brusc. Se uită repede la peronul îngust şi întunecat al gării, la lumina slabă din sala de aşteptare. Îl cuprinse deodată o teamă teribilă de cei doi bătrâni. Aici ar fi momentul să scap de ei, îşi zise în gând. Sări ca ars de pe scaun, luă valijoara și un geamantan mic din plasa de deasupra capului lui și se îndreptă grăbit spre capătul vagonului.
      Din întunericul de afară venea un aer rece. Conductorul vagonului, aflat acum pe peron, îl privi mirat pe Frank în timp ce cobora scara.
-Domnul coboară ? întrebă conductorul.
-Da, sunt de aici, îi răspunse Frank. Aş vrea să-mi vizitez în fugă nişte neamuri. Ştiți... vreau să le fac o surpriză...
      Fața roşie a conductorului se lăți într-un zâmbet care-i făceau şi mai expresive cutele din jurul ochilor.
-Rudele dv. or să se bucure... Mai mult ca sigur...
-Trec foarte rar pe aici, remarcă Frank.
-Nicăieri nu-i mai bine ca acasă, ştiți și dvs. cum merge vorba asta, zise conductorul. Vă doresc şedere plăcută, mai adăugă el şi-şi duse arătătorul la chipiu.
-Mulțumesc, răspunse Frank. Îşi scoase apoi o țigară şi ținu bine bricheta în palmă pentru ca vântul să nu-i stingă flacăra. Prin ferestrele luminate ale vagoanelor se vedeau fețe de oameni nedormiți, indiferenți. Roțile începură să se întărească din ce în ce mai repede, apoi trenul dispăru cu totul în întunericul nopții.
      Frank rămase singur, străjuit de valijoară şi geamantan. Privi în jur. Orășelul se găsea de cealaltă parte a şinelor. Casele mici se orânduiau de ambele părți ale şoselei. Sus, mult deasupra lor, sclipeau stelele...

2.
     Orășelul îi făcu o impresie plăcută. O aşezare în care oamenii se duc să se culce la ora nouă şi în care nimeni nu-l sâcâie pe celălalt cu întrebări pline de curiozitate, gândi Frank. Poate că nu alesese locul cel mai prost...
     Îşi luă valijoara și geamantanul şi intră în gară. Când deschise uşa şi se uită înăuntru, mai să scape valizele din mână. Reuşi numai cu mare greutate să-şi revină. Pe una din băncile sălii de aşteptare stăteau cei doi bătrâni împreună cu geamantanele lor. Doamna îi zâmbi, bătrânelul înclină capul în semn de salut. Frank îi privi mut. Dacă într-adevăr îl urmăreau - şi se părea că lucrurile chiar aşa stăteau - atunci trebuie că ei au sărit din tren în ultima clipă. Ca şi el de altfel. Stăteau liniștiți între geamantanele lor şi nu păreau câtuși de puțin surprinşi.
     Frank ajunse la concluzia că toată povestea asta a fost de la bun început pură întâmplare şi că trebuie să se împace cu situația. Dacă ar da semne de enervare, ar deveni suspect. De aceea se îndreptă cu pas sigur spre cei doi şi li se adresă zâmbind:
-B'nă seara la amândoi ! dar felul în care rosti aceste cuvinte arăta cât de colo că nu era în apele lui.
     Cei doi soți îi zâmbiră cald ca şi când ar fi apreciat salutul lui prietenesc.
-Numai, fiți buni şi spuneți-mi, vă rog - continuă Frank cu acelaşi zâmbet pe buze -cine pe cine urmărește ? Eu pe dv. sau dv. pe mine ?    
     O clipă după ce văzu expresia de pe fețele celor doi bătrâni, își regretă cuvintele.
-Ne aflăm și noi pe drum, se scuză, bătrânelul.
-Dar aşa cum stau acum lucrurile, parcă am călători împreună - remarcă Frank cu aer prietenesc.
      Frank se aşeză și el pe bancă. Soții întoarseră capetele spre el şi-l priviră fix. Aştepta acum ca cei doi să facă un gest după care el să-şi poată da seama dacă îl recunoscură, dacă știu cine este - dar aşteptarea lui fu zadarnică. Nici unul din soți nu făcu nici cel mai neînsemnat gest cum că ar şti cine este...
-Locuiți în acest oraş ? întrebă bătrânelul.
-Nu, răspunse Frank, dar dv. ?
-Da de unde ! Am plecat și noi în concediu. Pentru prima dată după mulți ani de zile. Şi vrem să cunoaştem puțin regiunea. Din avion omul nu poate vedea nimic şi din această cauză călătorim, încercând să vedem cât mai multe.
      Frank încuviință, suna destul de credibil. Venise acum rândul lui și era necesar să prezinte ceva la fel de rezonabil drept explicație.
-Sunt de aceeaşi părere cu dv., zise. În plus, aş vrea să vă spun că sunt scriitor şi lucrez pentru un ziar turistic. Spusele acestea îi sunau lui însuşi neadevărate, bătrânii însă îl crezură. Reacția celor doi arăta că Frank făcuse impresie bună asupra lor. La un moment dat, i se păru de neînțeles cum de a sărit el din tren de frică.
-Sunteți scriitor ? întrebă bătrânica luând pentru prima oară cuvântul.
-Da, întări Frank, şi începu să-şi intre repede în rol. Scriu și eu cărți şi articole pentru a-mi câştiga existența.
-Interesantă ocupație, remarcă bătrânul.
-Ce-ați zice dacă ne-am petrece noaptea aici ? schimbă brusc Frank vorba.
     Se ridică luându-şi automat valijoara cu dolari și se îndreptă spre ghișeul la care se vindeau bilete. Aici dădu peste un tânăr care stătea cu mâinile în poală. Acesta îl privi pe Frank pe sub cozorocul verde pe care-l ținea deasupra ochilor.
-Nu vă supărați, începu Frank, e vreun hotel prin apropiere ?
-Bine-nțeles, răspunse scurt tânărul.
-Mi-ați putea spune unde ?
-Bine-nțeles că pot.
      După o clipă, Frank se văzu obligat să pună o nouă întrebare.
-Bine şi unde este hotelul ?
-Pe strada principală, zise tânărul foarte pe scurt.
-E departe de aici ?
-Strada asta principală ține cât patru blocuri.
-Mulțumesc, zise Frank întorcându-se. Văzându-i pe cei doi bătrâni stând pe bancă, îşi zise că aceştia l-ar putea ajuta. Un om aflat în preajma a doi bătrânei drăguți, liniştiți şi îmbrăcați curat, trezeşte mai degrabă respect din partea celor din jur, decât neîncredere. De aceea se întoarse spre cei doi zicându-le:
-Câteva blocuri mai departe se găseşte un hotel. Poate n-ar fi rău să ne încercăm norocul. Aveți de gând să rămâneți mai mult în oraş ?
-Câteva zile, răspunse bătrânul. Se spune că este un ținut foarte frumos. La început am avut de gând să mergem în California dar a trebuit să ne schimbăm planul inițial...
-Şi mă rog, de ce ?
-Aproape de New York cineva a intrat în cupeul nostru şi ne-a furat câteva geamantane și bani. Din această cauză a trebuit să scurtăm traseul.
-Îmi pare rău, zise Frank.
      Bătrânul domn ridică resemnat din umeri. Frank se simți obligat să zâmbească.
-La drept vorbind, eu nici nu ştiu unde ne aflăm.
-La Jennerville, răspunse bătrânul. La început, după cum am mai spus, n-am vrut să ne oprim dar în acest orăşel se găseşte un muzeu al indienilor şi soția mea este foarte interesată de astfel de lucruri.
      Bătrânica dădu cuminte din cap şi râse.
      Ieşiră din sala de aşteptare, traversară şinele și o luară pe jos pe strada principală.
-Aici omul se simte cu totul altfel decât în capitală, spuse Frank.
-Soția mea și cu mine dăm întâietate orăşelelor, zise convingător bătrânul.
-Şi-atunci de ce nu vă stabiliți undeva, în vreun orășel, la țară...
-Ținem un magazin la New York, acolo trăiesc şi copiii noştri, răspunse bătrânul.
-Ce vindeți ?
-Mărunțișuri.
       Mic burghezi în carne şi oase, gândi Frank.
       Toate casele erau cufundate în întuneric, numai pe veranda unei construcții cu un singur etaj ardea un bec. El dădea atâta lumină încâqt să se poată citi firma "Motel". Intrară într-un holişor împodobit cu obiecte vechi și cu câteva ghivece cu flori. Recepționerul, îmbrăcat cu o vestă verde, îi aştepta.
-A telefonat Pete şi a zis că veniți încoace...
-Pete ?
-Da, funcționarul de la gară.
-A, da, răspunse Frank. Ştirile se răspândesc aici foarte repede...
-Într-un orăşel, oamenii se observă unul pe altul mult mai mult decăt într-un mare oraş, răspunse funcționarul hotelului, iar Jennerville nu face excepție de la regulă...
-Ştiți, aş vrea o cameră pentru mine şi una pentru prietenii mei...

3.
     Recepționerul deschise registrul şi ceru apoi numele celor trei vizitatori. Frank folosi numele de Jack Stein. Bătrânul semnă Sidney Michael, cu soția. Din New York. După ce recepționerul le întinse cheile, urcară toți trei pe scară. Camerele lor erau învecinate. Ajungând pe palierul lor, se opriră.
-Ei, acum la revedere. Pe mâine, le zise Frank.
-Da, răspunse bătrânelul, noapte bună, domnule Stein.
      Ajuns în cameră, Frank îşi luă ochelarii de pe nas și îşi lipi urechea de perete. Auzi cum Michaelii discutau între ei. Nu deslușea tot ce spuneau ci doar cuvinte răzlețe. "Un tânăr plăcut... cu adevărat prietenos..." Se mai linişti. Fumă o țigară, apoi se dezbracă şi se băgă în pat. I se păru că toate erau în ordine.
     Un singur lucru îl neliniștea: recepționerul spuse că într-un orăşel, oamenii se văd mai des unii pe alții decât în capitală. "Trebuie să fiu deci cu atenție", îşi zise Frank. Se gândi dacă vestea despre atacul la banca din New York ajunsese cumva şi în paginile ziarelor din Vestul Mijlociu. La un astfel de risc, trebuia să se aştepte în orice loc s-ar fi aflat.
     Dimineața următoare luă micul dejun la hotel împreună cu soții Michael, apoi plecară toți trei spre muzeu. Trecând apoi pe străduțele orășelului, începu să-i fie limpede că pentru un fugar ca el, un orășel ca acesta era lucrul cel mai puțin indicat. Aici fiecare străin trezeşte atenția autohtonilor care îl privesc cu curiozitate. Lui Frank i se păru că toți îl priveau oarecum ciudat, iar el se întreba la ce i-o fi trebuind lui această aşezare...
     Muzeul era la o bună bucată de drum, într-o construcție de piatră aflată la umbra  unui şir de plopi.
-Veniți cu noi înăuntru, domnule Stein ? întrebă bătrânul.
-Desigur, răspunse Frank, cu toate că nu-i prea ardea lui de muzeu. Poate o să-mi prindă bine pentru vreunul din articolele mele.
     Biletul costa douăzeci şi cinci de cenți pe care îi plătiră unui portar bosumflat care şedea pe o bancă în fața muzeului, părând a fi el însuşi o figură din cele aflate în muzeu. Lui Frank i se păru că omul acela îl privi cu multă atenție şi asta îl enervă.
     Muzeul era format dintr-o singură încăpere mare, ticsită cu obiecte triste din secolul trecut. Pe pereți atârnau felurite suliți, într-un colț se găsea un bolovan imens în care erau expuse diferite oale, unelte, podoabe din pene de pasăre şi alte obiecte.
     Frank se simți ca rătăcit printre toate acestea, cu o figură de om obosit, în timp ce soții manifestau un interes cu totul deosebit pentru fiecare amănunt, admirându-l şi cercetându-l în linişte.
     Rămaseră în muzeu cam o oră.
-Lucruri cu adevărat interesante, nu credeți ? îl întrebă bătrânica la ieşire.
-Fascinante, răspunse Frank gândindu-se la un duş înviorător şi la o țigară fumată stând întins pe pat.
     Întorcându-se în oraş băură câte o cafea, apoi se duseră la hotel. Se despărțiră pe coridor, în dreptul camerelor lor, Frank fiind foarte bucuros că poate rămâne măcar câteva clipe în afara acestei companii plictisitoare. Se duse spre dulap de unde luă prețiosul lui geamantan pe care îl puse pe pat şi-l deschise. De frică, pe de-o parte, să nu-i fi furat cineva banii, şi pentru că voia să-şi desfete ochii, pe de altă parte. Banii erau toți, legați frumos în pachetele aşezate unul lângă altul.
      Tocmai se gândea să facă un duş și privea cu totul întâmplător pe fereastră. Îl văzu pe portarul muzeului discutând ceva cu un polițist, pe trotuarul de pe cealaltă parte. Amândoi priveau către unul din geamurile de sus ale hotelului.  Frank se trase repede din fereastră. După ce reveni pentru a vedea ce se mai întâmplă, Frank îi zări pe cei doi făcând colțul şi îndreptându-se spre postul de poliție aflat pe strada respectivă.
       Îl cuprinse teama. Îşi aruncă privirea pe valijoara plină cu bani, apoi strânse din dinți şi începu să se plimbe prin cameră. Prin cap îi treceau fel de fel de idei. Dacă paznicul l-a recunoscut ? Nu cumva cei doi s-au dus după întărituri la poliție ? Frank simți că panica pusese cu totul stăpânire pe el. Ce era de făcut ? Maşină nu avea, iar primul tren pleacă abia seara târziu...
     Luă valijoara, se duse la uşă, o deschise și aplecă capul pe coridor. Era pustiu. Părăsi camera şi începu să coboare pe scări. În timp ce străbătea holişorul străduindu-se să pară căt mai indiferent, îl auzi pe recepționer:
-Cum, domnule Stein, plecați deja ?
-O, nu, nu... răspunse Frank. Mă-ntorc îndată. Vă este cumva frică că am să fug ?
-Da de unde... zise zâmbind omul de la recepție. După câte ştiu, mai aveți un geamantan sus...
       Frank începu să râdă.
-Aveți un simț de observație deosebit, zise. Proprietarul trebuie că-i foarte mândru de dv...

4.
      Ieşi din hotel și privi în amândouă direcțiile să vadă ce se întâmplă pe strada principală. Nu văzu nimic deosebit dar cât putea dura această situație ? Totul nu era decât o problemă de timp.
      Îşi aminti că mergând de la gară spre hotel trecuse peste o şină de cale ferată cu vagoane de marfă. De bună seamă că pe acolo treceau şi trenuri marfare. Mai mult de un kilometru şi jumătate, doi, nu putea fi până acolo. Demult nu mai mersese clandestin pe vagoanele de marfă dar n-avea ce face. Acum va fi clandestinul care sare în marfar cu o valijoară cu douăzeci de mii de dolari...  
      Trecu peste linia de cale ferată spre locul unde i se arăta singura posibilitate de a fugi din Jennerville. Nu avea idee când urma să treacă trenul dar îi era totuna. Privi în spate. Strada era pustie. În scurt timp trecu peste un soi de câmp și ajunse la linia cu pricina. Pășind de-a lungul ei, îşi blestema chipul pe care îl puteau vedea în ziare milioane de oameni din toată țara. Până şi cei dintr-un cuibușor umil din Jennerville! Pe viitor va trebui să se mascheze mult mai bine, să-şi schimbe complet fața pentru a putea fi cât mai liniştit.
       Se aşeză între nişte bolovani mari şi aşteptă venirea trenului. Timpul trecea incredibil de greu. Frank fuma țigară de la țigară. Deodată zări în depărtare fum şi auzi zgomotul unui tren care se apropia. Se uită mai atent într-acolo. Un marfar venind dinspre oraş tocmai ajunsese la curbă. Acum începu să-şi mărească viteza, de aceea Frank începu să fugă împotriva direcției lui de mers, pentru a apuca să sară pe scară mai înainte ca trenul să prindă viteză și mai mare. Alerga prin iarba înaltă de-a lungul căii ferate şi a vagoanelor de marfă. Cu mâna liberă se prinse de bara de metal a unuia dintre vagoane. Nu reuşi însă să pună piciorul pe scară. Alerga acum de-a lungul trenului ținând într-o mână valijoara, cu cealaltă ținându-se de bară.
      Mai avea încă putere dar când se gândea să dea drumul barei se uită în jos şi, spre disperarea lui, văzu că trenul trecea peste un pod sub care se învolburau apele unui râu destul de mare. Degetele lui mai strângeau încă bara de fier. Deodată i se păru că degetele îi muriseră. Viteza din ce în ce mai mare a trenului aproape că-l făcea să nu mai atingă pământul cu picioarele. Nu mai putea să-şi desfacă degetele dar nici nu se mai putea ține cu o singură mână. Îşi dădu seama că cealaltă mână - ca şi când ar fi acționat în afara voinței lui - dăduse drumul valijoarei care zburase repede spre cursul apei. Frank nu reuşi să-şi dea seama unde anume căzuse.
      Cu mâna rămasă liberă se prinse de bară reușind să-şi salte și picioarele. Încet, reuși apoi să se urce până la acoperişul vagonului. Îşi simțea inima în gât și nu mai putea respira. Se uita în spate la spuma apei râului în care cei douăzeci de mii de dolari dispăruseră pentru totdeauna...
       Cu câteva ore înainte, cam atunci când Frank se aşezase între bolovanii aceia mari, în aşteptarea trenului, cei doi bătrânei ajunseseră la postul de poliție. Împreună cu ei se găsea şi portarul muzeului. Mai erau şi câțiva polițiști, dintre care unul era sergent.
-Sunteți sigur ? îl întrebă sergentul pe portar.
-Sută-n sută, zise omul convingător. În afară de cei trei - după cum v-am mai spus - nu a mai fost nimeni acolo. A fost o întâmplare că am observat când au plecat... Au făcut-o fie cei doi de față, fie individul care se afla cu ei...
-Oh, Doamne, Doamne, se căina bătrâna doamnă. Nu, n-aş vrea ca în povestea asta să fie amestecat și bunul nostru prieten, domnul Stein. Da, eu am făcut-o... Eu. N-am avut încotro... Îmi pare atât de rău... Dar eu... n-am putut face altfel...
       Și zicând acestea, deschise poșeta şi scoase obiectul care dispăruse din muzeu.
-Oh, mămico, mămico, oftă bătrănul dând din cap. Şi doar mi-ai promis că în concediul de anul ăsta nu mai pui mâna pe nimic...
          (Donald Martin, "Cei trei din tren")

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu,  cu drag  - prinde bine câte o porție de literatură SF  (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF, colecție ce o am prin bibliotecă, scrisă de specialiştii domeniului în decursul timpului)...
... sper că a fost o lectură plăcută !

vineri, 20 iulie 2018

jurnalul ( 257)

... Azi ... vineri, 20 iulie, ora 19. 12 !
... Au trecut ... 64 de zile... tare greu, în continuare !
... Am tot așteptat ploaia de 2 zile... cum nu a venit (vine când vrea ea...), azi dimineață am umplut bidoanele cu apă (ajutată de mami) și am udat roşiile, vinetele, ardeii şi dovleceii... restul, diseară... este mare sărbătoare ortodoxă, îl sărbătorim pe  Sf. Ilie !!!
... Vara aceasta ... este mai răcoroasă ! cât de plăcut este: ud plantele cu stropitoarea şi admir un fluture aşezat pe o floare (unul mai frumos decât altul...), o păsărică ce ciripeşte grăbită, culorile frumoase mă atrag din toate părțile, adie puțin vântul... momente minunate, greu de exprimat în cuvinte  !
... Puiu ... doarme liniştit, fără griji (i-am dat pastiluțe...) !
... Munca mea ... a fost variată... am tăiat iarba şi la drumul principal:
și la cel secundar:
am curățat ce era uscat şi am vopsit zidul casei:
am curățat zidul gărduțului terasei (în formă de L) şi l-am vopsit, inclusiv marginea zidului din partea stângă:
şi am străns iarba uscată și am dus-o în căsuța lui Puiu !
... Bucătăria ... este folosită pompieristic, aproape: când avem roşii multe, le curățim şi le tăiem, le fierbem, le punem saricilat şi apoi la borcan mare...
avem o pauză la dulcețuri - perele de acum sunt prea moi, le facem doar compot zilnic... corcodușe sunt atât de multe, coapte dar tot acrișoare - sunt toate pe jos, călcăm cu multă grijă ca să nu alunecăm... ooo, mami a găsit primii ştiuleți de porumb - deci iată primii la fiert - Hai,  poftiți la noi !!!
... Sunt ... în tricou, pantaloni lungi...
... Tv-ul ... este mai tot timpul deschis dar pentru ştiri... seara, aş urmări un film dar, obosită, adorm repede...
... Noutatea săptămănii ... este legată de păsări cântătoare (îmi place ciripitul lor dar nu pot să le văd prin pomi, sunt prea mititele), de aceea am căutat pe youtube: ciripitul diferă de la canarul (femelă...):
 
la ciripitul canarului (mascul):

luni, 16 iulie 2018

de la Petru Cercel...

Petru Cercel
                  Rugăciunea lui Petru Cercel

 "Stăpâne Domn pe adânc şi pe văzduhuri,
      Tu ce-ai făcut pământ şi cer şi mare,
           Pe om din lut şi nevăzute duhuri,

  Tu, care din fecioară întrupare
       Ai vrut să iei, Părinte prea puternic,
           Ca să-nviezi şi să ne dai iertare,

  Tu, ce vărsându-ți sângele cuceresc
      Ai sfărâmat a iadului tărie
          Şi l-ai legat pe diavolul nemernic,

  Tu, ce-ai deschis a ta împărăție
       Şi blând te-arăți şi milostiv cu mine
          Spre-a-mi face raiul veşnică moșie,

  Ascultă, Tată, ruga mea ce vine
      La tine arzătoare şi plecată,
          Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalți la tine.  
        ..............................................................
  Tu, ce eşti cale, adevăr şi viață,
      Ştiu că tot binele ce va să-mi vie
         Mi-l va trimite sfânta ta povață

 Ferice de voi şi-n bogăție
     De stare şi avere, dă-mi putere
         Cu spaimă mare să ți-o-nchin tot ție.

 Iar caznă când avea-voi şi durere,
    Să fiu ca Iov, cu strașnică răbdare
        Şi să-ți slujesc statornic îți voi cere.

 Orice ți-e voia, Împărate mare,
     Nespus de mult mă bucură şi-mi place
         De-ar fi spre bine sau spre grea-ncercare.

 Mi-e gândul doar la slujba ce voi face
     Măriei Tale, tot mereu, căci ție
          Cel ce-ți slujește va trăi în pace

 Şi va sbura la cer cu bucurie."
             ("Rugăciunea lui Petru Cercel")
( întreaga rugăciune o găsiți aici:
https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2013/01/15/rugaciunea-lui-petru-cercel-15791580/ )

      Petru Cercel, fiu al lui Pătrașcu cel Bun, şi, probabil, frate al lui Mihai Viteazu, "nefericile domnitor cum îl numesc cronicile de mai târziu,  a cârmuit Țara Românească numai doi ani (1583-1585). Personalitate interesantă, erudit şi poliglot, a străbătut întreaga Europă strălucind prin erudiția şi frumusețea manierelor sale la Curtea lui Henric al III-lea şi al Caterinei de Medicis. Istoria noastră îi păstrează o parte din ființă, zidurile mânăstirii Căluiu i-au veşnicit chipul frumos şi mândru de frumusețea lui - cum îl descrie Nicolae Iorga - cu ochi vioi, cu sprâncenele arcuite şi foarte fină mustață, cercelul din ureche nu lipseşte; un înger îi sprijină coroana. Înconjurat de rugăciuni, el ține în mână o cruce simplă în năframă. "   (1935)
     Fragmentul este tradus de Al. Ciorănescu din limba italiană, fiind considerată una dintre operele de referință ale liricii italiene a sec. al XVI-lea.
      ( http://en.m.wikipedia.org/wiki/Petru_Cercel)
      ( https://adevarul.ro/locale/alexandria/petru-cercel-mai-excentric-domnitor-roman-purta-bijuterii-cunostea-12-limbi-straine-scria-poezii-1_58fc68625ab6550cb87b5f8f/index.html)

... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina
( https://zinnaida.blogspot.ro) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday" !
... distribuie pe rețele articolele care îți plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: "Rugăciunea lui Petru Cercel" !