sâmbătă, 5 august 2017

ritmul ascuns al inimii. (1)..

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, este câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... lectură plăcută ! 

Randunici 4               




                                   



     RITMUL ASCUNS AL INIMII
                                                                (1)
                                                      de CONSTANTIN CUBLEŞAN

         Stelele cădeau de pe cer, una câte una,în noaptea aceea albastră. Se desprindeau de sus, din mijlocul bolţii ori de undeva de aiurea şi despicau cerul cu arderea lor de o clipită.
         Niciodată nu văzuse atâtea stele căzătoare. Când era copil se aşezau vara în iarbă şi, cât erau serile de lungi, privea cerul. I se părea că stelele tremură, că apar şi dispar într-un joc de licurici pe care nu-l putea înţelege Nu-i plăceau nopţile cu Lună. Atunci nu se vedeau stelele, iar Luna era prea albă, de var. Lumina ei palidă cădea peste tot în jur ca o apă moartă. Nu putea suferi nopţile cu Lună.
         Din locul în care se afla, cerul îi părea elipsoidal, luând forma geamului etanş al cabinei. Stelele cădeau mereu dar el nu reuşea, nici acum, nici altădată, să vadă locul unde se desprindeau, prăbuşindu-se în gol. Le vedea numai trecerea vertiginoasă, ca un ţipăt luminos şi încerca să le reconstituie traiectoria. Câteodată parcă veneau din Lebăda, alteori din Scorpion, uneori din Vărsătorul ori din Gemeni, din oricare altă constelaţie, niciodată însă din Ursa Mică. Poate era numai o iluzie, ori era o lege ascunsă ca nicio stea să nu treacă pe acolo şi el se minuna ca atunci, în copilărie, când aştepta să cadă măcar una, vreodată pe Pământ.
 -Ciudat, prin Ursa Mică nu trece nicio stea căzătoare, spuse. Oare de ce ? Nu-mi aduc aminte să existe o asemenea lege. N-am dreptate ?
         Romulus îl privi mirat. Vasăzică Nic nu-l ascultase. Nu auzise nimic din tot ce-i spusese până atunci. Vorbise atâta vreme degeaba. Dar nu era supărat. Cadranul pulsiotronului electronic îi indica ritmul normal al inimii şi starea mult ameliorată a sistemului nervos şi acesta era cel mai important lucru.
         Chiar dacă nu-l ascultase, Nic rămăsese treaz, ba, mai mult, se gândise la ceva, la ceva anume şi acesta era un semn în plus că putea să-şi învingă boala.
         De peste trei ore Nic stătea fără să se mişte, întins în patul destinat intervenţiilor medicale. Arterele îi fuseseră conectate la ventuzele aparatelor de neutralizare a radiaţiilor şi de aceea îşi simţea corpul întreg parcă strâns în chingă. Era toropit, îl copleşea somnul dar Romulus îl tot ţinea de vorbă. Nu-i lăsa o clipă răgazul să-şi închidă pleoapele. Ce-i drept, nu-l prea asculta. Ştia că nu are voie să doarmă pe toată durata intervenţiei dar niciodată nu se interesase de ce anume. Nu crezuse că va ajunge cândva într-o asemenea situaţie. Nici acum ni i s-ar fi întâmplat nimic dacă nu ar fi fost explozia aceea. Lucrase atâta vreme în cariera de uraniu şi nu avusese accidente până acum, când, aşa, deodată, nici nu-şi dădea seama prea bine cum, s-a produs explozia. Era adevărat că pe planetă erau frecvente furtunile magnetice dar acestea nu-i împiedicau să lucreze. Costumele de protecţie erau excelente neutralizatoare. De data aceasta însă... Încă nu-şi putea da seama cum se petrecuseră lucrurile. În starea în care se afla acum, nu se putea concentra. Era prea obosit, prea slăbit... Dacă nu ar fi fost atât de aproape, scăpa teafăr. Aşa, costumul fusese perforat în mai multe locuri şi el inhalase o mare doză de radiaţii. Îşi pierduse cunoştinţa şi numai după reanimare se deşteptase de-a binelea.
         Era deja pregătit pentru intervenţie, când îşi revenise în fire, iar aparatele hârâiau monoton şi subţire. Rând pe rând plecaseră din încăpere cu toţii. Plecase şi medicul, care în noaptea aceea avea legătură cu Pământul pentru a comunica rezultatele din ultimele treizeci de zile ale cercetărilor pe planetă. Rămăsese cu el în încăpere doar Romulus. Se aşezase lângă pat pe un scaun flexibil şi începuse să-i vorbească despre furtuna din ajun. Dar Nic nu se putea concentra deloc şi nu înţelegea nimic din tot ce-i explica omul acela atât de locvace. Poate de aceea îl şi lăsaseră pe el acolo şi nu rămăsese medicul, pentru că vorbea întotdeauna mult.
         Ţinea minte numai că doctorul îi spusese la plecare: ''Să nu care cumva să te laşi furat de somn, mă auzi ?''
         Îi făcuse semn din pleoape că auzise. Apoi, pe un ton sever, doctorul i se adresase lui Romulus: ''Nu-l laşi să doarmă. Îl ţii de vorbă până mă întorc. Acum să te văd, istoricule ! Poţi să-i înşiri verzi şi uscate, toată evoluţia de la pitecantropi încoace, numai să nu-l slăbeşti o clipă. Ne-am înţeles, cred ! Eu mă întorc îndată ce termin comunicarea.''
         Cuvintele doctorului îi rămăseseră în auz, poate pentru că fuseseră rostite cu prea multă gravitate. La drept vorbind, lui nu i se păreau lucrurile chiar atât de grave. Trebuia să reziste vreo douăsprezece ore fără să doarmă. Nu era cine ştie ce, doar mai stătuse el şi altă dată fără somn, numai că acum se simţea moleşit şi nu putea să se gândească mai mult timp la ceva anume. Îi veneau în minte tot soiul de idei, de gânduri, sărea de la unul la altul fără vreo logică şi îşi simţea pleoapele grele. Într-adevăr, îi era somn. Privind însă cerul i se părea că se linişteşte. Dar prea cădeau multe stele în noaptea aceea.
-M-ai auzit, Romulus ? întrebă din nou. De ce cad atât de multe stele ?
         Romulus se uită la cer. Era într-adevăr senin dar nu cădeau stele. Desigur, numai lui Nic i se părea. Totuşi nu-l contrazise.
 -Probabil e o ploaie de meteoriţi.
-Nu, nu cred.
         Nic vorbea greu. Abia rostea cuvintele. Unui alt bolnav i s-ar fi interzis orice efort, mai ales să vorbească. Lui, însă, i se cerea tocmai acest lucru, să converseze cu Romulus.
-De ce nu crezi ?
-Pentru că prin Ursa Mică nu trece niciuna. Cum e posibil ?
-Păi, încercă istoricul să-i dea un răspuns satisfăcător, Ursa Mică e aproape de punctul cel mai înalt al boltei.
-Când priveşti de pe Pământ dar nu de aici, îi atrase atenţia Nic.
         Romulus privi iar cerul prin geamul elipsoidal. Nu văzu însă nicăieri Ursa Mică. Era în altă parte a bolţii şi din încăperea aceea nu putea fi văzută. Ce să-i răspundă ?
-Ascultă, Romulus, tu de ce trebuie să mă ţii pe mine de vorbă ? trecu Nic la o altă întrebare şi Romulus se simţi uşurat.
-Aşa a spus doctorul
-Asta ştiu dar de ce ?
         Romulus zâmbi, pus, evident, din nou în încurcătură. Habar n-avea. Nu-l interesase niciodată medicina, în orice caz nu într-o măsură ca să aibă habar de tratamentul adecvat în cutare sau cutare maladie. Avea, în general, noţiuni foarte vagi, iar la cursurile de pregătire antiradiantă nu prea fusese atent. Aparatajul şi costumele ce intrau în dotarea personală erau atât de perfecţionate încât pericolul radiaţiilor i se părea perimat, iar cursurile îl enervaseră, socotind că se ţineau în virtutea unor tradiţii foarte vechi, inutile acum. Şi, totuşi, un accident ca acesta îi dovedea acum contrariul.
-Cum să-ţi explic? începu el. Mi se pare că n-ai fost prea atent la cursurile de pregătire, altfel ai fi ştiut, încercă el o eschivă de la întrebare.                          
-Ai dreptate, îl aprobă Nic. Dar tu eşti pus aici ca să vorbeşti cu mine, aşa că n-ai decât să-mi explici pe îndelete. Sunt dispus să te ascult.
-Atunci, începu Romulus zâmbind, s-o luăm de departe şi cât mai simplu. Căuta astfel să câştige timp.
-Radiaţia se aseamănă întrucâtva cu descărcarea electrică a trăsnetului. Cu foarte mulţi ani în urmă, dacă un om era trăsnit şi dacă nu murea pe loc, îl îngropau în pământ pentru ca să se scurgă din el toată electricitatea. În acest timp el nu ar fi avut voie să doarmă pentru că ar fi murit imediat, inima ar fi slăbit ritmul şi... Mă înţelegi, nu ?
         Romulus era încântat că îi venise în minte ideea cu trăsnetul. De aceea continuă imediat cu însufleţire:
-În vechime oamenii aveau o mulţime de...
-Ştii ceva ? îl întrerupse Nic Doctorul a spus să o iei de la pitecantropi, nu de la oameni. Aşa că, te rog...
         Nic era, de felul său, un om vesel, spiritual. Romulus îl cunoştea foarte bine şi-i plăcea felul de a fi al acestuia. Îi plăcea să lucreze împreună cu el, chiar dacă Nic îl tachina mereu, ca şi acum. ''Cel puţin te tachinează un om inteligent'', replica el, când ceilalţi observau că fusese luat peste picior. Dacă nici acum Nic nu-şi pierduse buna dispoziţie, însemna că totul decurgea normal.
         Indicatorul pulsiotronului oscila regulat, între liniile ce marcau pe cadran ritmul normal al inimii.
         Nic rezista minunat intervenţiei.
-Ascultă, Romulus, tu chiar crezi că s-ar putea să mor din asta ?
-Ce prostii îţi mai trec prin cap ?!
-Doar tu spuneai că dacă adorm, s-a zis cu mine.
-Ei, desigur, nu trebuie să dormi. Trebuie să fii tare.
-Bine, bine. Hai, spune mai departe. Cum era cu pitecantropii ? parcă despre asta vorbeai. Ba nu. Despre stelele căzătoare. De ce nu trece niciuna prin Ursa Mică ?
         Romulus începu din nou să vorbească pentru a-i reţine atenţia lui Nic. Inventă tot soiul de teorii, îşi aducea aminte de legile fizicii cosmice, pe care le expunea într-o formă aproximativă dar făcea ce făcea şi iar ajungea la istorie..Nic însă nu-l asculta. Trecuse câtva timp, câteva ore şi se simţea mai bine deşi corpul îi amorţise stând nemişcat. Îşi simţea însă mintea limpede. Doar pe cer tot mai vedea căzând stelele. Îşi aduse aminte că Romulus îi povestise o dată despre nişte credinţe populare foarte vechi, după care, se spunea, că fiecare om îşi avea steaua lui. Când murea omul, se stingea şi steaua lui. Îi plăcuse această corespondenţă a oamenilor cu universul. Era un mit frumos dar trist. Un fior rece îi trecu prin corp, gândindu-se la moarte. Nu se temea dar prea o ştia aproape. În minte îi veni iarăşi explozia. Acum îşi amintea parcă mai bine cum se întâmplase totul. Imaginile îi reveneau mai clare din memorie. Se întâmplase în cariera de uraniu, printre stâncile abrupte ale munţilor vulvanici. Nu mai înaintase niciodată atât de mult prin defileul acela ce se deschidea de la marginea lacului cu apă roşiatică, unde îşi instalaseră agregatele de prelucrare a minereului...
         Se reîntorceau cinci oameni dintr-o lungă expediţie spre centrul Galaxiei. Aveau o misiune specială, deosebită. Trebuiau să cerceteze o mulţime de planete, să le prospecteze cu atenţie în vederea unei transbordări a populaţiei terestre de pe vechea planetă, care începea să se răcească din ce în ce mai mult, neoferind condiţii din cele mai optime vieţii umane; trebuiau să propună o nouă planetă pentru a fi populată. Căutau, cu alte cuvinte, o nouă patrie planetară în Cosmos. Expediţia lor făcea parte dintr-o serie de cercetări ample în acests ens. Misiunea lor era îndeplinită şi se îndreptau spre bătrânul Pământ. Combustibilul era pe sfârşite şi acum trebuiau să se abată din drum, să facă o scurtă escală pe una din planetele cele mai apropiate pentru a-şi procura cantitatea de combustibil necesară întoarcerii pe Pământ. Detectoarele indicaseră această planetă ca fiind cea mai nimerită unui asemenea popas.
         Aterizarea se făcuse în bune condiţiuni. După câteva zile îşi dădură seama că planeta era bântuită de furtuni magnetice, care le îngreunau activitatea. Cercetaseră împrejurimile şi se instalaseră în apropierea acestor munţi vulcanici, foarte bogaţi în minereu de uraniu. După calculele probabile, ar fi avut nevoie de vreo şaptezeci de zile pentru a se aproviziona în mod corespunzător.
         În timp ce instalaţiile micii lor uzine începuseră să prelucreze minereul, astronauţii cercetau planeta. Nici unuia dintre ei nu le-a venit însă ideea să pătrundă prin defileul atât de apropiat, care deschidea parcă o poartă spre inima munţilor vulcanici.
         În ziua aceea, Nic a pornit singur spre defileu. Blocurile de stâncă aveau o formă bizară, răsucite spre înălţimi, iar pe fundul văii se prelingea un fir subţire de apă roşie. După o bucată de drum, defileul începu să se deschidă dar, spre tristeţea lui Nic, pe nesimţite, se dezlănţui o nouă furtună. Hotărâ totuşi să-şi continue drumul. Nu peste mult, ajunse la marginea unui platou imens, tăiat în piatră, în mijlocul căruia se înălţa argintie o navă cosmică, nu mult deosebită de a lor. Încercă imediat să ia legătura cu baza dar nu-i răspunse nimeni. Lăsă aparatul deschis, pentru a face neîntrerupt apel, şi grăbi pasul spre navă. Era mult mai mare decât a lor şi, evident, de o altă construcţie decât cea terestră. O bucurie nespusă îl cuprinse. Însemna că pe planetă mai făcuse escală şi altcineva. Ce minunată întâlnire ! Oamenii unor lumi îndepărtate, care se bănuiau de atâta vreme, care se căutau în infinit, puteau să se întâlnească dintr-o întâmplare, pe o planetă lipsită de viaţă, pe care se abătuseră pentru a-şi procura combustibil. O întâlnire frăţească într-un impas. Dar oare de ce nu se arătaseră până atunci ? Era absolut sigur că venirea pe planetă a acestora se efectuase înainte de coborârea lor căci altfel ar fi înregistrat-o. De ce atunci, nu dăduseră niciun semn de viaţă ? Nu-şi putea imagina ca ei să nu le fi cunoscut  mişcările din moment ce se aflau atât de aproape unii de alţii. Şi totuşi... Toate acestea îi trecură prin minte într-o fracţiune de secundă.
         Chemă insistent baza dar nici de data aceasta nu-i răspunse nimeni. Abia când declanşă semnalul de alarmă, îi răspunse însuşi comandantul expediţiei. Cu sufletul la gură, Nic povesti totul şi-i chemă numaidecât. De prisos această chemare. Toţi patru erau îmbarcaţi în microracheta de intervenţie, pentru a veni la faţa locului.
         Deşi îi ceruseră lui Nic să nu întreprindă nimic de unul singur, acesta nu-şi putu stăpâni entuziasmul. Se apropie mult de rachetă şi numai atunci observă că în jurul ei era instalat, pe o rază destul de largă, un câmp de fire metalice, care se răsfira în toate părţile ca spiţele unei roţi. O clipă ezită să intre în această plasă, apoi însă începu să păşească cu grijă printre fire, luând aminte la împletitură, până spre mijlocul acelei plase al cărui rost nu-l putea înţelege încă. Platoul foarte larg, înconjurat cu pereţi abrupţi de stâncă netedă, era bântuit de curenţi puternici de aer. O rafală de vânt însoţită de descărcări magnetice, îl făcu să-şi piardă pentru o clipă echilibrul şi, neputând evita căderea, se prăbuşi peste firele metalice subţiri din preajmă-i. Se bucură când îşi dădu seama că nu se întâmplase nimic la atingerea lor. Astfel căpătă şi mai mult curaj. Vântul se înteţea însă şi atunci se prinse cu nădejde de firele acelea, pentru a nu fi smuls de curent. Dar plasa, forţată prea mult, cedă şi, la o mişcare mai violentă a lui Nic, la o adevărată smucitură a lui, firele se rupseră, iar în clipa următoare, o explozie puternică îl făcu să-şi piardă cunoştinţa. Mai mult nu-şi amintea.


                       VA CONTINUA SÂMBATA VIITOARE.... 


                              (''RITMUL ASCUNS AL INIMII'' de CONSTANTIN CUBLEŞAN)
Randunici 4




          

            


vineri, 4 august 2017

călătoria gărgăriţei...

... am descoperit o micuţă şi simpatică gărgăriţă !
... nu ştiu ce probleme avea de rezolvat dar a mers, a mers mult ! căuta ceva...
 .. o fi găsit ce dorea ? nu ştiu dar sper că da ! a venit seara şi nu mai văzut-o apoi: 

sunt ca o pasăre..

... o minunată poezie de la prietena mea de spirit şi suflet, doamna Laura Laura Schussmann ):
''Îmi privesc răsăritul, 
  și aș vrea să îmi pregătesc
  zborul spre casă.
  Sunt ca o pasăre, care,
  dincolo de orizont,
  își caută libertatea. 
                  Aripile îmi sunt grele, 
                      puterea încă o caut
                      în soarele ce va începe
                      curând jocul zileI,
                      cu razele lui aurii
                      rotindu-se în jurul
                      unui cerc de foc. 
  Îmi este dor
  să descopăr lumea,
  largă, nesfârșită,
  rotundă, în mișcare,
  atât de plină de viață.
  Și privind răsăritul
  îmi întind aripile
  spre zborul
  ce mă va duce acolo
  unde inima mea
  mă cheamă mereu
  când e timpul metamorfozei. 
          (LAURA SCHUSSMANN, ''ÎMI PRIVESC RĂSĂRITUL'')

jurnalul (211)



Azi ... vineri, 04 august, orele 2244
Am intrat ... din plin în luna august, temperaturile sunt tot caniculare !!! ce minunat că avem terasa ce protejează casa - se menţine răcoare în casă ! plus cele 2 pivniţe aflate pe cele 2 laturi ale casei (casa este acum în formă de L) ! pe la ora 17, când ies de pe terasă afară spre grădină, simt la obraji, brusc, cum mă frige aerul plin de căldură !!! 
Aş dori ... să-i cunosc gândurile lui Puiu - un bănuţ pentru un gând ! 
Obiceiuri noi ... avem pentru ora 16 - ne răcorim cu îngheţată: 2 cănuţe cu îngheţată de vanilie (mami şi ticuţu), 1 cănuţă cu îngheţată de ciocolată (pentru mine) şi o farfuriuţă cu îngheţată de vanilie (pentru Puiu - preferata lui...) !  
Grădinile ... se menţin bine, seara ud plantele şi pomii din grădina mare, iar a doua zi, dimineaţa, ud florile şi pomii din grădiniţa din faţa casei... ca o recapitulare:
-roşiile sunt pline de rod ce deja s-au înroşit bine de mult timp:
-vinetele sunt pline de rod (nu am consumat decât una până acum...):
-dovleceii sunt imenşi, s-au întins fără limite (dovlecelul prăjit sau în ciorbiţă sau o tocăniţă):
-castraveciorii au trecut prin gărduţ, alături unde umbra este mai mare:
-dovlecii (cei ce vor fi mari în toamnă) cresc liniştiţi pe sub frunzele mari... 
-porumbul a reuşit să ne dea rodul pentru fiert:
-ardeii sunt bine (am mâncat deja mulţi) - mai mult prăjiţi îmi plac:
-leuşteanul se menţine mai greu, sărăcuţul (e mai sensibil):
-floarea soarelui, atât de frumos crescută şi plină de seminţe mai acum câtva timp:
au ajuns acum cu taliile goale de seminţe - păsările cerului le-au tocat zilnic...
.... în grădiniţa din faţa casei:
-trandafirii sunt înfloriţi din plin dar petalele sunt cam afectate de razele prea fierbinţi ale soarelui: 
-guriţa-mielului este frumoasă şi divers colorată:
-cărciumăresele sunt în plină floare:
-hortensia este încă frumoasă deşi este vizibil deranjată de căldură:
-busuiocul este la maturitate, urmează să-l adunăm de peste tot pentru a-l pune la uscat:
-macii ''japonezi'' se menţin încă bine deşi sunt mai puţin numeroşi:


-pietricelele sunt minunat de vesele:
-avem şi volbură (rochiţa-rândunicii) ... aproape peste tot:
-a îndrăznit şi prima floare de ochiul-boului:
Copaciii ... reuşesc să fie bine, sărăcuţii - la înălţimea lor cum s-or simţi cu razele acestea prea fierbinţi ?! îi simt cum aşteaptă în fiecare seară ''guriţa'' de apă de la mine ! seara îi găsesc cu frunzele ''leşinate'' dar dimineaţa sunt fresh, la datorie !
Bucătăria ... este periodic aglomerată, apoi, brusc, rămâne goală (ciugulim adesea câte ceva, greu să mănânci mult)... ziua, odihna mea este pe la tv, în fotoliu, în bucătărie, cu perdeluţele la ferestre (pentru a se menţine senzaţia de răcoare)...       
Sunt îmbrăcată ... tot în hăinuţele de azi: pantaloni scurţi roşii, maieuţ... scriu şi greierii îmi cântă minunat !
Seara vine răcoarea ... m-aş bucura să am timp ca să stau pe terasă şi să mă leagăn în balansoar !!! ce răsfăţ ar fi !!! dar pe la ora 19 umplu zeci de bidoane cu apă (aproape 90 bidoane de câte 6 litri) şi după ora 20, încep să ud în grădina mare... mami vine cu cafeaua, mă întreabă de ''n'' ori dacă mai am de udat - are o băncuţă albastră cu care umblă prin grădină, o aşează pe unde îi place...  apoi pe la ora 22, transport bidoanele pline (rămase vreo 10 bucâţi), pe terasă pentru a le folosi a doua zi dimineaţă, la udat în grădiniţa din faţa casei (seara nu mai ajung să ud pe aici...) ! 
Masa de seară ... este la o oră cam târzie: ora 22 ! dar mami şi ticuţu nu vor să mănânce fără mine, iar eu nu pot mânca înainte de a uda grădina mare - nu pot alerga, cu stomacul plin, cu bidoanele cu apă prin grădină.... 
Ziua Puiu ... este prin casă, când este prea cald.... dar de pe terasă nu merge în grădina mare decât după ce am umplut bidoanele cu apă, la fântâna din grădina mare - îi place să bea apa plină de răcoare a fântânii (apa vine de pe la 33 metri adâncime şi este şi rece şi plăcută )! ca să nu mă simt singură prin grădină, vrăbiile (''nepoatele'' lui ticuţu) şi greierii îmi ţin de urât ! 
La tv ... nu urmăresc decât la ora 13 (în timpul mesei) ştirile, apoi seara târziu filme...
Prefer ... să am toate activităţile duse până la sfârşit dar nu se poate !  şterg praful prin casă, a doua zi este la loc - este o atmosferă plină de praf; facem ordine acum şi peste câtva timp, totul este iar deranjat, fiecare aduce câte ceva... toată munca zilnică, prin grădini (umplut bidoane cu apă, udat plante) niu se vede a doua zi - soarele pârjoleşte... apa din canalizare se adună zilnic... da, locul unde se vede ceva constant în creştere este în pivniţă: s-au adunat: borcane cu dulceaţă (căpşuni, vişine, zarzăre, caise, soc, pere)... aaaaaaaa, avem şi plante medicinale uscate pentru la iarnă... da, se vede şi la lemne pentru că am reuşit să luăm ceva lemne (2 tone) - ticuţu a fost tare fericit ! am mai spart la buturugi (chiar azi am spart vreo jumătate de tonă, de dimineaţă înainte de a se încinge aerul)... dar mai am încă....         
Sper ... şi îmi doresc doar sănătate pentru familie - cea apropiată de mine şi cea aflată atât de departe de noi !!! 
Haideţi ... la o îngheţată:

marți, 1 august 2017

invitaţie la concurs (2)

... este vorba de un concurs la care aş vrea să particip ! motivul ?  îmi plac cărţile sau, mai bine zis, citesc enorm de când mă ştiu (nu are importanţă locaţia, uneori chiar mergând pe trotuar...) !
... este vorba de un concurs organizat lunar (puteţi câştiga o carte!) de o prietenă dragă, Roxana, la adresa:
https://roxanatrandafir.ro/carti-in-dar-3-exercitii-de-echilibru-de-tudor-chirila/ 
... cartea propusă acum, în iulie, a fost ceva scris de Tudor Chirilă:''Exerciţii de echilibru'' !
... recunosc că nu am mai citit cărţi scrise de bloggeri ! 
.. condiţiile concursului:
1. precizaţi dacă aţi câştigat (în ultimele 6 luni) o carte la concursurile pe care le-a organizat !
2. informaţi-vă prietenii, pe bloguri sau alte reţele de socializare despre acest concurs !
3. răspundeţi la întrebarea: ''Aţi citit cărţi scrise de bloggeri ? Cum vi se par ?''
... în luna august este alt concurs (premiul lunii iulie plus premiul lunii august), la adresa:
https://roxanatrandafir.ro/carti-in-dar4-doua-carti-cadou-pentru-voi-de-ziua-mea/
... condiţiile de concurs sunt:
1. întrebări adresate Roxanei despre cărţile citite !
2. informaţi-vă prietenii pe bloguri sau alte reţele de socializare despre acest concurs !
3. lăsaţi un comentariu (pe adresa trecută, pe facebook sau google +) !
4. poate participa oricine, indiferent dacă a mai fost înscris altădată la concurs !
5. dovediţi (în comentariul scris la Roxana) că vă place să citiţi !
... haideţi la concurs !!! 
        SUCCES !

luni, 31 iulie 2017

timpul ca lumină...

... obişnuită, în ultima perioadă cu unele postări din cărţile ce mi-au plăcut, am ales pentru azi un capitol dintr-o minunată carte:  



 NICHITA STĂNESCU 

                 

AMINTIRI DIN PREZENT

(sursa coperţii:

                                  TIMPUL CA LUMINĂ

                                                   I

           Orice obiect, după distrugerea criteriilor lui interioare, involutiv se transformă în lumină.
           Orice obiect este o formă de lumină oprită într-o structură.
                                                         II
           Funcţia principală a obiectelor este absorbţia. Atâta timp cât forţa de absorbţie depăşeşte forţa de ejecţie, obiectul se află în formare, în creştere.
           Gravitaţia reprezintă suma absorbţiilor obiectelor reunite într-un câmp cosmic.
                                                       III
           Forme de gravitaţie sau de absorbţie se pot remarca şi în domeniul semiabstract al limbii. Atragerile şi respingerile reciproce între grupurile de cuvinte le-au transformat pe acestea treptat-treptat în substantive şi verbe cu tot soiul de nuanţe înconjurătoare.
                                                       IV
           Starea de absorbţie exprimată prin sentimente corespunde stării firescului. Starea mirării poate produce sublim de spaimă. Firescul este o stare luminoasă.
                                                       V
           Mirarea opreşte timpul iar firescul, dimpotrivă, îl declanşează. Timpul este de fapt lumină. În acest sens unitatea cea mai mică de timp este fotonul.
                                                     VI
           Luminescenţa putregaiului dintr-o pădure, copil fiind, m-a pus pe gânduri. Starea lui de vis mi-a dat un sentiment ciudat. Mai târziu mi-am imaginat lumina ca fiind starea de dinainte de naştere şi starea de după moarte. Imitând o formulă a lui Coandă:''omul este un accident hidraulic'', aş zice:''omul este un accident al luminii''. În acest sens am putea considera lumina solară ca pe o stare prenatală, ca pe un timp neorganizat într-o structură.
                                                   VII
           Somnul echilibrează absorbţia cu ejecţia. Face evidentă starea discontinuă a lucidităţii, deci a existenţei. Timpul se dezorganizează în perioada somnului. Lumina devine interioară, devine sentiment transformându-se în lucioli.
                                                  VIII
           Însăşi existenţa, ca somn al luminii, face evidentă dicontinuitatea acesteia şi deci a timpului. În acest sens putem să socotim existenţa ca pe o cuantă de timp.
                                                   IX
           Interiorul fotonului ţine esenţa universului: timpul. Transformarea luminii în existenţă şi transformarea existenţei în lumină, aşa cum mi-o închipui acum, poate fi o metaforă. Dar dacă nu e numai o metaforă ?
                                                   X
           Mă întreb dacă luminescenţa aceea nocturnă dintr-o pădure a copilăriei era o naştere sau o moarte. Dacă era o încetinire de lumină până la transformarea ei, închegarea ei în simţuri, sau dimpotrivă, dacă era distrugerea de organe emanând lucioli de vis.
                                                  XI
           Timpul este lumină. Dar lumina, ce este lumina ?   

                               (vol ''AMINTIRI DIN PREZENT'', NICHITA STĂNESCU)