sâmbătă, 16 iunie 2018

agonie albă...










Carmen-Madeleine Cioroianu
                                          Agonie albă....

           În marea sală a Centrului spațial se află un tablou, o capodoperă a secolului XVIII. La prima vedere prezența acestui ulei într-un loc atât de nepotrivit trezeşte mirare. Într-un muzeu ar fi rămas o operă de artă şi atât. Aici, tabloul drapat cu negru, păzit de doi gardieni şi de încă un om, reprezintă acel ceva din viața Centrului spațial de care oamenii se feresc să vorbească. Aceia care îi ştiu taina şi trăiesc ar salva tabloul înainte de orice, pentru că existența au pierdut-o în timp.
                                       x
                                x           x
           Drumul era albicios de parcă totul ar fi fost înmuiat în făină. Copacii alburii,  cu crengile îndreptate spre cerul de albastru ireal, ca o tipsie inexistentă dar pe care ochii o vedeau mai mult din dorința schimbării de decor. Pământul acoperit de zăpada murdară a prafului din care se ridică aburi albi. Oh, unde este pământul, pământul adevărat, negru, reavăn, cu mirosul acela proaspăt şi rece ?! Totul este atât de alb !...
           Până şi coviltirul căruței care înaintează plictisită pe drumul ce nu se mai sfârşeşte, până şi el a devenit albicios sub norul de praf. Din loc în loc se văd pete cenușii, de parcă celui care a pictat totul în alb i s-ar fi terminat vopseaua. Căruța merge încet, trasă de caii cu coama încărunțită de pulbere, insensibili la bicele şi înjurăturile omului din căruță. Dar nici el nu mai poate continua. Oboseala aceasta albă îl cuprinde. Încremenirea asta a drumului şi zbaterea căruței ce încearcă s-o risipească, asemeni unei larve ce luptă pentru a depăşi spațiul gol şi lipsit de sens dintre viață şi moarte. Omul îşi dă seama de primejdie şi încearcă să se scuture din amorțeala cu gust fad de praf. Îndeamnă caii, ridică biciul dar mâna cade lipsită de vlagă, şi el se prăbușește înapoi în alb. Şi spasmul reîncepe ca pulsațiile neregulate ale unei inimi ce-şi aşteaptă din clipă în clipă sfârşitul. Èl iubeşte pământul acesta, şi cerul acesta, şi drumul acesta. Îşi iubeşte şi căruța, şi caii. Doar sunt toate ale lui. Nu, nu chiar toate. Pământul, pământ n-are şi cât ar mai vrea, oh, cât ar vrea măcar o fărâmă din pământul acesta imens să fie a lui. Dar de unde ? De unde ? O revoltă surdă îl cuprinse împotriva pământului. Şi el, el de ce n-are dreptul la pământ, de ce ?
           Şi cerul ăsta care a văzut atâtea și a rămas neschimbat ! A văzut biciul sfârtecându-i pielea, a auzit sudălmile grele ale boierului şi a tăcut, nu s-a prăbușit peste mâna aceea care lovea, lovea, lovea. Nu, a rămas la fel de albastru și de frumos. Oh, Doamne !
           Strigătul sună nefiresc, spărgând liniştea albă, speriind caii ce tresar ca sculați dintr-un somn adânc. Omul privi înspăimântat de puterea degajată de cuvinte. Aerul vibra cu o intensitate amenințătoare. Şi el tăcu speriat recăzând în tăcere. Decorul surâse alb, încremenind apoi cu fiecare parte, conștient de forța lui. Căruța se scurse încet pe osiile ei albe până la cotitura drumului şi apoi dispăru înghițită de hăul alb...
                                       x
                               x            x
          "Acelaşi drum, de mii de ore... Atmosfera aceasta dezolantă ! Şi calul şi omul care îşi duc viața pe o pânză. O viață de umbre şi lumini. Iar eu, un punct material ce încearcă să tragă cortina secolelor trecute.
-Sunt agenta 225 ! Sunt agenta 225 !
           De patruzeci şi opt de ore repet apelul disperat spre lumea mea. Această experiență este o nebunie. Sunt agenta 225 și am misiunea de a descifra trecutul unei planete ce a trăit în fragmente de timp, în perioade albe, în plecări şi reveniri. O tablă de şah absurdă, pe care pătrățelele negre sunt mai numeroase decât cele albe. Proiectarea în spațiul şi timpul acestui tablou, de fapt în gândirea materializată a pictorului ! Ce prostie ! Recapitularea misiunii nu mă poate linişti. Mă simt prinsă în urzeala unui păianjen monstruos ce aşteaptă parcă clipa când nu voi mai avea nici o scăpare. Prostii ! Şi totuşi nu reuşesc, simt, nu reuşesc să captez ideea, nu înțeleg. Oare aparatul va reuşi să mă readucă în timpul şi spațiul meu ? Mi-e frică, mi-e frică ! Sunt un cobai şi atât. Aparatul n-a fost experimentat. Ştiu, şi totuşi mă mint. Oare drumul acesta nu se va termina niciodată pentru mine ? E praf, e gol, şi e frig. Omul şi caii şi eu ne-am întâlnit la mijlocul unui drum fără început şi fără sfărşit, la mijlocul unui drum care nu există. Mi-e frică... "
                                       x
                               x            x
           În marea sală a Centrului spațial se află un tablou drapat în negru. Este o capodoperă a secolului XVIII. Păzit de doi gardieni și de încă un om. Un om cu ochii ațintiți undeva într-un punct al tabloului. Şi nimeni n-a îndrăznit niciodată să întrebe de ce ?
                       (Carmen-Madeleine Cioroianu, "Agonie albă...")
                                       
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF, colecție ce o am prin bibliotecă scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului)...
... sper că a fost o lectură plăcută !

vineri, 15 iunie 2018

jurnalul (252)

... Azi ... vineri, 15 iunie, ora 15.40
... Au trecut ... deja 29 de zile ! încet-încet, timpul trece... oftez ! Oare pe unde se află suflețelul ticuțului ?
... Gândurile ... îmi zboară aiurea... când sunt foarte tristă, când sunt calmă, 'adaptată' (vreau-nu vreau) la situația actuală...
... Am rămas ... atât de singure... ziua trece mai cu muncă, mai cu o discuție... (curios ! - au înflorit multe prin grădini şi eu le-am descoperit cu întârziere...)... dar noaptea este mai greu... mami mai visează, mai vorbeşte în somn cu ticuțu... eu o aud şi gata, începutul meu de somn s-a terminat... mă perpelesc ore în şir, revăd diverse secvențe cu ticuțu (când am făcut bine sau când aş fi putut face mai bine...) ! e tare greu... oftez - nu am destule cuvinte pentru a exprima ce simt...
... Recunosc ... că este mai greu cu mami... deja avusese şi înainte (...) momente când mai uita unele întâmplări... acum, mergem împreună peste tot (nu o pot lăsa singură acasă...), iar prin gospodărie face și ea ce mai poate... mai ales cafeluța pentru mine ! se simte bine dacă reușește să doarmă des, câte puțin, în timpul zilei...
... M-am obişnuit ... oare atât de mult cu un mod de viață ? schimbarea dură (apărută atăt de drastic !) ne obligă la gândirea unui mod de viață nou ! oare cât va dura adaptarea?
... Bucătăria ... a fost mai plină în aceste zile pentru că au fost zile atât de ploioase (o zi ploaie 'cu găleata', pauză o zi...) şi am încercat alte activități !
... Sunt ... în pantaloni scurți, tricou - este o căldură plină de umiditate...
... Puiu ... doarme mult sau mai bine zis: moțăie!... s-a obișnuit cu plecările noastre el rămânând paza casei !
... Weekend-ul ... nu ştiu cum va fi... deja am realizat schimbări pregătind lucrurile pentru pomana ce va fi curând ! verific si reverific cumpărăturile, încerc să țin 'socotelile' în limite acceptabile (!!)... va trebui să iau duminică ulciorul cu arpacaş - aflat la biserică !
... Munca mea ... a fost variată... şi înainte (...) munceam aşa de mult dar mă sfătuiam cu ticuțu - şi totul era bine ! acum eu trebuie să le observ pe toate şi să planific activitățile... săptămâna aceasta am cam umblat mult cu toporul şi toporişca: am tăiat un nuc (mai mic) și un măr (aflat în plin proces de umplere cu omizi, din grădina vecină, aflată în părăsire); crengi de la pomişorii noştri (unde au apărut prea mulți dăunători) - avem în jurul grădinii mulți copaci cu omizi deja, grădini neîngrijite, după obiceiul celor de pe aici... am fost cu mami la oraş (carduri, plăți facturi...)... am prăşit iarba grasă ce a crescut repede pe şanțurile de la poarta principală, prin grădinița din fața casei (creşte enorm de multă iarbă grasă!)... am strâns iarba uscată și am depozitat-o în căsuța lui Puiu... plus celelalte activități cotidiene...
... Tv-ul ... m-a înnebunit cu ştiri ce prezintă un tablou plin de grotesc (minciună în cantitate imensă...)! Nu vreau să devenim o țară 'bananieră' sau 'nord-coreeană' !!! cât mi-aş dori ca cei ce ne conduc, vremelnic, să conducă țara cu adevărat pe drumul înfloririi... dar cum să se realizeze asta, când legile cele noi favorizează infractorii ?!... cum să suportăm periculosul "ghiveci''  în care nu mai poți distinge adevărul de "fake-uri" ? cum poate o țară întreagă să stea pasivă lăsând lupta pe seama unui singur om, preşedintele ?!... să aşteptăm pasivi reîntoarcerea regimului adus de tancurile ruse ce au distrus regalitatea şi tot ce am avut ca inteligență... din acest punct de vedere, bine că Regele nostru nu mai aude şi nu mai vede ce se întâmplă ! şi mai ştiu că părerea mea nu contează...
... Noutatea săptămânii ... mi se pare o serie de emisiuni ce au debutat la Digi-tv privind sistemul de educație - şcoala din țara noastră ! mi-a plăcut mult o idee franceză de a schimba sistemul de pregătire din grădinițe: să dea încredere micuțului în propriile forțe, să-i lase libertatea de creație !

luni, 11 iunie 2018

peisaje...

Ana Blandiana
                                                  Oraşe de silabe
                                                      - Peisaje -


       Am traversat în viața mea peisaje de pământ (câmpii întinse modelând din țărâna neagră, untoasă, însăşi inima Transilvaniei scrijelată religios de arături) şi peisaje de piatră (întinzându-se cât vezi cu ochii, de la nisipul zgrunțuros de pe malul apei negre a lacului Călțun până la bolovanii şi stâncile înălțând scrâşnit spre cer marginile crenelate ale căldurii glaciare); am traversat în viața mea peisaje de metal (hale nesfârşite, mineralizate de vacarmul uneltelor şi de dogoarea cuptoarelor topind mirific substanța încremenită a lumii) şi peisaje animale (dealuri întregi acoperite de oi sceptice şi împăcate cu universul căruia îi sunt numai o moale, răbdătoare, înțeleaptă parte); am traversat în viața mea peisaje de apă (cine ar putea inventa ceva mai paradoxal decât frumusețea acelei dimineți însorite de mai - maiul inundațiilor - în care lunecam într-o barcă pe ulițele marcate numai de coroanele încărcate ale cireșilor şi de acoperişele ieşind vesele, spălate, din apă, ale unui sat de pe lângă Galați ?) şi peisaje de beton (zgârie-nori ai atâtor și atâtor metropole construind cu stranie hărnicie faguri de ciment pentru mierea fragilă şi înstrăinată a ființelor noastre); am traversat în viața mea peisaje de frunze (verzi, şi galbene, şi roşii, de aur, de bronz, de aramă, de argint, steaguri pe nori şi odăjdii pe pământ, suflete colorate, mereu schimbătoare, ale anului mereu trecător) și peisaje de moloz (munții aceia ai cutremurului, pe care nu ştiu dacă voi reuşi vreodată să-i uit, înălțați strigător la cer din trupuri omeneşti şi manuscrise, din cioburi, din aşchii, din plânset, din cenuşă, din praf şi pulbere...); am traversat în viața mea peisaje de grâu şi peisaje de noroi, peisaje de zăpadă, peisaje de asfalt şi peisaje de sentimente.
        Am trecut adesea în viața mea prin peisaje de sentimente. Am traversat dureri care schimbau culoarea cerului şi a arborilor și indiferenței care uscau şi ultimul fir de iarbă din jur; am traversat renunțări care nu mai pretindeau nici picurul de viață al ploii şi oboseli care opreau fluviile să mai curgă spre mări; am traversat livezi înflorite cu inconștiență, şi lanuri coapte cu fatalism, şi alei entuziaste, şi gazoase exultante; am traversat munți sterpi de scepticism şi puste încinse de neputință. Dar nimic nu e mai greu, mai insuportabil, decât să treci - nedreptățit - printr-un peisaj în care nu îndrăzneşti să faci un gest, de teamă să nu atingi prin ceață pe cel ce te-a rănit, şi nu cutezi să rostești un cuvânt, de groază să nu jigneşti pe cel ce te-a insultat; un peisaj în care prietenii îşi pleacă ochii în pământ și te salută cu vocea îngroşată de rușine,  iar frunzele se scutură stânjenite de târg; un peisaj vinovat şi capabil în orice clipă să-şi transforme vinovăția în ură, pe care n-ai fi în stare să-l suporți dacă n-ai şti că în frigul tot mai sincer care-i urmează, în iarna care începe după el din nou, pe tine te-aşteaptă întinse,  imaculate peisaje de zăpadă.
                (Ana Blandiana,  "Oraşe de silabe", "Peisaje")
               - http://ro.m.wikipedia.org/wiki/Ana_Blandiana -
... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina
(http://zinnaida.blogspot.ro) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday" !
... distribuie pe rețele articolele care îți plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: "Peisaje", vol."Oraşe de silabe" de Ana Blandiana !