joi, 19 octombrie 2017

o actriţă de comedie...

... după o porţie bună de lemne sparte şi după masa de seară, am descoperit în această seară - spre marea mea bucurie -  pe Paramount Channel filmul ''Foul Play'' cu graţioasa, drăgălaşa şi veşnic plina de farmec: Goldie Hawn
 (https://ro.wikipedia.org/wiki/Goldie_Hawn )!

(swursa foto:https://www.cinemagia.ro/actori/goldie-hawn-2080/poze/2321517/#gallery)
... orice film  în care a jucat drăgălaşa actriţă, a fost un film ce mi-a plăcut, m-a revigorat, m-a binedispus !
... ţin minte că primul film pe care l-am vizionat la cinema, la o grădină de vară (şi pe atunci, atât de tânără eram şi  chiar credeam că ... ''tot ce zboară se mănâncă''...) cu această minunată actriţă era ''Butterflies Are Free''

...  apoi am vizionat minunatul ''Cactus flower'':

... după care nu mai ştiu ordinea dar au fost atât de multe filme reuşite, cu o Goldie amuzantă, distractivă devenind pentru mine o adevărată legendă:

.... dar amuzanta Goldie ştie să cânte şi să danseze atât de bine:

... şi face parte dintr-o lume minunată, lumea actriţelor talentate:

marți, 17 octombrie 2017

zbor prin zi...

... pentru că pe la mine ziua trece cu multă muncă fizică (profit de orele însorite...), caut pagina fb a doamnei Laura unde găsesc rânduri minunat scrise (Laura Schussmann):
         ''Își întind zorii de zi aripile peste nemărginIre ca niște păsări îndrăgostite de zbor.
          Revelațiile nopții se transformă în realitatea dimineților aurii, zâmbet melancolic al unei toamne deja arămii. 

          E ca un răspuns de regăsire și trupul îmi vibrează la atingerea picăturilor de tăcere ale gândului meu cuminte.
          Nu mă întreba viață de câte ori am vrut să îmi reinventez identitatea. Să fiu așa cum îmi imaginez că nu aș putea să fiu niciodată.
          Dar la final de metamorfoze și transformări forțate de destin, am ajuns la concluzia că cel mai bine îmi este când mă reîntâlnesc cu mine însămi.
          Eu fiică rebelă, copil obraznic al universului fără limita bunului simț, alegând desculță prin suflete rătăcite de atâta căutare, mă ador pe mine, așa cum sunt, jumătate înger... jumătate demon... un întreg de nerăbdare și dorință de a fi...
          Nu îmi interzic dreptul de a înțelege sensul vieții, filozofez, poate chiar bat și câmpii cu grație câteodată, dar am nevoie să mă lămuresc eu mai bine despre misterul existenței noastre, de ce, cum și până când ar trebui să fiu aici...
          O nouă zi, o nouă lecție de viață, încă o tresărire de spirit când un cuvânt, un gest sau un zâmbet, mă surpind cu o lacrimă în colțul inimii. Sunt puternică, dar mă simt fragilă și mă încovoi uneori sub greutatea unui suflet ce își respiră prin vorbe durerea. Caut răspunsuri la întrebări și pulsul îmi crește brusc când descopăr cât de minunat de simple pot fi revelațiile. 

          Și mai îmi alunecă o frunză pe pupila mea dilatată parcă de lumina ce îmi inundă privirea confuză cu puritatea ei difuză când zorii își întind aripile peste nemărginire ca niște păsări învățând zborul spre imensitatea universului ce sunt.
'' 

                      (LAURA SCHUMANN,''ZBOR PRIN ZI...'')

luni, 16 octombrie 2017

pânza de păianjen...

... postarea este propusă pentru Citate favorite găzduite de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date... 
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: Citate favorite !

CELLA SERGHI

              (https://ro.wikipedia.org/wiki/Cella_Serghi )   

Imagine similară

       (sursa foto: https://goo.gl/images/Jfw4j1)

                             PÂNZA DE PĂIANJEN

                                           
           Într-o zi, înainte de ora de matematici, Diana a declarat dintr-o dată, pe neaşteptate:
-Fetelor, vreau să-l cuceresc pe Fie-A-B.
           Ideea a fost găsită foarte amuzantă deoarece Fie-A-B era tare timid. Diana a ieşit din clasă  în recreaţie, a intrat două minute după intrarea profesorului, dând buzna, ca şi când nu ar fi ştiut că ora a început, şi s-a oprit speriată. El a privit-o de parcă o vedea pentru întâia dată. Ea juca iscusit. Obrajii roşii, părul, în dezordine, arămiu, avea aerul să întrebe cu fiecare fir al lui: ''Cum, sunteţi în clasă, domnule profesor ?!''  Mâinile, de-a lungul corpului, ţineau uşor şorţul, ochii îl priveau în plin, verzi, şi parcă spuneau: ''Sunt dezolată că n-am auzit clopotul, domnule profesor, regret....'' El a făcut o sforţare vădită ca să treacă peste plăcerea de a o mai privi, şi alta ca să spună indiferent: ''Poftim în bancă, domnişoară.''
           La lecţia următoare, Fie-A-B  nu a găsit creta la tablă. Diana a ieşit din bancă şi i-a dat o bucăţică de cretă, din cele ce rămân de neîntrebuinţat prin micimea lor. El a zâmbit:
           ''Cam mică.'' Ea a scos din buzunar o cretă mare, neîncepută: ''Poftim una mai mare.'' El a privit-o amuzat, ea a trecut în bancă serioasă, şi toată ora s-a uitat în ochii lui, cuminte, şi l-a ascultat cu interes prefăcut.
           La prima oră care a urmat, Fie-A-B a trecut, ca de obicei, la tablă, a tras o linie dreaptă, a mişcat buzele, dar în aceeaşi clipă, Diana, tare, în locul lui, a spus:
-Fie A B...
           El a întors capul, să vadă cine a avut atâta îndrăzneală. Diana stătea cu gâtul îndoit, cu privirea în bancă, ascunsă toată sub părul acela năzdrăvan, care vorbea în locul ei: ''Da, am fost obraznică, recunosc.'' Apoi a ridicat capul şi, cu privirea plină de puncte lucioase, aurii, a adăugat: ''N-o să mai fac altădată...'' iar zâmbetul mărturisea: ''Mă amuză să te tachinez, fiindcă îmi placi.'' Toate astea s-au petrecut, bineînţeles, într-o singură clipă, în care nu s-a schimbat între ei niciun cuvânt. Fie-A-B a continuat, întorcându-se cu faţa către tablă:
-Ei da, fie A B, după cum prea bine a observat domnişoara Slavu !
           Tabla era totdeauna dinadins murdară pentru ora de matematici. Diana ieşea din bancă şi se ducea s-o şteargă, apoi trecea în bancă şi asculta cuminte, fără să-l privească mai mult decât o dată în timpul orei. Privirea asta noi vedeam că profesorul o aşteaptă, iar ea o calcula cu dibăcia unei adevărate cochete şi i-o dăruia când se aştepta cel mai puţin. Câteodată nu-l băga în seamă deloc.
           Clasa urmărea cu interes evoluţia acestui flirt şi o admira pe Diana. Eu aveam chef s-o bat. Totuşi, de câte ori se credea neobservată, cădea pe gânduri, tristă. Părea că se desprindea cu totul de lumea dimprejur, părea că mai e o lume înlăuntrul ei, căreia îi aparţine, pe care o lua în serios, în care era gravă. Ochii ei căpătau atunci o culoare întunecată, de nepătruns, ca o apă foarte adâncă. Diana parcă pornea într-o călătorie lungă, subterană, la capătul căreia poate se regăsea pe ea, alta decât aceea pe care o vedea toată lumea. Din zâmbetul ei vesel, zglobiu, nu mai rămânea decât o fărâmă, foarte tristă.   
                                                                           x
                                                                     x           x 
           Dar un colţ al odăii, seara, se transforma, atins parcă de bagheta magică a unei zâne. Era acolo, luminată, - pe când restul încăperii rămânea în întuneric, - o oglindă mare, în cadru de lemn galben, oval, iar în faţa ei, mama, în rochie de voal de culoarea şampaniei, brodată cu mărgele aurii, mama, care toată ziua trebăluia, legată la cap cu un tulpan, şi spăla vase, devenea o prinţesă, o făptură de vis sau de basm, o zeiţă cu braţe goale roz, cu părul auriu, împletit ca un colac, strălucitor ca rochia. Minunea dura puţin. Mama îşi punea pantofii de bronz şi pleca...    
                                                                           x
                                                                     x           x 
           Cercul cunoştinţelor mele se lărgea din ce în ce. Fără ştirea mea, fără să vreau m-am pomenit făcând parte dintr-o lume în care mi se părea că am intrat prin fraudă de îndată ce revedeam în minte odaia noastră cu lampa de petrol care fila, cu duşumeaua scorojită şi năpădită de şoareci...
                                                                           x
                                                                     x           x 
           Mă risipeam, mă cheltuiam, căutam să fiu amabilă, spirituală, fiindcă simţeam că nu pot oferi decât prezenţa mea, fără acoperirea unui nume sau a unei situaţii strălucite...
                                                                           x
                                                                     x           x 
           Şi atunci, de îndată ce mă aflam în faţa cuiva, deveneam de o excesivă exuberanţă: zâmbet, vioiciune, haz, totul era pus în mişcare. Şi aşa mi-au devenit fireşti o anumită vervă, o anume uşurinţă de a mă exprima, o isteţime care trecea drept inteligenţă, dar care pe mine mă oboseau, mă stinghereau, fiindcă îmi dădeam seama de goliciunea lor. Nopţile, mai ales, când mă gândeam îndelung la prăpastia dintre viaţa mea de sindrofii şi cea de toate zilele, la veşnicele economii ale mamei, la revoltele tatii, mă străduiam să înţeleg unde e adevărul, de ce nu e mai multă dreptate. Şi cu toate că-l înfruntam pe tata, ajungeam câteodată, pe alte căi, să-i împărtăşesc furia, fără a-i înţelege zbuciumul. Noaptea rămâneam uneori până târziu la fereastră şi aşteptam ceva, o minune, care să schimbe faţa lumii, poate aripi să zbor, poate un tânăr... care, prin forţa iubirii lui, să transforme cenuşăreasa în prinţesă...

           Noaptea, mizeria era ştearsă de întuneric; afară - toată liniştea, tot albastrul, toată puzderia de stele. Printre ele căutam răspuns la neliniştea mea, la atâtea întrebări care mă chinuiau.

                           (CELLA SERGHI, ''PÂNZA DE PĂIANJEN'')

sâmbătă, 14 octombrie 2017

chepengul...

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, este câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... lectură plăcută ! 


Randunici 4                

                         

           
                                            

                           
                          

                         CHEPENGUL

                                               de RAY BRADBURY

              Zece ani a locuit Clara Peck în casa aceea veche până să facă strania descoperire: la jumătatea scărilor către etajul doi, pe palier, în tavan... chepengul !
-Ia te uită !
              Rămasă pe trepte, îl cercetă încercând să se dumirească şi să înfrunte adevărul.
-Nu se poate ! Să fi fost atât de oarbă ?... Doamne, e un pod în casa mea !
              Urcase şi coborâse scările de miii de ori în miii de zile şi nu-l văzuse niciodată.
-Nebună bătrână ce sunt !
              Şi se răsuci pe vârfuri, uitând de ce urcase.
              Înainte de prânz nimeri iarăşi sub chepeng; îl privi fix ca un copil înalt, subţiratic, emotiv, cu obraz palid şi ochi peste măsură de strălucitori şi rotunzi.
-Şi acum, că am descoperit drăcia asta, ce-am să fac acolo ? Cămară, poate. Ei...
              Şi plecă, nedesluşit tulburată, cu senzaţia că mintea îi alunecă într-o zonă de umbră.
-Dă-o-ncolo de treabă, Clara Peck, îşi zise în timp ce făcea curat în salon. Ai abia 57 de ani, nu te-ai senilizat încă !
              Şi totuşi de ce nu îl observase ?
              De vină era liniştea din casă, precis. Acoperişul nu se stricase niciodată, aşa că nici apa nu picurase din tavan, vântul nu clintise bârnele înalte şi nu avea nici şoareci. Dacă ploaia ar fi susurat ori bârnele ar fi mormăit ori şoarecii s-ar fi zbenguit în pod, atunci şi-ar fi ridicat privirea şi ar fi văzut chepengul.
              Dar casa rămăsese tăcută, iar ea - oarbă.
-Fleacuri ! se răsti, la cină. Spălă vesele, citi până la zece şi se duse la culcare devreme.
              În acea noapte auzi primele bătăi uşoare, un fel de Morse, şi cele dintâi zgârieturi deasupra, de parcă cineva scrijelea pe partea cealaltă, nevăzută, faţa ca o lună palidă a tavanului pleşuv.
              Aproape adormită, buzele ei îngânară:''Un şoarece !''
              Şi apoi o cotropi somnul.
              Coborând să-şi pregătească micul dejun, îşi aţinti spre chepeng ochii de fetiţă şi-şi simţi degetele numai piele şi os crispându-se pe scara pliantă.
-La dracu ! bolborosi. De ce atâta osteneală să te uiţi într-un pod gol ? Săptămâna viitoare, poate.
              Cam după trei zile chepengul dispăru.
              Asta era; uitase să-l privească. Deşi, tot aşa de bine, poate că nici nu fusese acolo.
              Dar în miezul celei de-a treia nopţi auzi zgomote de şoarece sau cine-ştie-ce-altceva lunecând de la un capăt la atul pe tavanul dormitorului precum stafiile lăptoase ce ating suprafaţa ascunsă a lunii.
              De la acest gând bizar sări în imaginaţie la puful de păpădie ori pur şi simplu la firele de praf scuturate de pe un pervaz al podului.
              Hotărâ să adoarmă, însă numai hotărârea nu-i fu de ajuns. Întinsă în pat, scruta tavanul cu o asemenea intensitate, încât trăi sentimentul că ar fi putut să sfredelească mortarul cu privirile, ca razele X, şi să vadă ce se mişcă dincolo de el.
              Un circ de purici ? Un trib de şoareci-nomazi în exod de la vreo casă din vecini ? Nu demult câteva case au fost înfăşurate în pânze ca nişte corturi de circ masive şi întunecate, iar oamenii de la deparazitare si-au aruncat înăuntru bombele ucigaşe, lăsând viaţa secretă din acele locuri să sucombe.
              Când colo, viaţa secretă şi-o fi împachetat blăniţa şi-a şters-o. Podul Clarei Peck, cu o masă gratuită, devenise noul lor cămin. Şi totuşi...
              În timp ce ochii îi pironeau tavanul, sunetele reîncepură. În forme stranii se urzeau pe suprafaţa largă a tavanului; unghii ascuţite cotrobăiau scurmând ici şi colo, în colţurile încăperii închise de deasupra.
              Clara Peck îşi ţinu respiraţia.
              Urzeala zgomotelor creştea. În târcoale mai prinseră a se înmănunchea deasupra şi dincolo de uşa dormitorului. Ca şi cum creaturi în filigran, orice vor fi fost, săpau sus încă o uşă secretă, cu gând să iasă afară. Încet, Clara Peck se ridică şi tot atât de încet puse un picior pe podea, dorind din suflet să nu scârţâie. Încet, întredeschise uşa. Cercetă holul invadat de lumina glacială a lunii pline ce se revărsa pe fereastra palierului spre a-i arăta...
              Chepengul.
              Imediat, ca ademenite de căldura trupului ei, zgomotele vagi ale inefabilelor picioare fantomatice de sus se adunară în grabă, agitate, chiar la rama chepengului.
              ''Doamne !'' se înfioră Clara Peck. ''Mă aud. Vor ca eu să...''
              Chepengul vibra uşor sub legănarea greutăţii minuscule a ce-vor-fi-fiind cele ce foşgăiau deasupră-i.
              Şi tot mai multe şi mai multe picioare invizibile de păianjen sau de rozătoare sau poate cârlionţii zbârliţi ai vechilor ziare îngălbenite foşneau atingând rama de lemn.
              Mai tare şi mai tare.
              Clara începu să ţipe: 
-Zâât !
              Atunci sună telefonul.
-Oh ! icni Clara Peck.
              O tonă de sânge i se prăvăli prin oase mai să-i zdrobească degetele de la picioare.
-Cine-i ? strigă.
-Clara ! Sunt Emma Crowley. Ce se întâmplă ?
-Doamne ! ţipă Clara. M-ai speriat ca dracu ! Emma, de ce dai telefon aşa târziu ?
              În tăcerea lungă ce urmă femeia de la celălalt capăt al oraşului îşi veni în fire.
-E o prostie, n-am putut să dorm. Am avut o presimţire...
-Emma...
-Nu, lasă-mă să termin! M-am gândit deodată: Cu Clara se-ntâmplă ceva sau Clarei i-e rău sau...
              Clara Peck se prăbuşi pe marginea patului, îmbrâncită de greutatea vocii Emmei. Cu pleoapele închise, dădu din cap:
-Clara, zise Emma de la o mie de mile depărtare, eşti... bine ?
-Bine, răspunse în fine Clara.
-Nu eşti bolnavă ? Nu ţi-a luat foc casa ?
-Nu. nu. Nu.
-Slavă Domnului ! Proastă mai sunt ! Mă ierţi ?
-Te-am iertat.
-Bine, atunci... noapte bună.
              Şi Emma Crowley închise telefonul.
              Clara Peck rămase uitându-se la receptor ascultând tonul care spunea că cineva a plecat şi într-un târziu îl puse la loc în furcă, pe pipăite. Se întoarse să privească chepengul.
              Era linişte. Doar umbra frunzelor pâlpâia şi tremura în chenarul de lemn al ferestrei.
              Clara clipi spre tavan:
-Te crezi isteţ, da ?
              Până în zori nu s-au mai auzit nici foşgăieli, nici murmure sau dansuri şoriceşti.
                                                     x
                                                x       x
              Zgomotele au revenit după trei nopţi, şi mai intense.
-Nu-s şoareci, îşi zise Clara Peck. Şobolani zdraveni, nu ?
              Drept răspuns, tavanul execută fără muzică un balet vijelios, întortocheat. Straniul dans nu se potoli până la apusul lunii.
              Abia când prinse să se întrezărească o geană de lumină, în casă se aşternu liniştea, întreruptă doar de respiraţia Clarei Peck, care parcă acum înviase.
              Către sfârşitul săptămânii urzeala zgomotelor deveni mai geometrică. Răsunau în toate camerele de sus: în cea de lucru, în vechiul dormitor şi în biblioteca unde vreun locatar de altădată răsfoise cândva paginile şi rătăcise cu privirea asupra mării de castani.
              Într-a zecea noapte, când zgomotele ajungeau ca o darabană îndrăcită cu sincopări îngrozioare, pe la trei dimineaţa, toată numai ochi, Clara Peck îşi năpusti mâna asudată spre telefon şi formă numărul Emmei Crowley.
-Clara ! Ştiam c-ai să mă suni !
-E trei dimineaţa ! Nu te miri ?
-Nu, stăteam aici culcată şi mă gândeam la tine. Aş fi vrut şi eu să te sun dar aş fi părut nebună. Ceva nu e în ordine, aşa-i ?
-Emma, răspunde-mi: dacă o casă are un pod gol de ani de zile şi deodată podul e plin, cum vine chestia asta ?
-N-am ştiut că ai pod...
-Cine a ştiut ? Ascultă, ce s-a auzit la început ca nişte şoareci, după aia ca nişte şobolani, se aude acum ca o droaie de pisici care se fugăresc. Ce să fac ?
-Telefonul Echipei de deparazitare Ratzaway de pe Main Street e... Aşteaptă. Uite: Main-77799. Eşti sigură că e ceva în pod ?
-Toată echipa aia împieliţată de atletism a liceului.
-Cine a mai locuit în casa ta, Clara ?
-Cine...?
-Vreau să spun că... la tine mereu a fost curat, nu-i aşa ? şi  acuma, uite, e infestat. A... murit cineva vreodată acolo ?
-Să moară ?
-Normal ! Dacă a murit cineva acolo, poate nu ai câtuşi de puţin şoareci !
-Vrei să spui... stafii ?
-Nu crezi în...
-Stafii sau aşa-zişi prieteni care vor să mă bage în sperieţi ? Să nu mai suni, Emma !
-Tu m-ai sunat !
-Închide, Emma !
              Emma Crowley închise.
              La trei şi un sfert, în răcoarea dimineţii, Clara Peck se furişă în hol, rămase o clipă pe gânduri, apoi privi provocator spre tavan:
-Stafii ?
              Balamalele chepengului, învăluite în beznă, scânciră uşor.
              Clara Peck se întoarse încet în cameră şi, atentă la orice mişcare, se vârâ în pat.
              Se trezi brusc la patru douăzeci, când o rafală de vânt scutură casa.
              Ar putea fi ceva afară, pe hol ?
              Se încordă cu urechile ciulite.
              Ca-n şoaptă, aproape neauzit, chepengul din tavan se tângui.
              Şi se deschise larg.
              ''Imposibil !'' înlemni Clara.
              Chepengul se trânti, iarăşi se ridică şi iar se trânti, bufnind sec.
              ''Ba da !''
              ''Mă duc să mă conving.''
              ''Nu !''
              Sări din pat, încuie uşa şi se aruncă înapoi în aşternut.
-Alo, Ratzaway ! îşi auzi vocea înfundată cerând la telefon, cu pătura în cap.
              Coborând scările la şase dimineaţa, îşi pironi privirile înainte, dinadins ca să nu zărească acel înfiorător tavan.
              La jumătatea scărilor aruncă totuşi o ocheadă şi o pufni râsul.
-Caraghioaso ! se burzlui.
              Căci chepengul  nu era deschis.
 -Ratzaway ? întrebă la telefon pe la şapte şi jumătate într-o sclipitoare dimineaţă.           
                                                     x
                                                x       x
              Se apropia prânzul când camioneta Echipei Ratzaway frână în dreptul casei Clara Peck. Din stilul în care d-l Timmons, tânărul ''inspector'', tândălea cu dispreţ insolent pe aleea dinspre stradă, Clara pricepu că ştie totul despre şoareci, termite, fete bătrâne şi zgomote bizare auzite în miez de noapte. Unduindu-se, el azvârli lumii o privire cu acea rafinată superioritate masculină a toreadorului din arenă ori a cufundarului abia ţâşnit din văzduh ori a craiului care-şi aprinde ţigara cu spatele la biata creatură lungită în pat. Apăsând butonul soneriei, părea mesagerul divinităţii. Când Clara Peck deschise, fu cât pe-aci să-i trântească uşa în nas, într-atât ochii lui o dezbrăcară de rochie, de carne, de gânduri. O învălui cu un zâmbet de alcoolic: era beat criţă. Exista o singură soluţie:
-Nu sta, se răsti Clara. Fă ceva !
              Se răsuci apoi pe călcâie şi se depărtă de figura lui năucită, întorcându-se doar cât să constate dacă a obţinut efectul dorit. Foarte puţine femei i se adresaseră vreodată în halul ăsta ! D-l Timmons studie uşa, după care, curios, păşi înăuntru.
-Aici sus, indică ea şi defilă prin hol spre palierul unde pregătise scara pliantă.
-Aici e podul, arătă cu mâna. Vezi dacă dai de capăt afurisitelor ălora de zgomote. Şi să nu mă încarci la socoteală când termini ! Să te ştergi pe picioare după ce cobori ! Eu mă duc după cumpărături. Pot să am încredere că n-ai să furi nimic cât lipsesc ?
              Îl urmărea cum se clatină la fiecare respiraţie, mai să cadă; din faţa ca sfecla ochii o străfulgerară. Însă, până să apuce să zică ceva, ea coborâse scările şi-şi îmbrăca pardesiul.
-Ştii cum se aud în casă şoarecii dintr-un pod ? îl întrebă peste umăr.
-Al dracului să fiu dacă nu ştiu, cucoană.
-Vorbeşte frumos !... Dar la şobolani te pricepi ? S-ar putea să fie şobolani sau chiar ceva şi mai mare. Ce poate fi mai mare într-un pod ?
-Aveţi ceva ratoni prin jur ?
-Şi cum să intre acolo ?
-Pe mine mă întrebaţi ? Nu vă cunoaşteţi propria casă ? Credeam că...
              Aici însă se opriră amândoi.
              Pentru că de sus se auzi un zgomot.
              Întâi un soi de gâfâit, apoi nişte bufnituri înfundate ca ale unei inimi uriaşe. Ceva se mişcă în pod.
              Timmons se uită la chepeng şi se răţoi: 
-Hei !
              Mulţumită, Clara Peck încuviinţă din cap, îşi puse mănuşile şi îşi aranjă pălăria, pândind.
-Seamănă a..., tărăgănă vorbele d-l Timmons.
-Da ?
-A locuit aici vreodată un căpitan de marină ?
              Zgomotul se auzi iar şi mai clar. Întreaga casă părea că geme purtată de valuri, în timp ce o mare greutate se legăna deasupra.
-Seamănă a... încărcătură... Timmons închise ochii şi ascultă: Încărcătura de pe o corabie; alunecă în cală când corabia îşi schimbă cursul... Izbucni în hohote şi deschise ochii.
-Doamne Dumnezeule ! bolborosi Clara străduindu-se să-şi imagineze cum vine asta.
-Pe de altă parte, reluă d-l Timmons şi zâmbi mânzeşte spre tavan, aveţi sus vreo seră sau ceva de genul ăsta ? Seamănă cu zgomotul făcut de plante când cresc sau poate cu zgomotul mucegaiului, cât un coteţ, care se umflă de nu-l mai poţi opri. Am auzit de-un tip care cultiva mucegai în pivniţă. Era...
              Uşa de plasă de la intrare se trânti.
              Clara Peck, de afară, privi fioros către bancurile lui nesărate:
-Mă-ntorc într-o oră. La treabă !
              Râsul bărbatului o urmări de-a lungul aleii. O singură dată nu se mai stăpâni şi se-ntoarse. Afurisitul stătea în capul scării uitându-se în sus. Apoi dădu a lehamite şi...
              Se căţără pe scara pliantă cu gesturile unui marinar.
                                                    x
                                                x       x
              Când Clara Peck se întoarse, după un ceas, mărşăluind ca la paradă, camioneta lui Ratzaway încă mai stătea la curba din dreptul casei ei.
-Drace ! Credeam c-a terminat deja. Năstruşnic om ! Pesemne se fâţâie prin-năuntru şi-njură...
              Se opri să asculte.
              Linişte.
-Ciudat, murmură.
-D-l Timmons, strigă.
              Şi dându-şi seama că încă era la vreo douăzeci de paşi de uşa deschisă, se apropie să strige prin uşa de plasă.
-E cineva acasă ?
              Păşi într-o linişte ca aceea de demult, dinainte ca şoarecii să se fi metamorfozat în şobolani, iar şobolanii în acele creaturi şi mai mari, şi mai neguroase, care se zbânţuiau în pod. O linişte atât de densă, încât, dacă ai fi respirat-o, te-ai fi asfixiat.
              În capul scărilor şovăi neîncrezătoare, cu plasa strânsă la piept ca un copil mort.
-D-l Timmons...?
              Dar casa încremenise.
              Scara pliantă încă aştepta pe palier.
              Însă chepengul era închis.
              ''Drace ! E clar că nu e sus ! Nu s-ar fi închis înăuntru. Pur şi simplu a şters-o, nemernicul !''
              Se-ntoarse şi privi lung camioneta părăsită în scânteietoarea lumină a amiezii.
              ''S-a stricat probabil. S-o fi dus după ajutor.''
              Descărcă cele cumpărate în bucătărie şi, pentru întâia oară după ani de zile, neştiind de ce, aprinse o ţigară, o fumă, aprinse alta şi-şi încropi un prânz fistichiu, izbind farfuriile şi uitând în funcţiune deschizătorul electric pentru conserve.
              Casa o asculta fără să-i răspundă.
              Pe la două, liniştea îi dădea târcoale ca un nor.
-Ratzaway, rosti după ce formase numărul de telefon.
              Proprietarul companiei de deparazitare sosi cu motocicleta într-o jumătate de oră să ia camioneta abandonată. Dădu un bobârnac şepcii în semn de salut şi intră să tăifăsuiască un pic cu Clara Peck, cercetând între timp încăperile pustii şi cântărind liniştea.
-Nici o supărare, coniţă. Charlie s-a mai cherchelit în ultima vreme. O să-şi arate el nasul mâine, să-l concediez... Ce treabă avea aici ? Privirea îi fugi spre scara pliantă.
-Oh, se precipită clara Peck, venise să controleze... în general...
-Am să vin eu mâine, hotărâ proprietarul.
              În vreme ce se îndepărta în amiază, Clara Peck urcă scările încet, iscodind chepengul.
-Nici el nu te-a văzut.
              Nicio bârnă nu tresări, niciun şoarece nu se zbengui în pod.
              Încremeni ca o statuie; prin uşa din faţă, rămasă deschisă, razele soarelui lunecau, coborând imperceptibil spre apus.
              ''De ce ? se mira. De ce l-am minţit ?''
              ''Ei bine, pentru un singur motiv; chepengul e închis, nu ? Şi nu ştiu de ce dar vreau ca nimeni să nu se mai urce vreodată aici. Nu-i caraghios ? Nu-i straniu ?''
              Mâncă de seară devreme, trăgând cu urechea.
              Spălă vasele atent.
              Se urcă în pat la ora zece, însă în vechiul dormitor al servitoarei, de la parter, nefolosit de ani de zile. Nu-şi explica de ce alesese camera de la parter; pur şi simplu o făcuse şi acum zăcea lungită, cu urechile ciulite şi pulsul palpitându-i în gât şi în tâmple.
              Împietrită ca o statuie tombală învelită în linţoliu, aştepta.
              În miez de noapte o pală de vânt înfioră desenul frunzelor de pe pătură. Ochii i se deschiseră brusc, aşa cun plesnesc mugurii.
              Bârnele casei tremurau.
              Săltă capul.
              Ceva şoptea aproape neauzit în pod. Se sculă.
              Sunetul se înteţi, era mai greoi, asemeni unui animal uriaş dar inform, care se tăvălea în bezna podului. Puse tălpile pe podea şi încremeni cu ochii la ele. Zgomotul reveni, de şi mai sus, ici o zdupăială forfotitoare ca a picioarelor de iepuri, colo ca ticăitul înfundat al unei inimi enorme.
              Ieşi în holul de la parter şi înlemni scăldată în lumina lunii, rece şi pură ca zorii de zi, revărsată prin geamuri.
              Cu mâna încleştată de balustradă urcă pe furiş. Ajunsă pe palier, atinse scara pliantă şi ridică privirea.
              Pleoapele i se închiseră o clipă. Inima-i zvâcni şi imediat îngheţă. Fiindcă sub ochii ei, extrem de încet, chepengul se ridică. Se deschisese să-i arate un pătrat jinduitor de beznă, ca un puţ de mină vertical, nesfârşit.
-M-am săturat ! ţipă Clara Peck şi se repezi jos în bucătărie, de unde veni ca o vijlelie cu un ciocan şi cuie şi urcă în salturi.
-Nu mai cred nimic din toate astea ! Nu mai cred, auzi ? Potoleşte-te !
              În vârful scării pliante fu nevoită să întindă o mână în întunericul compact, astfel încât şi capul pătrunse pe jumătate înăuntru.
-Acum ! strigă.
              În aceeaşi clipă, când capul împungea bezna şi degetele orbecăiau să găsească marginea chepengului, se întâmplă un lucru senzaţional. Ca şi cum ceva i-ar fi apucat capul, ca şi cum ea ar fi fost dopul smuls dintr-o sticlă, întregul trup, braţele, picioarele drepte îi fură supte în pod.
              Dispăru precum batista unui iluzionist. Fu absorbită în sus ca o marionetă cu sforile înşfăcate de o forţă nevăzută. Atât de rapidă a fost mişcarea, încât papucii n-au apucat să cadă de pe stinghiile scării pliante.
              După asta nu s-a mai simţit niciun geamăt, niciun strigăt. Numai lunga respiraţie a tăcerii, preţ de vreo zece secunde. Apoi, fără o cauză aparentă, chepengul se trânti cu un sunet înfundat.
                                                              x
                                                          x      x
              Un an mai târziu, o altă familie a cumpărat casa cea liniştită şi s-a mutat în ea.
              Descoperind chepengul, copiii s-au căţărat chiuind să deschidă larg ferestrele podului ca să intre vântul fierbinte de vară şi să-i răscolească toate cotloanele.
              După aceea, cu ţipete şi chicoteli, au coborât la o gustare straşnică: sandvişuri cu şuncă şi supă.
             
                                 (RAY BRADBURY, ''CHEPENGUL'')
                                        -traducere de A. RODINA-                      
Randunici 4






          

            

jurnalul (221)



Astăzi ... vineri, 13 octombrie, ora 23.10
Am ajuns ... la zile împărţite în: rece şi cald... partea călduroasă durează de pe la  ora 10 până pe la ora 16-17...
Mă gândesc ...  că mai este puţin timp - oare toată luna octombrie ? - cu vremea călduroasă !
Am învăţat ...  câte ceva în această vară - sper să perfecţionez vara viitoare toate aceste cunoştinţe ! 
Sunt recunoscătoare ...  Bunului Dumnezeu pentru tot sprijinul şi îndrumarea pe care le-am simţit zi după zi !
În bucătărie ...  este cald - am aţipit în fotoliu lângă plita încă destul de caldă de la focul de dimineaţă ! nu se poate fără încălzirea casei - atât pentru protejarea lui ticuţu dar şi pentru noi (eu şi mami) !
Mai nou ... şi Puiu are parte de o porţie bună de căldurică, dimineaţa, când mă trezesc eu şi pregătesc focul... eu aduc în casă cele necesare aprinderii focului, iar el se instalează mulţumit în fotoliu lângă plită, pe păturica aşezată de mine... doarme aşa de frumos ! fără nicio grijă... după caz: mănâncă ceva, înainte sau după somn !  când se satură de somn şi s-a plictisit de stat în casă, se postează în faţa uşii şi aşteaptă cuminte ca să-i deschidem uşa pentru a-şi începe... controlul peste tot, afară ! 
Sunt ...  în: costumaţia de noapte ! 
Sper să ... reuşesc să termin - săptămâna viitoare - de spart în bucăţi mici lemnele (deja am spart buturugile în 4 sau 6 bucăţi) şi să le aranjez în atelierul lui ticuţu ! acum sunt cam pe la jumătatea activităţii... 
Activitatea principală ... a săptămânii: vizita lunară la oraş, plăţi de facturi, cumpărături... în cuvinte puţine: multă alergătură şi grijă... cu o listă bine întocmită (şi răs-întocmită...) pentru a avea eficienţă... 
Aş vrea ... să pot să realizez mai multe într-o zi dar fie eu sunt cam înceată în mişcări (asta cam aşa este...), fie îmi propun prea multe... oftez !
În casă ...  este linişte: mami doarme de multişor, iar ticuţu a stins şi el tv-ul lui de câteva momente... Puiu doarme şi el la el acasă (magazia unde are adăpost, are intrarea ca să nu pătrundă vântul, pereţii sunt îmbrăcaţi în folie ca să fie izolat spaţiul, are iarbă multă şi hăinuţe groase pe care el le reaşează după cum vrea...) şi cred că se simte bine pentru că nu iese des ca să latre...  
Recolta ... din ultima perioadă este din domeniul dovlecilor  - dar care nu sunt ca anul trecut ! am jumulit şi cărat la uscat toată ''instalaţia'' (rădăcini, ''tubulatură'', frunze...) - deja este uscată şi pusă la adăpost pentru a o folosi la aprinderea focului....- iar dovlecii, cu mic cu mare, sunt în grădiniţa din faţa casei, liniştiţi ! mai avem încă roşiile şi vinetele, câţiva ardei - nu ne-am îndurat ca să curăţăm grădina ! i-am mai lăsat, aşa, ca să se mai bucure de razele soarelui ce mai apare... la fel şi florile... încă sunt frumoase multe dintre ele... 
Mi-aş dori ... o îngheţată dar nu mai am prin frigider la ora aceasta târzie... brusc, îmi dau seama că la tv-ul meu, pe ''PRO-GOLD'' este un serial ce mi-a plăcut mult cândva::''Ally McBeal'' !. 

Aici ... o să postez dovlecii noştri:, aşezaţi întâi de mine:
 apoi reaşezaţi de mami:



miercuri, 11 octombrie 2017

nopţile mele...

... acum câteva momente, am citit versurile minunate postate de prietena mea de spirit şi suflet, doamna Laura (Laura Schussmann ):
''Nopțile
 curg fluvii de stele 

 prin somnul meu adânc
 și plin de vise.
 Luna
 își schimbă gândurile albe
 de câte ori se privește
 în oglinda sufletului meu.
 Mă uit după o dragoste,
 dar nu suflă decât frunzele
 a paguba vântului turbat.
 Și plouă,
 Doamne, ce mai plouă,
 de parcă plânge tot universul
 când îmi simte sufletul însingurat,
 de atâta așteptare, aproape înghețat. 
                  Stelele
                  siluete frumurii,
                  prelungiri de căi lactee
                  pe la mine prin simțiri,
                  își caută strălucirea
                  pe buzele-mi peceluite
                  de absențele sărutului
                  și de un adânc oftat.
                  Tu,
                  ca un hoț de liniște,
                  în noapte amintirilor mele
                  și a regretelor târzii,
                  ai revenit iar la mine,
                  pe aleile dorului pierdut,
                  când deja te-am și uitat.
 ''


               (LAURA SCHUSSMANN, ''NOPȚILE MELE...)

luni, 9 octombrie 2017

domnul Nimeni...

... postarea este propusă pentru Citate favorite găzduite de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date... 
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: Citate favorite !

              BOGOMIL RAYNOV
http://www.imdb.com/name/nm0737904/
                                                                                                   

                      DOMNUL NIMENI

                                                de BOGOMIL RAYNOV


             În general, rareori se întâmplă să spun mai mult decât strictul necesar. Viaţa m-a învăţat că dacă eşti pus pe trăncănit, e imposibil să nu-ţi scape nişte lucruri pe care ceilalţi le vor folosi împotriva ta. Vorbele duc la autodezvăluire, iar pe lumea asta cu cât se dezvălui mai puţin, cu atât eşti mai puţin vulnerabil.
                                                                     x
                                                               x         x
             După cunoscuta definiţie a lui John Bayley, ''criptografia este arta de a scrie într-un mod ştiut doar de cei care posedă cheia sistemului folosit.''
                                                                     x
                                                               x         x 
             În faţa mea se află  frumoasa cu plete negre de la ''Copacabana''. Stă în picioare cu mâinile în şold şi mă cercetează cu o uşoară curiozitate ca şi cum s-ar afla în vizită la grădina zoologică. Fizicul zvelt al necunoscutei este prezentat într-un ambalaj de lux: un taior de culoarea tutunului având pe margini nişte tivuri bej. Culoarea aceasta tutunie, stinsă, este parcă special comandată pentru faţa albă şi liniile negre, ondulate ale coafurii.
                                                                    x
                                                               x         x 
             Frumoasa poartă un taior albastru deschis, care-i înfăşoară strâns rotunjimile trupului, şi o bluză de poplin de culoarea ciocolatei, cu floricele albastre, cât despre formele impunătoare ale sânilor, nici să nu mai vorbim. Fondul acestui albastru pastel imprimă părului negru, privirii întunecate şi feţei sale albe un efect aproape fantastic. Pe femeia asta toate culorile o aranjează.
                                                                    x
                                                              x          x 
             În umbra chiparoşilor se contura pata albă a unei bănci dar Françoise trecu mai departe şi nu se opri decât la capătul aleii. Apoi îmi făcu semn să mă apropii mult de ea şi rosti aproape în şoaptă:
-Ce-ai spune dacă am lua-o ceva mai de la început ?  
             Şi am luat-o de la început.
             Femeia era mare meşter în pusul întrebărilor, lucru ce-l remarcasem încă de la prima noastră discuţie de operetă. Fiecare întrebare bătea într-un punct-cheie şi interogatoriul fu desfăşurat cu atâta iscusinţă şi concentrare, încât numai în cincisprezece minute Françoise reuşi să scoată de la mine ceea ce poliţiştii greci izbuteau doar cu preţul unor ore întregi de caznă.
                                                                     x
                                                               x          x
-E puţin probabil ca omul care nu-şi iubeşte propria ţară să iubească o alta, Emil.
                                                                     x
                                                               x         x    
             Apoi tăcu din nou şi adăugă pe neaşteptate:
-...Vom încerca fără acte. Domnul Nimeni, născut în Niciunde. Naţionalitatea: fără naţionalitate.


                                     (BOGOMIL RAYNOV, ''DOMNUL NIMENI'')               

sâmbătă, 7 octombrie 2017

apus de soare...

... plouă de ieri seară... plouă pentru toată vara ce a trecut... 
... am salvat câteva fotografii de pe telefon şi m-am gândit, cu nostalgie, că ar fi bine să le postez - cine ştie când va mai veni o zi caldă şi eu să fotografiez apusul soarelui minunat:




iute ca gândul...

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, este câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... lectură plăcută ! 


Randunici 4                

                         

           
                                            

                           
                          

                         IUTE CA GÂNDUL

                                             de CORNEL OMESCU

             O expresie, o metaforă, din basmele străvechi: iute ca gândul. Străveche dar i-a pus pe gânduri pe cercetătorii de la Institutul de Tehnologia Mijloacelor de Zbor, care numai pentru basme nu au timp. O descoperire mai veche şi una mai nouă, au determinat o nouă direcţie de cercetare în Institut, în direcţia gândului.
             Dar iată faptele. În secolul 20, un anatomist a stabilit o analogie între schema creierului uman şi a unui accelerator de particule Un amănunt ciudat: ''eşapamentul'' creierului, în cadrul schemei, cică ar fi situat în centrul fontanelor posterioare ale creierului, locul unde străbunii susţineau că se aflase al treilea ochi al omului, ochiul atrofiat, ochiul din ceafă, mort. Analogia, timp de două secole, a zăcut în memoria pasivă a computerelor. În secolul 21, fizicienii au identificat o particulă aflată la hotarul dintre materie şi energie care li s-a părut a fi înzestrată cu însuşiri antimateriale. Au botezat-o PSIHOTRON şi au abandonat-o deoarece nu o puteau reproduce în laborator. Particula era semnalată sporadic, în emisiunile creierului uman, în timpul somnului paradoxal (visul), în urma unor stimulenţi biopsihici din familia psihotropelor. Emisia era dezordonată şi, de fiecare dată, putea fi semnalată în alt punct al scoarţei cerebrale. Şi azi, în secolul 22, un computer aflat în revizie, printr-un accident, i-a servit programatorului său aceste două descoperiri. Omul, cu o zi înainte, recitise un basm în care întâlnise termenul neştiinţific de iute ca gândul.  Aceasta a fost scânteia...
             Oare nu am putea ordona fluxul de psihotroni spre ''eşapament'' ? s-au întrebat cercetătorii. Stimulăm, ordonăm, dirijăm fluxul, şi poate, omul va reuşi să se deplaseze în spaţiu cu viteza gândului, autonom...
             Rezultatele cercetătorilor au demonstrat că se poate. Cinci voluntari s-au supus tratamentelor cu stimulenţi şi antrenamentelor psihosomatice. Între timp, biochimiştii descoperiseră acidul paradoxal delta din familia medicamentelor psihotrope. Şi experimentul a reuşit !
             Imediat, sub controlul camerelor de luat vederi, a avut loc prima demonstraţie. Cei cinci voluntari şi-au luat pe rând startul din faţa Comisiei de Brevete şi a unui numeros public prezent în Place de la Concorde. Fireşte, voluntarii erau îmbrăcaţi în costume spaţiale de ultimul tip.
             Primul voluntar a înghiţit pastila, a respirat de trei ori şi a dispărut. O secundă mai târziu, el se afla în faţa camerelor de luat vederi care îl aşteptau la Copacabana. Cu ochii pe monitoare, cei din Comisie au scos o exclamaţie de surpriză.
             Al doilea voluntar a primit indicaţia să ajungă la Centrul Minier Moontown de pe Selena. A folosit acelaşi procedeu şi a dispărut din Place de la Concorde. O secundă mai târziu, publicul de la Moontown îi saluta sosirea. Cei din Comisie, cu ochii pe monitoare, au început să fluiere printre dinţi.
             Tot o singură secundă i-a fost necesară celui de al treilea ca să ajungă la Staţiunea Agricolă HIBRIS de pe planeta Marte.
             Ceilalţi doi voluntari, pentru verificarea preciziei experimentului, au repetat cursa spre Selena şi Marte., sosind la punct fix.
             Prin intermediul monitoarelor, voluntarii  au schimbat câteva replici cu publicul de acolo şi cu comisia de aici. Apoi au revenit în ordinea care li s-a indicat. Nici la debarcarea primului om pe Lună, planeta n-a fost mai emoţionată. Un succes copleşitor...
             Imediat, s-a pus problema stopării producţiei de nave destinate zborurilor extraterestre. Ulterior, entuziasmul s-a mai răcit. Producţia de vehicule spaţiale a continuat: se stabilise că nu e suficient ca omul să se poată plimba prin univers, iute ca gândul, autonom. Aici de unde pleacă, are de toate. Acolo unde ajunge, are nevoie de multe: aparate, utilaje, materiale, alimente, combustibil, cazare. Ori, toate acestea, nu le poate căra în raniţă. Tot navele rămân cărăuşii spaţiului.
             Totuşi, în prezent, zece miii de voluntari se antrenează în vederea deplasării în spaţiu cu viteza gândului.  Ei vor constitui patru corpuri de elită: prospectorii, depanatorii de nave, inspectorii şi agenţii de circulaţie...
                          
                    (CORNEL OMESCU, ''IUTE CA GÂNDUL'')