luni, 14 august 2017

părintele Galeriu...

... mâine va fi zi mare - considerată Paştele verii: Adormirea Maicii Domnului
Image result for Paraclisul Icoanei Maicii Domnului bucuria celor necajiti
(sursa foto: https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/08/04/acatistul-maicii-domnului-bucuria-tuturor-celor-necajiti/ )
... obişnuită, în ultima perioadă cu unele postări cu fragmente ce mi-au plăcut, am ales pentru azi un fragment din cuvintele părintelui Galeriu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Galeriu ):  

          Pe ritorii cei mult vorbitori, îi vedem tăcând, ca nişte peşti fără glas, despre tine, Născătoare de Dumnezeu; că nu se pricep să spună în ce chip şi Fecioară ai rămas şi ai putut naşte. Iar noi, minunându-ne de o taină ca aceasta, cu credinţă strigăm:
                Bucură-te, sălaşul înţelepciunii lui Dumnezeu.
                Bucură-te, comoara rânduielii Lui.
                Bucură-te, ceea ce arăţi pe filozofi neînţelepţi.
                Bucură-te, ceea ce ai vădit pe cei meşteri la cuvânt a fi necuvântători.
                Bucură-te, că au înnebunit întrebătorii cei cumpliţi.
                Bucură-te, că s-au veştejit făcătorii de basme.
                Bucură-te, ceea ce ai rupt vorbele cele încurcate ale atenienilor.''
                                         (Acatistul Maicii Domnului)
          Mântuitorul... în chemarea şi în numele de Femeie o înalţă la titlul şi vocaţia de a reprezenta întreg neamul ei, întreaga umanitate, pentru că din ea Fiul lui Dumnezeu Şi-a luat firea omenească. Eva, dată lui Adam, ca ''ajutor'' (Facere, 2,20) fusese rânduită ''mama tuturor celor vii''. Dumnezeu instituie în Prea Curata Fecioară, ''noua Evă'', ajutor al lui Adam cel Nou, în maternitatea ei duhovnicească. Maica Domnului personifică Biserica. Ea naşte Capul Bisericii dar prin Hristos-Capul şi ea se zideşte în noul nume solemn şi universal: Femeie. Biserica o preacinsteşte în acest îndoit chip, invocând ''ceea ce ai primit bucuria prin înger şi ai născut pe Ziditorul tău, Fecioară''.
          ... Nicicând şi niciunde pe pământ nu s-a aflat trupul sfânt al Prea Curatei; astfel spus ''rămăşiţele trupeşti'' ale Născătoarei de Dumnezeu. Tradiţia sfântă ne spune că Apostolul Toma i-a găsit mormântul gol. Iar Sfântul Epifanie al Ciprului confirmă la sfârşitul veacului IV: ''Nimeni nu cunoaşte nici faptul morţii, nici faptul că ea nu era moartă şi nici mormântul ei.'' Se ştie că în acea vreme a veacului IV era un cult bogat al Sfintelor Moaşte ale Martirilor şi se ridicau biserici pe mormintele lor. Aşa spre pildă ale Sfântului Ştefan, ale Sfinţilor Apostoli şi ale celorlalţi martiri şi mărturisitori. N-a existat însă vreodată o veneraţie a ''rămăşiţelor trupeşti ale Maicii Domnului''. (A.Knazeff-''La mere de Dieu dans l'Eglise Ortodoxe'', CERF, Paris, pg.143-144)
          Ea s-a mutat cu sufletul şi cu trupul ei prea sfânt la cer, la Fiul şi la Dumnezeul ei şi al nostru.
          .. ea este pururea vie şi rugătoare înaintea Sfintei Treimi în veacul de acum, precum şi o arvună şi nădejde a transfigurării trupului nostru, mărturie şi bucurie a Învierii, a înnoirii lumii.
          ...''Bucură-te ceea ce eşti plină de har, care întru adormirea ta nu ne laşi pe noi.''

                        (Părintele Galeriu, ''Se înalţă sicriul sfinţeniei'', 
                             15 august - Adormirea Maicii Domnului)

.. a rămas vie mărturia părintelui Galeriu prin predicile rostite şi înregistrate:
http://parintelegaleriu.ro/audio/

sâmbătă, 12 august 2017

ritmul ascuns al inimii (2)...

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, este câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... lectură plăcută ! 

Randunici 4               




                                 



     RITMUL ASCUNS AL INIMII 
                                                                 (2)
                                                      de CONSTANTIN CUBLEŞAN

         În încăpere era linişte. Numai aparatele zbârnâiau monoton şi Romulus vorbea într-una, fără să se oprească.
         Nic îi zâmbi recunoscător. Era însă tulburat. Îşi amintise cele trăite în ajun şi acum voia neapărat să afle ce se întâmplase cu racheta. Unde erau oamenii aceia veniţi de aiurea, din univers, pe această planetă blestemată ?
         Îl privi pe Romulus, iscoditor. Desigur, el ştia. De ce nu-i spusese nimic, despre aceasta ? Se întâmplase o catastrofă şi nu voia să-i comunice nimic, până când nu se va însănătoşi ? Dar erau nedrepţi. El trebuia să afle totul şi încă numaidecât.
-Romulus, îl întrebă el, de ce nu mi-ai spus despre racheta aceea din munţi ?
         Istoriograful tăcu. Poate pentru prima dată de când se afla lângă Nic, întârzia să-i răspundă. Se ridică de pe scaun şi schiţă câţiva paşi în cabină, apoi se opri în dreptul ferestrei, privind cerul.
-Ce-ai fi vrut să-ţi spun ? Nici eu nu ştiu mare lucru.
-Ce s-a întâmplat după aceea ?
         Romulus făcu iar câţiva paşi de-a lungul cabinei, apoi se aşeză din nou pe scaunul de lângă pat. Privi cadranul pulsiotronului. Normal.
-Ce s-a întâmplat după aceea ? repetă Nic întrebarea.
-Racheta a explodat, îi răspunse scurt Romulus. Tocmai intrasem pe platou, continuă după o pauză în care cei doi se priviră insistent, când s-a produs explozia Ea ţi-a provocat iradiaţia. Am vrut să te oprim, te vedeam tăvălit pe jos, la baza rachetei, dar a fost prea târziu.
-Şi oamenii ?
-Oamenii...
-Da, oamenii. Ce sa întâmplat cu oamenii?!
-Nu ştiu.
-Cum, nu ştii ? Doar nu tu ai leşinat, ci eu. Trebuie să-mi spui adevărul, Romulus.
-Ăsta e adevărul.
-Au murit ?"
-Dacă au murit ?...
-Da, oamenii mai sunt în viaţă ? Au murit ? Mai trăiesc ? Ce s- întâmplat cu ei  ?
-Care oameni ? îl privi bănuitor Romulus.
-Cei din rachetă.
-Au fost oameni în rachetă ? întrebă din ce în ce mai mirat istoriograful.
-Desigur. Adică, nu ştiu. De unde să ştiu eu ? Tu trebuie să ştii.
-A, este o presupunere...
-Şi ce are a face ? Vreau să ştiu adevărul: ce s-a întâmplat cu oamenii ?
-Nu ştiu, răspunse calm Romulus. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu oamenii. Au plecat comandantul şi astrofizicianul să efectueze cercetările necesare. Aici am rămas doar noi şi doctorul. El trebuie să vină numaidecât. În zori vor reveni poate şi ceilalţi. Atunci vom şti totul, Nic. Abia atunci vom şti adevărul. Cel puţin, aşa cred.   
         Nic îl privi bănuitor. Câteva clipe în încăpere se făcu linişte. Romulus evită să-i întâlnească privirea şi Nic înţelese că îi ascunde ceva. Asta îl tulbură. Nu mai insistă însă cu întrebări dându-şi seama că istoriograful tot nu-i va spune nimic mai mult. Poate nu-i îngăduiseră să-i spună nimic ori, poate, într-adevăr nu ştia mai mult.
         Închise pleoapele şi încercă să refacă el o logică a întâmplărilor. Imaginile i se întretăiau însă fragmentare şi o apă înfrigurată îi ştergea orice închipuire până când, de undeva, din depărtări siderale, văzu venind în zbor o nălucă, o rachetă strălucitoare, de formă stranie, şi totuşi asemănătoare cu cele de construcţie terestră. O privi atent, până când se apropie mult, foarte mult. Se învârti în jurul planetei cutremurată de furtuni magnetice, căutând parcă un loc potrivit pentru coborâre, până când ajunse deasupra platoului din Munţii Culcanici. Coborâ lin, neverosimil de lin, încât atingerea cu scoarţa planetei nici nu fu simţită. Abia atunci Nic recunoscu racheta aceea pe care o întâlnise dincolo de defileul cu apă roşiatică, în ajun.
-''Nu ştiu ce s-a întâmplat cu oamenii''...
         ...Astronauţii erau trei. Cel mai scund părea să fie conducătorul navei. Se îmbarcară într-o mică rachetă atomică şi porniră să cerceteze meticulos împrejurimile, planeta.
         Veneau de la marginea galaxiei. Expediţia lor dura de mulţi ani şi toţi trei erau nerăbdători să ajungă la ţintă, la finalul acelui enorm drum prin vastele spaţii ale cerului, când, aparatele de bord se agitară nepermis. O singură ''privire'' în ''jur'' şi cei trei astronauţi îşi dădură seama că intraseră în zonele de interferenţă ale unui sistem planetar în care, nu mai încăpea niciun dubiu, exista viaţă umană; mai mult, în spaţiul cosmic alunecau nave de o uimitoare repeziciune. Deterninară cu precizie poziţia lor în spaţiu (ce surpriză, era tocmai sistemul în care se aşteptau cel mai puţin să găsească fiinţe vii, necum oameni), apoi determinară planeta care înlesnise aceste condiţii de existenţă a materiei în formele sale de organizare superioară.
-''Au plecat comandantul şi astrofizicianul să efectueze cercetările necesare...''
         ...Hotărâră să abandoneze pentru scurt timp linia itinerariului lor şi să facă o escală pe planetă. Înainte însă de a pregăti nava pentru coborâre, îşi dădură seama că planeta este foarte puţin populată, aproape deloc, în ciuda faptului că pe cele câteva cosmodroame bine concepute exista o mare mişcare : nave uriaşe coborau la intervale destul de mici, aducând cu ele oameni, care se răspândeau apoi pe suprafaţa Planetei în comuniuni aparte. În acelaşi timp, navele, odată eliberate de preţioasa încărcătură, umană, se întorceau în spaţiu.
-''Aici am rămas doar noi şi doctorul...''
         ..Nu le fu  greu să înţeleagă situaţia. Popoarele unei alte planete, de undeva, din necuprinsul spaţiu se mutau în această nouă ''patrie''. Condiţiile pe care le oferea noul lor sistem nu le mai puteau asigura existenţa şi, atunci, întreprinderi temerare au determinat poziţia şi condiţiile favorabile ale acestei planete dintr-un sistem solar îndepărtat, unde se transbordau acum pentru cine ştie câte milioane de ani.
-''În zori vor reveni, poate, şi ceilalţi..''
         ...Cei trei astronauţi hotărâră să coboare, totuşi, nu atât pentru a urmări această operaţie, cât mai ales din curiozitatea de a cunoaşte oamenii unei lumi pe care o visau atât. Nu mică le-a fost mirarea când, apropiindu-se mult de planetă, şi-au dat seama că sunt înconjuraţi de mărunte aparate de zbor astral, care le urmăresc fiecare mişcare. Aterizarea nu le-a pus niciun fel de probleme dar, odată ieşiţi din navă, s-au văzut înconjuraţi de mai mulţi indivizi care nu manifestau nici măcar o urmă de bucurie pentru această întâlnire şi conduşi în încăperile vaste ale unei instituţii-laborator. Aici au fost cercetaţi cu luare aminte, li s-au înregistrat cuvintele şi, în curând, nepoftiţii oaspeţi îşi dădură seama că gazdele reuşiseră să descifreze limbajul lor, căci unul dintre ei li se adresă vorbind aceeaşi limbă. Erau suspectaţi de intenţii duşmănoase, bănuiţi că veniseră să ocupe şi ei această planetă pentru seminţia lor şi li se cerea să renunţe, ori, dacă nu... Li se cerea, de asemenea, să dea amănunte despre stadiul în care se află pregătirea lor de transbordare. La toate aceste întrebări cei trei rămaseră muţi. Zadarnice au rămas încercările lor de a-i convinge pe necunoscuţii stăpâni ai acelei lumi că niciuna din toate supoziţiile şi temerile lor nu erau întemeiate.  
 -''Ei trebuie să vină numaidecât. Atunci vm şti totul...''
         ...Urmară zile grele. Cei trei astronauţi erau supuşi unui adevărat regim de detenţie şi singura idee căreia îi rămăseseră credincioşi era aceea a evadării Nu uşor le-a fost însă să-şi aplice planul. Şi, odată desprinşi de sol, au constatat că alte două nave spaţiale pornesc pe urma lor. Goana, cu viteză maximă, era halucinantă. Urmăritorii se ţineau destul de aproape dar aparatele lor nu aveau capacitatea navei fugarilor. De acest lucru se convinseseră destul de curând şi erau liniştiţi că îşi vor pierde cu încetul urma în necunoscut, când aparatele semnalizară scăderea combustibilului sub limita minimă. Se impunea neîntârziat o escală pe cel mai apropiat corp ceresc, pe orice planetă, pentru împrospătarea combustibilului. Astfel ajunseră să coboare pe această planetă a furtunilor magnetice. Dar se ştiau urmăriţi şi grăbeau din răsputeri prelucrarea minereului. Deodată însă pe planetă îşi făcu apariţia o nouă navă. Desigur, cei trei preferaseră să se ţină la distanţă, pe cât posibil să rămână neobservaţi, până când îş;i vor termina operaţiunea de împrospătare a combustibilului şi atunci îşi vor lua zborul.
         Dar iată, într-una din zile fură descoperiţi. Cineva se apropia de ei, de nava lor, cu paşi rari dar hotărâţi. Plasa de apărare era instalată în jurul navei, aşa că acel cineva nu putea ajunge până la ei. În plus, se stârnise şi o puternică furtună magnetică ce împiedica înaintarea nepoftitului.
         Descărcări uriaşe de energie făceau să vibreze totul în jur când, deoadată, omul ce se apropia de navă se prăbuşi. Firele protectoare cedară şi o explozie extraordinară cutremură întregul platou. Apoi, urmă o linişte nefiresc de adâncă...
                                                  xxx
         Când intră medicul, îi găsi pe cei doi stând unul lângă celălalt, tăcuţi, fără să se privească. Verifică imediat aparatele, controlă indicatoarele şi nu se linişti decât atunci când constată că totul era în ordine. Nic se simţea mult mai bine. Acum era în afara oricătui pericol. Organismul suportase uşor întreaga intervenţie. Încă puţin şi totul avea să se termine cu bine.
         Nic deschise pleoapele şi se încruntă. Privi ceasul de pe peretele lateral şi îşi dădu seama că nu trecuseră decât câteva minute. Înţelese că totul nu fusese decât un vis al său, rodul unei imaginaţii încă supusă febrei, şi regretă sincer că visul se terminase.
         În încăpere era cald, linişte şi plăcut. Doctorul spuse că furtuna se potolise în timpul nopţii dar că acum, spre dimineaţă, se pregătea o alta. Apoi vorbiră despre stelele căzătoare, despre întoarcerea pe Pământ, şi timpul trecu pe neobservate.
                                                 xxx
         Cele douăsprezece ore se terminaseră şi Nic fu scos din ventuzele aparatelor de neutralizare. Făcu mişcări pentru a-şi dezmorţi mâinile şi picioarele, corpul întreg, dar refuză să se culce. Voia să aştepte, împreună cu ceilalţi, întoarcerea comandantului şi veştile atât de emoţionante în legătură cu nava de pe platoul din Munţii Vulcanici.
         Nu aşteptară prea mult. Se făcuse lumină când cei doi urcară scările până în salonul central. Toţi cei cinci astronauţi se aflau acum împreună. Comandantul vorbi despre cercetările efectuate în noaptea aceea. Tonul său reţinut nu prevestea nimic bun. 
         Înconjuraseră munţii făcând sondaje; în diferite părţi mai greu accesibile, acţionaseră cu ajutorul radarelor electronice. Înaintaseră miii de kilometri pe întinderea planetei, fără să găsească însă nimic deosebit. Pe versantul opus al defileului descoperiseră doar rămăşiţele unei instalaţii de prelucrare a uraniului, fărâmiţate de descărcările magnetice.  Cercetările mai amănunţite, atât ale acelor instalţii, cât şi ale datelor caracteristice planetei, culese în timpul şederii lor aici, confirmau presupunerile. 
-Cu ani în urmă, spunea comandantul, poate cu zeci sau chiar cu multe zeci de ani în urmă, o rachetă interastrală a aterizat pe această planetă pentru a-şi reface (după cum dovedesc rămăşiţele descoperite), rezervoarele de combustibil. Din motive necunoscute, navigatorii au trebuit să zăbovească mai mult timp aici sau pur şi simplu, n-au mai putut decola. Oricum însă, şederea prelungită le-a fost fatală. Planeta are o perioadă de câteva sute de zile în care furtunile magnetice se intensifică mereu până la exploziile în lanţ, când nici o fiinţă vie nu le-ar mai putea sta împotrivă. Oamenii aceştia nu şi-au dat seama ori nu au mai avut nimic de făcut. Nici un document concludent nu există în acest sens. Un singur lucru este cert: n-au supravieţuit. Nava şi-au ancorat-o în acea plasă care, o dată ruptă, declanşase o explozie în afara navei. Era o măsură de protecţie împotriva eventualelor surpări din pereţii laterali ai platoului, a unor blocuri de piatră care s-ar fi putut rostogoli duse de furtună până la navă, provocând deteriorări. Rupând însă fierele plasei, explozia locală produsă prefăcea uriaşul bolovan în pulbere. O defecţiune, pe care probabil o deterninaseră timpul şi prea multe furtuni magnetice, a făcut ca la sistemul de explozii să se conecteze întreaga navă. Aşa se explică faptul că, la ruperea firelor de către Nic, nava a sărit în aer, nemairămânând din ea decât rămăşiţe, din care nu se poate reconstitui nimic deosebit. Se pare că planeta aceasta ascunde taine pe care noi, din păcate, nu le vom putea dezlega deocamdată. Timpul nu ne permite să dezlegăm mistere...
         În ce ne priveşte, continuă comandantul, mai putem zăbovi cel mult cincisprezece zile pe planetă. Orice întârziere ar fi primejdioasă. Planeta se apropie de perioada furtunilor cu explozie în lanţ. Va trebui să grăbim prelucrarea minereului. Între timp, vom efectua şi alte cercetări. S-ar putea să avem surprize, să descoperim lucruri extraordinare... Deocamdată însă trebuie să ne odihnim câteva ore. Am avut cu toţii o noapte lungă, neobişnuit de lungă şi de grea.
                                            xxx
         Nic stătea întins în aşternut şi privea cerul. Prin fereastra elipsoidală a cabinei privea norii negri, încărcaţi, prevestind furtuna. Undeva, dincolo de ei, vedea stelele căzând mereu, prăbuşindu-se în văzduh ca un ţipăt strident de lumină.
         ''Fiecare om îşi are steaua lui, îşi spuse. Ce frumos neadevăr: când moare un om, se stinge o stea...'''
         Se gândea la oamenii aceia veniţi din cine ştie ce colţ al universului pentru ca să rămână legaţi pe veci aici, pe această planetă ciudată. Oamenii unei alte lumi... Întâlnirea lor trecea prin moarte şi rămăsese neîmplinită...
         Dar în piept îşi simţea inima bătând un ritm nou, nemaicunoscut pînă atunci, reînviată din moartea de o clipită ce o cuprinsese pe acea planetă zguduită de furtuni necruţătoare. Un ritm nou, de dincolo de moarte.                                                         

                                   (''RITMUL ASCUNS AL INIMII'' de CONSTANTIN CUBLEŞAN)
Randunici 4




          

            


jurnalul (212)


Astăzi ... 11 august, ora 12.02 
Am trecut ... iar prntr-o săptămână încărcată !      
Am avut ... şi avem zile pline ''ochi'' cu căldură...
Privesc la tv ... şi din dorinţa că poate, poate aflu de vreo răcorire a vremii sau că vor veni şi la noi ploile binefăcătoare...       
Mă gândesc ... că a trecut un an de când scriam despre decesul Reginei Ana ! încet-încet, se vorbeşte din ce în ce mai puţin de Regele nostru... trist...  
Sunt ... în costumaţia de noapte...     
Scriu ... după o zi destul de grea - o vizită la oraş ! - cu multe de rezolvat ipentru activitatea curentă a familiei... am găsit un oraş încins deşi azi a mai fost şi vreme noroasă !  
Am fost aşteptată ... de cei de acasă cu mult dor şi îngrijorare pentru efortul pe care l-am depus pe asemenea căldură !
Munca săptămânii ... a fost, cam aceeaşi zi după zi... umplut bidoane cu apă, udat plante şi pomi, spart lemne (când a mai fost vreme noroasă)... şi anul trecut a fost caniculă dar nu atâtea zile ca în anul acesta ! oare o să ajungem să ne obişnuim cu veri atât de fierbinţi şi ierni pline de ger ?! scriu şi mă sperie acest gând ! noroc că afară greierii cântă, este răcoare acum la această oră din noapte... păcat că de undeva din comună se aude muzică - manele (o fi nuntă ?!)...  
Puiu, singurul bodyguard ... a fost aşa de disperat  pentru absenţa mea de acasă că atunci când am reintrat pe poartă, ne-am îmbrăţişat şi când să-l pup, ne-am lovit  unul de altul (pe Puiu l-a durut fruntea şi pe mine dinţii şi buza...)... rămas singur, toată familia are grijă de el !
Preferinţa mea ... a fost şi rămâne, acum, îngheţata şi dulceaţa ! 
Vă prezint ... ceva simpatic: Puiu cel vopsit odată cu noi (ieri):


luni, 7 august 2017

de-ale sezonului...

... o experienţă nouă !
... a sosit timpul să tai floarea-soarelui şi porumbul...
... trist pentru că am luptat mult ca să le cresc, să le fac mari... seminţe de floarea-soarelui nu prea le-am văzut decât puţin la început - au avut grijă de ele păsările cerului (au făcut curăţenie pe ''pălăria'' plantei...)!
... cu porumbul a fost mai bine - am fiert porumb pentru plăcerea sezonului..
... aşa că am intrat, ordonat, cu toporişca prin toate spaţiile din grădini pe unde aveam porumb... m-am obişnuit cu această activitate, nu este prima oară ! am tăiat porumbul şi l-am transportat în grădina mare, sub zarzăr - să-l curăţăm mai târziu:
... mai trist a fost cu floarea-soarelui... este prima oară când am avut, în grădina mare, aceste minunate plante ! floarea ei minunată ne-a înveselit în fiecare zi ! şi simpatice erau şi păsările care roiau - ca albinele la polen - bătând cu cioculeţele lor fiecare sămânţă !
... grea activitate tăierea tulpinii florii-soarelui ! aveau o rădăcină puternică (mai ales că eu le-am udat..).
... am cărat câte 2-3 tulpini la capătul rândului... cu toporişca le-am tăiat ''pălăria'' şi tulpina am stivuit-o frumos mai departe... mami a transportat ''pălăriile'' pe o folie întinsă la soare - ca să se usuce fără a se împrăştia peste tot...
... la un moment dat, mintea mea a fugit cu gândul la Revoluţia Franceză, la execuţiile nebuneşti, ''fără număr''... eram şi eu un ''călău'' pentru plantele mele ?! 


 ... e greu să te ocupi de munca efectivă prin grădini (bine că nu avem păsări, porc - cum le-am fi tăiat ca să le mâncăm ?!)... trebuie să uiţi că ai îngrijit, cu drag, plantele ca să crească frumos şi să rodească:- 

... când le vine sorocul, trebuie să le smulgi din rădăcină şi să le usuci...

... tristă experienţă ! la Lună Plină (la noapte...) ! 

a ara arare, a gândi gândire...

... obişnuită, în ultima perioadă cu unele postări din cărţile ce mi-au plăcut, am ales pentru azi un capitol dintr-o minunată carte:  



 NICHITA STĂNESCU 

                 

AMINTIRI DIN PREZENT

(sursa coperţii:

                                  A ARA ARARE, A GÂNDI GÂNDIRE


           De fapt ce e munca ? Ştim ce este talentul pentru că romanticul sculptor Rodin dintr-o suflare a definit în mod etern conceptul de talent. Ce zicea Rodin ? El zicea că a avea talent înseamnă a-ţi face plăcere ceea ce munceşti. Talent; deci înţelegem că înseamnă muncă cu plăcere, muncă plăcută, care îţi place, care te justifică.
           Dar ce este munca ?
           Copil fiind în pădure, am surprins-o pe Muma Pădurii fierbând în ceaun aripi de îngeri, la care adăuga ridichi de lună, foi de tarhon, sare şi piper şi totul era stropit cu strănut de nou-născut. În toiul pădurii, la mijloc şi în luminiş, o, am privit-o aproape leşinat de foame, căci poftă mare avui de fiertură.
           Mi-a dat şi mie Muma Pădurii un polonic să gust, pe care, mai înainte de a mi-l înmâna,  îl răsturnase într-o cască de soldat care de bună seamă murise în vreun război biruitor, în locul meu.
           Doamne, voi copiii tineri, suavi şi minunaţi, care aţi murit în război în locul meu, ca să stau în această pace gânditoare şi acest echilibru !
           Ca o dezvirginare violentă de stea scânteietoare pe cer e raza pe care o văd înainte de a orbi. Miraj alcalin şi sărat, os rotund care ţine în sine oul ochiului. Nu cel care naşte aripi de zbor, ci cel care înghite lumina şi nu se mai satură de ea, până când i se face rău de ea, şi orbeşte de prea multul ei.
           Şi totuşi, ce este munca, de câte feluri este dânsa, cum simţim, cum ştim că ea este muncă - şi totuşi, de ce prin muncă ne despărţim de tot ceea ce este, ne despărţim de fire, ca să facem şi să creăm un este al nostru, o fire a noastră, de ce ?
           Şi totuşi, ce este munca ? De ce a ara e muncă ? De ce a gândi e muncă ? De ce a spera sperare e muncă ? De ce a visa visare e muncă ? De ce a clădi clădire e muncă ? De ce a zbura zburare e muncă ?
           Poate că a venit vremea să fim cu toţii talentaţi. Despărţindu-ne de un este general ca să facem un este al nostru, despărţindu-ne de firea naturii ca să alienăm omul din ea, dându-i numai o fire umană; e timpul să devenim talentaţi. Având un ideal, oricărui muncitor îi face plăcere  propria sa muncă.
           Adolescenţi, voi visători care vă pregătiţi de muncă spre a vă justifica faptul că sunteţi, vă reamintesc vorba gândită cu gânduri de romanticul sculptor Rodin care zicea cu îndreptăţire că a avea talent înseamnă să-ţi facă plăcere ceea ce munceşti.
           Toate acestea sunt un cântec gândit şi muncit, pe care îl dedic muncii care naşte gânduri.
           Numai munca naşte idei.  

                               (vol ''AMINTIRI DIN PREZENT'', NICHITA STĂNESCU)

poiana sufletelor noastre...

... o minunată postare am aflat la prietena mea de spirit şi suflet, doamna Laura (Laura Schussmann ):
       ''Când simți că nu mai poți, trebuie să te oprești în poiana propriului suflet și să lași iarba liniștii să îți gâdile simțurile. Închide ochii în fața durerii și deschide-te cu fiecare por al tău spre lumina caldă a soarelul tău interior ce se strecoară discret, dar sigur printre crengile puternice dar atât de fragile cu frunzele lor verzi de verde ale copacului vieții.
         Te va cuprinde așa o stare de bine și te vei lăsa îmbrățișat de tot ce este mai frumos și bun din tine, alungând voit ce trebuie îndepărtat, balastul de care nu ai nevoie dar tot îl păstrezi aiurea cu teama, parcă, de a fi fericit…
         Când ai să simți o greutate pe suflet mai ușor și cu adevărat liber, poți să deschizi ochii. Luminița speranței îți va rămâne în priviri și îți va lumina drumul fără frică de întuneric, nici macar de tine frică nu îți va fi. Pentru că e simplu, în noi ne vom găsi mereu adevărata energie și curata lumină de care avem nevoie să vedem cu claritate drumul pe care viața ne poartă pașii sau, mai bine spus, să ne putem purta pașii cu încredere pe adevăratul drum al vieții noastre.'' 

                      (LAURA SCHUSSMANN, ''POIANA SUFLETELOR NOASTRE'')

apus de soare...

... căldură mare !
... plăcerea mea, seara prin grădină: cu stropitoarea plină cu apă şi ochii îndreptaţi spre cer !
... ce mă atrage oare ? norii sau frumuseţea culorilor ? 
... adesea mă întreb: unde am mai văzut ceva destul de apropiat, la Michelangelo oare? 
... oare eu cum aş reuşi prin acuarelă ?
... oare voi avea plăcerea, vreodată, să mă pot delecta cu momente - libere de orice responsabilitate - dar pline de acuarele, hârtii şi pensulă ?