duminică, 31 decembrie 2017

sâmbătă, 30 decembrie 2017

jucăria (2)

Randunici 4

                  JUCĂRIA

                                          partea a II-a

                                               de RODICA BRETIN
                   Pentru soţii Moran, următoarele zile au însemnat o agitaţie continuă. Întreaga răspundere a organizării expoziţiei apăsând pe umerii lui, Alec pleca dimineaţa spre pavilion, revenind abia la masa de seară, morocănos şi prost dispus după încordarea din timpul zilei. Necesitatea unui moment de destindere impunându-se de la sine, urma ceea ce el numise ''testarea Jucăriei''. Se arăta neobosit în inventarea unor noi moduri de a se distra pe seama sharonienei, care suporta totul cu o docilitate de neînţeles... Donna intervenea deseori cu idei originale, aplicate cu entuziasm de Alec, ce nu s-a împotrivit imaginaţiei efervescente a soţiei sale decât atunci când aceasta a vrut să taie părul cârlionţat al Jucăriei. Devenind grav, Alec i-a atras atenţia că Jucăria era principalul exponat al Companiei Moran şi orice degradare a aspectului ei exterior se putea solda cu rezultate dezastruoase pentru viitoarele vânzări. Incidentul, aparent minor, a făcut să se nască în mintei Donnei o bănuială; deşi capriciul ei fusese absurd, fermitatea şi asprimea refuzului – primul de când se cunoşteau – nu puteau fi justificate doar de interesul comercial. În seara următoare, când admirau împreună graţia mişcărilor Jucăriei, ce înota în apa cristalină a piscinei, Donna a surprins lucirea binecunoscută aprinzându-se în privirea lui Alec, aţintită asupra sharonienei... Din clipa aceea a încetat să o considere doar un animal inofensiv, instinctul ei de femeie începând să întrevadă ameninţarea unei posibile rivale. Ideea de a fi geloasă pe o creatură inferioară era inacceptabilă şi totuşi nu putea să ignore albul întotdeauna imaculat al trupului de adolescentă sau frumuseţea valurilor de cârlionţi rebeli încadrându-i trăsăturile delicate. Indiferenţa sharonienei la orice durere, docilitatea absurdă în faţa calvarului zilnic al umilinţelor, i se păreau din ce în ce mai aproape de sfidare. Urmărea bănuitoare farsele pe care Alec se amuza să le joace straniei făpturi, nervozitatea ei crescând şi transformându-se pe nesimţite într-un coşmar care îi otrăvea nopţile: milioane de fiinţe zvelte, cu păr argintiu şi ochi de culoarea oţelului, insinuându-se – sub aparenţa nevinovatelor cării – în existenţa tuturor, pătrunzând în fiecare casă, adoptate de fiecare familie, unde luau curând locul femeilor alcoriene.
                   După câteva zile, Donna a găsit în sfârşit mijlocul de a-i arăta străinei cine era stăpâna casei. Aruncând în piscină o cochilie mare de sidef, o obliga pe sharoniană să se scufunde pentru a i-o aduce înapoi... Scena se repeta până când, respirând întretăiat, Jucăria ajungea la marginea bazinului pe jumătate înecată. Privind-o cum se târa epuizată afară din apă, Donna cocheta un moment cu tentaţia de a arunca din nou cochilia. Ştia însă că cealaltă s-ar fi scufundat pentru ultima oară şi teama de a înfrunta furia lui Alec o reţinea de fiecare dată. Următorul capriciu al Donnei a fost verificarea posibilităţilor Jucăriei de a deveni... statuie. Aducându-şi aminte de o veche hologramă, s-a hotărât să facă din sharoniană copia fidelă a unei nimfe de marmură care îi plăcuse foarte mult. Continua să rămână nedecisă asupra locului în care să aşeze ''statuia'', când şi-a adus aminte de nişa dintre uriaşul acvariu şi vitrina perlelor luminescente, unde Jucăria s-ar fi încadrat perfect.
                   ...Uitându-se la străina care nici măcar nu tresărise văzând-o, un gând neaşteptat a făcut-o să zâmbească răutăcios. Sharoniana a urmat-o supusă în salon, aşteptând acolo nemişcată până când Donna a revenit cu o sferă mare de cristal, pe care i-a pus-o în braţe, silind-o să o ridice pe umeri. Jucăria nu avea însă puterea Donnei, iar globul – ce nu-i păruse acesteia prea greu – îi strivea gâtul şi umerii încordaţi. A rezistat o vreme, apoi corpul a început să-i tremure din cauza efortului, muşcându-şi buzele, a încercat să suţină în continuare sfera albastră, devenită parcă de plumb, dar prin faţa ochilor au început să-i joace pete luminoase, deodată s-a dezechilibrat şi a căzut cu faţa în jos, spărgând globul în sute de fragmente sclipitoare. Totul se petrecuse atât de repede, încât Donna – ocupată să-şi admire în oglindă tenul bronzat, contrastând cu aurul părului mătăsos – nu a putut să intervină. Apropiindu-se încet, cu o privire nedumerită, s-a aplecat, ridicând un ciob şi plimbându-şi degetele pe marginea lui, de parcă ar fi vrut să se convingă de realitatea accidentului. Când s-a întors spre sharoniana ce se ridica tremurând, ochii îi deveniseră două flăcări purpurii:
-Ai... spart... globul, reuşi să articuleze cu greutate. Ultimul cuvânt s-a stins într-o şoaptă răguşită şi, în clipa următoare, a lovit-o cu sete.
                   Clătinându-se, Jucăria şi-a ridicat braţele delicate încercând zadarnic să-şi ferească faţa de lovituri. Surprinsă de gestul neaşteptat al sharonienei – care îi confirma toate bănuielile – Donna a îmbrâncit-o cu putere azvârlind-o până în mijlocul camerei. În cădere, străina s-a lovit cu capul de podea, leşinând, însă nemişcarea siluetei zvelte nu a făcut decât să mărească furia Donnei, convinsă că Jucăria se prefăcea. Năpustindu-se asupra ei, a început să o lovească nemiloasă, căutând locurile cele mai vulnerabile ale trupului alb, care zăcea lipsit de apărare pe dalele de marmură...
                   Deodată, braţe puternice au cuprins-o strâns, ducând-o cu forţa în altă cameră, unde s-a trezit aşezată într.un fotoliu. Chipul de nepătruns al lui Ken exprima acum dezaprobare.
-Donna... Cum poţi să te cobori într-atât încât să loveşti o făptură inferioară ?!
                   Fulgerându-l cu privirea, femeia era gata să riposteze, când, o revelaţie neaşteptată i-a trecut prin minte. Neisprăvitul acela de soldat avea dreptate: ea, soţia celui mai important om de pe Alcora, se înjosise bătând un animal şi încă de faţă cu cineva. Trăsăturile schimonosite de mânie i s-au destins într-un zâmbet forţat şi, încercând să-şi potolească respiraţia agitată, Donna s-a ridicat, întinzându-i mâna cu o prietenie pe care ar fi dorit-o cât mai convingătoare.
-Ai dreptate, Ken. Este de neînţeles cum de m-a putut enerva într-atât fiinţa asta lipsită de importanţă !
                   Netezindu-şi tunica scurtă, de culoare verde-închis, a ieşit din cameră după ce îl gratulase pe commodor cu o ultimă privire, plină de bunăvoinţă. În urma ei, Ken a rămas nemişcat: pe faţă nu i se clintise nici un muşchi doar buzele strânse albiseră şi pupilele-i adânci păreau mai întunecate ca oricând.
                   Întorcându-se în salon şi constatând că Jucăria dispăruse, Ken a căutat-o prin toate camerele, tot mai neliniştit; în cele din urmă, deschizând cuşca de sticlă, a răsuflat uşurat. Apropiindu-se de sharoniana ghemuită într-un colţ – cu faţa ascunsă de cascada strălucitoare a părului – i-a mângâiat cu blândeţe umerii firavi.
-Biata de tine, cum de mai poţi îndura...
                   Ridicându-şi capul, Jucăria îşi dădu încet la o parte şuviţele argintii, privindu-l cu ochii plini de lacrimi care i se prelingeau pe obrajii catifelaţi.
-Ca să-mi salvez semenii.
                   Tresărind uluit, Ken îşi retrase mâna, reflexele anilor de primejdii încordându-i fiecare fibră a corpului.
-Tu... vorbeşti ?
-Deci nu ai bănuit nimic...
                   Surâsul timid al buzelor însângerate de lovituri era atât de gingaş, încât, regăsindu-şi calmul obişnuit, commodorul se aşeză lângă ea, cercetând-o cu atenţie.
-Cine eşti ?
-Lys. M-am născut pe Sharon şi voi muri aici, pe Alcora, dacă asta poate împiedica pieirea lumii în care am fost fericită.
                   Ken o privi pătrunzător:
-Nu ţi-e frică de mine ?
-Tu eşti primul alcorian care nu a văzut în mine o pradă şi singurul ce va cunoaşte vreodată adevărul despre ''Jucării''.
                   Cu ochii închişi, strângându-şi genunchii la piept cu braţele, Lys a început să povestească, în timp ce commodorul asculta fascinat istoria unui neam ale cărui origini erau atât de îndepărtate, încât păreau a se confunda cu însăşi viaţa galaxiei. Vocea învăluitoare şi caldă evoca drumul spinos al umanizării, pe care sharonienii îl urmau deja în clipa când, pe Alcora, primele fiinţe abia se desprindeau din mâlul primordial.
-Am trecut prin molime şi conflagraţii planetare, supravieţuind unor catastrofe cumplite, am cunoscut ambiţia de a stăpâni natura, caracteristică raselor tinere. Laşitatea, egoismul şi setea de putere au fost plăgi de care istoria nu ne-a cruţat, căci am avut poeţi, muzicieni sau filozofi, dar şi tirani sau fanatici. Am învăţat să trăim în armonie cu natura şi propria conştiinţă, împlinindu-se liber aspiraţiile spre adevăr şi frumos, doar atunci când – renunţând la tehnologia ce ne adusese prea multe nenorociri – am transformat Sharonul într-un paradis al arborilor veşnic verzi şi ai apelor mereu limpezi...
                   Întrerupându-se brusc, Lys deschise ochii, căpătând expresia absentă pe care Ken i-o cunoştea atât de bine. Dar, dincolo de albastrul intens al pupilelor nemişcate, se desluşea acum nostalgia pădurilor luxuriante şi lacurilor de cleştar, ce nu o putuseră ocroti însă de barbaria cuceritorilor.
                   Când a reînceput să vorbească, ochii ei s-au aţintit în cei ai commodorului şi acesta a coborât la rândul său privirea, neputând suporta intensitatea reproşului din adâncul lor.
-V-am urmărit cu interes evoluţia dar strămoşii noştri, care v-au ajutat de multe ori când rasa alcoriană făcea cei dintâi paşi, nu şi-au putut imagina că veţi ajunge să reprezentaţi o ameninţare atât de cumplită pentru Sharon. Faptul că ne aflăm în cea mai îndepărtată zonă galactică ne-a făcut să ne credem la adăpost, căci războaiele pe care le-am purtat au fost exclusiv planetare. Fiindcă am fost dintotdeauna puţin numeroşi, nu ne-am stabilit pe alte lumi, deşi am explorat aproape toate galaxia. Mai târziu, ne-am izolat trăind liniştiţi atâtea milenii, încât aproape uitasem că nu eram singuri în Univers. Când navele alcoriene au venit pe Sharon, nu ne-am îngrijorat prea mult fiind o civilizaţie industrială, nu puteaţi căuta decât resurse minerale sau energetice de care planeta noastră fusese demult secătuită. Dar echipele de prospectori ce au plecat dezamăgite după câteva luni de forări frenetice au fost înlocuite de alţii. Noii veniţi au construit câteva baze, distrugând pădurile împrejur şi au început să vâneze animalele...
-Şi, curând, v-au descoperit pe voi.
-Ne-au urmărit cu o tenacitate inexplicabilă, din primul moment în care ne-au observat. În bazele voastre au fost aduse până acum câteva sute de tinere femei, restul sharonienilor capturaţi fiind ucişi. Hotărâsem să ne purtăm ca nişte fiinţe lipsite de inteligenţă, căci, dacă ne arătam superioritatea, semenii tăi ne masacrau până la unul. Am fost singura aleasă pentru a fi arătată alcorienilor împreună cu celelalte ''curiozităţi'' de pe Sharon, şi, dacă voi reuşi să-i conving că nu sunt decât o fătură jalnică - a cărei singură calitate rămâne spiritul de imitaţie – ne vor lăsa în pace şi nu vor întârzia prea mult pe o planetă lipsită de interes.
                   Ken rămase un moment pe gânduri, apoi clătină din cap a tristeţe.
-Alec n-o să renunţe la ideea jucăriilor biologice. A investit enorm la cumpărarea drepturilor de exclusivitate asupra Sharonului şi în campania publicitară, iar expoziţia va constitui momentul ideal pentru a-i convinge pe mulţi alcorieni să vadă în tine Jucăria perfectă.
-Atunci, şopti Lys îngropându-şi faţa în palme, totul a fost zadarnic.
                   Commodorul avu un gest subit de revoltă.
-Cedarea nu reprezintă o soluţie. Trebuie să vă apăraţi !
-Să luptăm ? Până şi amintirea războaielor s-a stins de nenumărate milenii în lumea noastră...
-Iartă-mă dar îmi este greu să înţeleg ce valoare au idealurile dacă nu pot fi apărate la nevoie.
-Tu ce ai obţinut luptând ? îl fulgeră sharoniana cu privirea. Ura sau indiferenţa lumii pe care ai salvat-o ?! Commodorul Ken Moran şi oamenii săi din divizia ''Adhara''sunt astăzi rebuturi pentru alcorienii rămaşi în spatele frontului, având tot timpul să plănuiască frumoasa lume nouă de după război. O lume unde voi şi idealurile voastre nu aveţi ce căuta.
                   Pentru a doua oară în acea zi, Ken nu îşi putu ascunde uimirea:
-De unde ştii toate astea ?
-Ce l-ar împiedica pe fratele tău să discute cu soţia lui în faţa unui animal complet lipsit de inteligenţă ?! Pe supravevieţuitorii din ''Adhara'' îi aşteaptă misiuni periculoase în cele mai îndepărtate colonii sau exploatări miniere, cei norocoşi nimerind probabil pe vreo staţie de observare periferică. Şi asta pentru că – aşa cum spun chiar prietenii şi rudele voastre – aţi comis greşeala de a nu muri când n-a fost nevoie de voi.
-Rămâne de văzut. Nu suntem chiar atât de neajutoraţi pe cât s-ar părea. Tabăra nu poate fi...
-Ba da, viteazule. După expoziţie, veţi fi despărţiţi şi izolaţi în diferite zone ale Alcorei, iar tabăra, navele şi armele voastre vor fi distruse, totul petrecându-se atât de natural şi politicos, încât nu vă veţi trezi la realitate decât prea târziu.
                   Zâmbind ciudat, Ken se ridică, mângâind-o pe obraz ca pe un copil cuminte:
-Îţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai spus, s-ar putea să-mi prindă bine. Acum trebuie să te las singură dar voi reveni mâine să te văd.
-Tu nu m-ai umilit niciodată deşi nu ştiai cine sunt. Am vrut să te răsplătesc într-un fel, avertizându-te.
-Ei bine, ai vorbit exact la timp. Poate că voi reuşi să-l conving pe fratele meu să mă trimită într-un loc mai plăcut decât centurile de asteroizi...
                                                                         -...-
                   Începând cu a doua zi, Alec şi Donna – complet absorbiţi de pregătirile în vederea deschiderii expoziţiei – nu le-au mai dat atenţie şi Ken a putut rămâne ceasuri întregi împreună cu Lys, fără teama de a fi surprins. Glasul suav al sharonienei făcea să reînvie, în imagini şi sunete, un peisaj miraculos, plin de foşnetul tainic al arborilor, clipocitul izvoarelor de cleştar sau paşii furişaţi al animalelor pădurii şi curând tânărul războinic a fost fascinat de lumea pe care nu o cunoştea, dar la a cărei înrobire contribuise fără să ştie. Lys îi povestea despre pasărea curcubeului, ce zbura să-şi întâlnească perechea numai când arcul multicolor de lumină unea orizonturile; despre peştii-fulgere, care nu se ridicau din adâncul oceanului decât pentru a vesti apariţia unei comete, despre florile-stele, deschizându-şi petalele de foc doar după crepuscul şi strălucind atât de puternic în noapte încât păreau un covor de pulbere stelară aşternut peste câmpiile ce deveneau astfel stranii oglinzi ale bolţii.
                   La rândul ei, sharoniana s-a dovedit o ascultătoare atentă şi sensibilă, atunci când commodorul i-a mărturisit lucruri despre care nu vorbise nimănui, căci amintirea anilor de lupte deschidea răni dureroase, niciodată cicatrizate de scurgerea timpului.
-M-am născut într-o perioadă zbuciumată, de războaie neîntrerupte şi haotice, când întreg efortul societăţii se îndrepta spre un singur ţel: lupta. Sistemul nostru solar era în permanenţă atacat şi ataca la rândul său, într-un dement carusel al morţii. Căci războiul – aveam s-o aflu odată prins în ghiara lui de fier – înseamnă Moarte, întotdeauna înceată şi atroce. Chiar atunci când nava îţi este lovită de o rachetă Dyr, care te pulverizează într-o clipă, ai murit deja de nenumărate ori, urmărindu-i secunde nesfârşite drumul către tine, te-ai zbuciumat o eternitate cu ochii la pata aurie de pe ecranele locatoarelor. Blestemi, plângi, lupţi cu disperare să scapi şi sfârşeşti până la urmă prin a dori să-ţi lovească direct motoarele, preferând o explozie fulgerătoare unei lente arderi de viu sub carcasa topindu-se în incendiu... Dar frica de moarte poate fi învinsă, pe când sentimentul frustrării, nu.
-De ce vă simţeaţi frustraţi ?
-Toţi începusem, încă din adolescenţă, diabolicele antrenamente destinate trupelor de elită, părăsindu-ne căminele, familiile şi locurile natale, convinşi că le salvăm astfel de duşmani. De-abia după ce ne-am văzut cei mai buni prieteni murind la milioane de kilometri de casă, pentru ca strategii Confederaţiei să-şi poată satisface ambiţia de a stăpâni galaxia, am început să ne punem întrebări. În rândul soldaţilor diviziei ''Adhara'' s-a generalizat, spre sfârşitul războiului, o nervozitate abia disimulată sub luciul înşelător al disciplinei. Oamenii mei doreau să ştie pentru ce luptă... Era greu să le explic servanţilor din turelele navelor de bombardament – protejaţi de vidul cosmic doar de un fragil perete de metal – că, atacând o planetă stâncoasă de la marginea galaxiei, apărau de fapt lacurile cristaline în care înoată copiii lor. Nu puteam să-i conving pe cei din desantul blindat că, îngheţând în maşinile lor, pe banchizele ''de importanţă strategică'' ale unui sistem solar mort de milioane de ani, îşi protejau câmpiile înflorite de acasă. Nici un pilot de interceptor care primea ordin să atace puternicele convoaie intergalactice sub focul îndrăcit al miilor de tunuri duşmane, nu mai credea că astfel îşi salvează oraşele copilăriei sale, feericele hexagoane luminoase pe care le visa încă, între două lupte... Atunci când până şi războinicii de profesie ating ultima limită a speranţei şi puterii de a îndura, numai emoţiile fundamentale – dragostea şi durerea, mila şi disperarea, orgoliul şi responsabilitatea – pot ajuta la depăşirea propriei rezistenţe. Dar, mai presus de orice, gândul că totul se va schimba odată cu terminarea războiului, ne-a susţinut de-a lungul anilor de sânge şi foc. Revenind pe Alcora – capitala Confederaţiei galactice – am găsit într-adevăr lumea în care ne născusem complet schimbată; paşnica realitate de acasă depăşea cu mult coşmarele războiului. Ne simţeam atât de străini în atmosfera de rapacitate, lăcomie şi egoim, instaurată doar în câţiva ani, încât, până la urmă, am reuşit să înţelegem că nu lumea se schimbase, ci noi. După ce ne-am pierdut şi ultimele iluzii, sentimentul inutilităţii sacrificiului nostru a devenit insuportabil. Era...
-... Ca şi cum ai merge zile întregi prin pădure, visând răcoarea unui lac la ţărmul căruia nu ştii când vei ajunge, dar despre care eşti sigur că se află undeva, la capătul drumului. Iar după ce, istovit şi însetat, grăbeşti printre ultimii copaci, dornic să te afunzi în undele cristaline, dai de o mlaştină nesfârşită, peste care plutesc miasmele putreziciunii.
                   Surprins de profunzimea înţelegerii ce se ascundea sub aparenta simplitate a cuvintelor sharonienei, Ken i-a luat pe neaşteptate mâna delicată şi albă, ducând-o la buze. Lys a ezitat o clipă, apoi degetele ei tremurătoare i-au atins obrazul într-o mângâiere sfioasă.
                   Întors în camera lui, Ken s-a rezemat un moment de uşă, închizând ochii. Încă din seara când sharoniana îi vorbise pentru prima oară, a înţeles că mila pentru calvarul acelei fete sub a cărei fragilitate se ghiceau o hotărâre şi un curaj rar întâlnite, se transformase într-un sentiment necunoscut, a cărui intensitate, crescând tumultuos cu fiecare zi, cu fiecare clipă, îl speria. Acum însă, tânărul commodor, care, în cei douăzeci şi şapte de ani ai săi, nu întâlnise decât camaraderia de arme – unul dintre foarte puţinele sentimente frumoase pe care le naşte războiul – ştia, simţea cu toată fiinţa sa, că era îndrăgostit.
                   Dar, tocmai fiindcă o iubea pe gingaşa străină, nu îi putea da nici o speranţă deocamdată. Îndelungata experienţă de luptă îl învăţase să îşi controleze perfect acţiunile, luciditatea rece manifestată în momentele de pericol devenindu-i a doua natură, ajutându-l să supravieţuiască. Ştia să aştepte momentul potrivit pentru a lovi, înfrângându-şi nerăbdarea sub o mască de indiferenţă şi somnolentă blazare...
                   Ascunzându-şi arma sub bluzonul de campanie, commodorul a ieşit din cameră, coborând scara cu paşi tăcuţi. Deschizând cubul de sticlă şi privind-o pe Lys, care dormea ghemuindu-se în somn ca un copil speriat, şi-a simţit ochii umezindu-se. A părăsit vila şi, traversând parcul domeniului soţilor Moran, a ajuns la autostradă, unde îl aştepta un vehicul cenuşiu, cu emblema sa – o panteră neagră, pregătindu-se de salt – piturată pe ambele flancuri. Urcându-se şi răspunzând monosilabic salutului soldaţilor dinăuntru, Ken a zâmbit sarcastic. ''N-au ştiut să moară la vreme...'' Supravieţuitorii diviziei ''Adhara'', profesionişti obişnuiţi să lupte în cele mai grele condiţii, le-ar fi dat mult de furcă alcorienilor, chiar dacă planul acestora de a-i izola ar fi reuşit. Acum erau avertizaţi dar nici unul nu suflase o vorbă, respectând cu stricteţe ordinele lui Ken, pe care îl adulau. La izbucnirea de omenească şi îndreptăţită mânie a soldaţilor, commodorul replicase foarte calm:
-Amintiţi-vă de prima lege a luptătorilor comando: nu-i de ajuns să ştii cum să foloseşti o armă; trebuie să ştii şi când să o foloseşti...
                   Lys îl simţea trecând în fiecare seară prin salon dar nu-l întreba niciodată despre scopul misterioaselor sale escapade nocturne. Se prefăcea adormită, numărând curgerea înceată a orelor; îi era teamă să nu aţipească pentru că se visa întotdeauna pe Sharon – trăind cu intensitate regăsirea locurilor dragi – iar trezirea la realitate devenise de nesuportat. Cândva, un gânditor asemănase libertatea cu zborul peste crestele unor munţi semeţi; când te înalţi în văzduh, colţii de stâncă nu pot să-ţi oprească avântul. Dacă aripile nu-ţi sunt însă destul de puternice, te pândesc abisuri neiertătoare... Iar sharonienii, încredinţaţi că pericolul ce le ameninţa civilizaţia era la fel de îndepărtat ca sfârşitul galaxiei, nu înţelegeau nici acum – când ireparabilul se produsese – logica fatalităţii care îi lovea. În ultimele momente ale unei catastrofe naturale, ar fi acceptat indiferenţa legilor Universului dar instinctul de posesiune ce îi îndemna pe alcorieni să nimicească sau să înrobească rămânea ceva de neconceput pentru lumea în care se născuse Lys.
                   ...Şi totuşi, adormind în cele din urmă, istovită de ceasurile de veghe, nu şi-a visat poporul, pentru care îndura supliciul captivităţii în casa Moran; s-a văzut, liberă şi fericită, arătându-i lui Ken pădurile copilăriei sale, în timp ce pasărea curcubeului se înălţa spre zenit.
                                                                -...-
-Mă bucur că aţi venit totuşi să vedeţi pavilionul, se adresă Alec fratelui său şi Donnei, în seara premergătoare deschiderii expoziţiei. Magnific, nu ?
                   Entuziasmat, Alec nu aşteptă răspunsul, continuând să monologheze plin de obişnuita-i voluptate. De la incidentul cu sfera de cristal, soţia sa se arătase mai puţin distantă faţă de commodor, fiindu-i recunoscătoare pentru tăcerea lui complice. În dimineaţa aceea vizitaseră împreună expoziţia şi acum Diana comenta cu aprindere tot ce văzuse, susţinută de Ken care dorea să amâne momentul când sharoniana urma să devină ţinta glumelor lui Alec. Din fericire, acesta renunţase la distracţia sa obişnuită, de teamă să nu îşi strice exponatul, însă, ameţit de succesul pe care îl prevedea pentru a doua zi şi de vinul tare, fixa cu atâta insistenţă sânii de adolescentă ai Jucăriei, încât după un timp, Donna s-a ridicat furioasă şi, aruncându-i sharonienei o privire încărcată de ură, a părăsit cu demnitate salonul, fără ca Alec să încerce s-o oprească.
-Am comenzi de la toţi magnaţii pentru primul lot, spuse Alec, arătând spre Jucărie. Dar pe aceasta vreau s-o păstrez... Era să uit: Ken, vrei să o conduci mâine pe Donna la pavilion ?Eu trebuie să ajung acolo înainte de sosirea oficialităţilor.
                   Bătându-l prieteneşte pe umăr, Alec s-a ridicat cu greutate; făcându-i semn sharonienei să intre în cuşcă, a glisat peretele şi a ieşit sprijinindu-se de mobile. Ken a rămas în hol urmărindu-l cu o privire albă, în timp ce stăpânul Sharonului urca încet, clătinându-se, treptele scării de marmură...
                                                                      -...-
                   Îmbrăcat în vechea sa uniformă metalizată, înarmat şi echipat de luptă, Ken şi-a tras mănuşile cenuşii; gestul reprezenta una dintre micile superstiţii ale soldaţilor din toate timpurile, care n-au încetat nici o clipă să spere că hazardul poate fi influenţat, iar commodorul, deşi se autoironiza sarcastic, nu uita niciodată să-şi pună mănuşile înaintea vreunei bătălii. Ieşind pe coridor, s-a îndreptat cu mersul său neauzit spre dormitorul soţilor Moran.
                   Strecurându-se prin geamurile groase de cristal, primele raze timide ale soarelui împrăştiau prin cameră o dantelărie policromă. Alec plecase demult dar Donna dormea încă, visând privirile invidioase pe care le va suscita la expoziţie soţia celui mai bogat om de pe Alcora... Deodată, un cleşte de fier i-a cuprins trupul şi, deschizând speriată ochii înceţoşaţi de somn, l-a văzut pe Ken aplecat deasupra ei, silind-o să înghită câteva pastile amare. A încercat să ţipe dar palma commodorului i s-a lăsat grea peste buze; după câteva momente, o răceală de gheaţă a început să o cuprindă, imaginile şi-au pierdut treptat claritatea, până când totul a fost acoperit de un văl negru. Încetând să se zvârcolească, Donna a rămas liniştită, respirând rar, cufundată parcă într-un somn adânc. Ken s-a ridicat şi a pornit spre uşă, rostind aspru:
-Vino cu mine !
                   În cutia de sticlă, Lys aştepta în picioare, încercând să-şi stăpânească tremurul; venise ziua în care va fi expusă miilor de priviri indiferente sau lacome, dispreţuitoare sau estimative. Se pregătea pentru această încercare de când fusese prinsă, dar acum, ştiind că sacrificiul său era inutil, nu se mai simţea capabilă să suporte umilinţa. Chiar dacă ar striga în faţa mulţimii adevărul despre sharonieni, nimeni nu ar lua-o în seamă, iar soţii Moran o puteau sili să accepte un rol de Jucărie vorbitoare. Alcorienii refuzau să vadă în ea o fiinţă raţională, fiindcă nu aveau nevoie de alţi oameni în galaxie, ci de Jucării. Cât despre ceea ce i se rezerva în casa Moran... Ken va fi trimis departe, fără să se poată împotrivi – căci curajul său era neputincios în faţa unei societăţi de profitori bine organizaţi – iar ea va rămâne în mâinile lui Alec, ale cărui dorinţe lacome o scârbeau în aceeaşi măsură în care o înspăimântau gelozia şi ura sălbatică a Donnei...
                   Glisarea bruscă a peretelui şi valul de lumină abătut asupra ei, au făcut-o să închidă ochii, orbită. Deschizându-i, un strigăt de bucurie i-a ţâşnit fără voie de pe buze: în faţa cuştii, Ken zâmbea cald, întinzând mâinile spre ea. Nefiind sigură dacă nu visează, sharoniana i s-a aruncat în braţe, strângându-l cu disperare, în timp ce el îi şoptea încet numele, mângâind-o cu gingăşie pe păr. Deodată, Lys tresări violent: la câţiva paşi de ei, Donna stărea nemişcată, privindu-i fix, fără să spună un cuvânt. Cutremurându-se de groază, fata s-a ghemuit cu un geamăt la pieptul commodorului, care a izbucnit în râs:
-Nu-ţi fie teamă, Donna a venit să te ajute.
                   Întorcându-se către femeia înaltă şi blondă, continuă cu o voce metalică:
-Dezbracă-te şi intră în cuşcă !
                   Sub privirile uluite ale sharonienei, Donna şi-a scos fără ezitare cămaşa de noapte, rămânând complet goală. Apoi a trecut pe lângă ei, cu mers de somnambulă, păşind în cutia de sticlă, unde s-a oprit într-o încremenire de statuie.
-Ei bine, Jucăria perfectă a tuturor timpurilor este gata de a fi prezentată, a conchis Ken, glisând peretele la loc.
                                                               -...-
                   Compania Moran repurtase un succes decisiv asupra concurenţei, expunând în faţa unui public încântat, rarităţile aduse de pe Sharon: cristale tetraedice roşii care proiectau imagini ale planetei – înregistrate datorită unor procese chimice necunoscute -, extracte de esenţe exotice, plante cu frunze tubulare emiţând acorduri pline de armonie la atingere şi diferite animale de uscat sau acvatice, a căror frumuseţe şi vioiciune trezeau admiraţia alcorienilor. Dar principala atracţie a programului – prezentarea Jucăriei – întârzia, Alec dorind să amplifice cât mai mult tensiunea aşteptării. 
                   În cele din urmă, cuşca de sticlă a fost adusă pe un podium central, puternic luminat de proiectoare, iar peste mulţime s-a lăsat o tăcere plină de curiozitate.
                   Înalta societate alcoriană, toţi cei, pentru care războiul nu fusese decât o nesecată mină de câştiguri fabuloase, se înghesuiau acum să vadă captura Companiei Moran, devenită simbolul rapacităţii victorioase a Confederaţiei.
                   Zâmbind sigur de sine, Alec a comandat coborârea pereţilor cuştii, permiţând astfel celor prezenţi să-i poată admira interiorul, indiferent în ce parte a sălii s-ar fi aflat. De la înălţimea pasarelei de lângă podium, stăpânul Sharonului pândea nerăbdător reacţia viitorilor săi clienţi dar, în locul entuziasmului aşteptat, după un moment de stupoare, toate privirile s-au aţintit asupra sa, fixându-l atât de ciudat, încât Alec s-a răsucit fulgerător spre locul unde se afla Jucăria.
                   Pe podium, într-o încremenire de statuie, Donna stătea în picioare, cu trupul ei splendid acoperit doar de buclele blonde, strălucind sub reflectoare. Ochii bărbaţilor au început să lucească la vederea coapselor pline, prelungindu-se prin şolduri într-un lujer puternic, născut să poarte fructele rotunde ale sânilor. Dincolo de comentariile veninoase ale femeilor – scandalizate de ceea ce luau drept o sfidare nemaiauzită din partea soţilor Moran – se ghicea însă o nuanţă de invidie pentru frumuseţea celei care le provoca astfel.
                   Revenindu-şi la auzul murmurelor tot mai zgomotoase din sală, Alec a făcut un pas spre soţia sa dar în clipa următoare, totul a început să se clatine în jur şi, pierzându-şi echilibrul, s-a prăbuşit de pe pasarelă. O lumină orbitoare, însoţită de bubuitul asurzitor al exploziilor a cuprins expoziţia într-o jerbă imensă, întreaga clădire năruindu-se, zguduită de seria unor formidabile detonaţii, în vreme ce, secerate de la bază, marile obeliscuri care o flancau, s-au prăbuşit peste acoperiş, îngropând sub ele rămăşiţele pavilionului...
                                                                        -...-
                   Ajutată de commodor, Lys a îmbrăcat o salopetă a cărei culoare purpurie împrumuta nuanţe roşietice valurilor de cârlionţi ce i se revărsau pe umeri. 
                   Părăsind pentru totdeauna locul în care sharoniana îndurase atâtea umilinţe, au traversat împreună parcul plin de roua dimineţii, până la locul unde îi aştepta o şeniletă blindată. Cei trei soldaţi de la bord i-au instalat în turelă, purtându-se atât de prietenos cu Lys, încât aceasta s-a întors uimită spre însoţitorul ei.
-Nu toţi alcorienii sunt asemeni celor pe care ai avut nenorocul să-i cunoşti, i-a zâmbit Ken.
                   Vehiculul înainta foarte repede pe drumul pustiu, însă commodorul şi oamenii din echipaj priveau încordaţi ecranele monitoarelor exterioare. Deodată, glasul sharonienei a spart tăcerea devenită aproape materială:
-Ken, ţi-ai atras ura de moarte a familiei tale. Oriunde ne-am duce vom fi urmăriţi fără cruţare şi nu vreau ca tu sau prietenii tăi să vă riscaţi vieţile pentru mine...
                   Spre surprinderea ei, soldaţii au izbucnit în râs, risipind tensiunea ce plutea în aer, iar Ken a luat-o în braţe, strângând-o cu duioşie la piept.
-Crezi că m-am putut gândi o singură clipă să scap din ghearele Companiei Moran, fugind pur şi simplu ?! Tot oraşul urmăreşte astăzi imaginile transmise de la deschiderea expoziţiei şi te asigur că vor avea ce vedea...
                   După două ore de goană neîntreruptă, şenileta a intrat pe porţile taberei de refacere, care era cuprinsă de febra pregătirilor. Lângă uriaşul complex de hangare ce adăpostea flota de război a Confederaţiei, vehicule blindate de toate tipurile, şiruri interminabile de soldaţi, transportoare pline de armament greu, echipament, containere cu provizii, aparate şi utilaje complexe, se îmbarcau într-o ordine desăvârşită la bordul unei escadre impunătoare de crucişătoare spaţiale albastre, având piturate pe fiecare bord câte o panteră neagră. Spectacolul acestei uriaşe desfăşurări de forţă avea ceva halucinant prin rapiditatea şi precizia fiecărui gest uman, fiecărei deplasări a maşinilor, prin disciplina şi calmul ce domneau în întrega bază.
                   Când blindatul s-a oprit în faţa navei amiral, sharoniana a privit cu răsuflarea tăiată colosul cuirasat, ale cărui turele ameninţătoare – din care pândeau ţevile Dalecksurilor – alternau cu alveolele ce adăposteau siluetele argintii ale interceptoarelor. Suprastructura părea un munte metalic, înălţându-se până la cer, iar Lys – pe care navele folosite de alcorieni pe Sharon n-o impresionaseră prea mult şi nu crezuse că o realizare tehnică putea avea atâta măreţie – se agăţă de braţul commodorului, care privea emoţionat:
-Este ''Kora'', cea mai mare navă de luptă din galaxie şi căminul meu în ultimii ani. Curios, dar văzând-o gata de decolare, mă simt din nou eu însumi.
                   ...În uriaşa cazemată de pe puntea de comandă a ''Korei'' se reuniseră ofiţerii superiori din cele patru arme ale diviziei ''Adhara'', purpuriul salopetelor purtate de piloţii de vânătoare contrastând cu cenuşiul tern al uniformelor commandourilor şi negrul mat al celor de la blindate. Înconjurau cu toţii ecranele în dreptul cărora comandanţii crucişătoarelor, îmbrăcaţi în uniforme de culoarea azurului, urmăreau afişarea orarului de îmbarcare pentru fiecare navă. Intrarea commodorului a fost întâmpinată de o rumoare veselă şi, cuprinzând umerii sharonienei într-un gest plin de tandreţe, Ken a condus-o spre mijlocul sălii. Fata se simţea puţin speriată în prezenţa atâtor oameni dar, desluşind în ochii lor căldura prieteniei, le-a zâmbit cu timiditate.
                   Unul dintre ofiţeri, pe care alura de adolescent şi aerul său mereu jovial îl făceau foarte popular printre soldaţi, s-a apropiat de Lys.
-Văd că uniforma mea îţi vine perfect. Sunt bucuros să număr printre piloţii noştri o tânără atât de fermecătoare.
                   Încurajări pline de simpatie au venit din toate părţile, iar sharoniana i-a privit recunoscătoare pe cei care o ajutaseră să treacă peste momentul de stinghereală.
-Ken mi-a vorbit mult despre camarazii săi... Aş fi dorit să merit cu adevărat această uniformă.
-Ceea ce ai făcut pentru poporul tău şi pentru noi deopotrivă te îndreptăţeşte s-o porţi, a răspuns, în aprobarea generală, unul dintre comandanţii crucişătoarelor.
                   Lys şi-a simţit ochii umezindu-se:
-Dacă restul alcorienilor ar gândi la fel, civilizaţia noastră n-ar fi ameninţată cu dispariţia...
                   Ofiţerii l-au privit nedumeriţi pe Ken, care s-au întors spre sharoniană tuşind încurcat.
-Nu ţi-am spus nimic până acum, însă destinaţia diviziei ''Adhara'' este Sharonul. După ce îi convingem pe întreprinzătorii reprezentanţi ai companiei Moran să plece, vom fortifica punctele strategice ale planetei şi centurile de asteroizi, învăţându-vă cum să vă apăraţi, astfel ca nimeni să nu vă mai cucerească vreodată... Vom porni apoi în căutarea unui loc unde să putem rămâne fiindcă am hotărât să nu ne întoarcem pe Alcora. Nu-ţi fie teamă, chiar după plecarea noastră sunteţi în siguranţă; extenuate de război şi rămase fără flotă, forţele Confederaţiei vor uita curând de voi.
                   La început Lys ascultase amuţită de fericire dar, când commodorul a teminat de vorbit, obrajii ei s-au îmbujorat brusc.
-Cei care ne aduc libertatea sunt bineveniţi pe Sharon. De ce să plecaţi mai departe ? Crezi că nu ştim ce înseamnă recunoştinţa ?
                   Surprins de violenţa reacţiei fetei, Ken a încercat să o îmbuneze:
-N-am vrut să te jignesc dar este posibil ca sharonienii să vadă în oamenii mei doar nişte războinici de profesie ce i-au scăpat dintr-o robie pentru a o înlocui cu alta, transformând frumoasa voastră planetă într-un câmp de bătălie. Nu dorim să vă impunem Războiul pe care voi l-aţi uitat de atâta timp, iar noi am ajuns să-l urâm. Vă putem ajuta să vă cuceriţi libertatea dar alegerea trebuie să fie a voastră.
                   Fără să ţină seama de prezenţa celorlalţi, Lys i s-a aruncat în braţe:
-Iartă-mă... Ar fi trebuit să înţeleg şi singură. Îmi cunosc însă foarte bine poporul: suntem paşnici dar vrem să fim liberi şi nu ne lipseşte curajul. Dacă veţi rămâne, sharonienii vă vor primi ca pe fraţii lor, nu ca pe nişte străini. Şi, oricum ar fi, voi veni cu tine oriunde ai merge pentru că te iubesc.
                                                                      -...-
                   Câteva ore mai târziu, escadra de crucişătoare decola maiestuoasă, lăsând în urmă uriaşa bază, zguduită de formidabile explozii ce distrugeau restul flotei şi depozitele de armament sau echipamente, mânate de soldaţii commodorului.
                   Pe puntea de comandă a ''Korei'', aflată în centrul formaţiei de zbor, Ken şi Lys priveau în tăcere cum navele se îndepărtau tot mai mult de Alcora, ducând cu ele în spaţiu, Speranţa...                                                         
                                                                     (RODICA BRETIN,''JUCĂRIA'')


Randunici 4






          

            
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, este câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... sper că a fost o lectură plăcută !  


sursa desenului - rândunica:

vineri, 29 decembrie 2017

Ceahlăul...

... nopţi puţine mai sunt până la trecerea dintre ani ! 
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei
Imagini pentru desene in creion de craciun

CEAHLĂUL



                În Moldova se ridică un munte zdravăn, aproape tot atât de înalt cât şi Bucegii; acesta se numeşte Ceahlăul. Pare mai înalt chiar ca Bucegii, pentru că neavând în faţă alt munte, zvâcneşte drept din vale şi cu creasta lui încununată de zăpadă sclipitoare, stă ca un semnal neclintit al vitejiei româneşti.
                În dimineaţa unei zile, pe la cântători, urca muntele cu paşi uşori un bătrân plăieş, vânător vestit de urşi. Cunoscut era Moş Gloanţă în lung şi lat, cu vânătorile lui voiniceşti. Hei ! într-o iarnă chiar în bârlogul ursului, lipind o lumânare aprinsă de vârful flintei, şi mi-l culca lat la pământ. Dar poveşti bătrâne cine ca el ştia să spună ? Când începea cu ''înşiră-te mărgărite'' şi cu dragă inimă.
                Acum dădu de o deasă ceaţă neagră şi urcând, urcând mereu, Moş Gloanţă o străbătu; iar Soarele deasupra ei răsări strălucitor, învăluind cu raze Panaghia, plai îngust dintr-o stâncă în goana muntelui, privelişte care mai fermecătoare sfântul soare n-a sărutat. O salbă de fete, adunate acolo, împodobeau pe întrecute cu cunune şi cu mănunchiuri de flori icoana Maicii Domnului, pe când norii alburii şi plutitori le despărţea de lumea întreagă. Când Moş Gloanţă se arătă pe tăpşanul cel îngust, un fulger scăpără la picioarele lui şi bubui un tunet din jos ca un cutremur de pământ.
-Ah !Moş Gloanţă, răsună din toate părţile; bine ai venit aci sus. Iacă noi aducem sfintei Mării a Norilor crăiţe aurite şi busuioc cu miresme sânte şi nu vezi ! norii supuşi pe dată răcoresc ogoarele din vale. Dar ia povesteşte-ne ceva, aide, moşule, spune !
                Bătrânul plăieş, îşi dădu căciula pe ceafă şi ridicându-şi stufoasele şi negrele lui sprâncene:
-Da' ce să vă povestec fetelor ?
-Din vremile cele de demult, he ! Tocmai de demult ! strigară fetele, şi trăgându-l pe o muchie de stâncă, se grămădeau în jurul lui; unele se aşează la picioarele lui, altele-i stau în faţă, pe când celelalte, cu veselie iau loc îndărăt ca să audă care de care mai bine.         
                Unchiaşul începu:
-Ştiţi voi cine a făcut Ceahlăul ?
-Nu ? Da !
-Desigur, s-aude din toate părţile, Bunul Dumnezeu făcut-a soarele şi grânele şi toţi munţii ceilalţi şi pâraiele... dar Ceahlăul l-au făcut românii.
-Românii ? întâmpinară fetele cu o singură voce.
-Ci că acu mulţi, foarte mulţi ani, de când adică nimeni nu ţine minte, fost-a pe aice o mare bătălie. Că veneau spre Nistru, colo departe, cete de limbi duşmane, care n-aveau chip omenesc, ci păreau fiare sălbatice. Mici ca Statul Palmă Barbăcot, strâmbi ca Strâmbă-Lemne, cu faţa turtită, galbeni ca ceara, cu ochii mici ca de ciur ce de abia se vedeau, năpusteau spre noi pe caii lor cu care păreau că fac un singur trup, ca stolul de lăcuste năpusteau suflate de vântul de la răsărit. Pe unde treceau, jur-împrejur nimic nu rămânea decât pământul gol. Vestea despre dânşii umplu ţara întreagă de groază. Cu toate acestea, românii erau hotărâţi să nu se dea şi să-şi apere pe moarte, moşia lor.
                Făcut-au atunci românii frăţie cu un alt neam de oameni, albi la faţă, cu ochii albaştri, înalţi ca bradul, cu părul galben şi lung şi care cu cuţitul scriau pe fâşii de lemn.
                Uniţi ei merg la Nistru ca să împiedice roiul cumplit de lăcuste de a trece într-aci. Lungă şi crâncenă fu lupta; de sânge înroşite fură undele Nistrului şi acoprite cu trupuri omeneşti. Dar limbile cu ochi de ciur de nimic nu se îngrozeau.
                Şi cu cât mai mulţi pierdeau din ai lor, cu atât mai mulţi, şi mai mulţi năvăleau; trei drept unul care cădea. Aveau ei săgeţi veninate de împrăştiau cu ele o moarte neînlăturată. Şi de-abia doborau pe unul din ai noştri, se retrăgeau iute ca din nou să dea năvală cu lăncile. Trupuri omeneşti făcură până la urmă pod peste Nistru, de trecură peste ele cu caii lor cei mici şi românii se văzură siliţi de a lăsa locul şi a se da la o parte, îndărătul Prutului, pentru a se apăra din nou.
                Lupta ţinu 8 zile. Roşu ca sângele răsări soarele şi roşu ca sângele asfinţi şi roşu de sânge erau apele şi câmpiile. Atunci zice căpitanul oamenilor cu păr galben:
-Cată să lăsăm şi locul acesta; dar unde afla-vom cetate de apărare de aceşti balauri cumpliţi ?
-Mai avem încă o ţară frumoasă, strigară românii, arătând calea spre munţi.
                Şi plecară într-acolo dar cum duşmanul nu da pas şi cum la munte încă ai noştri nu soseau, strigă căpitanul:
-Ascultaţi, copiii ! Fiecare din voi să ia o mână de ţărână şi s-o arunce înaintea lui.
                Aşa făcură cum li se poruncise. Şi fiindcă ai noştri încă erau mulţi ca iarba, mulţi ca nisipul mării, curând aci se ridică ăst munte mare pe care ai noştri îl numiră Ceahlăul, şi Caucland îi zise neamul cu părul galben.
                Când cumpliţii duşmani năvăliră, ridicat era muntele până la nori, şi oastea tăbărâtă pe înălţimile lui abia de vulturi umblate. Aci ai noştri erau cei tari şi după creasta muntelui respingeau orice năvăliră.
                Lighioanele duşmane de la poale strigară:
-Peri-vor prin foame ! şi înconjurară muntele aşa ca nimeni să nu mai poată descinde de pe el.
                Curând, merindele se împuţinară şi cu ochii afundaţi de nemâncare, oastea noastră căta din zarea muntelui la potopul de duşmani din vale, cum prădau ogoarele şi câmpiile, cum ucideau toate femeile şi copiii, care nu putuseră afla adăpostire şi cum locuinţele lor în cenuşă le prefăceau. Mai rău decât toate era setea. Că muntele încă neîmpădurit fiind, izvoare nu slobozise, de erau siliţi de fiecare doniţă de apă ce o aduceau din vale să o plătească cu una sau mai multe vieţi de frate. La aşa mare cumpănă ajunşi, domnii noştri sfat ţinură:
-Oare nu va fi mai bine să dea năvală în duşmani şi luptându-se să învingă ori să moară ?
                Dar, iată soseşte un păstor tânăr şi frumos, cu lungi plete negre, creţe, şi cu ochii ca cărbunele şi zise:
-Zi şi noapte m-am gândit şi răzgândit să pregătesc balaurilor din vale asfinţirea vieţii. Înaintea ochilor mei, ei au străpuns sânul iubitei mele; au răstignit-o de pomi prinzând-o în cuie, apoi o legară de coada cailor şi o târâră de-şi însemnară calea prin dâre de sânge, gonind-o până ce nu rămase din mândruliţa mea iubită decât o lungă şuviţă de păr strâns învăluită de pom. O ! ştiu eu acum să-mi potolesc setea de răzbunare, chiar dacă ar trebui să îndur moartea cea mai cumplită ! Cutreierat-am muntele ce ridicarăm şi am aflat un loc pe care-l poţi desprinde şi a-l rostogoli în vale. Voi să vi-l arăt. Când veţi fi săpat destul de adânc, mă pogor şi spun balaurilor din vale că vin să-i duc în calea pe unde pot lua cu năvală muntele. Când veţi auzi răsunând buciumul meu, rostogoliţi muntele desprins asupra lor, dar nu mai curând ca să fie toţi la un loc adunaţi, ca voi să puteţi trece apoi pe deasupra malului prăpăstuit şi a duşmanilor îngropaţi sub dânsul.
-Cum te cheamă, voinice ? ziseră atunci căpitanii.
                Mă numesc Bujor.
-Dar ştii tu, băiete, ce te aşteaptă dacă te vor afla că i-ai înşelat ?
-Ştiu bine, răspunse flăcăul, încreţind din sprânceană. Văzut-am ce au făcut dânşii cu cel nevinovat; ce aşteaptoă dar de la ei cel vinovat ?
-Şi nu te temi ?
-De ce m-aş teme deoarece viaţa mi-e sarcină fără de iubita mea pe care mi-au ucis-o ? Nu, nu mă îngrozeşte moartea.
                Şi săpară zi şi noapte un şanţ adânc în munte, adunară toate pietrele ce găsiră, lucru care numai uşor nu era, că setea îi ardea cumplit. Dar, în sfârşit pământul era acum de ajuns desprins ca la întâia iubire să se rostogolească în vale. Deci, Bujor le lăsă rămas bun, făcându-şi cruce din munte.
                Străjilor duşmane le grăi că voieşte să vorbească cu domnul lor, că el e mort de foame şi că umblă să scape pe mulţi de o asemenea moarte.
                Când stătu înaintea groaznicului căpitan, flăcăul simţi totuşi că-i bate inima, căci cumplit la vedere era acela. Puneţi-vă în minte tot ce puteţi gândi despre răutate şi despre cruzime, şi încă toate acestea vor fi puţin... în potrivire cu faţa domnului acelor balauri.
                Scrâşni din dinţi şi-şi linse buzele, când auzi pe Bucur spunând că-i va arăta un loc, care este cu totul nepăzit şi pe unde el va putea năvăli la munte.
-Dar dacă tu mă înşeli ? zise domnul, atunci aşa vei muri, încât moartea ţi s-ar părea balsamul cel mai dulce.
-Aşa să fie, răspunse Bujor hotărât şi ceru o înghiţitură de apă, fiindcă era gata să cadă de sete.
                Noaptea sosi neagră şi fără stele; duşmanii se îndreptară spre Ceahlău în tăcute cete; copitele cailor le-au învelit cu paie să nu facă nici un zgomot. Bujor mergea, între doi călăreţi pociţi, care, prin găurile ce le aveau drept ochi, îl urmăreau de aproape. Acesta păşea înadins foarte încet pentru ca să se poată aduna colo sus cât mai mulţi dînainte de a da semnalul. Cunoştea el bine locul unde-şi ascunsese buciumul şi cu inima bătând înainta spre acel loc. Dar dacă nu va izbuti să-şi pună buciumul la gură fără să prindă de veste lighioanele duşmane, ce va fi apoi ? El văzu negrele lor cete, dese, tot mai dese împrejurându-l şi îngrămădindu-l dindărăt. Iaca că începea a urca dealul. Aci ascuns era buciumul. Bujor l-apucă strâns în mână, mai aruncă o căutătură spre duşmani şi zise:
-Doamne, ajută, şi buciumă din răsputeri.
                Într-o clipeală îi striviră toţi dinţii şi-i aruncară arcan după gât. Până a nu-şi pierde simţirile, văzu muntele mişcându-se, auzi o bubuitură ca şi când sânul pământului s-ar deschide; apoi un urlet de groază răsună jur-împrejur şi apoi rămase îngropat în mijlocul miilor de duşmani. Românii însă năvăliră în vale, trecând peste movile şi şanţuri, peste trupuri de oameni şi de cai; aşa măcel se făcu că mulţi ani după aceea nu se afla pe acolo altceva decât ţeste osoase, clădite ca strunjenii de porumb. 
                Duşmanii se traseră îndărăt şi românii îşi deschiseră calea spre munte, unde se adăpostiseră. Acum duşmanii se săturaseră de a mai urmări pe ai noştri şi plecară spre alte ţări după prădăciune.
                Bujor însă nu murise. O piatră-l acoperise în loc de a-l strivi, aşa că pământul, care se rostogolise peste piatră, stătea uşor pe ea şi-i lăsase puţin loc de răsuflare. După mqi multe ore, îşi reveni în fire şi atunci simţi arcanul de gât. Când voi să-l desfacă, simţi o mână îngheţată şi ţeapănă, care ţinea arcanul şi pe care n-o putea deschide. Gândi s-o rupă cu dinţii dar vai ! văzu că dinţi nu mai avea, şi când se mişca ceva mai mult se surpa ţărâna din sus peste el şi-i strâmtora tot mereu locul în care mai răsufla. Atunci, se târâ încet către mâna de mort, desfăcu arcanul şi scoase capul afară. Acum putea să se mişte. Cu cea mai mare băgare de seamă, ca o cârtiţă, înlătură pământul îngrijind de aproape să nu se reacopere de ţărână locul din jurul pietrei unde putea să răsufle. Adesea, silit era să stea din lucru, căci mereu, când socotea că dă de aer, se lovea iar de vreun mort pe care nu-l putea înlătura din cale. Cu groază băga de seamă că în loc de a pune mâna în ţărână, ş-o înfigea când în niscai ochi de mort, când în vreo gură şi uneori auzea chiar câte un geamăt care-i grăia de om încă cu zile.
                Dar la urma urmei, dădu peste un loc deschis atât cât un deget, apoi cât o mână şi aci, ca însetatul apa, sorbi aerul care năvălea prin deschizătură. Cu puterile ce-i mai rămăsese lucrând, ieşi afară; când însă văzu lumina zilei, îşi pierdu simţirile. Nu-şi dădea seama apoi cât timp zăcuse leşinat. Dar când deschise ochii, în jurul său era o tăcere de moarte. Prietenii şi duşmanii nu mai erau acolo şi cei îngropaţi sub munte nu se mai sculară să povestească de cele întâmplate. Bujor nu-şi putea închipui că este un viteaz precum cu toate acestea era, ci că e un biet flăcău părăsit, care pierduse orice drept de a trăi, deoarece mort era el şi pentru ai lui şi pentru duşmani. Flămând şi însetat, tremurând pe picioarele care nu-l mai ţineau, scoborâ muntele. Mai bine ar fi voit să fie tras în ţeapă şi făcut bucăţi de duşmani decât să moară de sfârşirile foamei, singur numai între morţi. Nici un duşman nu se arăta însă şi Bujor putu să ajungă la râu şi să-şi potolească setea; bău deşi apa era înroşită de sânge şi cătă în jurul său să vadă încotro ai săi puteau să fie. Cale de mai multe zile, împrejur nu se afla ţipenie de om. Cei care avuseseră picioare, fugiseră şi cei care nu putuseră fugi, omorâţi fuseră. Bujor apucă atunci calea către munte. Acolo poate fi-vor oştile, care, ca printr-un cutremur dispăruseră. Dar luă o cale greşită şi se depărtă de ei din ce în ce mai mult. Până ce să-i ajungă, el se coborâse iară în vale.
                Ostenit de atâta umblet stătu şi se gândi:
-Ei mă socotesc mort; la ce să-i mai caut ?
                Urcă deci la munte şi se făcu iar păstor ca mai înainte. Când apoi seara povestea cele ce i se întâmplase, păstorii râdeau de frumoasa lui istorie, luând-o de poveste; căci zgomotul războiului nu străbătuse până la ei şi nici nu văzuseră lighioanele duşmane; şi cât despre dinţii cei striviţi ai lui Bujor, ei puseră lucrul în socoteala vreunei certe ce ar fi avut. Ei ziceau:
-Uite, Bujor spune atât de adesea povestea lui, că, zău, acum el însuşi o crede adevărată.
-Sărmanul flăcău ! strigară fetele, când Moş Gloanţă sfârşi. Dar ce mai făcu el apoi ? rămas-a el tot aci ? N-a fost răsplătit niciodată pentru vitejia lui ? Aşa întrebau fetele care mai de care.
                Dar Moş Gloanţă şi scosese păpuşa de tutun, îşi umplu luleaua, fumă cu poftă şi clătină din cap la toate întrebările.
-Ştiu şi eu ? Mergeţi de-l căutaţi, răspunse la urmă; poate că Dumnezeu ca să-l răsplătească, i-o fi dăruit o viaţă lungă, lungă !
-Ei, da atunci o fi de tot bătrân şi urâcios ! strigară fetele. Şi încinseră o horă ca să-l uite pe Bujor.

                 (şi aşa am încălecat pe-o şea şi am terminat de retranscris poveştile astea !)




regina-scriitoare...

... ziua de 29 decembrie, ziua când se împlinesc 174 de ani de la naşterea celei ce a fost Elisabeta-Paulina-Otilia-Luiza, devenită, la vârsta de 26 de ani, soţia domnitorului României, Carol I:
... în castelul părinţilor săi din Monrepos de lângă Rin, principesa Elisabeth a primit o instrucţie pe măsura rangului princiar, cu profesori renumiţi în epoca şi în ţinutul său... a avut 2 fraţi mai mici...
... la maturitate, cunoştea la perfecţie limbile franceză, engleză, italiană, suedeză şi română...
... harnică, iubitoare de oameni, cultă şi talentată în egală măsură...
... avea mare talent ca poetă, scriitoare, traducătoare, romancieră şi dramaturgă...
... ca Regina României, din 1881, s-a dedicat tărâmului umanitar şi cultural...
... înzestrată cu o putere de muncă puţin obişnuită, îşi consacra întreaga activitate unor opere de binefacere, fondând societăţi de caritate (''Pâinea zilnică''), azil de orfane (''Elena Doamna''), societăţi pentru încurajarea şi dezvoltarea industriilor casnice (''Furnica'') şi în vederea dezvoltării culturii gândacilor de mătase, a ţesutului mătăsii şi comerţului ei (''Ţesătoarea''), azil de bătrâni (''Elisabeta'') cu o secţie pentru adăpostirea fetelor seduse şi abandonate, societatea pentru adăpostirea şi îngrijirea orbilor (conştientă că ''orbii sunt chemaţi a răspândi în lumea noastră, atât de oarbă, lumina lor sufletească şi înţelepciunea adâncă'' - ''Vatra luminoasă''), societatea pentru a da femeilor sărace lucru de mână productiv (''Munca'')...
...în timpul războiului de independenţă, cu abnegaţie şi stăruinţă exemplară, îngrijeşte răniţii în spitalele improvizate de ea şi obligă doamnele din înalta societate să procedeze aşijderea; creează institutul ''Surorilor de caritate''...
... în cadrul Casei Doamnei, Regina introduce obligatoriu pentru domnişoarele de onoare (alese din familiile cu tradiţie din ţară) costumul naţional (spre a întări industria casnică a ţărancelor românce), ea însăşi îmbrăcându-se la recepţii în astfel de costum:
... cu pioşenie nedisimulată faţă de limba română şi ţara sa adoptivă, Regina Elisabeta a privit cu interes ţăranul român, i-a studiat atent firea, limba, traiul... ... ''învăţătorii'' i-au fost Miron Costin (https://ro.wikipedia.org/wiki/Miron_Costin ), Dosoftei (https://ro.wikipedia.org/wiki/Dosoftei_Baril%C4%83 ), V. Alecsandri (https://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Alecsandri ), care au condus-o ''drept la izvor, la însăşi inima poporului, la acest rubin nepreţuit''.
... căci ''gura poporului e cântecul risipitor al privighetoarei, care aduce la auzul nostru sunetele limpezi ale naturii ce ies din freamătul vorbitor al codrilor României şi plutesc peste poieni strălucitoare şi printre valurile aurite ale câmpiilor şi lanurilor noastre. Din gura poporului tragi învăţătură mare şi trainică ca din sânurile nesecate ale tainicului Sfinx. Gura poporului e izvorul limpede care iese din stânca sănătoasă spre a răcori necurmat sufletele setoase. Gura poporului e înţelepciunea nesfârşită, iar cântecul poporului e cea mai înaltă poezie, căci el dă viaţă şi viaţa-i suferinţă. Cântecul poporului este poezia cea mai sublimă, căci nimeni nu ştie cine a făcut-o. Fiecare l-a cântat pentru întâiaşi dată şi sute de ani în şir. Cântecul poporului este cea mai profundă poezie, căci fiecare l-a simţit pentru întâiaşi dată. El curge din veselia şi din strigătul de durere, din nădejde şi din suferinţă şi numai acela se poate numi poet care a dat de aceste simţiri.''
... nepreţuita comoară a cântecului românesc popular i-a dezvoltat talentul reginei-scriitoare, i-a dat noi surse de inspiraţie:''am avut în partea mea rara fericire de a auzi cântecul României, când era încă ascuns în necunoscut. El m-a făcut de am pătruns în inima poporului meu, parca-aş fi din el născută. Da. Dintr-ânsa din nou m-am născut, căci ce simt, la ce şcoală am învăţat ? Lumea basmelor româneşti m-au înconjurat cu tot farmecul şi versul românesc a cântat în inima mea.''
... şi astfel, fericită ''că mi s-a dat să învăţ aici şi că tot mai învăţ până când suflet în mine va fi'', stând ''în genunchi şi în rugă fierbinte'' în faţa cântecului românesc, Carmen (=cântec) Sylva (=pădure) a lăsat posterităţii numeroase lucrări (prea puţin cunoscute...) inspirate din realităţile româneşti...
... iubitoare şi creatoare de artă şi literatură (era o bună cunoscătoare şi interpretă de muzică – canto, clavir, orgă -, cu veleităţi de pictură – o frumoasă Evanghelie, scrisă şi ilustrată cu picturi executate de ea a fost dăruită bisericii episcopale de la Curtea de Argeş...
... a fost, în acelaşi timp, o excelentă amfitrioană pentru scriitorii, pictorii sau muzicienii români: V. Alecsandri, Titu Maiorescu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Titu_Maiorescu ), G.Enescu (https://ro.wikipedia.org/wiki/George_Enescu ), etc.
... creaţia literară a scriitoarei este dedicată în mare parte subiectelor româneşti. Baladele româneşti şi în general cântecul popular, schiţele istorice, descrierea peisajului autohton, transfigurate prin pana sa, cu meritul de a întineri şi stimula dragostea pentru obiceiurile pământene...
... plecată de pe ţărmurile legendare ale Rinului, Carmen Syilva a găsit în patria sa adoptivă o lume a basmelor, care a însoţit-o, ca un talisman, pretutindeni...
        ''Când o vezi împresurată
          De a curţii pompă rece,
          Toţi rostindu-i pe un ton
          Câte-o frază măsurată
          Ce s-alunecă şi trece
          Ca să-ngheţe lângă tron,
          Capul tău adânc se-nchină:
          E Regină ! E Regină !
                       Când citeşti în reverie
                       Cugetările-i intime
                       De pe ''Vârful cel cu dor''
                       Unde totu-i poezie,
                       Scăpărând din înălţime
                       Suferinţă şi amor,
                       Inima-ţi duios suspină:
                       E femeie, nu-i Regină...
          Din purpură când descinde,
          Şi-n catrinţă românească 
          La săraci şi la copii
          Mâna dornică întinde
          Lăcomind ca să-i zâmbească,
          Să-i surâză mii şi mii,
          Este Christ ce ne alină:
          E un înger, nu-i Regină...
                       De-i Regină, de departe
                       Licărind ca o scânteie
                       Ea dispare fără veste
                       Şi-o admiri abia în zbor:
                       Dar priveşte-o-n astă carte
                       Şi mereu o vezi femeie,
                       O femeie, care este
                       Înger scump pentru popor.''
                (B.P. HASDEU, ''CARMEN SYLVA'')          

       PS:
  sursa textului: fragmente din prefaţa scrisă de TUDOR NEDELCEA
      -http://editie.ro/articole/actualitate/tudor-nedelcea-aniversarea-celor-70-ani-alaturi-de-personalitati-de-cultura-doljene.html -, 
                        la tipărirea cărţii ''Poveştile Peleşului'' de CARMEN SYLVA)