În așteptare...

   ... noaptea a venit... 

   ... în așteptarea Nașterii Domnului... o poveste la gura sobei ?... ar fi binevenită...

   ... vă doresc să aveți sărbători cu multă Lumină în suflet !

   ... lectură plăcută !

   

                    

     

 
                   Săniuța

                               de Claudia Groza

--Gata, a trecut vremea ta ! Până la iarnă, stai aici cuminte. Asta dacă ai noroc să fie zăpadă, să fii utilă - spuse stăpânul, trântind ușa podului.

--Offf... iar mă plictisesc luni bune pe aici - zise tristă și îngândurată săniuța.

--Și se pare că vei avea nevoie și de ceva reparații - se auzi din apropiere o voce firavă.

--Tu cine ești ? - întrebă săniuța.

--Sunt o jucărie, un castel de lemn -- Castelul Turn, căruia băiatul stăpânului i-a rupt o ușă, și m-au aruncat aici. Nu au deloc suflet.

--Te cred. Ești de mult aici ?

--De vreo două luni, imediat după Crăciun. Doru, băiatul stăpânului, este un copil răsfățat.

--Da, așa este. L-am purtat prin cele mai frumoase locuri. L-am dus pe dealurile cele mai înalte, printre cărări de munte și cazematele cele mai periculoase. Mă arunca într-un colț al magaziei întunecate, fără pic de milă, după fiecare aventură. Mi-am rupt de două ori piciorul drept. Tatăl său m-a reparat așa, de ochii lumii, pentru a rezista la încă o competiție. Mi-ar fi plăcut să fiu vopsită, împachetată frumos, depozitată după merit - oftă săniuța.

--Hai nu mai fi tristă. Ne vom distra de minune. Sunt expertul petrecerilor - a spus hotărât Castelul Turn.

         Într-adevăr au jucat fel și fel de jocuri: mima, păcălici, au povestit și au cântat, astfel încât nu au realizat că a sosit din nou luna decembrie. De fapt, ele nu aveau noțiunea timpului.

         Într-o zi, au auzit colinde, cântece liniștite și frumoase.

--Oare va ninge în curând ? - întrebă melancolică săniuța.

--Nu știu și nici nu mă interesează. Eu rămân aici, până voi fi aruncat probabil, sau cel mai bine pentru mine, voi ajunge la un orfelinat pentru copii - spuse trist Castelul Turn.

--Ai vrea să ajungi la un orfelinat ? - spuse săniuța.

--Da, este visul meu. Acolo,  sunt sigur că un copil m-ar repara și toți ceilalți s-ar juca frumos cu mine. Aș prinde viață și m-aș hrăni cu veselia lor - adăugă, gânditor, Castelul Turn.

          "Am venit și noi odată/La un an cu sănătate..." se auzeau colindătorii. 

--Doru, ninge ! - exclamă tatăl, privind fericit fulgii ce coborau din cerul alb ca o mantie argintie. 

--Urraaa! Mâine la derdeluș. Repede, să scoatem săniuța de la naftalină - se auzi glasul zglobiu al lui Doru.

           Fără a sta pe gânduri și a aștepta și alte rugăminți, tatăl execută dorința fiului.

--Ești norocoasă, săniuțo! De când te-am cumpărat ai avut parte de activitate intensă an de an. Hai, la treabă acum - spuse tatăl lui Doru și prinse săniuța de bara ce unește picioarele.

          Săniuța îl liniști pe Castelul Turn, ce părea foarte supărat.

--Promit că pun o vorbă bună pentru tine. Ai ìncredere în mine. Prietenul la nevoie se cunoaște. 

--Mulțumesc ! Ai grijă pe unde circuli - adăugă Castelul Turn.

           Săniuța a fost curățată cu o soluție specială pentru lemn și scoasă la aerul rece, să-și intre în formă.

         "Ce bine este ! Aer proaspăt pentru celulele mele lemnoase!" - spuse fericită, privind cerul înstelat. 

           În curând, obosită și emoționată, a ațipit.

           Zorii zilei îi gâdilau lemnul lustruit. Era ca și nouă. Se simțea pregătită să alerge mult și bine. De abia aștepta să demonstreze că e în formă.

           Nici nu a terminat de gândit, că Doru a și sosit lângă ea.

--Pregătită de peripeții, săniuța mea ? - zise zâmbind voios, băiatul.

--Bineînțeles - răspunse săniuța, deși știa că nu poate fi auzită. Și am o mare surpriză pentru tine ! Ai să vezi cât de curând !

            Băiatul s-a suit pe săniuță și au alunecat pe stratul gros de zăpadă. La colțul străzii, săniuța a făcut curbă spre dreapta.

--Hei, dar unde mă duci ? Nu am voie să mă îndepărtez prea mult azi - strigă Doru.    

--Nu-ți face griji, ești în siguranță. 

            La două străzi mai sus era un orfelinat. Săniuța știa despre el, așa că, a ajuns în fața lui și s-a oprit. Copiii se uitau triști pe ferestre.  Pentru ei nu exista Moș Nicolae și Moș Crăciun.

            Doru îi privea tăcut și într-un târziu le-a făcut semn cu mâna. În pragul casei s-au ivit doi băieți, cam de aceeași vârstă cu Doru.

--Vreți să faceți o tură cu săniuța ? - întrebă încet, băiatul.

            Cei doi s-au privit mirați și au răspuns în cor:

--Mulțumim, ne-ai făcut o mare bucurie.

            Săniuța alerga năstrușnică purtând cu mândrie cei doi copii, care de mult nu se mai bucuraseră de o asemenea plimbare. Săniuța era încântată de chiotele de bucurie și de râsetele celor doi băieți. 

            La oprire, înainte de a-și lua rămas bun, Doru le făcu o promisiune:

--Mâine este Crăciunul. Sunt sigur că Moș Crăciun va lăsa ceva și pentru voi.  Vă asigur că mă voi întoarce la voi.

             Acasă, Doru se duse direct la pod și scoase toate jucăriile abandonate acolo. Îi ceru ajutorul tatălui său. Le-a reparat, le-a pus în saci și a doua zi, știa ce are de făcut cu ele.

--Mulțumesc - zise Castelul Turn, în timp ce era transportat pe săniuță spre orfelinatul de băieți.

--Cu mare drag - răspunse săniuța. Orice vis, când crezi în el, se îndeplinește. Și asta, mai ales în preajma Crăciunului.

             Castelul Turn a petrecut zile mukte și fericite alături de generații de copii.

             Săniuța, peste câțiva ani, i-a devenit parteneră de povești la orfelinat. 

             Doru a crescut și rămăsese prea mică pentru el, plus că nu mai reprezenta interes.

------------------------------------------------------*------------------------------------------------------------- 

             Pentru că, chiar dacă oamenii cresc, sufletul lor rămâne de copil.

             Pururea.

             Fiecare ajunge acolo unde își dorește. 

             Trebuie doar să creadă.

                                               

                                                      "Tolba cu povești"

                                                        - Claudia Groza -

               ( https://edituraatu.wordpress.com/autori/claudia-groza/ )

 

Vâscul din Pădurea Stejarilor

    .... se vorbeşte mult despre un suport emotional pentru a depăşi problemele perioadei actuale...ce pot fi mai bune decât basmele-poveştile-povestirile pentru veşnicul suflet de copil ?  

     ... magia nopților Crăciunului să fie cu noi  !

                        

                                           

                                        Vâscul din Pădurea Stejarilor

                                                                de Călin Gruia

 

       A fost odată o fetiță pe care o chema Mara. Ea locuia într-o căsuță de lemn, împreună cu bunica ei, o femeie cu părul ca omătul.

       Iată că pe la începutul unei ierni, bunica se îmbolnăvi şi căzu la pat. Văzând Mara că nu-i poate veni în ajutor cu nimic, chemă un vraci vestit. Vraciul se uită lung la bătrână, dădu din cap şi-apoi plecă fără să spună un cuvânt.

       Într-o noapte, târziu, pe când veghea la căpătâiul bunicii, cu ochii plini de lacrimi, Mara auzi o bătaie în geam. Deschise. Era un fulg de zăpadă neobișnuit de mare şi strălucitor. Şi fulgul vorbi:

-Numai câteva boabe de vâsc ar însănătoşi-o. Dar nu de orice vâsc, ci numai  din acel ce se coace în Pădurea Stejarilor, în cea mai lungă noapte a anului. Bagă de seamă, acolo o să-ți iasă în cale o vrăjitoare cu chip de vulpe. Să nu te potriveşti vorbelor ei. 

         Cum auzi, Mara rugă o vecină să stea cu bunica şi ea porni să caute vâscul de leac. 

        Şi a mers Mara, a mers zile şi nopți, urcând dealuri, coborând văi, trecând prin furtuni şi viscol,  ca să ajungă la Pădurea Stejarilor. 

        Şi iată că, într-o noapte, se pomeni la marginea pădurii. Niciun foșnet de frunză, niciun ciripit de păsări.  O tăcere grea, apăsătoare, stăpânea peste tot. Fără să vrea, Mara se dădu înapoi. Inima începu să-i bată cu putere. Privi în jur. Apoi, prinzând un pic de curaj, porni printre trunchiurile copacilor. Nu făcu însă decât câțiva paşi şi văzu o lumină orbitoare. O cuprinse teama dar gândul la bunica ei îi dădu curaj.

-Hei ! strigă Mara si pădurea răsună.

       Mai făcu câțiva paşi. Şi ce să vezi ? Într-un luminiş,  un băiat cam de seamă ei, stătea pe un butuc şi o privea zâmbind.  Era îmbrăcat într-o haină lungă,  albastră, iar pe cap avea o cunună strălucitoare de cleștar. În jurul lui se vedea ca ziua. Mara se opri locului uimită.

-Ce cauți în pădurea asta ? o întrebă băiatul cu un glas asemănător clinchetului unui clopoțel de argint.   

-Vâscul minunat.

-Vâscul minunat ?

-Da, vâscul care se coace în cea mai lungă noapte a anului.

-Ehei, ai venit prea tărziu.  Cea mai lungă noapte a anului trecut a trecut...

-Dar tu cine eşti ? întrebă Mara.

-Anul nou !...

        Mara îl privi mirată.

-Abia acum am venit pe lume, spuse Anul. Dar am să mă fac voinic. La vremea când se va coace vâscul, în cea mai lungă noapte a mea voi avea pletele albe, ca zăpada...

-Dacă tu eşti Anul Nou, fă te rog, în aşa fel, să găsesc acea noapte chiar acum. Bunica e bolnavă şi am mare nevoie de boabele de vâsc.

-Te-nțeleg ! Însă trebuie s-așteptăm. N-avem încotro. Zilele anului au o rânduială şi nimeni nu o poate schimba.

-Dar, găndeşte-te ! Bunica e bolnavă.

-Aşa-i, aşa-i, spuse Anul. O să facem noi într-un fel să găsești vâscul. Trebuie să mergi cu mine.

-Merg ! Hai chiar acum ! Şi repede, că nu mă dor picioarele.

           Anul zâmbi, apoi spuse:

-Nici n-ai să prinzi de veste. Nu te necăji.  Nu te las eu. Dar mai întâi...

           Şi Anul făcu un semn, iar Mara văzu de îndată,  în fața ei, douăsprezece palate înşirându-se până departe în zare. Niciun palat nu semăna cu celălalt.

-Vezi, spuse băiatul cu haină albastră şi cunună de cleștar, în aceste palate sunt ascunse zilele anului. Porțile palatului sunt ferecate acum. Cheia întâiul palat se află însă la mine. În cel de-al doilea palat nu putem intra. Cheia lui se află în cea din urmă încăpere a celui dintâi palat.

             Anul scoase de la brâu o cheie de argint şi deschise uşa primului palat. Palatul avea multe odăi,  cu pereții străvezii,  şi în fiecare locuia câte o zi şi o noapte. Deschiseră ei uşă după uşă şi nu întâlniră decât steluțe argintii de gheață, țurțuri strălucitori, fulgi mari de zăpadă, copaci şi flori de gheață. 

             Într-o încăpere zăriră un moş cu barba şi cu pletele albe, cu lulea de gheață în gură. Moşul părea că doarme pe un pat de omăt. 

             Mara, strângându-şi pe trup cojocelul, veni lângă An şi-l întrebă în şoaptă:

-Dar moşul acela cu barbă, de colo, cine-i ?

-Moş Ghenar,  stăpânul palatului. Încet, să nu-l trezim din somn.

              Mara păşi în vârful opincilor până ajunse în cea din urmă odaie. Acolo găsi o cheie. Anul o luă şi deschise cu ea cel de-al doilea palat care avea pereți de cleștar străveziu, aproape albăstrii. Încăperile prin care treceau erau friguroase, iar pe grinzi atârnau policandre de gheață. În unele încăperi strabătură păduri îmbrăcate în promoroacă, în altele, râuri şi izvoare înghețate,  în altele trecură prin culcușuri de frunze uscate și zăpadă, în care dormeau urşi.  Prin scorburi atârnau, cu capul în  jos, lilieci.

-Tare mi-e frig, spuse Mara. 

-Noroc că acest palat nu are multe încăperi,  zise Anul, ştergându-şi de pe gene şi sprâncene promoroaca.

-Mă gândesc la bunica mea şi-mi vine să plâng, suspină Mara.  

-Dacă plângi, o să-ți înghețe lacrimile pe obraji.

               Mara ar mai fi spus ceva dar dintr-o odaie se ridică în picioare, supărat, cu barbă din țurțuri şi cojocul de omăt, Moş Făurar. Scuturându-şi pletele şi privind cercetator în jur, parcă ar fi cautat pe cineva, întrebă tunător:

-Hei, Viscole !  Unde sunteți ? Dormiți ?

              Nici nu sfârşi bine întrebarea, cănd deodată se stârni ca din senin o viforniță cumplită.

              Crengile copacilor se îndoiau, se loveau unele de altele şi trosneau. Zăpada creștea văzând cu ochii, viscolele şuierau furioase. Mara abia se putea ține pe picioare. Înota prin mormane de zăpadă până la genunchi, apoi până la brâu. Un viscol puternic o trânti şi fata nu mai văzu nimic în jurul ei. Poate c-ar fi rămas acolo, întroienită,  dacă Anul nu ar fi apucat-o de mână s-o scoată şi s-o ducă în altă încăpere, apoi în  alta, până ce ajunseră în cea de-a douăzeci şi opta uşă.

-Brrr,  făcu Mara. Bine c-am scăpat de Moş Făurar, că tare-i supărat.  

-Aşa-i el, spuse Anul. În palatul lui crapă de ger ouăle corbului.

            Abia atunci Mara, dându-şi cu mâna zăpada de pe față, văzu că Anul părea mult mai înalt decât ea.

            Până la palatul lui Mărțișor nu făcură decât un pas. Pereții lui erau albăstrii.

            În primele încăperi găsiră omăt moale şi pufos, dar cu cât se deschideau uşle şi  le ieșeau în cale zilele şi nopțile lui Mărțișor, zăpada era tot mai rară.

            Pe-alocuri se iviră pete negre de pământ, ghiocei albi şi alte flori minunate. Mărțișor, stăpânul palatului, curăța copacii  cu un foarfece de argint şi semăna iarbă prin poiene. Deodată se auzi un ciripit voios de pasăre. Când trecut pragul unei încăperi, Mara dădu cu ochii de un stol de rândunele care zburau grăbite încolo şi-ncoace, cu fire de paie şi lut în ciocuri. Berzele zburau vesele pe sus , prin văzduhul încăperilor albastre al palatului.    

            Mara se minuna. Şi, tot mergând,  numai ce văzu că îi iese înainte un urs  mare, slab şi jigărit, cu blana mițoasă, ciufulită.  Mara se dădu îndărăt.  Ursul mormăi şi porni după ea.

-Nu mai pot, mor de foame, fetițo ! spuse ursul.  

-Te rog, nu mă mânca. Bunica e bolnavă.

            Dar nici nu isprăvi bine vorba că ursul o şi ajunse din urmă şi-i puse o labă pe spate. Mara, de spaimă, căzu. În cădere î se răsturnă traista cu poamele uscate, pe care le luase la drum. 

            Ursul mormăi:

-Vai !  Ce  fricoasă eşti ! Nu-ți fac nimic ! Îmi miroase a poame. Dă-mi sa mănânc, că nu mai pot de foame !

            Mara se ridică, îi dădu ursului să mănânce şi porni din nou  la drum. Dar când se uită în jur, nu mai zări Anul. Începu să alerge. Deodată însă auzi:

-Hai, grăbeşte-te, Mara, că de nu rămâi pe-aici !

            Mara o ținu într-o fugă prin celelalte încăperi  ale lui Mărțişor şi-l ajunse. Anul tocmai lua cheia din cea din urmă odaie a palatului lui Mărțişor. 

            Descuiară întâia uşă a lui Prier. O zi luminoasă îi întâmpină în prag. Prier se juca vesel cu o turmă de miei, pe o pajiște însorită și plină de verdeață. Pe lângă trunchiurile copacilor roiau furnici negre şi aurii, buburuze şi găndacei roşii. Pe ogoare, semănăturile păreau covoare verzi, întinse dinadins în drumul lor.

-Stai să-mi scot cojocelul. E cald aici, zise Mara.

             Dar abia apucă să spună aceste vorbe, că se lăsă o ploaie cu bulbuci. Pâraiele începură să curgă la vale. Un râu mai îndrăzneț îi luă fetei cojocelul din mână. Mara porni după el. Apele însă năvăleau, năvăleau şuvoi, unele peste altele. Erau gata s-o ia şi pe față la vale dacă nu băga de seamă Prier care o scăpă de şuvoi şi-i dădu cojocelul, râzând.  Prier făcu apoi un semn cu mâna. Pe dată se porni un vânt iute de picior, ce alungă toți norii. Soarele se ivi strălucitor. Mirosea a pământ jilav şi a ierburi fragede. Mara culese un buchet de toporaşi de pe un tăpşan și, când vru să i-l arate Anului, rămase uimită. Aproape că nu-l recunoscu. Anul era un voinic înalt, cu pletele lungi, revărsate peste umeri.

-Cănd ai crescut atât de mare, Anule?  

-Ploile primăverii, răspunse râzând voinicul. 

             De acolo trecură prin palatul lui Florar, care în fiecare încăpere avea câte o grădină. Albinele de aur zumzăiau prin flori. Turme albe de oi păşteau pe imaşuri. Palatul lui Florar avea pereții din frunze strălucitoare , iar acoperişul, din nouri şi cer. Apele păreau oglinzi albastre, în care se uita soarele. Florile te îmbătau cu mirosul lor, iar păsările cântau pe multe glasuri.

-Lucruri frumoase îmi arăți, Anule ! Iată însă că prin atâtea palate am umblat, atâtea uşii am deschis, cu atâtea zile m-am întâlnit, dar până acum n-am găsit încă noaptea cea mare. N-am găsit vâscul minunat.

-O să ajungem şi acolo, dacă ai răbdare. Pănă atunci, rupe o ramură de măr înflorit, s-o duci bunicii tale.

               Mara, oftând, apucă o ramură de măr.

               Anul deschise uşa palatului lui Cireșar. În prag, îi primi chiar el. Cireșar purta o mantie purpurie, împodobită de sus până jos cu mărgele făcute din cireşe coapte. Prin unele încăperi, lanuri verzi de porumb şi de grău dat în pârg unduiau în bătaia vântului. Băieți şi fete prin grădini culegeau cireşe. Mara se uita când la ogoarele vesele, când la cireșii încărcați de rod.    

-Mănâncă cireşe, Mara ! o îndemnă Cireșar. Am mare belșug anul ăsta.

-Aş vrea să-i duc bunicii...

-Ia, fata mea, ia câte poftești ! 

                Porniră şi de acolo mai departe. Uşă după uşă, odaie după odaie. Trecând prin palatul lui Cuptor, dădură peste lanuri aurii de grâu și secară, de orz şi ovăz. Cuptor, îmbrăcat în cămașă albă, cu pălărie de pai pe cap, cosea de zor lanurile coapte. Coasa suna ca un clopoțel de argint, brazdele de spice aurii se culcau pe pământul fierbinte. Fete şi flăcăi arşi de fierbințeala  soarelui, legau snopii de aur şi-i puneau în clăi.... Mara și Anul treceau  prin lanurile nesfârșite,  se opreau la câte un izvor să-şi răcorească fruntea, apoi plecau mai departe.

                 Când au intrat în palatul lui Gustar, aproape că nu aveau pe unde trece de grămezile de mere și pere, care te îmbătau cu mirosul lor. 

-Stai puțin, Anule, mă dor picioarele şi mă strâng opinciile.  

-Nu-i de mirare ! spuse Anul. Ai crescut. Dă drumul nojițelor.  

                 Mara lărgi nojițele de la opinci.

-Aşa ! Acum nu mă mai strâng ! Nu mă mai dor picioarele. 

                  Gustar o îmbie pe fetiță să guste din fructele lui aromate şi-i dădu un coșuleț plin cu mere purpurii.

                  Când ajunseră în cea din urmă odaie a lui Gustar, Anul îi spuse:

-Intrăm în palatele Toamnei. Strugurii se coc, iar păsările se pregătesc de plecare.

                 Deschiseră uşile palatului lui Răpciune. În fiecare încăpere erau vii, livezi de pruni şi nuci. Prin păduri,  veverițele culegeau alune. Pe Răpciune îl găsiră într-o încăpere tocmai din mijlocul palatului, rânduind stoluri de berze şi cocori. Stătea cu ele la sfat în limba lor şi le arăta cu mâna drumul spre miazăzi. Zilele se făceau din ce în ce mai mici şi mai posomorâte, iar nopțile tot mai lungi și parcă mai strălucitoare. Stelele şi luna păreau mai mari. La ieşirea din palat, Răpciune le dădu must dulce şi o traistă cu nuci.  

                  Palatul lui Brumărel avea acoperişul auriu. Prin odăile lui cădeau frunze bătute de brumă. Pădurile păreau de aramă. NorI vineți se alungau dintr-o încăpere în alta, ca nişte cai sălbatici.Mara îşi îmbrăcă cojocelul şi şi-l strânse înfrigurată pe trup.

                   Merseră mai departe şi intrară în palatul mohorât şi tăcut al lui Brumar. În unele odăi era brumă pe pereți, în vreme ce, în altele ploua. Ploua mărunt şi des. Copacii erau goi. Cuiburile păsărilor,  pustii. Zilele, mohorâte.  Anul tăcea. Întorcându-se la el, Mara tresări:

-Dar ce ai, Anule ? Vai, cum ai îmbătrânit ! Ți-a crescut barba albă şi pari posomoråt. Eşti cumva bolnav ?

               Anul zâmbi.

-Cum să fiu bolnav ? Nu ! Nu sunt ! Au trecut zilele şi am îmbătrânit. 

-Vai, ai îmbătrânit şi tot n-am ajuns în Pădurea Stejarilor !

              Anul, luând cheia din ultima odaie a lui Brumar, spuse:

- Încă puțină răbdare: Intrăm în palatul lui Undrea. 

-Dar noaptea cea mare unde-i ?

-Aici. Fii cu băgare de seamă !

                Încăperile palatului lui Undrea erau reci şi împodobite cu horbotă de zăpadă pufoasă. Iepurașii serioși săreau din culcușuri. 

                Mara își strânse bine cojocelul pe trup.

-Iată, aici se află cea mai lungă noapte din viața mea, spuse Anul. 

               Inima începu să-i bată cu putere. O vulpe dădea târcoale stejarului. Clănțănea din dinți şi ochii îi străluceau ca jarul:

-Hei, fetițo, nu vrei să mă ajuți să-mi găsesc cerceii ? I-am pierdut în jurul copacului ăstuia şi uite, de aseară mă învârtesc şi tot nu i-am găsit.

-I-aş căuta eu dar n-am vreme. Trebuie să culeg vâscul minunat.

-Atunci nu te las nici eu să te apropii de copac.

-Uite cerceii mei !

                 Şi Mara îi dădu vulpii cerceii.                   

-Bine, nu-s răi cerceii tăi dar acum vreau să-mi găsesc și mărgelele,  că şi pe ele tot aici le-am pierdut.

                Mara îşi scoase şiragul de mărgele de la gât şi-l dădu vulpii.

                După ce vulpea îşi puse cerceii la urechi şi mărgelele la gât, spuse:

-Ehei, fetițo, e greu să ajungi la vâscul minunat ! Nu-l poți culege până nu spui stejarului o poveste lungă şi frumoasă, ca să te lase să te urci în el.

-Eu nu știu poveşti! 

-Atunci, așteaptă!  Am sa-i spun eu una. Ascult-o şi tu.

-Dar trece noaptea cu poveștile şi bunicuța mea e bolnavă. Lasă-mă să mă sui în stejar.

                 Auzind-o, ochii vulpii scăpărară scântei. Fetița se dădu îndărăt. Vulpea, după ea. Se opri,  mârâi  şi...zdup ! Se repezi asupra Marei şi o muşcă zdravăn de picior. Mara îşi aduse aminte de vorbele fulgului de zăpadă şi-şi dădu seama pe dată că se află în fața unei vrăjitoare.

-Mai urcă-te dacă poți. Stejarul e al meu și toți câți îndrăznesc, ca tine  pățesc. 

                Zicând acestea, vulpea se făcu nevăzută în desişul pădurii. Mara îşi legă piciorul şi, şchiopătând, se  apropie de stejar. Stejarul era gros, că de-abia l-ar fi putut cuprinde doisprezece voinici, și înalt, încât abia i se vedea vârful. Încercă să se urce dar o duru atât de tare muşcătura de la picior,  încât nu se putu sprijini şi alunecă. Încercă a doua oară. Îi venea să plângă de durere.

                  Anul o aștepta la marginea pădurii. Era aproape miezul nopții. Mara îşi lepădă cojocelul, să fie mai ușoară. Începu să urce: se sprijinea mai mult în mâini și în piciorul teafăr. Coaja copacului, aspră, îi zgâria mâinile. Dar Mara nu se gândi să dea înapoi. Din creangă în creangă, urcă tot mai sus, tot mai sus, până ajunse la o scorbură, aproape de vâsc. Se opri. Întinse mâna să prindă vâscul. Un schelălăit ascuțit străbătu pădurea. Mara îşi astupă urechile.

                 Privi în jos. La rădăcina stejarului, vulpea încerca să se cațăre.

                 Deodată,  in scorbură se aprinse o luminiță albăstruie, apoi una aurie, apoi alta, apoi mai multe, în diferite culori. 

                 Și Mara văzu cum la lumina aceea minunată boabele vâscului se auriră şi prinseră a străluci. Întinse mâna și apucă tulpina vâscului. În clipa aceea se auzi jos un urlet. Vrăjitoarea cu chip de vulpe pieri de necaz. Mara dădu drumul vâscului jos şi coborâ în grabă. Piciorul n-o mai durea. Ajungând lângă tulpină, culese boabele aurii şi le puse în sân.

                 Porni apoi în fugă si-l ajunse din urmă pe bătrânul An.

                 Acesta stătea de vorbă cu un băiat îmbrăcat în haine albastre şi care purta o coroană de cleștar strălucitoare pe frunte. Era Anul nou. Bătrânul An îl sărută pe frunte, apoi îi dădu o cheie de argint. După aceea o apucă pe Mara de mână. Ieșind din Pădurea Stejarilor, trecură prin câmpia albă de omăt şi urcară pe un vârf de deal. Acolo îi spuse fetei:

-Aici ne despărțim !

-Şi unde te duci, Anule ?

-În lumea poveștilor...

-Îmi pare rău că nu mergi și tu s-o vezi pe bunica...

-Aş.fi mers bucuros dar nu pot. M-așteaptă ceilalți Ani acolo, în lumea noastră. Uite, ăsta-i drumul ce duce spre casa ta. Mergi sănătoasă ! 

                Şi spunând  aceste vorbe, Anul vechi trecu de cealaltă parte a dealului și fata nu-l mai văzu. 

                Mara porni repede la drum.

                Când  intră în căsuța de lemn, bunica trăgea să moară. Mara aprinse focul, puse boabele de vâsc într-o cană, la fiert, și făcu repede ceaiul. Şi cum gustă, bătrâna deschise ochii. După ce mai bău puțin, începu să vorbească, iar după de termină de băut tot ceaiul se ridică din pat sănătoasă şi o îmbrățișă pe Mara..

                                        ("Vâscul din Pădurea Stejarilor", Călin Gruia

(sursa desenului: cautare imagini pentru desene de craciun)   

Ceahlăul...

... nopţi puţine mai sunt până la trecerea dintre ani ! 
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei

CEAHLĂUL

                În Moldova se ridică un munte zdravăn, aproape tot atât de înalt cât şi Bucegii; acesta se numeşte Ceahlăul. Pare mai înalt chiar ca Bucegii, pentru că neavând în faţă alt munte, zvâcneşte drept din vale şi cu creasta lui încununată de zăpadă sclipitoare, stă ca un semnal neclintit al vitejiei româneşti.

                În dimineaţa unei zile, pe la cântători, urca muntele cu paşi uşori un bătrân plăieş, vânător vestit de urşi. Cunoscut era Moş Gloanţă în lung şi lat, cu vânătorile lui voiniceşti. Hei ! într-o iarnă chiar în bârlogul ursului, lipind o lumânare aprinsă de vârful flintei, şi mi-l culca lat la pământ. Dar poveşti bătrâne cine ca el ştia să spună ? Când începea cu ''înşiră-te mărgărite'' şi cu dragă inimă.

                Acum dădu de o deasă ceaţă neagră şi urcând, urcând mereu, Moş Gloanţă o străbătu; iar Soarele deasupra ei răsări strălucitor, învăluind cu raze Panaghia, plai îngust dintr-o stâncă în goana muntelui, privelişte care mai fermecătoare sfântul soare n-a sărutat. O salbă de fete, adunate acolo, împodobeau pe întrecute cu cunune şi cu mănunchiuri de flori icoana Maicii Domnului, pe când norii alburii şi plutitori le despărţea de lumea întreagă. Când Moş Gloanţă se arătă pe tăpşanul cel îngust, un fulger scăpără la picioarele lui şi bubui un tunet din jos ca un cutremur de pământ.

-Ah !Moş Gloanţă, răsună din toate părţile; bine ai venit aci sus. Iacă noi aducem sfintei Mării a Norilor crăiţe aurite şi busuioc cu miresme sânte şi nu vezi ! norii supuşi pe dată răcoresc ogoarele din vale. Dar ia povesteşte-ne ceva, aide, moşule, spune !

                Bătrânul plăieş, îşi dădu căciula pe ceafă şi ridicându-şi stufoasele şi negrele lui sprâncene:

-Da' ce să vă povestec fetelor ?

-Din vremile cele de demult, he ! Tocmai de demult ! strigară fetele, şi trăgându-l pe o muchie de stâncă, se grămădeau în jurul lui; unele se aşează la picioarele lui, altele-i stau în faţă, pe când celelalte, cu veselie iau loc îndărăt ca să audă care de care mai bine.         
                Unchiaşul începu:

-Ştiţi voi cine a făcut Ceahlăul ?

-Nu ? Da !

-Desigur, s-aude din toate părţile, Bunul Dumnezeu făcut-a soarele şi grânele şi toţi munţii ceilalţi şi pâraiele... dar Ceahlăul l-au făcut românii.

-Românii ? întâmpinară fetele cu o singură voce.

-Ci că acu mulţi, foarte mulţi ani, de când adică nimeni nu ţine minte, fost-a pe aice o mare bătălie. Că veneau spre Nistru, colo departe, cete de limbi duşmane, care n-aveau chip omenesc, ci păreau fiare sălbatice. Mici ca Statul Palmă Barbăcot, strâmbi ca Strâmbă-Lemne, cu faţa turtită, galbeni ca ceara, cu ochii mici ca de ciur ce de abia se vedeau, năpusteau spre noi pe caii lor cu care păreau că fac un singur trup, ca stolul de lăcuste năpusteau suflate de vântul de la răsărit. Pe unde treceau, jur-împrejur nimic nu rămânea decât pământul gol. Vestea despre dânşii umplu ţara întreagă de groază. Cu toate acestea, românii erau hotărâţi să nu se dea şi să-şi apere pe moarte, moşia lor.
                Făcut-au atunci românii frăţie cu un alt neam de oameni, albi la faţă, cu ochii albaştri, înalţi ca bradul, cu părul galben şi lung şi care cu cuţitul scriau pe fâşii de lemn.

                Uniţi ei merg la Nistru ca să împiedice roiul cumplit de lăcuste de a trece într-aci. Lungă şi crâncenă fu lupta; de sânge înroşite fură undele Nistrului şi acoprite cu trupuri omeneşti. Dar limbile cu ochi de ciur de nimic nu se îngrozeau.

                Şi cu cât mai mulţi pierdeau din ai lor, cu atât mai mulţi, şi mai mulţi năvăleau; trei drept unul care cădea. Aveau ei săgeţi veninate de împrăştiau cu ele o moarte neînlăturată. Şi de-abia doborau pe unul din ai noştri, se retrăgeau iute ca din nou să dea năvală cu lăncile. Trupuri omeneşti făcură până la urmă pod peste Nistru, de trecură peste ele cu caii lor cei mici şi românii se văzură siliţi de a lăsa locul şi a se da la o parte, îndărătul Prutului, pentru a se apăra din nou.

                Lupta ţinu 8 zile. Roşu ca sângele răsări soarele şi roşu ca sângele asfinţi şi roşu de sânge erau apele şi câmpiile. Atunci zice căpitanul oamenilor cu păr galben:

-Cată să lăsăm şi locul acesta; dar unde afla-vom cetate de apărare de aceşti balauri cumpliţi ?

-Mai avem încă o ţară frumoasă, strigară românii, arătând calea spre munţi.

                Şi plecară într-acolo dar cum duşmanul nu da pas şi cum la munte încă ai noştri nu soseau, strigă căpitanul:

-Ascultaţi, copiii ! Fiecare din voi să ia o mână de ţărână şi s-o arunce înaintea lui.

                Aşa făcură cum li se poruncise. Şi fiindcă ai noştri încă erau mulţi ca iarba, mulţi ca nisipul mării, curând aci se ridică ăst munte mare pe care ai noştri îl numiră Ceahlăul, şi Caucland îi zise neamul cu părul galben.

                Când cumpliţii duşmani năvăliră, ridicat era muntele până la nori, şi oastea tăbărâtă pe înălţimile lui abia de vulturi umblate. Aci ai noştri erau cei tari şi după creasta muntelui respingeau orice năvăliră.

                Lighioanele duşmane de la poale strigară:

-Peri-vor prin foame ! şi înconjurară muntele aşa ca nimeni să nu mai poată descinde de pe el.

                Curând, merindele se împuţinară şi cu ochii afundaţi de nemâncare, oastea noastră căta din zarea muntelui la potopul de duşmani din vale, cum prădau ogoarele şi câmpiile, cum ucideau toate femeile şi copiii, care nu putuseră afla adăpostire şi cum locuinţele lor în cenuşă le prefăceau. Mai rău decât toate era setea. Că muntele încă neîmpădurit fiind, izvoare nu slobozise, de erau siliţi de fiecare doniţă de apă ce o aduceau din vale să o plătească cu una sau mai multe vieţi de frate. La aşa mare cumpănă ajunşi, domnii noştri sfat ţinură:

-Oare nu va fi mai bine să dea năvală în duşmani şi luptându-se să învingă ori să moară ?

                Dar, iată soseşte un păstor tânăr şi frumos, cu lungi plete negre, creţe, şi cu ochii ca cărbunele şi zise:

-Zi şi noapte m-am gândit şi răzgândit să pregătesc balaurilor din vale asfinţirea vieţii. Înaintea ochilor mei, ei au străpuns sânul iubitei mele; au răstignit-o de pomi prinzând-o în cuie, apoi o legară de coada cailor şi o târâră de-şi însemnară calea prin dâre de sânge, gonind-o până ce nu rămase din mândruliţa mea iubită decât o lungă şuviţă de păr strâns învăluită de pom. O ! ştiu eu acum să-mi potolesc setea de răzbunare, chiar dacă ar trebui să îndur moartea cea mai cumplită ! Cutreierat-am muntele ce ridicarăm şi am aflat un loc pe care-l poţi desprinde şi a-l rostogoli în vale. Voi să vi-l arăt. Când veţi fi săpat destul de adânc, mă pogor şi spun balaurilor din vale că vin să-i duc în calea pe unde pot lua cu năvală muntele. Când veţi auzi răsunând buciumul meu, rostogoliţi muntele desprins asupra lor, dar nu mai curând ca să fie toţi la un loc adunaţi, ca voi să puteţi trece apoi pe deasupra malului prăpăstuit şi a duşmanilor îngropaţi sub dânsul.

-Cum te cheamă, voinice ? ziseră atunci căpitanii.

                Mă numesc Bujor.

-Dar ştii tu, băiete, ce te aşteaptă dacă te vor afla că i-ai înşelat ?

-Ştiu bine, răspunse flăcăul, încreţind din sprânceană. Văzut-am ce au făcut dânşii cu cel nevinovat; ce aşteaptoă dar de la ei cel vinovat ?

-Şi nu te temi ?

-De ce m-aş teme deoarece viaţa mi-e sarcină fără de iubita mea pe care mi-au ucis-o ? Nu, nu mă îngrozeşte moartea.

                Şi săpară zi şi noapte un şanţ adânc în munte, adunară toate pietrele ce găsiră, lucru care numai uşor nu era, că setea îi ardea cumplit. Dar, în sfârşit pământul era acum de ajuns desprins ca la întâia iubire să se rostogolească în vale. Deci, Bujor le lăsă rămas bun, făcându-şi cruce din munte.

                Străjilor duşmane le grăi că voieşte să vorbească cu domnul lor, că el e mort de foame şi că umblă să scape pe mulţi de o asemenea moarte.

                Când stătu înaintea groaznicului căpitan, flăcăul simţi totuşi că-i bate inima, căci cumplit la vedere era acela. Puneţi-vă în minte tot ce puteţi gândi despre răutate şi despre cruzime, şi încă toate acestea vor fi puţin... în potrivire cu faţa domnului acelor balauri.

                Scrâşni din dinţi şi-şi linse buzele, când auzi pe Bucur spunând că-i va arăta un loc, care este cu totul nepăzit şi pe unde el va putea năvăli la munte.

-Dar dacă tu mă înşeli ? zise domnul, atunci aşa vei muri, încât moartea ţi s-ar părea balsamul cel mai dulce.

-Aşa să fie, răspunse Bujor hotărât şi ceru o înghiţitură de apă, fiindcă era gata să cadă de sete.

                Noaptea sosi neagră şi fără stele; duşmanii se îndreptară spre Ceahlău în tăcute cete; copitele cailor le-au învelit cu paie să nu facă nici un zgomot. Bujor mergea, între doi călăreţi pociţi, care, prin găurile ce le aveau drept ochi, îl urmăreau de aproape. Acesta păşea înadins foarte încet pentru ca să se poată aduna colo sus cât mai mulţi dînainte de a da semnalul. Cunoştea el bine locul unde-şi ascunsese buciumul şi cu inima bătând înainta spre acel loc. Dar dacă nu va izbuti să-şi pună buciumul la gură fără să prindă de veste lighioanele duşmane, ce va fi apoi ? El văzu negrele lor cete, dese, tot mai dese împrejurându-l şi îngrămădindu-l dindărăt. Iaca că începea a urca dealul. Aci ascuns era buciumul. Bujor l-apucă strâns în mână, mai aruncă o căutătură spre duşmani şi zise:

-Doamne, ajută, şi buciumă din răsputeri.

                Într-o clipeală îi striviră toţi dinţii şi-i aruncară arcan după gât. Până a nu-şi pierde simţirile, văzu muntele mişcându-se, auzi o bubuitură ca şi când sânul pământului s-ar deschide; apoi un urlet de groază răsună jur-împrejur şi apoi rămase îngropat în mijlocul miilor de duşmani. Românii însă năvăliră în vale, trecând peste movile şi şanţuri, peste trupuri de oameni şi de cai; aşa măcel se făcu că mulţi ani după aceea nu se afla pe acolo altceva decât ţeste osoase, clădite ca strunjenii de porumb. 
                Duşmanii se traseră îndărăt şi românii îşi deschiseră calea spre munte, unde se adăpostiseră. Acum duşmanii se săturaseră de a mai urmări pe ai noştri şi plecară spre alte ţări după prădăciune.

                Bujor însă nu murise. O piatră-l acoperise în loc de a-l strivi, aşa că pământul, care se rostogolise peste piatră, stătea uşor pe ea şi-i lăsase puţin loc de răsuflare. După mqi multe ore, îşi reveni în fire şi atunci simţi arcanul de gât. Când voi să-l desfacă, simţi o mână îngheţată şi ţeapănă, care ţinea arcanul şi pe care n-o putea deschide. Gândi s-o rupă cu dinţii dar vai ! văzu că dinţi nu mai avea, şi când se mişca ceva mai mult se surpa ţărâna din sus peste el şi-i strâmtora tot mereu locul în care mai răsufla. Atunci, se târâ încet către mâna de mort, desfăcu arcanul şi scoase capul afară. Acum putea să se mişte. Cu cea mai mare băgare de seamă, ca o cârtiţă, înlătură pământul îngrijind de aproape să nu se reacopere de ţărână locul din jurul pietrei unde putea să răsufle. Adesea, silit era să stea din lucru, căci mereu, când socotea că dă de aer, se lovea iar de vreun mort pe care nu-l putea înlătura din cale. Cu groază băga de seamă că în loc de a pune mâna în ţărână, ş-o înfigea când în niscai ochi de mort, când în vreo gură şi uneori auzea chiar câte un geamăt care-i grăia de om încă cu zile.

                Dar la urma urmei, dădu peste un loc deschis atât cât un deget, apoi cât o mână şi aci, ca însetatul apa, sorbi aerul care năvălea prin deschizătură. Cu puterile ce-i mai rămăsese lucrând, ieşi afară; când însă văzu lumina zilei, îşi pierdu simţirile. Nu-şi dădea seama apoi cât timp zăcuse leşinat. Dar când deschise ochii, în jurul său era o tăcere de moarte. Prietenii şi duşmanii nu mai erau acolo şi cei îngropaţi sub munte nu se mai sculară să povestească de cele întâmplate. Bujor nu-şi putea închipui că este un viteaz precum cu toate acestea era, ci că e un biet flăcău părăsit, care pierduse orice drept de a trăi, deoarece mort era el şi pentru ai lui şi pentru duşmani. Flămând şi însetat, tremurând pe picioarele care nu-l mai ţineau, scoborâ muntele. Mai bine ar fi voit să fie tras în ţeapă şi făcut bucăţi de duşmani decât să moară de sfârşirile foamei, singur numai între morţi. Nici un duşman nu se arăta însă şi Bujor putu să ajungă la râu şi să-şi potolească setea; bău deşi apa era înroşită de sânge şi cătă în jurul său să vadă încotro ai săi puteau să fie. Cale de mai multe zile, împrejur nu se afla ţipenie de om. Cei care avuseseră picioare, fugiseră şi cei care nu putuseră fugi, omorâţi fuseră. Bujor apucă atunci calea către munte. Acolo poate fi-vor oştile, care, ca printr-un cutremur dispăruseră. Dar luă o cale greşită şi se depărtă de ei din ce în ce mai mult. Până ce să-i ajungă, el se coborâse iară în vale.

                Ostenit de atâta umblet stătu şi se gândi:

-Ei mă socotesc mort; la ce să-i mai caut ?

                Urcă deci la munte şi se făcu iar păstor ca mai înainte. Când apoi seara povestea cele ce i se întâmplase, păstorii râdeau de frumoasa lui istorie, luând-o de poveste; căci zgomotul războiului nu străbătuse până la ei şi nici nu văzuseră lighioanele duşmane; şi cât despre dinţii cei striviţi ai lui Bujor, ei puseră lucrul în socoteala vreunei certe ce ar fi avut. Ei ziceau:

-Uite, Bujor spune atât de adesea povestea lui, că, zău, acum el însuşi o crede adevărată.

-Sărmanul flăcău ! strigară fetele, când Moş Gloanţă sfârşi. Dar ce mai făcu el apoi ? rămas-a el tot aci ? N-a fost răsplătit niciodată pentru vitejia lui ? Aşa întrebau fetele care mai de care.

                Dar Moş Gloanţă şi scosese păpuşa de tutun, îşi umplu luleaua, fumă cu poftă şi clătină din cap la toate întrebările.

-Ştiu şi eu ? Mergeţi de-l căutaţi, răspunse la urmă; poate că Dumnezeu ca să-l răsplătească, i-o fi dăruit o viaţă lungă, lungă !

-Ei, da atunci o fi de tot bătrân şi urâcios ! strigară fetele. Şi încinseră o horă ca să-l uite pe Bujor.

                 (şi aşa am încălecat pe-o şea şi am terminat de retranscris poveştile astea !)

sursa desenului: Căutare Imagini pentru desene de craciun )

cetatea Babei...

... noaptea a revenit destul de repede - parcă a trecut prea repede perioada Crăciunului! 
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei

CETATEA BABEI

              Când te sui pe Prahova în sus nu se vede Cetatea Babei căci ea este în inima Bucegiului. Ea se înalţă ca o coamă ascuţită şi pare acoperită cu ruine. De la Cetatea Babei până la Jipi dai de omăt care nu se topeşte niciodată.

            Fost-a odată a fost, dar demult a fost, când lupii păzeau turmele de oi, şi când vulturii şi porumbeii îşi făceau cuiburile unii lângă alţii, atunci era acolo pe coama muntelui, o cetate tare şi măreaţă, în care se lucra cu mare hărnicie. Necontenit se auzea acolo răsunând şi curgând, şi sute de picioare umblau necontenit şi veneau din toate părţile. Noaptea însă o lumină ardea în turn, o roată mare de tot sfârâia şi o doină ciudată părea că se leagănă încet, peste vuietul roţii şi-i ţinea isonul.

            Oamenii se uitau cu sfială spre acea coamă de deal. Ei îşi şopteau la ureche: ''iar toarcem''.

            Dar aceea care torcea acolo sus, stăpâna cetăţii, era o vrăjitoare foarte rea. Piticii din munte îi aduceau tot aurul din fundul pământului ca să toarcă pentru toate miresele beteală care le împodobeşte capul în ziua nunţii. Aurul se turna acolo fără măsură. Ea-l trăgea la cumpănă, îl alegea şi vai de piticul care nu aducea măsura plină. Pe loc îl punea ca într-un cleşte între trunchiul şi coaja unui arbore puternic, până ce da cel din urmă grăunte de aur sau i se prindea numai barba şi atunci, în zadar, mai trăgea în dreapta sau în stânga, în zadar striga: ''ah, vai !'' căci Baba se făcea că nu aude. De aceea, lumea o şi chema Baba Coaja sau pentru că era atât de vârtoasă ca coaja de pâine sau pentru că era atât de zbârcită ca un stejar bătrân. Numai ea ştia să toarne firele de aur şi le pregătea dinainte pentru multe sutimi de ani.

            Baba Coaja avea o fată foarte frumoasă. Numele îi era Alba căci era albă ca omătul care acoperea vârfurile munţilor mai tot anul. Pielea ei şi ochii cei căprui erau ca catifeaua şi părul ca firele de aur, pe care le torcea mama ei.

            Ea şedea totdeauna închisă în cetate căci Baba Coaja îi da mult de lucru. Nimeni nu putea să o vadă. Ea punea firele de aur în scule şi le aşeza în beciurile de sub pământ pentru sutele şi sutimile de ani ce vin şi trec. Munca aceasta apăsa însă tare pe fata cea frumoasă, căci mama când torcea, cânta şi mormăia tot felul de descântece şi de vrăji rele, ca fiecare mireasă să aibă partea ei de nenorociri şi de dureri îndată cei se punea beteala pe cap. Iar Alba se gândea cu întristare la zilele ce li se pregăteau astfel chiar de la început. Ba odată chiar atunci când mama sa se dusese de acasă, ea luă furca-n mână şi se puse de toarse o bucată dorind numai lucruri bune. Când Baba Coaja se întoarse, ea se înfurie de mânie, bătu neomenos pe fata ei şi-i zise:

-Nu te vei mărita până când nu vei cunoaşte singură care e tortul tău ! şi-i azvârli sculele fetei printre celelalte.

            Babei îi părea foarte bine că avea un cuvânt ca să ţină în casă pe fată căci i se proorocise că Alba va fi foarte nenorocită şi va muri cu zile. Singura fiinţă pe lume pe care o iubea, era fata ei cea gingaşă. Oricât se silea însă să înveselească pe Alba cu straie frumoase şi alte lucruri minunate, Baba Coaja nu schimba faţa palidă a fetei şi nu aducea surâs în ochii ei căci singurul lucru ce dorea Alba era libertatea şi tocmai de aceasta nu avea parte. Cu câtă plăcere ar fi umblat ea sub arborii care împodobeau picioarele muntelui, pe a cărui culme ea trăia !

            Sus nu creştea nimic decât iarbă scurtă la pai şi iarna era mai lungă decât vara. Când vântul urla şi vâjâia prin împrejurul cetăţii de gândeai că o să se sfărâme în mii de bucăţi, o tristeţe nemaipomenită îi sfâşia inima.

            Adesea ea şedea dinaintea vetrei şi se uita neclintit în foc, se uita la scânteile care săreau şi asculta cântecele cele înfiorătoare ale mamei, printre care se amesteca urletul vântului. Atunci, se gândea, de ce se toarce mireselor atâta amărăciune în firele de de aur, de ce oare oamenii nu pot fi voioşi şi fericiţi, la razele încălzitoare şi înveselitoare ale soarelui. Însă ea nu putea afla cauza acestor lucruri şi demult ce gândea, adormea.

            Sculele de aur din beciuri aveau însă toate aceeaşi faţă. Alba se juca cu dânsele ca şi cum ar fi oameni, spunea fiecăreia istoria ei, şi-şi închipuia ce poate să se întâmple fiecărei mirese când ea se va găti şi se va înfrumuseţa cu beteala ei. Însă fiindcă nu ştia nimic de lume, şi istoriile ei erau toate fără căpătâi.

-Mamă ! zise ea odată rezemându-şi capul de mână. Oamenii sunt ei întocmai precum eşti tu şi precum sunt eu, ori au ei o altă înfăţişare şi alte gânduri ?

-Ce-ţi baţi capul cu oamenii ? Toţi sunt răi şi, dacă ai intra în mijlocul lor, nu ţi-ar face decât rău.

-Dar, mai deunăzi se suia la deal, pe muntele nostru, un animal minunat de frumos şi acel ce şedea pe dânsul, era cu mult, cu mult mai frumos decât toţi piticii. El avea plete negre, nu avea nici un fir de barbă, şi purta o manta purpurie, oare om să fi fost acela ?

            Baba tresări cumplit de spaimă la aceste cuvinte şi zise:

-Dacă se va mai sui încă o dată la deal, îi voi rupe gâtul şi cei din vale nu-l vor mai vedea, câte zile vor avea !

-O, mamă ! Te rog, nu face una ca aceasta ! El era atât de frumos !

-Dacă vei mai gândi încă o dată la dânsul, te voi închide în beciuri, să cântăreşti la aur ziua şi noaptea. Şi fără de aceasta, şezi de o bucată de timp încoace şi nu mai faci nimic decât te pui pe întrebări zadarnice. Nu ai tu oare aici tot ce-ţi poate dori inima ta ?

-Nu, mamă ! Aş dori să am şi eu un aşa animal de frumos şi să şed şi eu pe dânsul. Aci pe munte sunt numai oi şi pe dânsele nu poţi merge călare.

-Acum nu vroi decât, fată nebună, să ai şi un cal ! Dar nu vezi că e pericol de moarte să umbli călare pe vârful muntelui ? Iarba e lucie. Prăpăstiile sunt adânci. Orice pas rău, te azvârle colo în adâncimi şi te zdrobeşte !

            Alba se puse mult pe gânduri, de ce este periculos pentru ea să umble pe vârful munţilor, pe când oile umblă fără teamă. Dar răspuns nu căpăta căci nici nu îndrăznea să întrebe. Piticii de munte i se păreau încă mai urâţi decât înainte, şi aurul îi era atât de displăcut, încât nici nu putea să se mai uite la ei. Gândurile ei mergeau numai la calul cel frumos, frumos de tot şi la flăcăul care putea sî-şi piardă viaţa dacă se va mai fi arătat în preajma cetăţii. Dar de ce vroia mama să-i rupă gâtul ? Şi la această întrebare, ea nu găsea răspuns, orişicât ea se punea pe gânduri.

            Câtva timp după aceasta, flăcăul cel frumos iar se suie călare la munte în sus. El avea o mare dorinţă să ştie cine locuieşte în cetatea cea mare şi tare, a cărei ziduri erau făcute tot din stânci.

            El era un fiu de rege şi numele lui era Porfirie. El nu era obişnuit să nu poată ceea ce voia. Când i se vorbea de căsătorie, el răspundea că, sau are să-şi smulgă mireasa din ghearele unui balaur, sau să o culeagă de pe o stâncă, dar că nu va trimite niciodată peţitori, nici nu va face o nuntă ca toate nunţile.

            După ce depănase aur toată dimineaţa, Alba se gătea tocmai cu tot felul de podoabe, ea îşi spălase bine mâinile şi faţa, îşi pieptănase părul cu pieptenele cel de fildeş, îşi aşezase pe frunte două şiraguri de mărgăritare, şi-şi prinsese în păr un trandafir de Bucegi. Veşmântul ei era alb, cu un brâu de aur, şi pe deasupra purta o mantie de catifea verde, reţinută pe umere cu ajutorul unui lanţ de mărgăritare. La gâtul cel alb, ea pusese smaralduri cât ouăle de porumbel, un dar al piticilor. Astfel împodobită, ea se uita în oglindă unde nu putea însă să vadă cum părul ei de aur strălucea pe catifeaua cea verde. Dar sau nu vedea bine, sau oglinda nu era bună; căci ea se lovea cu mâinile peste cap şi striga:

-Cât de urâtă sunt eu, cât de urâtă! De aceea mă ascunde mama ca să nu văd oamenii, şi îmi dă straie frumoase şi giuvaere, ca unei regine, pentru ca să uit cât sunt de urâtă!

            În acelaşi moment, răsunară potcoave pe stâncă şi, cu ochii înspăimântaţi, ea văzu pe amicul ei cel frumos, care avea să-şi frângă gâtul dacă va mai apare la cetate. Orişicum şi cu orice preţ, el trebuia prevestit. Ca o căprioară, ea se repezi după vale, cu mantia fâlfâind şi cu părul despletit de se părea că razele soarelui se oprise într-ânsul. Feciorul de rege o văzu zburând peste stânci, ca şi cum piciorul ei nici n-ar atinge pietrele şi stătu uimit. El se întreba, ce fată de împărat, ce zână a munţilor zboară spre el. Alba făcea semne cu amândouă braţele şi striga necontenit:

-Înapoi ! Înapoi ! Nu te sui pe aci în sus ! Ar fi pieirea ta ! Ar fi moartea ta !

-Şi când ar fi moartea mea, aş muri fericit căci am văzut cea mai frumoasă fată ce-a fost vreodată pe pământ !

            Alba stătu dinaintea lui, o roşeaţă uşoară se răspândi peste faţa ei, şi uitându-se la el, cu ochii deschişi şi mari, ea întrebă:

-Sunt oare frumoasă ?

-Dar atât de frumoasă, şi mai frumoasă decât frumoasă, cu părul tău de aur, că din minutul acesta te iubesc !

-Şi eu te iubesc ! răspunse fata cea nevinovată care nu ştia că între oameni nu se spune ceea ce se cugetă. Dar nu mai zi că părul meu e de aur. Aurul e atât de urât !

-Urât ? şi feciorul de rege surâse. Nici că am auzit vreodată aceasta. Văzut-ai oare atât aur că ţi s-a urât de dânsul ?

-Ah! fireşte eu nu văd decât aur; în loc de arbori verzi numai aur, în loc de flori, aur; în loc de oameni, aur ! şi tot vrafuri mari, de tot mari !

            Şi zicând acestea ea îşi ridică braţele.

-Ah ! Cum aş vrea să mă sui pe acest cal frumos ! N-am văzut niciodată un cal ! Pot să pun mâna pe el ?

-Cum nu. Poţi să-l dezmierzi şi dacă vrei, te poţi chiar sui aci lângă mine. Poţi să mergi călare cât vei vrea !

            El îi zise să pună piciorul ei pe piciorul său şi amândouă mâinile în mâinile sale, şi astfel o ridică în sus pe şa dinaintea sa, o îmbrăţişă cu o mână, şi dădu pinteni calului. El credea că ea se va teme dar aceasta nici că-i trecea prin minte frumoasei nevinovate, căci ea nu ştia de pericol. Îndată ce pământul se făcu mai moale, el lăsă frâul în voie, şi calul fugea cât putea sub umbra arborilor din pădure şi peste livezile pline de flori. Alba striga de bucurie, bătea din palme şi zicea totuna:

-Mai iute ! încă mai iute !

            Astfel ajunseră în apropierea oraşului, prin care trebuiau să treacă pentru a ajunge pe un deluţ pe care se ridica palatul regesc. Acolo, deodată începu să-i fie frică fetei:

-Dar toţi aceştia, oameni sunt ? întrebă ea, trecând la pas prin stradă. Dar vântul răstoarnă oare aceste case mici ?

-Nu, răspundea Porfirie, râzând. Aici nu bate vântul aşa de tare ca sus, la munte. Iată, oameni buni, strigă el, vă aduc aci pe regina naostră ! Ea este o floare minunată şi mi-am cules-o de pe o stâncă.

-Dar eu nu sunt regină, zise Alba speriată.

-Eu sunt rege şi fiindcă ai să fii soţia mea, ai să fii regină !

-Soţia ta ? dar mama mi-a spus că nimeni nu mă va lua de soţie !

-Aceasta a zis-o numai în şagă pentru că ştia că nimeni nu trebuia să te ia de soţie decât numai eu !

-Dar oare nu eşti rău ?

-Nu ! nu sunt rău. Totuşi, sunt om.

-Dar mama zice că toţi oamenii sunt răi şi eu să nu am a face cu dânşii.

-Dar cine e mama ta ?

-Nu ştiu. Ea toarce aur.

-Toarce aur ? Dar de ce ?

-Pentru mirese. La nunta mea nu vreau aur, adăugă iute Alba şi-şi puse mâna pe cap ca şi când ar fi vrut să-l apere de ceva rău.

-Dar aceasta nu se va putea face altfel, zise Porfirie. Oamenii s-ar mira prea mult. Am ajuns acum acasă. Intrăm în curte şi trebuie să vorbeşti cu iubire cu mama mea.

-Este ea bătrână şi urâtă ?

-Nu ! Ea este foarte frumoasă şi plină de mândrie.

-Ce e mândria ?

            Porfirie se uita în ochii ei care erau atât de curaţi şi de limpezi ca soarele. El strânse pe fată la inima sa, azvârli frâiele servitorilor, sări de pe cal, ridică pe Alba cu mâini gingaşe de o puse jos pe pământ şi-i dădu mâna pentru a o conduce pe treptele cele de marmură înlăuntrul palatului.

            Ei intrară într-o sală mare. Acolo şedea o femeie înaltă şi maiestuoasă, înconjurată de multe fete. Ea torcea la o mătase galbenă şi frumoasă. Toate se sculară de la lucru şi se uitară cu o bucurie plină de mirare spre perechea cea frumoasă, care apărea tocmai la uşa cea mare, în lumina strălucitoare a soarelui, care apunea.

-Iată, mamă ! strigă Porfirie. Iată fiica ta cea iubită, dulcea mea soţie, pe care am găsit-o aproape la cer şi nici că sunt sigur că nu este chiar din cer şi că poate astfel căpăta în fiecare moment aripi şi să zboare de la noi !

-O, femeie frumoasă şi minunată ce eşti ! zise Alba şi pică la picioarele împărătesei, care o ridică cu bunătate şi o sărută.

-Şi tu torci dar cu mult mai frumos decât mama mea, căci ce torci e moale şi gingaş, ca şi fulgii de omăt şi frunzele florilor.

-Şi ce toarce mama ta ?

-Ah ! Ea toarce numai aurul cel aspru şi urât !

-Aur ! răsună deodată în sală şi pe fete le apucă râsul căci nu le venea să creadă.

-Dar tu ştii să torci aur ?

-Fireşte că ştiu să torc aur dar nu am voie.

-De ce nu ?

            Ea deschise gura ca să zică ce făcea mama ei când torcea dar, deodată, o apucă o sfială mare şi o simţire că toate fetele se vor uita rău la dânsa, când vor şti că toate nenorocirile lor li se torc în beteala fiecăreia. Ea se opri, căci oamenii cei răi de care îi vorbea mama ei , se păreau a fi aşa de buni şi de voioşi, chiar cu mult mai buni decât mama ei de care se temeau atât de cumplit piticii de munte.

            Ea scăpă de chinul ei când una din fete şopti:

-Veşmintele sunt de catifea adevărată, de catifea albă.

-Dar giuvaerele ? De la cine sunt ele ? întrebă o altă fată ceva mai tare.

-De la amicii mei, răspunse Alba. Oare doriţi să le aveţi voi ? Mai am încă multe asemenra jucării acasă ! şi luând de la gât smaraldurile, ea dădu fiecăreia din fete câte unul. Ea ar fi făcut tot aşa şi cu şirurile de mărgăritare dacă regina nu ar fi oprit-o.

-Dar amicii tăi sunt şi ei aşa de bogaţi ? întrebă regina.

-Nu ştiu. Dar ce este bogat ? Ei aduc toate în saci din fundul pământului şi dacă nu aduc destul, ei sunt certaţi.

            Atunci se întunecă faţa împărătesei, ea luă pe fiu-său de o parte şi-i zise:

-Fata aceasta nu e alta decât fiica vrăjitoarei celei urâte şi rele, a Babei Coaja. Du-o iute înapoi de unde ai luat-o căci ea ne va aduce numai nenorocire în casă.

-Numai aceasta să nu ceri de la mine, mamă, răspunse feciorul de rege cu faţă palidă. Iubesc pe această fată frumoasă şi nevinovată cu tot gândul meu, cu tot sângele din vinele mele, cu fiecare răsuflare a mea ! Şi de-ar fi chiar Baba Coaja însăşi, nu aş putea s-o las de la mine !

            Regina oftă şi ordonă să se pregătească fetei o cameră lângă camera ei. Nunta se hotărâ să fie pe a doua zi.

            Regina vroia să împodobească cu însăşi mâna ei pe noră-sa însă se luptă greu cu ea căci Alba nu vroia de fel să sufere beteala pe capul ei. Ea alerga prin tot palatul ca o căprioară speriată, se azvârlea la pământ, se ascundea sub pătură şi se ruga cu lacrimi fierbinţi să fie cruţată. Ea cerea ca regina să-i pună pe cap din tortul ei de mătase frumos, numai să nu o muncească cu aurul cel cumplit.

            Când ea şedea în genunchi şi se ruga şi plângea, regina făcu un semn: două fete îi legară mâinile şi o a treia îi puse beteala pe cap. Toţi aşteptau un acces de mânie şi de disperare. Dar Alba se făcu deodată tăcută. Palidă ca moartea, ea îşi plecă capul sub greutatea ce o apăsa:

-Eşti mai aspră decât mama mea ! zise ea. Ea nu voia să-mi dea un bărbat ca să nu fiu nenorocită; însă tu chemi singură nenorocirea pe capul meu.

            Nimeni nu putu înţelege aceste vorbe şi nici Alba nu se îndupleca să le explice, ceea ce făcea să crească neîncrederea generală. Alba se făcuse atât de tristă încât poporul nu mai putea recunoaşte astăzi pe fata cea veselă de ieri şi nici cuvintele pline de iubire ale tânărului soţ nu putură face să se risipească norii de pe fruntea ei.

            La curte însă nu se vorbea de nimic decât de tezaurele nenumărate ale tinerei regine şi mulţi împingeau pe rege să le privească de aproape. Lui nu-i era de tezaure. El se gândea numai ce va face ca soţia lui cea tânără să râdă iar ca mai înainte, şi-şi închipuia, că dacă-i va aduce ce doreşte, va fi iarăşi veselă. Ea surâdea numai cu compătimire când se uita la pietricele, pe care ceilalţi le numeau pietre preţioase şi giuvaere şi despre care ea nu putea înţelege că asemenea jucării pot să fie preţioase.

            Îndată ce auzi că Porfirie vrea să se întoarcă la cetatea ei, Alba se sperie foarte, şi-l rugă şi-l conjură să nu întreprindă această călătorie !

-Ea va fi desigur moartea ta ! desigur !

            Dar nu fu cu putinţă a îndupleca pe Porfirie să nu se ducă şi, cu cât mai mult ea îi descria pericolele, cu atât mai mult acesta-l aţâţau şi, într-o dimineaţă, pe când ea dormea încă adânc, el se porni pe ascuns. Cu câţiva oameni ai săi, el se sui cu îndrăzneală spre cetatea Babei Coaja. Aceasta însă îl zări de departe şi-i strigă:

-Fii blestemat, tu, care mi-ai răpit copila pentru a o face nenorocită. Na-ţi, satură-ţi nesaţiul care te-a împins a veni aci. Nenorocitule ! Eu nu am întrebat de tine, ce vii să mă cauţi pe mine ?

            Cu aceste cuvinte, ea azvârli peste călăreţi o nenumărată cătăţime de pietre preţioase, care la aer se prefăceau numaidecât în ghiaţă şi în omăt, şi se rostogoleau atât de tare, încât nu se puteau apăra de dânsele. Orbiţi, ei nu mai putură cunoaşte calea pe unde au venit. Cei mai mulţi picară în prăpăstii. Regele cel tânăr însă, care se apropia de cetate însetat de răzbunare, pentru a strânge de gât pe Babă, fu atât de tare acoperit că nu putu să se mişte din loc şi, înainte să fi zis un singur cuvânt, omătul îl acopri şi sub omăt Porfirie îşi află mormântul. Baba Coaja râse cu hohot şi zise:

-Acum are ea să vie să-l caute pe dânsul, nu pe mine, însă ea vine la mine, nu la dânsul ! Iarăşi am să pun mâna pe copila mea, al cărui trai nu era în lumea cea rea, printre oamenii pe care-i urăsc !

            Şi, în adevăr, nu ţinu mult şi Alba, ostenită de drum în veşmintele ei de catifea albă pline de pulbere, alerga spre munte în sus, întrebând cu buzele ei palide:

-Unde este el ?

-Aşa ! îi răspunse Baba. Ai fugit de la mine cu un om străin şi acum vii înapoi, şi nu întrebi de mine, ci de dânsul ! El nu e aci !

-Da, dar am dat de urmă până colo la troianul cel mare !

-Nici că a mers mai departe, zise Baba râzând. El şi-a dat sufletul în pietrele tale cele preţioase.

            C-un strigăt cumplit, Alba pică pe câmpul cel întins de omăt şi începu să-l caute printr-ânsul. Dar în zadar ! Omătul, care acoperea pe iubitul ei, era prea mare, prea îngheţat ! Strigă din fundul inimii:

-Mamă ! Mamă ! Ce mi-ai făcut !

            Alba pică fără însufleţire lângă omăt şi lângă ghiaţă. Baba Coaja ridică atunci un blestem atât de mare şi de tare, de se clătină muntele în toate adâncurile lui, şi de se dărâmă cetatea, îngropând sub ruinele ei pe Babă şi tot aurul ei.

            În locul, însă, unde Alba îşi dădu sufletul, răsări o floare ca de catifea albă, pe care de atunci o numesc toţi Alba Regină. Ea înfloreşte numai sus lângă omăturile care nu se mai topesc şi care acoperă pe iubitul ei. Ea e atât de albă şi de gingaşă, precum era Alba.

            Poate că omătul să se prefacă iarăşi în pietre preţioase, când va umbla pe el o fată nevinovată. Firul cel de aur însă, pe care îl torsese Alba, şi astăzi toate miresele îl caută, şi fiecare crede că l-a găsit. De aceea, nici una nu se teme de firele de aur atât de periculoase, căci fiecare crede că norocul va fi de partea ei.       

                                                   (povestea următoare - mâine seară...)

sursa desenului: Căutare Imagini pentru desene de craciun )

Valea Cerbului...

... noaptea a revenit după tot o zi ca de primăvară - în ziua a treia, am serbat pe Sfântul Ştefan !
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei

VALEA CERBULUI

              Între Omul şi Caraimanul se deschide, ca jumătatea unui cerc, o vale largă, căreia 
îi zic Valea Cerbului deşi cerbii demult nu mai sunt. E însă aici un alt lucru, şi acesta dăinuieşte odată cu lumea; cât e de lung muntele, zăreşti răzimându-se de el un întreg şir de uriaşi de piatră cu învederate feţe şi mâini, oarecum ca nişte cioplite chipuri de zei egipteni.

            În munţii aceştia locuia, mai demult, un neam de oameni, mare în putere, mândru şi de jur-împrejur de temut fiindcă lucrul de care se apucau aceşti oameni, trebuia să iasă cu bine la capăt. Ei, începând de la naşterea lor, trăiau sub cerul liber, dormeau pe omăt şi se scăldau în apele reci ale muntelui. Erau aşa de mari încât, cu câţiva paşi, urcau munţii cei mai înalţi şi dacă loveau odată un copac, el rămânea în vecii vecilor strâmb. Ei beau lapte de cerbi înaripaţi şi călăreau pe cerbi înaripaţi care, însă, cu aripile îşi iuţeau numai fuga dar în văzduh nu se puteau înălţa cu sarcina lor.

            Aveau un împărat bătrân, vechi de bătrân şi atât de înţelept încât cereau în toate sfat de la dânsul şi i se supuneau ca nişte copii. Era un luru minunat când moşneagul, cu barba şi pletele lui albe şi fluturate-n vânt, gonea călare pe cerbul înaripat, urmat de oştenii săi, ca un nor de furtună, ale cărui tunete fac să tremure Carpaţii.

            Un singur lucru era, care-i umplea pe toţi de îngrijorare: Briar Împărat n-avea fecior ci numai o fată singură, o fecioară încântătoare, înaltă ca un brad, îndrăzneaţă ca un băiat şi aşa de tare, încât putea să poarte de căpăstru câte trei şi patru cerbi înaripaţi, de cei sălbatici, fără ca să dea un pas măcar la o parte, când ei săreau în labe, apucau zăbalele în dinţi şi se încruntau la ea cu coarnele lor.

            Oştenii ţinură sfat mare şi se duseră cuprinşi de gândurile lor de îngrijorare la împărat.

-Geniul cel mare să-ţi dăruiască o lungă, lungă viaţă dar dacă el te va chema în peştera cea de aur, pe cine să alegem în locul tău, căci tu nu ai fecior ? ziseră ei. Ne-ar fi dorită fiica ta şi bucuroşi am fi să o slujim dar cum să punem o copilă la încercarea asprei noastre alegeri de împărat !

            Împăratul îşi netezi barba căruntă şi grăi:

-Cine ştie, dacă fiica mea, pusă la încercare, nu se va dovedi voinică întocmai ca şi când ar fi băiat. Voi vedeţi că e îndrăzneaţă şi un bărbat bun şi înţelept, veţi fi tot atât de fericiţi ca acum. Vrei s-o întreb dacă voieşte ?

            Briar Împărat bătu în palme.

            Carpaţii bubuiră în lung şi în lat, şi năpraznic se auzi un tropăit de copite şi nişte plesnete de bici, ceva ce venea şi se apropia ca o furtună. Fata împăratului şedea călare pe un cerb şi ţinea de lanţuri de aur, alţi zece într-o mână, iară cu cealaltă învârtea biciul lung ca cel mai mare şarpe şi strălucitor, ca cel mai înfocat fulger. Figura-i ajungea parcă în cer, iar părul îi flutura în vânt, învelind-o ca un nor uşurel, ce ascunde soarele pe o clipă. În loc de soare dădeau luciri cei doi luceferi din faţa ei şi dinţii ieşeau, printre buzele zâmbitoare, la iveală. Iară tropotele de copite erau însoţite de chiotele copilei şi de cântecele ei.

            Împăratul îşi roti zâmbind ochii peste oştenii săi, ca şi când ar voi să le zică:''Vă e destul de băiat ?''. În clipa aceea, copila sări jos şi strigă împărţind lanţurile printre oameni:

-Iacă, ţineţi ! tot nu-i între voi nici unul care să-i poată purta pe toţi deodată!

            Aruncându-se apoi în genunchi înaintea împăratului, ea grăi cu glas blând:

-Tu m-ai chemat, tată ?

-Vijelia, fătul meu, scoală-te şi te uită la aceşti bărbaţi care au venit să mă întrebe, cine să fie, după mine, împărat: pe cine socoteşti tu ?

            Copila privi cu firea aşezată de la unul la altul, iar după ce se uită la toţi, îi luă iar de la început şi apoi de a treia oară. Mai serioasă şi tot mai serioasă i se făcea faţa, mai întunecat şi tot mai întunecat îşi încreţea sprâncenele puternice, care căzură în cele din urmă ca umbrele nopţii peste ochii strălucitori, în care licura o lacrimă. Acum ea grăi cu glasul inăbuşit şi întunecat:

-Nici unul, tată, căci nu e în ochii mei nici unul deopotrivă cu tine; dar tu, înţelept cum eşti, fără îndoială vei fi ales şi-l vei fi găsit pe cel mai bun.

-Acela pe care-l aleg eu – răspunse împăratul – trebuie să primească a fi pus la încercarea, ale cărei plăgi le port încă pe trupul meu împărătesc: o cunoşti tu, copila mea ?

-Mai e vorbă, dac-o cunosc ! Pagubă numai că nu sunt fecior; pe mine m-ar găsi neclintită.

-Şi dac-aş fi voind să te iau pe tine drept fecior ?

-Pe mine ?
            Sângele-i năvăli copilei minunate spre obraji, frunte şi gât, şi ea grăi cu buzele tremurate:

-Nu m-am făcut vrednică de o cinste aşa de mare şi nu ştiu, dacă am destulă pricepere; dar bucuroasă voi să mă supun la încercare, dacă părintele meu cu chiar a sa mână va face aruncătura cea dintâi. El să mă facă însuşi urmaş al său dar apoi să trăiască încă ani îndelungaţi şi să-mi încuviinţeze a trăi în draga mea voie ca până acum.

            Aceste cuvinte fură primite cu viforoase strigăte de bucurie ce bubuiau şi clocoteau încât vulturii simţeau tremurând văzduhul şi copacii se-ncovoiau ca-n faţa crivăţului.

            Fata de împărat dădu, drept semn de mulţămire, din cap şi-şi trase cu mâna părul auriu înapoi din faţa aprinsă.

-Un singur lucru, taică, zise ea; o fustă va trebui să-mi daţi voie a purta căci cu părere de rău, sunt copilă!

            Bătrânul împărat îi puse cu blândeţe mâna pe creştet şi dădu drept semn de încuviinţare din cap.

            Se hotărâ ziua şi se alese locul, la care trebuia să se facă începutul încercărilor; înainte de toate trebuia să stea cât e ziua de lungă pe nemâncate şi nebăut în soare. Dacă se arăta slabă sau obosită, or dacă seara mânca cu prea multă poftă, ea nu putea să se urce în scaunul împărătesc. A doua zi, trebuia apoi să adune o grămadă de bolovani dintr-un râu ales într-o vale afundă, ca să facă de nenumărate ori drumul la deal şi la vale până ce se va strânge numărul obişnuit de bolovani, pe care-i aruncau a treia zi în ea. Despre toate acestea o vesti cel mai bătrân din popor, iară ea-l ascultă cu faţa veselă.

            Revărsându-se zorile unei zile de arşiţă din luna iulie, Vijelia, chiar de la răsăritul soarelui, stătea în piscul unui munte, cu o albă haină de lână pe ea. În cele dintâi ceasuri ea cânta din toată gura dar înspre miazăzi trebui să-şi curme cântarea deoarece i se uscase gâtul şi limba din gură. Soarele era pe scăpătate când copila îşi mută abia din loc piciorul, pe care se răzimase. Deodată, răsună dinspre vale tropot de copite, şi iată că cerbii ei se avântau spre dânsa şi-i făceau vânt răcoritor cu aripile lor, iar cerboaica, la care ţinea mai mult, se înghesui printre celelalte şi-i întinse ugerul plin ca să-şi astâmpere setea. Ea însă le porunci cu asprime să se depărteze şi sărmanele dobitoace se întoarseră cu capul în pământ, la târlă.

            Lungi erau ceasurile şi arşiţa soarelui aşa de mare era, încât opărise capetele părului de aur al Vijeliei. Dar ea nu se mişca. Când soarele apuse, veniră bărbaţii şi-i dădură o gură de apă. Ea-şi udă abia buzele, apoi strigă:

-Mititico !

            Cerboaica ei zbură în fuga mare la dânsa: gustă puţin din laptele acesteia şi nu voi să primească alte bucate.

            Brior Împărat privea cu încordare la fiică-sa frumoasă, iar ea se uita zâmbind cu blândeţe la el şi-i spuse că ziua dintâi a trecut iute şi uşor.

            Înnoptându-se, ea se scoborâ la râu, se scufundă de vreo zece ori în el, apoi iar urcă, se aşeză pe o stâncă acoperită de muşchi şi-şi stoarse părul. Luna se ridică din dosul muntelui şi stătu privind la minunea de faţă. Ea îşi vărsa cu gingăşie razele peste dânsa, încât stropii storşi din păr străluceau ca argintul. Nu ştia luna că acest trup minunat avea să fie pus sub o grindină de bolovani; altfel s-ar fi înfăşurat într-un văl de tristeţe.

            În revărsatul zilei de a doua, Vijelia era în picioare, îmbrăcată în o haină scurtă şi aşa de sprintenă şi de voioasă, ca şi când ea nici nu ar putea să ştie de oboseală. Când veniră bărbaţii ca s-o ducă la munca zilei acesteia, ea gonea călare pe cerbul ei, lăsându-se pe spate de-a lungul spinării lui şi jucându-se iar cu coarnele lui, ca un copil în leagăn. Acum, ea sări jos şi-i dădu cerbului drumul, lovindu-l odată uşurel cu palma, apoi luă pe umăr o lespede lată de piatră, coborâ cu ea în vale, o puse pe ţărmul râului şi, umblând prin apă, adună bolovani, pe care îi puse vraf pe lespede cât încăpea de înalt.
-Ajutaţi-mă s-o ridic pe umăr ! zise ea dar nici unul dintre bărbaţi nu putea s-o ridice.
            Atunci, ea se plecă şi şi-o aruncă râzând pe umărul stâng. Zise după aceea să-i pună iar înapoi pietrele ce lunecaseră jos şi urcă la deal aşa de iute, că nici unul nu putea s-o urmeze, şi descărcă sarcina şi, fără a se mai odihni, se întoarse iar fuga la vale.

Briar Împărat privea de sus la fata sa şi-şi netezea în tăcere barba căruntă. Mai era încă mult până la scăpătatul zilei, când Vijelia îngrămădise bolovanii în numărul cuvenit. Ea îşi încrucişă braţele pe piept şi privi la grămadă fără a clipi din ochi; iar împăratului îi era greu la inimă, când îşi vedea copila stând astfel şi a dormit puţin în noaptea aceasta. Ea însă dormi un somn uşor şi adânc sub un stejar uriaş prin care se furişau razele lunii ca să vază pe adormita frumoasă ce-şi pusese braţele drept căpătâi şi cuprinsă de cel mai adânc semn copilăresc, visa cu buzele desfăcute.

            Deşteptată de crăpatul zorilor, ea îşi căută o haină de in, pe care se putea bizui, fiindcă ea însăşi o torsese şi o ţesuse din fire tari. Aşa se ivi în faţa poporului său, frumoasă, încât multora li se aprindea inima, când se gândeau că vor să arunce cu bolovani în ea. Grămada de bolovani pieri într-o clipă deoarece tot insul apucase câte unul în mână. Ei făcură apoi un cerc împrejurul copilei care-şi strânse liniştită părul la un loc şi-şi făcu un moţ din el:

-Ca nu cumva să socotiţi că sunt scutită de o mantie ! zise ea zâmbind.

            Cei dintâi bolovani zburară din mâna lui Briar Împărat care, aruncând, se uită ţintă în ochii fiicei sale. Ea sărută locul de pe braţul său, la care fusese lovită, şi puse drept semn de sărutare trimisă tatălui său amândouă mâinile pe buze. Apoi, rămase ca un chip cioplit din piatră sub grindina de bolovani ce cădeau pe ea, deşi durerile din ce în ce îi creşteau. O singură dată îi scăpă un suspin şi pe o clipă încrucişă braţele peste piept şi mâinile îi erau aşa de albe ! Însă neîntârziat îşi lăsă iar în jos braţele, îşi întoarse capul şi privi în urma soarelui care, încet, de tot încet, se apropia de piscurile munţilor şi scălda faţa copilei într-o zare roşiatică de foc. Deodată, puhoiul de bolovani se curmă şi oştenii toţi la picioarele ei, închinându-şi lăncile şi săbiile şi jurându-i cu glas bubuitor credinţă veşnică şi neclintită. Iară ea îşi ridică mâna şi grăi:

-Şi eu vă jur ca, pentru voi, să muncesc, să mă lupt şi să rabd până la capătul vieţii mele !

            Apoi întorcându-se spre împărat, ea grăi:

-Dă-mi mâna, tată, sunt obosită.

            Moşneagul o învăli în mantia sa şi îmbrăţişând-o, o duse spre casă. Ea îşi rezemă capul de umărul lui; însă deodată îi răsună o sforăială în ureche; era Vântul, credinciosul ei cerb.

-A, du-mă tu ! strigă ea, apoi sărută botul lui cel acoperit cu nişte păr ca fulgii, i se aruncă în spinare şi se făcu nevăzută cât ai da din palme. Vântul o duse în vale la râu în care ea se scăldă timp îndelungat, întinzându-şi vinele şi răcorindu-şi trupul plin de răni. Mai sorbi cu însetare şi din apa rece ca gheaţa, apoi goni spre casă, veselă, ca şi când n-ar fi suferit nimic.

            Câtva timp, viaţa se petrecu iar tot ca înainte. Vijelia era tot viforul, tot copila zburdalnică ce fusese totdeauna şi nu voia să ştie nimic de treburile ţării. Iar Briar Împărat îmbătrânea văzând cu ochii şi oştenii săi stăruiau cu tot dinadinsul să-şi aleagă un ginere pentru fiica sa, ca să poată ţine în curând un nepot frumuşel pe genunchi.

-Pe cine-ţi doreşti de brbat, fata mea ? o întrebă el într-una din zile pe fiica sa; nu-ţi place nici unul dintr-ai noştri ?

-O, nu, răspunse Vijelia, nu mă mărit după nici unul din aceia, care au aruncat cu pietre în mine; ar trebui să-mi aduc aminte de aceasta, şi n-aş putea să-i fiu soţie cu dragoste; bărbatul ce voi iubi trebuie să vie din slavă, unde nu se poate ridica nici unul dintr-ai noştri, cu toate că cerbii ne sunt înaripaţi !

            Abia le grăi acestea, se ivi pe cer ca un fel de nor înspăimântător de mare, iar din nor răsună un ceresc cântec de harpă. Norul, încetul cu încetul, se lăsă în jos şi ieşi la iveală un june pletos cu o harpă cât un copac, pe care erau întinse nişte coarde de aur, ce schimbau în strălucirea lor toate feţele curcubeului. Acum suna cu mâna puternică şi iar trecea numai ca un rîsuflet peste coarde, şi din toate acestea ieşea un amestec de sunete, de care-ţi tremura inima în piept. Vijelia se uita încremenită în sus la el şi se uita mereu şi după ce dânsul făcuse o săritură îndrăzneaţă la pământ, împingând cu o mişcare a mâinii sale norul, de care fusese adus, în depărtarea albastră. Apoi el se apropie de dânsa, îi apucă mâna şi grăi:

-Vin din aer, eu sunt Viscolul, voieşti să fii a mea, căci sunt deopotrivă cu tine !

-Da, răspunse fata ca prin vis, voiesc să fiu pe totdeauna a ta !

            Briar Împărat o întrebă cu fruntea-ncreţită:

-Dar îl iubeşti tu chiar de pe acum, fata mea ? Bagă de seamă că n-o să fii fericită cu dânsul, iar pentru poporul nostru nu e făcut omul acesta; el va cutreiera prin lume, lăsându-te pe tine singură, până ce nici oştenii nu vor mai voi să ţi se supună. Draga mea copilă, lucrul acesta nu iese la capăt bun şi tu n-o să te fericeşti !

-Fericită ori nu; asta mi-e totuna, taică; nu pot trăi fără de dânsul; mai bucuros nefericită cu el decât fericită cu altul.

            Împăratul îşi dădu suspinând învoirea; dar el curmă cu o mişcare nerăbdătoare a mâinii făgăduielile şi jurămintele tânărului.

-O să văd la faptă ! zise el scurt.

            La început, mergeau toate ca la nuntă şi ospeţie; acum Vijelia se lăsa să fie purtată de nori, iar soţul ei gonea călare pe cerb. Împăratul îi auzea pe oşteni săi adeseori plângându-se că e prea multă gălăgie în ţară şi că era mai bine dacă străinul nu venea la dânşii. Însă nu trecu mult şi adeseori Vijelia rămânea acasă, în vreme ce soţul ei umbla de-a vântură-ţara. Ea nu mai vorbea şi era aşa de tristă, cum nu fusese pe când se afla în grădina de bolovani, şi dac-o întreba cineva, unde-i este soţul, ea răspundea ''Nu ştiu !''- dacă în curând o va duce iar cu dânsul prin nori ? - ''Nu ştiu !''

            Murind Briar Împărat, oştenii se tânguiră cu suliţele închinate la pământ, stând zi şi noapte la mormântul lui de nouă ori câte nouă străji de-a rândul, iar Vijelia nu-şi curma plânsul şi suspinele până ce nu se văzu, în mijlocul jalei, în braţe cu un copil minunat de frumos, dar nespus de plăpând. Ah ! cum putea el să stăpânească vreodată poporul oţelit, cum putea să poarte asprimea părintelui său ? Ea-l ţinea zi şi noapte în braţe, nu-l părăsea nici o clipă; zăcea în braţele ei când ea avea să facă judecată, să-mpace pe cei învrăjbiţi, cu înţelepciune şi dreptate. Viscol nu îşi putu stăpâni mânia când se abătu pe acasă şi ea-şi apără ca o leoaică pruncul pe care el voia să-l strivească de o stâncă.

            El punea ţara în fierbere, făcea judecăţi nedrepte, era o plagă până ce nu o lua iar de-a colinda. Harpa, pe care o uitase, era un izvor de mângâiere şi de bucurie pentru mamă şi copil; ei învăţaseră să cânte pe ea cântece de jale, pe care toţi le ascultau cu răsuflarea oprită; dar încă mai frumos era când Zefir trecea ca o adiere prin corzi; atunci răsuna parcă tot văzduhul şi de plăcere ţi se umplea inima în piept.

            Zefir se făcuse minune de frumos şi maică-sa mai vârtos se gândea să-l pregătească şi să-l facă destoinic pentru alegerea de împărat, de care se îngrozea când se gândea la plăpândul ei copil. Ea îl încredinţa când Vântului, când Mititicei, care aveau să-l poarte ceasuri întregi şi să-l deprindă cu fuga lor cea iute, în vreme ce Mititica se lăsa din când în când în genunchi, pentru ca el să-i poată suge laptele. Apoi, Vijelia gonea pe întrecute cu băietul ei, îl învăţa să încoarde arcul şi să ducă sarcină, iar spre a-l deprinde cu durerea, îl bătea cu curele şi arunca cu pietre-n el, şi dacă el nu rădea ci începea să plângă, ea îl certa că e slab de înger, îl scălda în cea mai rece apă şi-l bătea în ziua următoare mai rău, până ce a învăţat să-şi strângă dinţii şi să râdă.

            Poporul îl ura pe Viscol încât nici nu l-a mai lăsat să intre în ţară şi îndată ce-l vedea apropiindu-se în norul lui, îşi slobozea săgeţile în el. Pe băiat unii-l iubeau pentru mama lui, iară alţii nu-l aveau la inimă fiindcă-l vedeau aşa de fraged şi de plăpând. Însă, când atingea corzile, el îi ămbăta pe toţi şi când copilul bălai se ivea cu părul lui cel moale ca mătasea la harpă, el părea ca venit din altă lume. Nu-i vorbă, el nu putea să poarte cinci cerbi deodată, nici să ducă sarcini grele ca maică-sa dar se făcuse mult mai vânjos decât ei se aşteptaseră, când ajunse la vârsta de şaisprezece ani şi oştenii socotiră că a sosit timpul de a-l pune la încercare, ca să vadă dacă e destoinic pentru scaunul împărătesc; ba dimpotrivă, erau hotărâţi să o silească pe Vijelia să-şi aleagă un bărbat din mijlocul lor din care puteau să aştepte un împărat vânjos.

-O, copilul meu, grăi Vijelia. Dacă mă gândesc că ei ar putea să te socotească neputincios şi slab de înger, aş voi mai bucuros să fii mort. Fii tare, copilul meu, şi-i fă cinste mamei tale !

            El suferi ziua toată arşiţa şi nimeni nu află că-n urmă-l munciră fierbinţelile toată noaptea şi că maică-sa veghea la dânsul stâmpărându-i tâmplelele cu apă rece.

            Ziua următoare el strânse gramadă de pietre, iar maică-sa mergea mereu pe lângă dânsul şi-i dădea în taină mână de ajutor. După ce se înseră, el căzu leşinat în braţele ei.

Acu sosi şi ziua, în vedera căreia mama se umplea totdeauna de groază. Toată piatra ce lovea frumosul trup al băiatului, lovea în inima ei; odată-l văzu şovăind dar strigătul ei răsunător şi voios aduse iar sângele în obrajii şi zâmbetul pe buzele lui. Lipseau încă cei din urmă bolovani. Acum zbură unul dintr-o mână înrăutăţită, colţuros şi ascuţit, şi-l lovi pe tânăr în frunte, în preajma tâmplelor. Mama se repezi cu un ţipăt sălbatic, îşi prinse copilul, doborât, în braţe, şi îngenunchind, strânse pletele lui pline de sânge la sânul ei. El deschise însă o dată ochii.

-Harpa mea ! Aduce-ţi-mi harpa ! şopti apoi şi îmbrăţişând-o, îşi dădu sufletul curat care zbură printre corzi încât cereştile sunete străbătură din strat în strat tot văzduhul !

            Sărmana mamă se îndreptă cu privirea sticlită şi ridică braţele până-n nori, apoi strigă:

-Voi oameni cu inimi împietrite, să vă prefaceţi în piatră ! Marele geniu va da ascultare unei mame care strigă răzbunare ! În piatră sî vă prefaceţi, voi, care mi-aţi călcat credinţa, în piatră, voi, care aţi alungat cel mai curat suflet din mijlocul vostru.

            Şi iată că, puşi ca o jumătate de cer împrejurul ei, toţi se împietriră. Iar ea suspină o dată din greu încât suspinul îi rupse baierile inimii din piept şi-n lungi sunete de jale, îi duse lumii vestea despre durerea unei mame, cutremurând omenirea ce săvârşise o faptă aşa de rea.

            Iară cerbii năvăliră unii asupra altora, se omorâră între dânşii şi, cu coarnele împietrite, se sfârşiră pe sub făpturile împietrite ce priveau la dânşii încremeniţi şi fără de simţire, ca nişte idoli de piatră.                         

    .                                                               (povestea următoare - mâine seară...)

sursa desenului: Căutare Imagini pentru desene de craciun )