sâmbătă, 21 iulie 2018

cei trei din tren...





Donald Martin
                                 Cei trei din tren

1.
    Şi cumpără bilet de tren de la New York la Pittsburgh. De la Pittsburgh o luă spre Cleveland, apoi spre Chicago, şi iată-l acum şezând într-un tren care-l ducea spre Vest. Privea pe geam la sătulețele care dispăreau la fel de repede precum îi şi apăreau în fața ochilor.
    Plecase de la Pittsburgh de atâta vreme dar, cu toate acestea, încă nu observase cuplul celor doi bătrâni. Nu mult după aceea, el şi-a dat seama că merge de fiecare dată împreună cu el, iar acum şedeau chiar în acelaşi vagon, cu numai câteva scaune mai departe de el. Nu atrăgeau nicicum atenția, nici unul nici celălalt. Bărbatul să tot fi avut la şaizeci de ani şi era îmbrăcat corect. Nu era prea înalt şi purta mustață care îi dădea chipului lui o expresie gravă. Soția lui - Frank îşi zise că ei sunt soți - soția lui deci, era cam de aceeaşi vârstă cu el. Era mică, cu părul albit şi cu un zâmbet uşor pe chipul ei liniştit, de mămică bună şi cumsecade.
    Frank îi observă prima dată la vagonul restaurant şi ajunse la concluzia că sunt turiști. Ajunse la această concluzie după felul cum se uitau pe geam, după felul plin de interes copilăresc aş zice, cu care examinau ținutul, arătându-şi unul altuia câte ceva demn de toată atenția.
    Astăzi însă Frank n-ar mai fi crezut acelaşi lucru pentru nimic în lume. La vederea uniformei conducătorului trenului, îl trecură fiori pe şira spinării. Fiecare chip i se părea al unui suspect. Nu, categoric, nu trebuia să mai aibă încredere în absolut nimeni. Întâmplările de la New York îi erau prea vii în memorie: un funcționar al băncii zăcea în spital grav rănit, iar portarul lui - al lui Frank, adică - era pe prima pagină a tuturor ziarelor. Ce era însă lucrul cel mai important era faptul că geamantanul cu cei douăzeci de mii de dolari se afla pe scaun, lângă el.
    West, complicele lui Frank, era mort, împușcat de unul dintre funcționarii băncii, care avusese curajul nebunesc de a ignora cele două pistoale îndreptate asupra lui apăsând în schimb el însuşi pe cocoşul pistolului pe care-l ținea în mână. Pierderea partenerului îl afectă mult pe Frank, dar apoi, în timpul fugii disperate de la locul cu pricina, îşi dădu seama că întregul conținut al valijoarei - douăzeci de mii de dolari - era acum numai al lui...
     Părăsi oraşul chiar în noaptea aceea, mai înainte ca poliția să reușească să pună mâna pe el. La Pittsburgh îşi cumpără ziarele de la New York în care îşi găsi fotografia. Chipul lui din ziare îi zâmbea sardonic.
     S-a deghizat cât a putut el mai bine vopsindu-şi părul în negru şi punându-şi ochelari. Astea îi schimbaseră întrucâtva înfățişarea dar de spaima continuă - care îl terorizează pe oricare urmărit - nu fu chip să scape.
     După câte ştia el, poliția îl căuta încă în New York. În gările din Cleveland şi Chicago nu observă pe nimeni care să-l fi privit cumva cercetător. Poate ar fi bine să se ascundă la Los Angeles... Poate ar fi trebuit să treacă granița, în Mexic, iar aici să stea şi să aştepte până când lucrurile se vor linişti la New York.
     Cei doi soți bătrâni nu-i ieşeau însă din minte. Dacă urmăreau să-i ia banii ? Dacă l-au recunoscut dar n-au anunțat poliția, înseamnă că vor să-l fure ! Încordat la maximum, Frank, îşi zise că n-are nici un sens să vadă în fiecare ins un suspect...
     La miezul nopții, trenul opri în gara unui orăşel. După alergătura aceea sălbatică din noapte, trenul se opri ca şi când ar fi vrut să-şi tragă sufletul. Frank moțăia ținând valijoara cu bani pe podea, între picioare. Zgomotul roților la oprire îl trezi brusc. Se uită repede la peronul îngust şi întunecat al gării, la lumina slabă din sala de aşteptare. Îl cuprinse deodată o teamă teribilă de cei doi bătrâni. Aici ar fi momentul să scap de ei, îşi zise în gând. Sări ca ars de pe scaun, luă valijoara și un geamantan mic din plasa de deasupra capului lui și se îndreptă grăbit spre capătul vagonului.
      Din întunericul de afară venea un aer rece. Conductorul vagonului, aflat acum pe peron, îl privi mirat pe Frank în timp ce cobora scara.
-Domnul coboară ? întrebă conductorul.
-Da, sunt de aici, îi răspunse Frank. Aş vrea să-mi vizitez în fugă nişte neamuri. Ştiți... vreau să le fac o surpriză...
      Fața roşie a conductorului se lăți într-un zâmbet care-i făceau şi mai expresive cutele din jurul ochilor.
-Rudele dv. or să se bucure... Mai mult ca sigur...
-Trec foarte rar pe aici, remarcă Frank.
-Nicăieri nu-i mai bine ca acasă, ştiți și dvs. cum merge vorba asta, zise conductorul. Vă doresc şedere plăcută, mai adăugă el şi-şi duse arătătorul la chipiu.
-Mulțumesc, răspunse Frank. Îşi scoase apoi o țigară şi ținu bine bricheta în palmă pentru ca vântul să nu-i stingă flacăra. Prin ferestrele luminate ale vagoanelor se vedeau fețe de oameni nedormiți, indiferenți. Roțile începură să se întărească din ce în ce mai repede, apoi trenul dispăru cu totul în întunericul nopții.
      Frank rămase singur, străjuit de valijoară şi geamantan. Privi în jur. Orășelul se găsea de cealaltă parte a şinelor. Casele mici se orânduiau de ambele părți ale şoselei. Sus, mult deasupra lor, sclipeau stelele...

2.
     Orășelul îi făcu o impresie plăcută. O aşezare în care oamenii se duc să se culce la ora nouă şi în care nimeni nu-l sâcâie pe celălalt cu întrebări pline de curiozitate, gândi Frank. Poate că nu alesese locul cel mai prost...
     Îşi luă valijoara și geamantanul şi intră în gară. Când deschise uşa şi se uită înăuntru, mai să scape valizele din mână. Reuşi numai cu mare greutate să-şi revină. Pe una din băncile sălii de aşteptare stăteau cei doi bătrâni împreună cu geamantanele lor. Doamna îi zâmbi, bătrânelul înclină capul în semn de salut. Frank îi privi mut. Dacă într-adevăr îl urmăreau - şi se părea că lucrurile chiar aşa stăteau - atunci trebuie că ei au sărit din tren în ultima clipă. Ca şi el de altfel. Stăteau liniștiți între geamantanele lor şi nu păreau câtuși de puțin surprinşi.
     Frank ajunse la concluzia că toată povestea asta a fost de la bun început pură întâmplare şi că trebuie să se împace cu situația. Dacă ar da semne de enervare, ar deveni suspect. De aceea se îndreptă cu pas sigur spre cei doi şi li se adresă zâmbind:
-B'nă seara la amândoi ! dar felul în care rosti aceste cuvinte arăta cât de colo că nu era în apele lui.
     Cei doi soți îi zâmbiră cald ca şi când ar fi apreciat salutul lui prietenesc.
-Numai, fiți buni şi spuneți-mi, vă rog - continuă Frank cu acelaşi zâmbet pe buze -cine pe cine urmărește ? Eu pe dv. sau dv. pe mine ?    
     O clipă după ce văzu expresia de pe fețele celor doi bătrâni, își regretă cuvintele.
-Ne aflăm și noi pe drum, se scuză, bătrânelul.
-Dar aşa cum stau acum lucrurile, parcă am călători împreună - remarcă Frank cu aer prietenesc.
      Frank se aşeză și el pe bancă. Soții întoarseră capetele spre el şi-l priviră fix. Aştepta acum ca cei doi să facă un gest după care el să-şi poată da seama dacă îl recunoscură, dacă știu cine este - dar aşteptarea lui fu zadarnică. Nici unul din soți nu făcu nici cel mai neînsemnat gest cum că ar şti cine este...
-Locuiți în acest oraş ? întrebă bătrânelul.
-Nu, răspunse Frank, dar dv. ?
-Da de unde ! Am plecat și noi în concediu. Pentru prima dată după mulți ani de zile. Şi vrem să cunoaştem puțin regiunea. Din avion omul nu poate vedea nimic şi din această cauză călătorim, încercând să vedem cât mai multe.
      Frank încuviință, suna destul de credibil. Venise acum rândul lui și era necesar să prezinte ceva la fel de rezonabil drept explicație.
-Sunt de aceeaşi părere cu dv., zise. În plus, aş vrea să vă spun că sunt scriitor şi lucrez pentru un ziar turistic. Spusele acestea îi sunau lui însuşi neadevărate, bătrânii însă îl crezură. Reacția celor doi arăta că Frank făcuse impresie bună asupra lor. La un moment dat, i se păru de neînțeles cum de a sărit el din tren de frică.
-Sunteți scriitor ? întrebă bătrânica luând pentru prima oară cuvântul.
-Da, întări Frank, şi începu să-şi intre repede în rol. Scriu și eu cărți şi articole pentru a-mi câştiga existența.
-Interesantă ocupație, remarcă bătrânul.
-Ce-ați zice dacă ne-am petrece noaptea aici ? schimbă brusc Frank vorba.
     Se ridică luându-şi automat valijoara cu dolari și se îndreptă spre ghișeul la care se vindeau bilete. Aici dădu peste un tânăr care stătea cu mâinile în poală. Acesta îl privi pe Frank pe sub cozorocul verde pe care-l ținea deasupra ochilor.
-Nu vă supărați, începu Frank, e vreun hotel prin apropiere ?
-Bine-nțeles, răspunse scurt tânărul.
-Mi-ați putea spune unde ?
-Bine-nțeles că pot.
      După o clipă, Frank se văzu obligat să pună o nouă întrebare.
-Bine şi unde este hotelul ?
-Pe strada principală, zise tânărul foarte pe scurt.
-E departe de aici ?
-Strada asta principală ține cât patru blocuri.
-Mulțumesc, zise Frank întorcându-se. Văzându-i pe cei doi bătrâni stând pe bancă, îşi zise că aceştia l-ar putea ajuta. Un om aflat în preajma a doi bătrânei drăguți, liniştiți şi îmbrăcați curat, trezeşte mai degrabă respect din partea celor din jur, decât neîncredere. De aceea se întoarse spre cei doi zicându-le:
-Câteva blocuri mai departe se găseşte un hotel. Poate n-ar fi rău să ne încercăm norocul. Aveți de gând să rămâneți mai mult în oraş ?
-Câteva zile, răspunse bătrânul. Se spune că este un ținut foarte frumos. La început am avut de gând să mergem în California dar a trebuit să ne schimbăm planul inițial...
-Şi mă rog, de ce ?
-Aproape de New York cineva a intrat în cupeul nostru şi ne-a furat câteva geamantane și bani. Din această cauză a trebuit să scurtăm traseul.
-Îmi pare rău, zise Frank.
      Bătrânul domn ridică resemnat din umeri. Frank se simți obligat să zâmbească.
-La drept vorbind, eu nici nu ştiu unde ne aflăm.
-La Jennerville, răspunse bătrânul. La început, după cum am mai spus, n-am vrut să ne oprim dar în acest orăşel se găseşte un muzeu al indienilor şi soția mea este foarte interesată de astfel de lucruri.
      Bătrânica dădu cuminte din cap şi râse.
      Ieşiră din sala de aşteptare, traversară şinele și o luară pe jos pe strada principală.
-Aici omul se simte cu totul altfel decât în capitală, spuse Frank.
-Soția mea și cu mine dăm întâietate orăşelelor, zise convingător bătrânul.
-Şi-atunci de ce nu vă stabiliți undeva, în vreun orășel, la țară...
-Ținem un magazin la New York, acolo trăiesc şi copiii noştri, răspunse bătrânul.
-Ce vindeți ?
-Mărunțișuri.
       Mic burghezi în carne şi oase, gândi Frank.
       Toate casele erau cufundate în întuneric, numai pe veranda unei construcții cu un singur etaj ardea un bec. El dădea atâta lumină încâqt să se poată citi firma "Motel". Intrară într-un holişor împodobit cu obiecte vechi și cu câteva ghivece cu flori. Recepționerul, îmbrăcat cu o vestă verde, îi aştepta.
-A telefonat Pete şi a zis că veniți încoace...
-Pete ?
-Da, funcționarul de la gară.
-A, da, răspunse Frank. Ştirile se răspândesc aici foarte repede...
-Într-un orăşel, oamenii se observă unul pe altul mult mai mult decăt într-un mare oraş, răspunse funcționarul hotelului, iar Jennerville nu face excepție de la regulă...
-Ştiți, aş vrea o cameră pentru mine şi una pentru prietenii mei...

3.
     Recepționerul deschise registrul şi ceru apoi numele celor trei vizitatori. Frank folosi numele de Jack Stein. Bătrânul semnă Sidney Michael, cu soția. Din New York. După ce recepționerul le întinse cheile, urcară toți trei pe scară. Camerele lor erau învecinate. Ajungând pe palierul lor, se opriră.
-Ei, acum la revedere. Pe mâine, le zise Frank.
-Da, răspunse bătrânelul, noapte bună, domnule Stein.
      Ajuns în cameră, Frank îşi luă ochelarii de pe nas și îşi lipi urechea de perete. Auzi cum Michaelii discutau între ei. Nu deslușea tot ce spuneau ci doar cuvinte răzlețe. "Un tânăr plăcut... cu adevărat prietenos..." Se mai linişti. Fumă o țigară, apoi se dezbracă şi se băgă în pat. I se păru că toate erau în ordine.
     Un singur lucru îl neliniștea: recepționerul spuse că într-un orăşel, oamenii se văd mai des unii pe alții decât în capitală. "Trebuie să fiu deci cu atenție", îşi zise Frank. Se gândi dacă vestea despre atacul la banca din New York ajunsese cumva şi în paginile ziarelor din Vestul Mijlociu. La un astfel de risc, trebuia să se aştepte în orice loc s-ar fi aflat.
     Dimineața următoare luă micul dejun la hotel împreună cu soții Michael, apoi plecară toți trei spre muzeu. Trecând apoi pe străduțele orășelului, începu să-i fie limpede că pentru un fugar ca el, un orășel ca acesta era lucrul cel mai puțin indicat. Aici fiecare străin trezeşte atenția autohtonilor care îl privesc cu curiozitate. Lui Frank i se păru că toți îl priveau oarecum ciudat, iar el se întreba la ce i-o fi trebuind lui această aşezare...
     Muzeul era la o bună bucată de drum, într-o construcție de piatră aflată la umbra  unui şir de plopi.
-Veniți cu noi înăuntru, domnule Stein ? întrebă bătrânul.
-Desigur, răspunse Frank, cu toate că nu-i prea ardea lui de muzeu. Poate o să-mi prindă bine pentru vreunul din articolele mele.
     Biletul costa douăzeci şi cinci de cenți pe care îi plătiră unui portar bosumflat care şedea pe o bancă în fața muzeului, părând a fi el însuşi o figură din cele aflate în muzeu. Lui Frank i se păru că omul acela îl privi cu multă atenție şi asta îl enervă.
     Muzeul era format dintr-o singură încăpere mare, ticsită cu obiecte triste din secolul trecut. Pe pereți atârnau felurite suliți, într-un colț se găsea un bolovan imens în care erau expuse diferite oale, unelte, podoabe din pene de pasăre şi alte obiecte.
     Frank se simți ca rătăcit printre toate acestea, cu o figură de om obosit, în timp ce soții manifestau un interes cu totul deosebit pentru fiecare amănunt, admirându-l şi cercetându-l în linişte.
     Rămaseră în muzeu cam o oră.
-Lucruri cu adevărat interesante, nu credeți ? îl întrebă bătrânica la ieşire.
-Fascinante, răspunse Frank gândindu-se la un duş înviorător şi la o țigară fumată stând întins pe pat.
     Întorcându-se în oraş băură câte o cafea, apoi se duseră la hotel. Se despărțiră pe coridor, în dreptul camerelor lor, Frank fiind foarte bucuros că poate rămâne măcar câteva clipe în afara acestei companii plictisitoare. Se duse spre dulap de unde luă prețiosul lui geamantan pe care îl puse pe pat şi-l deschise. De frică, pe de-o parte, să nu-i fi furat cineva banii, şi pentru că voia să-şi desfete ochii, pe de altă parte. Banii erau toți, legați frumos în pachetele aşezate unul lângă altul.
      Tocmai se gândea să facă un duş și privea cu totul întâmplător pe fereastră. Îl văzu pe portarul muzeului discutând ceva cu un polițist, pe trotuarul de pe cealaltă parte. Amândoi priveau către unul din geamurile de sus ale hotelului.  Frank se trase repede din fereastră. După ce reveni pentru a vedea ce se mai întâmplă, Frank îi zări pe cei doi făcând colțul şi îndreptându-se spre postul de poliție aflat pe strada respectivă.
       Îl cuprinse teama. Îşi aruncă privirea pe valijoara plină cu bani, apoi strânse din dinți şi începu să se plimbe prin cameră. Prin cap îi treceau fel de fel de idei. Dacă paznicul l-a recunoscut ? Nu cumva cei doi s-au dus după întărituri la poliție ? Frank simți că panica pusese cu totul stăpânire pe el. Ce era de făcut ? Maşină nu avea, iar primul tren pleacă abia seara târziu...
     Luă valijoara, se duse la uşă, o deschise și aplecă capul pe coridor. Era pustiu. Părăsi camera şi începu să coboare pe scări. În timp ce străbătea holişorul străduindu-se să pară căt mai indiferent, îl auzi pe recepționer:
-Cum, domnule Stein, plecați deja ?
-O, nu, nu... răspunse Frank. Mă-ntorc îndată. Vă este cumva frică că am să fug ?
-Da de unde... zise zâmbind omul de la recepție. După câte ştiu, mai aveți un geamantan sus...
       Frank începu să râdă.
-Aveți un simț de observație deosebit, zise. Proprietarul trebuie că-i foarte mândru de dv...

4.
      Ieşi din hotel și privi în amândouă direcțiile să vadă ce se întâmplă pe strada principală. Nu văzu nimic deosebit dar cât putea dura această situație ? Totul nu era decât o problemă de timp.
      Îşi aminti că mergând de la gară spre hotel trecuse peste o şină de cale ferată cu vagoane de marfă. De bună seamă că pe acolo treceau şi trenuri marfare. Mai mult de un kilometru şi jumătate, doi, nu putea fi până acolo. Demult nu mai mersese clandestin pe vagoanele de marfă dar n-avea ce face. Acum va fi clandestinul care sare în marfar cu o valijoară cu douăzeci de mii de dolari...  
      Trecu peste linia de cale ferată spre locul unde i se arăta singura posibilitate de a fugi din Jennerville. Nu avea idee când urma să treacă trenul dar îi era totuna. Privi în spate. Strada era pustie. În scurt timp trecu peste un soi de câmp și ajunse la linia cu pricina. Pășind de-a lungul ei, îşi blestema chipul pe care îl puteau vedea în ziare milioane de oameni din toată țara. Până şi cei dintr-un cuibușor umil din Jennerville! Pe viitor va trebui să se mascheze mult mai bine, să-şi schimbe complet fața pentru a putea fi cât mai liniştit.
       Se aşeză între nişte bolovani mari şi aşteptă venirea trenului. Timpul trecea incredibil de greu. Frank fuma țigară de la țigară. Deodată zări în depărtare fum şi auzi zgomotul unui tren care se apropia. Se uită mai atent într-acolo. Un marfar venind dinspre oraş tocmai ajunsese la curbă. Acum începu să-şi mărească viteza, de aceea Frank începu să fugă împotriva direcției lui de mers, pentru a apuca să sară pe scară mai înainte ca trenul să prindă viteză și mai mare. Alerga prin iarba înaltă de-a lungul căii ferate şi a vagoanelor de marfă. Cu mâna liberă se prinse de bara de metal a unuia dintre vagoane. Nu reuşi însă să pună piciorul pe scară. Alerga acum de-a lungul trenului ținând într-o mână valijoara, cu cealaltă ținându-se de bară.
      Mai avea încă putere dar când se gândea să dea drumul barei se uită în jos şi, spre disperarea lui, văzu că trenul trecea peste un pod sub care se învolburau apele unui râu destul de mare. Degetele lui mai strângeau încă bara de fier. Deodată i se păru că degetele îi muriseră. Viteza din ce în ce mai mare a trenului aproape că-l făcea să nu mai atingă pământul cu picioarele. Nu mai putea să-şi desfacă degetele dar nici nu se mai putea ține cu o singură mână. Îşi dădu seama că cealaltă mână - ca şi când ar fi acționat în afara voinței lui - dăduse drumul valijoarei care zburase repede spre cursul apei. Frank nu reuşi să-şi dea seama unde anume căzuse.
      Cu mâna rămasă liberă se prinse de bară reușind să-şi salte și picioarele. Încet, reuși apoi să se urce până la acoperişul vagonului. Îşi simțea inima în gât și nu mai putea respira. Se uita în spate la spuma apei râului în care cei douăzeci de mii de dolari dispăruseră pentru totdeauna...
       Cu câteva ore înainte, cam atunci când Frank se aşezase între bolovanii aceia mari, în aşteptarea trenului, cei doi bătrânei ajunseseră la postul de poliție. Împreună cu ei se găsea şi portarul muzeului. Mai erau şi câțiva polițiști, dintre care unul era sergent.
-Sunteți sigur ? îl întrebă sergentul pe portar.
-Sută-n sută, zise omul convingător. În afară de cei trei - după cum v-am mai spus - nu a mai fost nimeni acolo. A fost o întâmplare că am observat când au plecat... Au făcut-o fie cei doi de față, fie individul care se afla cu ei...
-Oh, Doamne, Doamne, se căina bătrâna doamnă. Nu, n-aş vrea ca în povestea asta să fie amestecat și bunul nostru prieten, domnul Stein. Da, eu am făcut-o... Eu. N-am avut încotro... Îmi pare atât de rău... Dar eu... n-am putut face altfel...
       Și zicând acestea, deschise poșeta şi scoase obiectul care dispăruse din muzeu.
-Oh, mămico, mămico, oftă bătrănul dând din cap. Şi doar mi-ai promis că în concediul de anul ăsta nu mai pui mâna pe nimic...
          (Donald Martin, "Cei trei din tren")

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu,  cu drag  - prinde bine câte o porție de literatură SF  (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF, colecție ce o am prin bibliotecă, scrisă de specialiştii domeniului în decursul timpului)...
... sper că a fost o lectură plăcută !

vineri, 20 iulie 2018

jurnalul ( 257)

... Azi ... vineri, 20 iulie, ora 19. 12 !
... Au trecut ... 64 de zile... tare greu, în continuare !
... Am tot așteptat ploaia de 2 zile... cum nu a venit (vine când vrea ea...), azi dimineață am umplut bidoanele cu apă (ajutată de mami) și am udat roşiile, vinetele, ardeii şi dovleceii... restul, diseară... este mare sărbătoare ortodoxă, îl sărbătorim pe  Sf. Ilie !!!
... Vara aceasta ... este mai răcoroasă ! cât de plăcut este: ud plantele cu stropitoarea şi admir un fluture aşezat pe o floare (unul mai frumos decât altul...), o păsărică ce ciripeşte grăbită, culorile frumoase mă atrag din toate părțile, adie puțin vântul... momente minunate, greu de exprimat în cuvinte  !
... Puiu ... doarme liniştit, fără griji (i-am dat pastiluțe...) !
... Munca mea ... a fost variată... am tăiat iarba şi la drumul principal:
și la cel secundar:
am curățat ce era uscat şi am vopsit zidul casei:
am curățat zidul gărduțului terasei (în formă de L) şi l-am vopsit, inclusiv marginea zidului din partea stângă:
şi am străns iarba uscată și am dus-o în căsuța lui Puiu !
... Bucătăria ... este folosită pompieristic, aproape: când avem roşii multe, le curățim şi le tăiem, le fierbem, le punem saricilat şi apoi la borcan mare...
avem o pauză la dulcețuri - perele de acum sunt prea moi, le facem doar compot zilnic... corcodușe sunt atât de multe, coapte dar tot acrișoare - sunt toate pe jos, călcăm cu multă grijă ca să nu alunecăm... ooo, mami a găsit primii ştiuleți de porumb - deci iată primii la fiert - Hai,  poftiți la noi !!!
... Sunt ... în tricou, pantaloni lungi...
... Tv-ul ... este mai tot timpul deschis dar pentru ştiri... seara, aş urmări un film dar, obosită, adorm repede...
... Noutatea săptămănii ... este legată de păsări cântătoare (îmi place ciripitul lor dar nu pot să le văd prin pomi, sunt prea mititele), de aceea am căutat pe youtube: ciripitul diferă de la canarul (femelă...):
 
la ciripitul canarului (mascul):

luni, 16 iulie 2018

de la Petru Cercel...

Petru Cercel
                  Rugăciunea lui Petru Cercel

 "Stăpâne Domn pe adânc şi pe văzduhuri,
      Tu ce-ai făcut pământ şi cer şi mare,
           Pe om din lut şi nevăzute duhuri,

  Tu, care din fecioară întrupare
       Ai vrut să iei, Părinte prea puternic,
           Ca să-nviezi şi să ne dai iertare,

  Tu, ce vărsându-ți sângele cuceresc
      Ai sfărâmat a iadului tărie
          Şi l-ai legat pe diavolul nemernic,

  Tu, ce-ai deschis a ta împărăție
       Şi blând te-arăți şi milostiv cu mine
          Spre-a-mi face raiul veşnică moșie,

  Ascultă, Tată, ruga mea ce vine
      La tine arzătoare şi plecată,
          Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalți la tine.  
        ..............................................................
  Tu, ce eşti cale, adevăr şi viață,
      Ştiu că tot binele ce va să-mi vie
         Mi-l va trimite sfânta ta povață

 Ferice de voi şi-n bogăție
     De stare şi avere, dă-mi putere
         Cu spaimă mare să ți-o-nchin tot ție.

 Iar caznă când avea-voi şi durere,
    Să fiu ca Iov, cu strașnică răbdare
        Şi să-ți slujesc statornic îți voi cere.

 Orice ți-e voia, Împărate mare,
     Nespus de mult mă bucură şi-mi place
         De-ar fi spre bine sau spre grea-ncercare.

 Mi-e gândul doar la slujba ce voi face
     Măriei Tale, tot mereu, căci ție
          Cel ce-ți slujește va trăi în pace

 Şi va sbura la cer cu bucurie."
             ("Rugăciunea lui Petru Cercel")
( întreaga rugăciune o găsiți aici:
https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2013/01/15/rugaciunea-lui-petru-cercel-15791580/ )

      Petru Cercel, fiu al lui Pătrașcu cel Bun, şi, probabil, frate al lui Mihai Viteazu, "nefericile domnitor cum îl numesc cronicile de mai târziu,  a cârmuit Țara Românească numai doi ani (1583-1585). Personalitate interesantă, erudit şi poliglot, a străbătut întreaga Europă strălucind prin erudiția şi frumusețea manierelor sale la Curtea lui Henric al III-lea şi al Caterinei de Medicis. Istoria noastră îi păstrează o parte din ființă, zidurile mânăstirii Căluiu i-au veşnicit chipul frumos şi mândru de frumusețea lui - cum îl descrie Nicolae Iorga - cu ochi vioi, cu sprâncenele arcuite şi foarte fină mustață, cercelul din ureche nu lipseşte; un înger îi sprijină coroana. Înconjurat de rugăciuni, el ține în mână o cruce simplă în năframă. "   (1935)
     Fragmentul este tradus de Al. Ciorănescu din limba italiană, fiind considerată una dintre operele de referință ale liricii italiene a sec. al XVI-lea.
      ( http://en.m.wikipedia.org/wiki/Petru_Cercel)
      ( https://adevarul.ro/locale/alexandria/petru-cercel-mai-excentric-domnitor-roman-purta-bijuterii-cunostea-12-limbi-straine-scria-poezii-1_58fc68625ab6550cb87b5f8f/index.html)

... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina
( https://zinnaida.blogspot.ro) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday" !
... distribuie pe rețele articolele care îți plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: "Rugăciunea lui Petru Cercel" !

sâmbătă, 14 iulie 2018

splendoarea unei mii de ani lumină...



Marius Stătescu
                       Splendoarea unei mii de ani lumină


       Marea pulsa aruncând pe nisipul fin valuri spumoase ce se destrămau vuind. Stelele sclipeau ademenitoare prin ceea ce însemna depărtarea unde pulsau şi ele la rândul lor. Privirile se lăsau furate de reflectarea neliniştită a materiei lichide şi aproape vie.
       Astfel gândeam în mijlocul tăcerii ce se lăsase pe terasa vilei Bertescu. Există oameni a căror amintire măsluieşte timpul: sunt un îndemn discret de a-ți urmări idealurile. Cănd împreună cu cei din generația ta, te afli în casa unui astfel de om - cu premeditare - având în față prima mare încercare a vieții, numele lui, adesea rostit cu indiferență, devine agresiv, capătă conținut şi întrebarea se naşte firesc, precum la descoperirea unei imagini ce înfățișează chipul unei legende, chip pănă atunci necunoscut.
      Deci: terminasem Şcoala de Piloți ai Flotei Solare; priveam optimist spre necunoscutele galaxiei; şi totuşi înainte de plecare dorisem cu toții să petrecem o noapte în vila lui Horian Bertescu. Am ascultat astfel de fraze:  
    "Există poeți ce rămân pentru eternitate. Totuşi când acest lucru se întămplă cu opere mici ca volum, totul capătă o caracteristică de legendă. Studiul implică atunci investigații pline de precauție."
    "Contează doar faptul că rămâne", venea o replică. "Studiile nu vin decât să ridice templele."
    "Poemul <Splendoarea unei mii de ani lumină>", se continuă, "face parte din categoria de care am vorbit. Horian Bertescu nu a mai scris nimic altceva."
    "A fost un erou al Flotei Solare. Şi eroii predispun la meditație..."
     De aceea când s-a lăsat tăcerea - întâlniri de acest gen te împacă fără regrete cu cei din jur - nu mi-am descoperit nici un îndemn de a coborâ treptele terasei, ce duc pe plaje, şi să privesc înapoi cu o detaşare ipocrită.
      A fost momentul când am reuşit să ne acomodăm cu amintirea lui Horian Bertescu. Se născuse într-o stațiune montană, în Carpații Orientali. În curiozitatea lui de copil a căutat mai mult natura decât subtilele tehnici de dirijare a materiei şi energiei  - gândesc jucării docile pentru el. Orice început are o fascinație a lui, ce dincolo de greutăți şi neşanse promite lucruri minunate. Văzând zilnic în jurul său pe cei ce se numeau stăpânii spațiului - mulți din piloții Flotei, abia închegată pe atunci, veneau să se odihnească în localitate - a dorit să intre în această linie întâia a expansiunii cosmice. Prezența cosmonauților îi întorcea pe dos felul de a fi; obişnuințele se demolau greu. Renunța tot mai uşor la nopțile petrecute pe munte care de altfel îl oțeliseră: avea un fizic viguros și rezistent. Testele n-ar fi fost o problemă pentru el dacă instinctiv nu s-ar fi împotrivit răspunsurilor date la comandă. Această latură a caracterului, mai mult decât orice alte piedici, a contribuit la faptul că şi-a văzut speranțele spulberate: încercările de trecere a examenelor se transformau în penibile eșecuri.
      Împlinind douăzeci şi cinci de ani a fost pus în fața situației de a se stabili la o ocupație. Cunoştea bine curenții atmosferici și relieful; un loc la Centrul Meteorologic era cel mai potrivit pentru el. Şi ghid pentru vizitatori. Marea majoritate erau cosmonauți. Că destinul îi sfăşia astfel țesătura de vise nu era vina nimănui. Nimeni nu-l oprea să plece aiurea, cum nimeni nu-l oprise să încerce. Era însă greu: aceleași lanțuri îl legau de suprafața Pământului. În momentele de luciditate, ura gravitația. Mai târziu vor fi zboruri de agrement spre Marte, Venus, asteroizi, Jupiter: insuficientă consolare.
      Întâmplarea a venit să aranjeze lucrurile însă cu un preț greu. În acea dimineață a verificat încă o dată graficul prognozei meteorologice și a ieşit din țară. S-a odihnit și a plecat apoi în munți. Era pregătită o splendidă seară de vară și nu putea pierde ocazia de a o respira printre brazi. Ce s-a întâmplat nu se poate spune precis. Un fulger prea puternic l-a orbit şi piciorul i-a alunecat sau o dislocare de teren; acestea sunt presupuneri. Cert este că după două zile lipsa lui a devenit motiv de îngrijorare. Plecată în căutarea lui, echipa de voluntari -- printre aceştia s-au aflat şi membri ai viitoarei expediții "Centaur" -- l-au găsit imobilizat între două stânci şi cu aproape toate oasele rupte. Medicii care l-au luat în îngrijire s-au întrecut în măiestrie. Totuşi orele petrecute sub ploaia rece au fost hotărâtoare. Picioarele aveau să fie pentru el inutile sau poate nu inutile, prezența lor amintind de materializarea de altădată, frumoasă şi impetuoasă, a voinței. Comandantul "Centaurului", asumându-şi culpabilitatea simțită de membrii expediției -- furtuna fusese declanșată la cererea cosmonauților, doritori de a savura înaintea plecării știrile pământene -- l-a întrebat dacă dorește să-i aducă ceva din locurile unde aveau să poposească. Răspunsul a fost teribil: Nu, nu dorea sa i se aducă o rocă sau ceva asemănător din constelația Centaurului, nici măcar un animal viu, dacă din întămplare ar exista viața acolo, ci dorea sa meargă şi el. Va fi foarte liniștit și nu va incomoda cu nimic bunul mers al expediției. O cabină, căt de mică, se poate găsi pe o astronavă aşa de mare, a implorat el trist.
     "Atunci când sosește înserarea
      Spațiul deasupra se sparge în stele
      Lumina lor îşi strigă durerea
      Trezindu-mi în gânduri visele rele.
              Şi acest covor de spume în valuri
              Ce-şi tânguie adânca închisoare,
              E marea, ce-alege din roluri  
              Bine ştiute de veacuri, culoare."
    Astfel începe "Splendoarea unei mii de ani lumină". Construind această vilă, Horian nu a mai părăsit-o până la sfârşitul vieții. Înlocuise cabina cu biblioteca, astronava cu stânca pe care era așezată, comenzile cu îndelungate plimbări în aeropernă şi rigurosul computer cu neliniştea mării. Manuscrisul poemului a fost găsit după moartea lui. Abia atunci oamenii s-au gândit la infirmitatea lui ca la ceva incompatibil cu ceea ce realizase pentru Flotă. Comandantul "Centaurului" nu avea cum să prevadă asta atunci când a acceptat cererea lui Horian.
     Un miros de proaspăt vopsit l-a întâmpinat când a fost dus în cabina ce urma să-i fie universul intim vreme de câțiva ani. Un pat, un dulap, o masă cu o lampă reglabilă și un scaun, care, a descoperit el în curând, avea o calitate ce avea să-l ajute foarte mult, alcătuiau tot mobilierul.
         "E viața o ciudată băltire
          De fapte şi vise împreunate;
          Viitorul devine amintire,
          Spaimele pot fi atunci alungate.
                 Pereții cabinei îmi par un destin,
                 O inocentă lucrare în vid,
                 Oricum în curând va fi mult prea plin
                 De distanțe ce în urmă se închid."
      "Viitorul devine amintire", toți ne opream la acest vers. Ne-am spus că eroii gândesc timpul altfel decât oamenii obișnuiți.  Timpul care se scurgea pentru el încet aducându-i mereu noutăți. Răsfățat de toți expediționarii, era inițiat în toate tainele astronavei. Şi s-a dovedit un învățăcel deosebit de înzestrat - neputința lui de altă dată era un vis urăt."Ar putea conduce de unul singur astronava", spuneau aprecierile şefilor de compartimente în rapoartele ce soseau pe Pământ.
      Cabina-i era relativ departe de spațiul de odihnă al echipajului, spre pupa navei, foarte aproape de motoarele ce mestecau continuu, transformând materia în energie şi energia în materie. Îl putem vedea ascultând atent ritmul lor şi ne putem închipui cum încetul cu încetul bătăile acestei inimi robuste capătă un înțeles tot mai clar. Dar încă o dată, viața lui ia un curs neaşteptat. Un corp apare pe neaşteptate în calea navei; unul din acele corpuri ce apar din neant şi pe care nici un aparat nu le poate repera decăt atunci când este prea târziu. Schimbarea instentantee a direcției nu e suficient să evite coliziunea şi astronava e străpunsă şi străbătută transversal de acest proiectil venit de aiurea. Oameni şi aparate sunt smulşi în câteva clipe de gheara înghețată a vidului. Motoarele se opresc automat şi generatoarele ridică ecranul protector. Tărziu însă. Din tot echipajul, singur Horian, inconştient dar în viață, mai există în nava suspendată între două sisteme stelare.
      Energia motoarelor crease un ecran secundar ce împreună cu distanța de locul unde era spărtura fuseseră suficiente să-l salveze. Toți ceilalți se aflau în cabina de comandă, la şedința operativă înscrisă în ordinea de zi. Când s-a trezit, primul lucru pe care l-a auzit a fost zumzetul generatorului de câmp. S-a târât până la scaunul autopropulsor, s-a instalat în el şi a pornit în recunoaștere. Interiorul astronavei revenise la normal. Atmosfera se refăcuse din rezerve şi temperatura era din nou la un nivel suportabil. Liniştea însă ascundea o presimțire pe care, oricât încerca să o alunge, nu izbutea. Plutea la semiînălțime luminând cu lanterna drumul. Nimeni nu reconectase instalația de iluminat. Spera să existe supraviețuitori. Un timp a stat nemișcat încercând să surprindă zgomote dătătoare de speranță. S-a văzut amenințat de spectrul singurătății; amenințare ce în curând avea să se îndeplinească. A conectat rețeaua şi culoarele au fost luminate. Era singurul supraviețuitor şi se punea problema pe cât timp. A privit atent la cele două găuri lăsate în carcasa astronavei. Probabil antibacteriene, şi-a spus. Sau un corp cu o viteză la care nu a avut curajul să se gândească. Aşa ceva nu există !
      După o zi de cercetări ştia că astronava poate fi reparată: motoarele erau intacte, iar lumina stelei apropiate îi furniza suficientă energie. Totul putea fi recuperat. În afară de oameni, bineînțeles. A pus roboții depanatori în funcțiune şi a început o muncă sistematică, tinzănd să-şi exprime timpul în care ar fi putut să se gândească la altceva. Trebuia să fie într-atât de obosit încât să adoarmă imediat. După o lună totul era gata. Orice urmă a dezastrului era înlăturată, apăruse însă un element nou: ecoul. Nesimțit pănă atunci, neluat în seamă, se instalase de acum lejer pe lungile coridoare şi în tristele cabine în care Horian intra din când în când, îşi rotea privirea şi pleca trântind cu putere uşa stărnindu-i hohotele.
     Pe Pământ întreruperea bruscă a contractului şi tăcerea îndelungată indica o catastrofă. Expediția putea fi considerată pierdută.
     Apoi a sosit mesajul lui Horian. Clar și sintetic. Nici o undă de disperare nu putea fi descoperită în cuvinte. Era un raport tehnic. Singura abatere de la regulă era concluzia. Cu sau fără aprobarea Consiliului Flotei va continua drumul. Nimeni nu-l putea opri. Va efectua transmisiile după graficul stabilit înainte de plecare; va elimina însă din răspunsurile venite de pe Pământ informațiile care se vor referi la reîntoarcerea lui înainte de atingerea țelului expediției !
     Îi lipsea experiența, ar fi argumentat experții. Pentru el însă nu mai conta. Întoarcerea imediată ar fi însemnat înfrângerea lui.
        "Departe nu îmi pare cuvântul
          În stare să spună pe unde exist,
          Cănd aproape am uitat Pământul
          Şi timpul se scurge în flux pesimist.
                    În locul pustiu, de mult înghețat,
                    Pănă şi somnul respiră mai rece.
                    La luptă încă nu am renunțat
                    Şi încă speranța nu vrea să plece."
    Intrarea în sfera de atracție a Centaurului a fost violentă. Raportul descria cum gravitatea sistemului triplu agățase nava şi o trăgea spre o sferă de foc unde ar fi devenit o efemeră pălipire. Calm şi rece studia critic fenomenul. Toată ştiința adunată în memoria computerului central se dovedise neputincioasă. A oprit motoarele lăsând doar generatoarele să-l protejeze, căt se mai putea. Liniştea plutea, ca şi cum ecoul ar fi murit, şi doar el, Horian, ar mai fi fost o prezență în vidul supus arderilor stelare., taine ferecate. El credea în înfrângere mai mult decăt în moarte. Era deprins să aştepte; nesiguranța, speranța intermitent spulberată, le ştia bine. Dar acolo, în lenta cădere, în reflexele de fugă ce le simțea în creier, era mai mult decât moartea şi înfrăngerea: era inutil. Convingerea oamenilor, singură ea lupta împotriva realității inutilului. Iar oameniu erau departe. Convingerea; datorită ei el trebuie să-şi recâștige viața.
      Cala motoarelor suferă cel mai mult de pe urma tăcerii ce o impusese. Acestea aşteptau ca măna să le ofere din nou hrană, altceva decât neantul la care erau silite în acel moment.
    "Lumina !" a exclamat. "E ultimul lucru pe care pot să li-l ofer. Lumină chiar de acolo de unde se naşte..."
     A deschis rezervoarele. Trâmbele de plasmă au pătruns în motoare. La început s-au înecat şi au tușit.  O zguduire teribilă. Apoi însă au început să mestece şi dintr-o dată astronava a zvăcnit împinsă de însăşi steaua ce-i pregătește sfărşitul.
           "Cănd prins de caleştii de foc ai Stelei
             Oțelul carcasei scrăşneşte,
             Deschid spre ea larg porțile caleidoscop
             Şi nava spre locuri mai reci zvăcneşte.
                      În astrul sfidat pentru o clipă
                      Încă ferecat rămăne misterul.
                      Şi lumina, eternă aripă
                      Netulburat străbate eterul."
     După un timp care s-a scurs în solemnitatea meditației, avea să-şi dea seama că fuga lui nu mai putea fi oprită. O energie nouă pulsa în măruntaiele navei de care nici el nu mai avea deocamdată cum să se apropie. Un mic astru pulsa acolo şi pănă cănd nu-și va expulza tăria nici un fel de o prezinte nu va zădărnici impetuosul zbor.
     Zilnic Horian consemna datele noi şi faptele ce se petreceau în motoare.  
     Într-o zi a realizat că drumul său se putea de acum număra în ani lumină.
     Cănd în sfărşit a izbutit să controleze viteza și să poată frâna, de Pămănt îl despărțeau câteva sute de ani lumină. Drumul întoarcerii a fost de fapt un lung şir de căutări. Descinzănd pe planete pustii, le găndea transformate în splendide grășini,  şi căuta urmele unor eventuale treceri a unor ființe raționale.
     Odată, pe una din aceste planete a descoperit rămășițele unui vehicol spațial străin. "Un accident sau capătul unui drum firesc ?" s-a întrebat. "O astronavă condusă de oameni sau un simplu robot ?"
     A început să reconstituie din fragmentele de metal ceea ce ar fi putut să fie obiectul ce se zdrobise de stâncile sticloasa. A schițat întăi un fel de platformă de susținere. Resturile mâncate de timp şi frigul vântului sugerau un obiect discordanta. "Trebuie să fi fost o explozie formidabilă", a găndit căci din motoare nu găsea nimic. "Sau poate avea un alt sistem de propulsare", s-a contrazis.
     A pus apoi roboții să sape. A mai descoperit ceva resturi pe care le-a îmbinat în fel și chip. De la un moment dat a început sa fie emoționat. Din lucrători sa începea să apară o cabină de comandă cu două locuri.
     Ultimul obiect pe care l-a cules din solul fărămicios a fost un măner. Un măner al unei manşe. Din acel moment pentru el nu a mai fost important cum arata vehiculul,  ci de unde veneau oamenii. Oricum ar fi arătat,  aveau mâini, iar măinile se puteau întinde şi strânge pentru a înlătura apăsătoarea idee de a fi singura rasă rațională din Univers.
     Cănd a ajuns în cele din urmă printre oameni aducăndu-le informații neprețuite şi un doliu pentru cei dispăruiți,  a spus:"Aş fi vrut să aduc mesajul unei viitoare întâlniri dar nu am reuşit. Ştiu că ei există dar nu cănd şi unde. Pământul rămăne deocamdată singura noastră avere."
        "Pe aici au mai fost cândva oameni,
         Se mai văd urmele mâncate de frig.
         Plâng necunoscuților mei semeni
         Destinul ce-a fost cu ei mult prea aprig.
                 În pulberea fină caut un semn,
                 Un fir către lumea din care-au venIT.
                 Dar în rațiune simt un îndemn:
                 Că ei vor rămăne un lucru gândit."
   A fost convins pănă la moarte că acele ființe nu se vorezumă dezvălui vreodată oamenilor. Cănd, după ani, resturile au fost adusei pentru a fi studiate pe Pămănt s-a mai dus să le privească încă o dată. Experții au dat din umeri. Nici ei nu puteau spune ce este cu ele. Şi au fost uitate.
        "Spațiul e plin de praful uitării...
          Mai am oare puterea țelul să-l chem ?
          Nostalgia goală a depărtării
          O pot eu trage în fire intr-un ghem ?
                   Vreau sa alung materia informă,
                   Ce strivește intr-o crudă strânsoare
                   Tot ce poate da artei o formă
                   Şi poartă o caldă perpetuare."
     A așteptat. Pentru el totul se terminase. A așteptat cu sentimentul meniuri împlinite. Drumul deschis de el se întindea tot mai departe, hărțile şi notele sale erau o prețioasă călăuză. A așteptat raspuns, altul decăt cel pe care-la găsise singur. Dar sondele de ghidaj şi lansare erau instalate tot mai departe și dacă oamenii implantau viața pe oriunde poposească,  o făceau pentru prima dată în acele locuri.
      Privind marea din fotoliul de invalid, el a creat "Splendoarea unei mii de ani lumină". A fost primul om ce a străbătut o astfel de distanță. În afară de asta nouă ne-a mai rămas îndemnul său la meditație, o cugetare:
           "Leagănul vieții mereu vănturi,
             Marea, misterul îşi păstrează Avar.
             Bătrăn privesc la ea ingăndurat
             Şi văd al stelelor etern avatar.
                     Atunci, mintea prea îngreunată
                     De căutare, la ea se înclină,
                     Şi sclipirea din valuri arată
                     Splendoarea unei mii de ani lumină."        
             (Marius Stătescu, "Splendoarea unei mii de ani lumină")
                                                               
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (dîn colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF, colecție ce o am prin bibliotecă scrisă de specialiştii domeniului, în decursul timpului).
... sper că a fost o lectură plăcută !

vineri, 13 iulie 2018

jurnalul (256)


... Azi ... vineri 13 iulie, ora 18.17
... Au trecut ... 57 zile ! Oftez !
... Gânduri-gânduri ... ca stoluri de păsărele... pentru că a plouat mult, ce era să fac ?! nu au fost constructive, ci au umplut timpul - ca dovadă că nici nu mai ştiu din ce domenii au fost...
... Puiu ... se plimbă toată ziulica de la un loc la altul: când la soare, când la umbră... i-am prins eu şoricelul (ce-l avem de mult timp prin casă), a sărit vioi ca să i-l dau, l-a prins puțin, la analizat şi... după ceva timp, m-am trezit cu şoricelul (speriat de umbra pisicii vigilentă de peste gard şi de ype acoperişul casei) la uşa sufrageriei de vară, înfăşurat în perdeaua stângă, tremurând... a țopăit, vioi, peste prag... revenind acasă după o lungă călătorie, la sediul lui din aragaz ! deci Puiu i-a dat drumul şoricelului (l-a tolerat şi astă iarnă fiind colegi în bucătărie, fiecare la locul lui...) ! i-am presărat semințe de floarea soarelui (astea îi plac...) şi mă gândesc dacă să-i iau de la oraş pastiluțe ca să scap oficial de el...
... Bucătăria ... a suferit iar modificări... căutăm varianta utilă tuturor din casă !
... Sunt ... în hăinuțele zilei: pantaloni lungi negri, maieu mov, şosete...
... Munca mea ... nu a mai cuprins sectorul udat - Natura mi-a udat plantele şi pomii, dar şi toate buruienile...  toată ziulica de miercuri am fost zugrăviță, în marea cameră (nu am reuşit până acum să igienizat camera...) din aripa de sud a casei !  joi, am continuat şi am finalizat ! nu a fost uşor să mă ocup de diluarea lavabilului, de luarea deciziei privind cantitatea de lavabil (pentru a nu stropi) şi multă, multă răbdare în a respecta decizia - preventiv am plimbat o folie...) până la finalizarea activității: tavan, pereți, micile șpații ale ferestrelor (din cărămizi refractare) - un spațiu de 6x3... m-am zbătut toată noaptea din cauza febrei musculare (gât, spate, mâna dreaptă...)...
... Tv-ul ... este cam enervant... urmăresc doar emisiunile de ştiri şi talk-show-urile ! cănd mă enervoasă  (agenda publică sa învârte în jurul unei singure persoane...), sting tv-ul ! joi seara, pentru prima oară, am găsit scăparea pe la filme şi am revăzut un serial din filmul "Candice Renoir"...
... Noutatea săptămânii ... este: o informație despre micuța Leaf, ponei japonez-animal de companie, la o casă de odihnă din Kurashiki, devenită un simbol al speranței japonezilor după această perioadă a inundațiilor ! când au venit apele, i s-a dat drumul neputănd să facă cineva altceva în fața apelor crescute... după câteva zile, a fost găsită pe acoperişul unei clădiri unde se refugiase micuța dar curajoasa Leaf (din păcate micul ei bebe neputând supraviețui)! salvatorii au dus-o la o fermă pentru a avea grijă de ea ! personalul casei de odihnă au vărsat lacrimi când au descoperit-o vie şi nevătămată!
 (sursa: https://www.midilibre.fr)



marți, 10 iulie 2018

e marți...

... o nouă zi !
... iată câteva versuri de la prietena mea de spirit și suflet, doamna Laura (https://m.facebook.com/lschussmann ):
         "Marți
           vine întotdeauna
           după Luni
           şi-l pregătește  
           pe Miercuri
           să îmi inspire versul
           reinventându-mi
           lumea şi întreg universul.
           Fredonând vise noi
           îl aştepta
           să sosească iar
           pe Joi
           ce îl împinge
           şmecherşte
           dîn spate pe Vineri
           să îl tragă de mână
           pe Sâmbătă
           spre un nou sfârşit
           de săptămână
           şi gata
           cu enumerarea mea,
           va veni
           trecând tare grăbită
           şi Duminica.
              (Laura Schussmann,  "E marți")

luni, 9 iulie 2018

ciocoii...

Nicolae Filimon
                               Ciocoii vechi şi noi
                                            sau
              ce naşte din pisică șoareci mănăncă
                                       -Prolog-

      Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voiește a se reorganiza decât a da frânele guvernului în mâinile parveniților, meniți din concepțiune a fi slugi şi educați într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preț !...
      Platon a zis, cu două mii de ani înainte de a lua noi pana în mână ca să descriem pe ciocoi, că un om, ca să poată deveni cetățean onest, mai întâi de toate caută să fie născut bine, crescut în frica lui Dumnezeu şi, din copilărie până la maturitate să trăiască înconjurat de oameni virtuoşi şi drepți.
      Ciocoiul este totdeauna şi în orice țară un om venalba, ipocrit, laş, orgolios, lacom, brutal până la barbarie şi dotat de o ambițiune nemărginită care eclată ca o bombă pe dată ce şi-a ajuns țintă aspirațiile sale.
      Pepiniera în care trăiesc aceşti inamici ai onoarei şi ai tuturor virtuților cetățenești este mai totdeauna.
   ...Ca sufragiu se obişnuieşte atât de mult cu mâncărurile delicate încât nu mai poate să trăiască fără friptură de fazan, brânză de Parma, salam de Verona, icre noi, conserve de Franța şi vinuri din cele mai celebre dealuri ale Europei...
      Înălțat la acest din urmă şi mai suprem grad al slugărniciei, ciocoiul devine prevăzător ca un prezident de cabinet... din Europa. Ideea ce-l preocupă ziua şi noaptea este de a afla metodul prin care să-şi facă stare. Diferite planuri i se prezintă în imaginațiune, unul mai întunecos decât celălalt; le studiază pe toate în lucrare fără mustrare de conştiință.
      S-a zis de mai mulți filozofi şi cărturari că conştiința este cel mai aspru jude al criminalului. O fi, nu tămăduirea,  dar vătaful de curte cunoaşte secretul de a face din acest aspru judecător un consilier întocmai după cum îi trebuiește lui.
      El zice în sine: Tot omul este creat de Dumnezeu cu dreptul de a se hrăni pe pământ, de ce dar unii oameni au mai mult decât le trebuie, când alții nu au nici chiar mijloacele necesare spre a se susține ? De ce unii sunt puternici şi alții nebăgați în seamă ? De ce unii stăpânesc pămănturi întinse, iar alții nu au nici chiar pământul necesar spre a se înmormânta ? Aceasta este o stare de lucruri anormală zice înțeleptul vătaf de curte şi cată să o combat din toate puterile, adaugă el.
   ...Nu trece mult şi ingeniosul vătaf de curte se pune cu ardoare a nivela starea societății... Îşi cumpără monitoare,  vitişoare şi alte diminutive de acestea care fac viața lesne şi plină de plăceri.
   ...Este cunoscut că omul îmbogățit prin furtişag nu se sătură niciodată de avere, oricât de bogat ar deveni, ci, din contra, caută noi mijloace de a-şi mări bogățiile.
   ...Amorul de patrie, libertatea, egalitatea şi devotamentul sunt vorbele sacramentalul ale ciocoiul uitat pe care le rostește prin adunări publice şi private; dar aceste virtuți cetățeneşti de care face atâta pompă, nu sunt decăt treptele scării pe care voiește a se sui la putere; şi uneori, când ele nu-i servă de ajuns, el aleargă la străini şi primeşte de la dânșii posturi în țara sa.
   ...Inima lui, asprită de suferințele, umilirile şi înjosirile prin care a trecut, devine incapabilă de orice simțământ frumos şi uman. Libertatea presei îl supără căci descoperă inechitabil vieții sale şi nu-l lasă să desparte de averi pe stat şi pe particulari; funcțiunile statului le împarte la ciocoi cu cea mai mare prodigalitate şi, ca să se poată folosi mai bine de orânduirile în servicie, îşi recrutează un ciocoi tot de calibrul său şi speculează printr-ânsul pâinea nenorociților funcționari.
      Iată tipul ciocoiului din toate țările şi mai cu seamă din țară noastră unde lumina adevăratei civilizațiuni n-a risipit încă norii cei groşi ai ignoranței şi ai depravațiuni.
        (Nicolae Filimon, "Prolog", romanul "Ciocoii vechi şi noi sau ce se naşte din pisică şoareci mănâncă")
          ( https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Ciocoii_vechi_%C8%99_noi )
          ( https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Filimon)

... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina
     ( https://zinnaida.blogspot.ro ) în blogul căreia veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click&Comment Monday"!
... distribuiți pe rețele articolele care îți plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: "Ciocoii vechi şi noi" de Nicolae Filimon !

duminică, 8 iulie 2018

love...

... haiku de iubire de la Takahama Kyoshi (1874-1959)
     ( http://en.m.wikipedia.org/wiki/Kyoshi_Takahama):
         "Nizi tachite
           Tachimachi kimino
           Aru gotoshi."
                     "The rainbow stands
                       In a moment
                       As if you are here."
   Sursa: http://www.masterpiece-of-japanese-culture.com/literatures-and-poems/haiku/10-haiku-love-poems-famous-japanese-poets

ritmuri...

... pentru că azi m-a chemat poezia, am descoperit încă o poezie la draga mea prietenă , doamna Mihaela ( https://www.facebook.com/mihaela.afs):
     "Şi tie îți bate inima
       În ritm cu a mea ?
       Sau poate tu ai timpul tău
       ... sau îți bate prin toate inelele
       Şi frunzele ce vin şi pleacă.
       Aşa cum mie îmi bate
       prin toate secundele
       şi amintirile...
       ... şi împlinirile..."
                     (Brumar Mihaela)

sâmbătă, 7 iulie 2018

un salt pe candelabru...


Victor Kernbach
                             Un salt pe candelabru


      În anul în care el nu îndrăznea măcar o dată să mărturisească că nu-i place opera, unii o căutau cu tot dinadinsul ca pe o delectare supremă. Provinciali venind în capitală nu cutezau să-şi încheie călătoria pănă nu se duceau și la Operă. Opera ajunsese aproape tot atât de solicitată ca meciurile internaționale de fotbal. Lui însă Opera nu-i plăcea. Asculta foarte des muzică dar nu izbutise să înțeleagă cum poate sta omul rapid al sfârşitului acestui secol ascultând emoțiile întinse ca guma de mestecat pe o durată cu totul neverosimilă, când în răstimpul unui singur "ah" căntat pe scenă, hoții puteau prăda casa eroinei, iubitul să plece în alt oraş, ea însăşi să nască un copil sau măcar să renunțe la ideea ce-i venise odată cu începutul notei. Iar în această seară el trebui să se ducă la Operă, cu logodnica lui. Nu apucase să mănânce cu dânsa din același blid sacramentalul car de sare ca s-o cunoască deplin, aşa că nici nu ştia dacă ei îi place Opera sau nu. Ştia numai că nu-i place lui. Totuşi logodnica şi-o iubea deci nu era în stare să-i refuze acest spectacol de Operă.
     Şedeau liniştiți în centrul balconului, lângă balustradă, şi un bărbos grav ducea o ceată de soldați străini pe nişte căi păduratice, după cât se pare în altă parte decât doriseră ei, fiindcă soldații deodată se supărară amenințându-l cu moartea. Cât durase toată frază muzicală a amenințării, bărbatul ar fi putut să fugă, dacă bineînțeles nu era obligat să cânte după câteva minute şi el. De aici toată tragedia.
     Logodnicul ațipi în fotoliul său dar se trezi numaidecât de frică să nu-şi supere logodnica. Se uită la ea cu coada ochiului şi constată fericit că ea nu observase fiind absorbită de învălmăşeala de oameni şi voci de pe scenă.
   "În definitiv", îşi zise, "aş fi putut să nu mă duc dar sunt... cum sunt ? Sunt laş ? Nu cred că sunt laş... sau sunt şi nu ştiu. Nu, nu sunt laş. Dacă îi place, atâta concesie pot să fac şi eu... Da, dar Orestia ei nu i-a plăcut și s-a supărat că am dus-o la Orestia !"
     Se aplecă puțin peste balustradă, cu bărbia pe mâinile puse una peste alta şi cercetă sala: spectatorii şedeau solemni. Zări pe unul care mânca discret bomboane sau altceva dintr-o pungă. Vecinii spectatorului din stal nu protestau deci acela mânca fără îndoială bomboane de ciocolată sau alte dulciuri moi. O pereche şedea îmbrățişată atâta cât îngăduia decența hainelor de seară şi a spectacolului de Operă care nu era spectacol de cinematograf. Tânărul logodnic simți totuşi că-i e somn dar era bine-crescut şi de altfel îşi dădea seama că nici grija de a nu se face de râs, nici zgomotul de pe scenă nu-l vor lăsa să doarmă liniştit. Uitându-se indiferent la ceea ce se petrecea pe scenă, se simți din ce în ce mai dislocat din realitatea înconjurătoare, până se pomeni gândind ceva la ce nu se aşteptase nici el.
    "Aici ar trebui un nerv" - îşi zicea - "o inovație care să schimbe totul. La Verdi uneori mai merge, deşi totul este convențional şi acolo... Nu, hotărât, trebuie un nerv inedit... Care nerv ? A, da, poate dacă s-ar sincopa toată muzica asta şi paşii ar fi mai iuți, s-ar înveseli totul. Sau altceva, din sală..."
     Privi sala, unde nu se schimbase nimic, apoi ridică ochii alene spre tavan şi văzu marele candelabru. I se păru că acesta se clatină, îl privi o clipă fix dar candelabrul nu se clătina şi îşi dete seama că numai ochii lui erau de vină fiind obosiți. Luă programul și se uită înspăimântat: mai erau două acte şi un epilog. Se aplecă spre urechea logodnicei, care-l dezmierdă fugar pe obraz. Îi spuse în şoaptă:
-Mai durează. N-ai vrea să ieșim puțin în foyer ?
-Lasă-mă să ascult ! se supără ea în şoaptă. Vrei să creadă lumea că arta ne plictisește?
      El se retrase privind din nou către scenă.
      Actorii gesticulau mereu şi unii îşi umflau aşa de tare pieptul încât le zvâcnea câte un picior la câte un final de notă. Tânărul logodnic începu să zâmbească. Îi venise în minte situația neplăcută ce s-ar produce deodată, din cine ştie ce cauză, dacă toți cântăreții aceştia ar deveni imponderabili. Negreșit, ar zbura toți care încotro, unii lovindu-se cu perucile de tavan, şi, poate că gestul oblic al primadonei ar face-o să fie proiectată direct spre candelabru.
-De ce râzi ? îi şopti cu mâhnire logodnica. Scena e tristă !
     El tăcu dar îi veni altă idee.
   "Dacă aş izbuti cumva o degravificare a corpului meu, ar fi tare nostim. Aş zbura atunci chiar eu, ca nu ştiu ce erou dintr-o carte englezească."
     Se uită îndelung la marele candelabru stins, încărcat de tot felul de piese inutile.
   "La urma urmei, n-ar fi mare lucru. Probabil că nu există antrenament, nu ştim cum să facem... Nu mă prea pricep dar dacă aş putea să ordon tuturor gravitronilor din mine să mă asculte, să le anihilez forța. În definitiv, biocurenții pot fi dirijați telepatic după un antrenament bine coordonat... şi parcă era ceva... știu că țineam minte ceva şi am uitat..."
      Se încruntă fără să-şi dea seama că tocmai atunci pe scenă se petrecea ceva foarte grav şi o auzi pe logodnica lui spunându-i încet:
-Îți place, nu-i aşa ?
    "A !" îşi spuse el atunci."Pentru asta n-ar trebui nimic mai mult decât concentrarea preocupării. Tot n-am nimic de făcut, n-are ce să mă distragă. Ia să încerc... În fond, omul e o mașină complexă, cu un bun sistem de autoreglare. Zău aşa !"
      Dar odată se lumină. Asta era ! Cineva, un om de ştiință cu care era prieten, îi vorbise mai deunăzi de ceva similar. Îşi pipăi maşinal buzunarul de la vestă. Vesel, scoase un plic de celofan complet lipit. Acum îşi aduse aminte ce era: concentrarea voinței putea dirija degravificarea temporară a corpului numai în urma inhibării substanței volatile din plic. Era invenția acelui prieten, încă nebrevetată. Se codi puțin dar apoi băgă discret micul plic în gură, strânse buzele şi îl muşcă. Simți cum i se răspândeşte în plămâni un aer straniu. Și începu să-şi concentreze voința uitându-se acum numai la candelabru. Un timp crezut că ațipeşte. Dar, mai târziu, starea lui se schimbă precipitat. Simțea cum dispare treptat totul în jurul său, începu să nu mai audă nici chiar vocile de pe scenă. Era însă foarte lucid. Privea țintă numai candelabrul. La un moment dat observă că îşi pierde chiar greutatea și nu mai simți nici arcurile fotoliului sub şezut. Greu fusese numai primul efort; acum îşi stăpânea - Nici el nu știa prea bine cum sau doar îşi închipuia că nu ştie - toată existența. Îşi desprinse mâinile de pe rezemători şi băgă de seamă că se ridică în aer. Făcu repede un gest și reuşi să-şi orienteze saltul spre candelabru. Când ajunse după o secundă acolo, se apucă zdravăn cu mâna de un braț al candelabrului ca de un scaun. Auzi un clinchet destul de puternic: sunau figurile geometrice de cristal. Se aşeză mai comod, ca într-un copac. Se uită în jur. Primadona rămăsese cu gura deschisă însă mută, toți spectatorii încremeniseră. El era liniştit. Își scoase tacticos port-țigaretul din buzunar, își aprinse o țigară, fumă. Sala şi scena tăceau în încremenirea în care fuseseră surprinse de saltul lui. Se gândi că totul s-a petrecut atât de uşor şi totuşi nimeni nu sărea pe candelabre. "Nimeni", îşi zise, "n-a mai făcut salturi antigravitaționale însă numai din cauza prejudecăților, din cauza lipsei de îndrăzneală ştiințifică. Da, şi plicul cu substanță volatilă. Iată, eu..." Dar începu să se simtă obosit. Își fumase țigara. O stinse discret apăsând-o de unul din ciucurii de crinstalare, apoi făcu un salt elegant îndărăt şi se aşeză liniştit în fotoliul său de lângă logodnică. În clipa aceea, gura primadonei se mişcă şi ea îşi urmă nota înaltă pe care o întrerupsese. Mişcarea din scenă fu reluată. În schimb publicul, cel puțin spectatorii de la balcon, priveau încă îngroziți. Logodnica însă plângea. Se uită tristă la el şi spuse printre sughițuri:
-De ce ai făcut asta ? Ca să mă faci de râs, nu-i aşa ?
-Nu, draga mea, începu el, am vrut numai...
-Lasă că ştiu eu ! zise ea cu reproş. Crezi că nu ştiu eu că...
      Şi începu să plângă. Apoi nu mai plânse deloc fiindcă pe scenă fata bărbosului cânta o invectivă tărăgănată împotriva soldaților care (logodnicul nu ştia precis, căci, scăpase un moment cheie) pesemne că-l omorâseră pe bărbosul ce îi derutase şi care era tatăl ei.
      Un vecin de scaun se aplecă totuşi spre logodnic şi-l întrebă politicos:
-Spuneți-mi, vă rog, dumneavoastră chiar ați sărit adineauri pe candelabru sau mi s-a părut ?
      Logodnicul se uită la vecin, apoi privi candelabrul și spuse:
-Nu ştiu sigur.  
                 ( Victor Kernbach, "Un salt pe candelabru")
        - https://ro.wikipedia.org/wiki/Victor_Kernbach -

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cun drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrisă de specialiştii domeniului în decursul timpului)...
... sper că a fost o lectură plăcută !

vineri, 6 iulie 2018

jurnalul ( 255)


🔱Azi ... vineri 6 iulie, ora 23.10
🔱Au trecut ... 50 de zile !... zboară timpul... am intrat în vară cu adevărat ! Este caldddd...
🔱Gândurile ... mi s-au mai "aşezat", nu mai sunt aiuritoare ! Doar că ceea ce am plănuit, cu ticuțu pentru acest an, suferă treptat unele modificări...
🔱Recunosc ... că mă ocup mai mult de urgențe, pe primul plan fiind mâncarea zilnică !
🔱Bucătăria ... este ocupată cam la două zile, când gătesc, în rest doar fugitiv când mâncăm...
🔱Bucuria verii ... era şi este pentru noi: pepenele ! Avem 3 pepeni în pivniță şi o jumătate în frigider...
🔱Puiu ... se ocupă cu lenevitul... moțăie tot timpul... avem o vizitatoare - o pisică cu blana tărcată - ce vine pe la noi, urmărind zonele lăsate libere de către Puiu.... uneori doarme aşa de frumos !!!
🔱Munca ... este amestecată (uşor cu greu...): mai mult am spart lemne ! Cam vreo 2-3 ore dimineața -- pauză -- vreo 2 ore după amiaza ! Sparg buturugile, transport şi aşez lemnele tăiate, în atelierul lui ticuțu, formând rânduri, ordonat... avem un rănd jumătate, deci mai trebuie... am prăşit iarba de pe o suprafață din apropierea porții celei mari ! Am scos ceapa (din toamnă), mami a curățat-o, am pus-o la uscat pe terasă... am prăşit iarba de pe terenul unde a fost ceapa (din toamnă) urmând să-l greblez şi să-l sap pentru a rămâne curat !
🔱Sunt îmbrăcată ... variat - funcție de activitatea zilei !
🔱Weekend-ul  acesta ... cred că va fi dedicat îngrijirii părului: tuns, vopsit...
🔱Noutatea săptămânii ... e că am vizionat un bun film SF japonez ("Hitomi cutie Honey - Tears" din 2017...) pe care l-am descoperit tote căutând filmul recomandat de Ruxi ("Platinum data")...