luni, 17 septembrie 2018

orgolii...

Augustin Buzura
                           ORGOLII

    Întâlnirea cu Vera, amânată multă vreme, fu marcată tocmai de aceste sentimente contradictorii: teamă de a nu o pierde definitiv, de a nu se descoperi bătrân şi singur, alternase cu spaima că fiecare clipă ce trece îl despărțeau tot mai mult de Adrian, că drumul spre el este mai important decât cel spre Vera. Ani de zile se strădui să-i impună, să-i dovedească indirect cum ar trebui să fie şi el dar Andrei nu observase acest lucru. Ce urma ? Cum putea să-l atragă ? Făcând cum vrea el sau așteptând ? Numai că ultima alternativă putea să-i despartă şi mai mult. Cum i-ar plăcea lui Andrei deci ? Combatant pe toate fronturile, atâta doar că în acest caz medicamentul rămânea undeva departe, sub zodia lui "s-ar fi putut dacă..." Cât despre Vera, Andrei nu se pronunțase deschis niciodată dar Cristian îşi imagina ce poate să simtă, de aceea făcea totul să nu fie vzăuți singuri.  
                  ####
    Purtarea lui Cristian nu i se păruse firească; îi vorbise de noile lucrări primite de la un profesor din Viena, apoi adusese vorba de citostatic dar din tremurul uşor al glasului, din felul cum o privea pe furiş, Vera dedusese că ceva nu e în ordine: n-avea curajul să-i spună ceva, fugea parcă de el însuşi sau nu ştia să ajungă unde şi-a propus ? Convinsă că n-are rost să-i iasă în întâmpinare, ea vorbea vrute şi nevrute, dorea să-l binedispună şi, de fapt, nesiguranța lui chiar o distra. La clinică era destul de retrasă, rece, foarte severă cu studenții, părea interesată doar să acumuleze cât mai multe informații încât mulți o socoteau drept o bibliotecă ambulantă, mai ales că niciodată nu se arătase interesată de o căsătorie. Chiar şi atunci când rămânea singură cu profesorul în laborator, îi plăcea să tacă sau să-i execute ordinele; abia când se depărtau de clinică devenea de o veselie contaminantă; nu mai avea nici o frână interioară, nici o prejudecată, spunea totul ca unui prieten de vârsta ei, vorbea în argou, înjura studențești, se copilărea, numai că strădania ei de a şterge distanțele, de a-i neutraliza orice inhibiție, avea, de multe ori, efect invers: faptul de a nu-i putea răspunde cu aceeaşi monedă Cristian, îl trecea în seama vârstei; indiferent de efort, el nu reuşise să depășească un anume prag, simțurile i se subordonau perfect rațiunii; ei îi admitea orice, îi chiar convenea să o vadă copilărindu-se, lui însă nu-i stătea bine, chiar când încercase, veselia și exuberanța se stinseseră imediat, după primele pâlpâiri; erau unde pe care nu comunicau deşi el continua să viseze momente de abandon total, de viață desprinsă de sub tirania lucidității. Indiferent de eforturile ei, Cristian rămăsese şi de data asta, tăcut, numai că acum tăcerea părea să ascundă mai mult şi cum vremea trecea și el nu se străduia să se dezvăluie, ea socoti că e bine să-i iasă înaint ...          
                  ####
    Eu însă n-am vrut să te învăț să urăști, nici să disprețuiești. Admit curiozitatea ta sinceră, simțul adevărului. Există destui oameni care caută să-i aducă pe cei ce nu le seamănă la acelaşi numitor comun. Nu suportă vârfuri, mituri, distrug totul cu o plăcere drăcească. M-au călcat pe nervi inculții, creștinii, laşii şi ignoranții și i-am pus la punct întotdeauna. Aşa am ajuns îngâmfat. Un oarecare, acolo, pe atunci mare mahăr aici în instituție, avea un stilou fantastic, de aur, dar îl folosea doar pentru a forma cu el numere de telefon...
                    ####  
    În vreme ce vorbea rectorul, academicianul Coja-Domnești, doctorul Bretan îşi scosese discret cravata şi i-o întinse pe sub bancă. "Ia-o pentru orice eventualitate. Se potrivește." "Acum nu mai are nici o importanță, zarurile au fost aruncate, diplomele scrise. Şi nu cred, e imposibil. Deşi recunosc, aş vrea, ăsta este adevărul." "O fi dar eu am un alt principiu. Am făcut o treabă bună, sunt conștient de asta şi ştiu ce mi se cuvine.  Chiar pretind uneori. Dacă nu-ți reclami drepturile, unii cam uită să ți le dea. Şi nulitățile strigă, însă mult mai tare, ele ştiu să se vâre în față", încerca Bretan să-l lămurească. Andrei luă în tăcere cravata şi, aplecându-se uşor sub bancă, şi-o puse la gât. "Acum sunt un conformist perfect. Din întâmplare am şi pantalonii călcați." "Am citit despre o grevă în care oamenii în loc să nu lucreze, cum se obişnuieşte,  lucrau, însă respectau întocmai regulamentul: poştaşii cântăreau cu grijă fiecare scrisoare, verificau timbrele, datele; feroviarii controlau la nesfârşit locomotivele, biletele, făceau totul cu o minuțiozitate extremă, conform literei legii, încât au reuşit să încurce lucrurile mai rău decât dacă n-ar fi lucrat. Uneori tocmai conformându-te, luând în serios fiecare cuvânt, sfat, îndemn, fiecare paragraf din regulament, eşti nonconformist. De obicei, diverşi tipi  te îndeamnă să faci aia şi aia dar dacă faci ce-ți spun, se sperie, îi apucă disperarea, încearcă să te oprească. Cât despre prieteni, n-am ştiut, schimbă vorba doctorul Bretan, deşi eu nu exclud posibilitatea să nu fi spus nici unul. O să mai discutăm. Există multe surprize pe pământ: plante carnivore, peşti zburători, oameni surzi şi pereți cu... Cu vremea o să le cunoşti..."
                            (Augustin Buzura, "Orgolii")
... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina  (http://zinnaida.blogspot.ro) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday" !
... distribuie pe rețele articolele care îți plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este:"Orgolii" de Augustin Buzura !

sâmbătă, 15 septembrie 2018

cea mai bună dintre lumi...


Ion Hobana
                       CEA MAI BUNĂ DINTRE LUMI

    Întins pe masa de operație, pilotul părea mai mult decât şi-l  amintea profesorul din ziare, din filme, de la televizor. Mai înalt şi de o frumusețe mai impunătoare. Hipotermia îndelungată dăduse trupului său răceala şi duritatea marmurii. De marmură părea şi fața golită de sânge, cu umbrele viorii ale cearcănelor săpate sub ochii închiși.
   "Ce culoare au ochii lui ?... Albaștri, verzi..."
    Profesorul opri duşul ultrasonic, îşi strecură sub pleoape lentilele măritoare şi se îndreptă spre trupul inert. Îndoiala care-l învăluise până atunci cu păienjenişul ei paralizant se destrămă brusc. În fața lui se afla un caz nemaiîntâlnit în practica medicală, un om decedat prematur. Un om care trebuia redat vieții.
    Asistentul întoarse comutatorul şi lumina începu să scadă treptat. Masa se roti în jurul axei până aproape de verticală. Pilotul părea acum gata să se desprindă din chingile magnetice şi să facă un pas pe podeaua translucidă.
-Contact !
    Un roi de scântei verzi porni să se învârtească pe ecran prinzând până la urmă contururile unui creier ciuntit. Prin lentilele măritoare, detaliile căpătau, pe rând, proporțiile unui întreg. Profesorul schimbă de câteva ori unghiul de observație şi trebui să recunoască temeinicia concluziilor cibernosticului "Salvării"; o porțiune tangentă în centrii memoriei era iremediabil distrusă.
    Masa celulară de schimb aştepta în recipientul străveziu al circuitului artificial. Fusese creată după modelul celulelor încă vii ale creierului pilotului. Prima încercare de a reproduce un fragment din cea mai înaltă formă de organizare a materiei.
   Profesorul îi aruncă o privire piezişă. Nu mai încercase asemenea transplantări decât la animale şi rezultatele nu fuseseră totdeauna strălucite. I-ar mai fi trebuit câteva luni de experiențe. Câteva luni...
   În penumbra verzuie, chipul pilotului îşi pierduse rigiditatea. Părea cufundat într-un somn adânc, odihnitor. Dar inima nu mai trimitea în artere fluxul vieții. Hipotermia menținuse un echilibru precar pe marginea abisului. Foarte curând moartea clinică avea să se preschimbe într-un proces ireversibil.
   Profesorul îşi trase pe degete mănuşile complexului bioelectronic şi se concentră asupra imaginii de pe ecran. Bisturiile radiante, pensele, aparatele de sutură se apropiară de craniul zdrobit. Păreau însuflețite de o voință proprie, amenințătoare dar nu puteau decât să tălmăcească,  în mişcări de o precizie inumană, fiecare nuanță a gândului omenesc. Şi gândul le poruncise: "Încet, înainte !"
                   &&&
   Convalescența dura mai mult decât ar fi fost firesc. Grefa izbutise peste orice așteptări, inima măsura din nou fără greş scurgerea timpului dar pacientul nu dădea semne că ar vrea să se vindece. După ce se întremase puțin, ceruse un dictafon, stilou, hârtie. Toate acestea zăceau acum părăsite într-un colț. Nu se ştia la ce slujiseră. Pilotul stătea zile întregi tăcut, nemișcat, cu storurile trase. Mânca puțin şi fără poftă, refuza tonicele şi se împotrivea oricăror tratamente speciale.
    După două săptămâni, profesorul îi făcu o vizită, în afara orelor de program. Se aşeză pe fotoliul de lângă pat şi începu bătălia fără hărțuieli de avangardă:
-Am venit să te cert !...
-Dreptul dumitale, mormăi pilotul continuând să privească în tavan. A doua viață... Recunoştință eternă... etcetera, etcetera.
    Profesorul se instalări mai bine în fotoliu.
-N-ai să reușești să mă enervezi.
    Celălalt se ridică în coate, cu o mişcare bruscă:
-Puțin îmi pasă de nervii dumitale !... Şi de dumneata în general !...
    Aşteptă încordat riposta şi, văzând că întârzie, se trânti pe spate încercând zadarnic să brutalizeze moliciunea elastică a somierei de xilen. "Copil mare" zâmbi profesorul -- un zâmbet pierdut în hățișul cutelor fine de la colțurile buzelor. Apoi spuse încet, pe tonul celei mai banale previziuni meteorologice:
-Mie, în schimb, îmi pasă de dumneata.
-Ştiu, pilotul care a descoperit cinci planete.
-Şi asta. Dar și omul care nu vrea să trăiască... Asistentul meu e convins că apatia dumitale se datorește unei leziuni nedescoperite. Eu cred însă...
-Mi s-a făcut somn, declară pilotul.
   "Am apucat-o pe un drum greşit" -- îşi zise profesorul. Şi schimbă tactica:
-Bine. Renunț la ceartă. Gazetarii m-au obosit destul ca să nu mă mai pot război şi cu...
-Le-ai împărtășit ipoteza dumitale ?... Au acceptat-o ?... Vor fi titluri clare sau aluzii strecurate în text ?
    Profesorul scotoci alene în buzunarul drept, apoi în cel stâng şi scoase la iveală câteva ziare de seară:
-Dacă te interesează...
    Nici un răspuns. Se ridică atunci din fotoliul care îi îmbrățişase trupul masiv.  
-Mai am de făcut o vizită. Te părăsesc pentru câteva minute.
    Intuind reacția celuilalt:
-Numai pentru câteva minute !
                 &&&
    Părăsise ca din întâmplare pe marginea patului, ziarele păreau a fi rămas neatinse. Ochiul atent al profesorului descoperi însă mărturiile unei răsfoiri grăbite; ordinea schimbată, cutele inexistente mai înainte... Reîmpăturit în ultima clipă, "Solul Cosmosului" lăsă să se vadă titlul unui articol publicat în pagina a doua; "Pilotul merge spre vindecare", iar dedesubt, cu aldine:"După cum ne-a declarat medicul-şef, viața pilotului e în afară de orice primejdie. În curând, eroul Cosmosului va putea să-şi reia..."
-E ora ploii de seară, anunță profesorul cu melancolie. Ploaia mi-a inspirat primele versuri şi reumatismul de care distinșii mei colegi n-au reuşit încă să mă lecuiască. De fapt, e vina mea. Acum cincizeci de ani, într-o excursie pe Venus...
-Vrei să mă faci să cred că n-ai altă treabă decât să-mi ții de urât ?
-Vreau să te fac să-nțelegio că vindecarea dumitale nu e doar o chestiune personală !
-Înțeleg, râse pilotul fără nici o urmă de veselie. Grija creatorului pentru permanența operei sale...
     Profesorul tresări dar rămase la fereastră privind norii pe care avioanele serviciului meteorologic îi pregăteau pentru ploaia de seară. Într-un târziu începu aparent fără nici o legătură cu discuția anterioară:
-În Era Diviziunii a existat o perioadă numită evul mediu...
-În aceeaşi ordine de idei, îl întrerupse pilotul, tatăl meu avea o splendidă colecție de scoici de pe "Alfa Centauri".
-Atunci au apărut creatorii de monștri, urmă netulburat profesorul. Nu, nu e vorba de teratologie, de cercetări ştiințifice. Schilodeau copii şi-i puneau să cerşească... sau îi purtau prin bâlciuri prezentăndu-i drept curiozități ale naturii.
     Era o meserie bănoasă... Şi creatorii aveau nevoie de permanența operei lor...
     Norii închipuiau acum calota imobilă a unei gigantice meduze. Avioanele dispăruseră. Antena centrului meteorologic se învăpăie o clipă lansând în văzduh un strident orbitor. Lovită în plin, meduza îşi desfăcut miliardele de tentacule argintii.
-N-am vrut să te jignesc, spuse încet pilotul. Complexul meu de inutilitate...
-Inutilitate ?
              &&&
-M-am născut pe bordul unei cosmonaveo pornite să exploreze sistemul stelei-proiectil a lui Bernard. O cosmonavă din epoca eroică; decolare de pe rampa terestră, forme aerodinamice, propulsie nucleară - și o viteză care astăzi ni se pare ridicolă. Drumul dus-întors a durat aproape două decenii. Două decenii de cădere liberă, cu un scurt popas pe o planetă inospitalieră care n-avea nimic comun cu Pământul, în afara mișcării de revoluție săvărşite în acelaşi timp. Două decenii de imponderabilitate...
     M-am adaptat uşor neavând săpată în fiecare fibră amintirea unei experiențe gravitaționale. Ceilalți erau la a nu ştiu câta expediție şi se obişnuiseră. Căpătasem, toți, un nou simț al echilibrului, mai apropiat de cel al păsărilor şi al făpturilor acvatice.
     Epoca eroică... Dușmanul cel mai cumplit al cosmonauților nu erau meteoriții sau razele cosmice, ci timpul. Oamenii mâncau, dormeau, controlau bunul mers al aparatelor şi apoi... Cred că atunci s-a născut expresia "a-ți omorâ timpul", cu toate că lingviştii îi atribuie o vechime impresionantă.
     Cosmonava avea o microfilmotecă, o sală de jocuri şi o sală de sport în care se doborau zilnic recordurile terestre la sărituri și aruncări. Mai mult mă atrăgeau însă ceasurile de taifas.
     Cărțile îi prezintă uneori pe veteranii zborului cosmic drept nişte uriaşi taciturni, cu chip şi sentimente de piatră. Prostii !... I-am văzut apărându-şi fiecare, cu îndârjire, "steaua lui", "planeta lui"! După duelul verbal, urmă confruntarea peliculelor magnetice. Mă luau drept arbitru şi stăteam ore întregi în fața ecranului, devorând imaginile tridimensionale, sunetele, culorile şi miresmele unor lumi de o stranie frumusețe. Auzeam comentariile:"O pădure de cristale purpurii -- singura formă de viață de pe planeta stelei duble 61 Lebăda... Aici am pierdut trei oameni; plantele carnivore s-au aplecat asupra lor şi... Bila asta e de şaisprezece ori mai mare ca Jupiter. Abia am izbutit să decolăm !"
     Vorbeau despre Pământ, cu o nostalgie care mi s-a părut întotdeauna "de rigoare". Ce poate oferi Pământul unor oameni însemnați de fiorul necunoscutului !...
     Ştiu ce vrei să-mi răspunzi: leagănul omenirii, piatra unică, receptaculul civilizației solare... De acord dar eu nu sunt făcut pentru o existență în care zborul pe Uranus înseamnă o adevărată aventură !... De ce-ți spun asta ? Ai să înțelegi.
    Membrii expediției erau, firește, specialiştii în cele mai diferite domenii. Sub supravegherea lor învățam cosmografie şi astronautică, teoria mișcării subluminice şi biologica stelară -- tot ceea ce avea să-mi fie necesar pentru obținerea brevetului de pilot galactic. Învățam şi aşteptam întâlnirea cu Pământul, ca o escală obligatorie în drumul spre stele.      
    Un roi de meteoriți, ivit pe neaşteptate între Jupiter şi Saturn, ne-a făcut să cheltuim rezerve prețioase de carburant. Drept urmare, lupta cu gravitația terestră a fost mai scurtă şi mai brutală. Mama n-a suportat decelerația...
    M-am târât o vreme prin sălile Institutului de cosmonautică strivit de greutatea propriului meu trup, mi-am dat examenele şi am fost numit stagiar pe o astronavă care pleca spre "Beta Centauri". Tata era medicul expediției. Am părăsit Pământul fără strângere de inimă...  
    Nu mă întreba nimic !... Dacă mă opresc, n-am să mai am curajul să continui.
    Zeci de ani am străbătut Cosmosul explorând zeci de sisteme stelare. Am descoperit cinci planete şi fenomenul interferenței câmpurilor de atracție poartă numele meu. Compensatorul efectului Doppler, la care lucram de multă vreme, a fost brevetat şi introdus pe bordul astronavelor fotonice. Aveam câteva proiecte privind crearea condițiilor de viață terestre pe alte corpuri cerești...
     Toate acestea îmi par astăzi titlurile încă vii ale unor cărți de mult uitate. Nu-mi mai amintesc nimic. Caracteristicile celor cinci planete, calculul interferenței, principiul cosmonavigației mi-au devenit străine. M-am chinuit ore întregi să dictez o formulare coerentă a unei legi de mecanică astrală. Am înnegrit zadarnic sute de pagini.
     Bănuiesc ce s-a întâmplat. Accidentul. Au fost atinşi centrii memoriei... Şi nu pot s-o iau de la capăt ! Înțelegi, profesore ? Nu mai am timp !... Ştiu ce vrei să spui: să-mi găsesc un rost aici, pe Pământ. Aş fi primit oriunde cu brațele deschise... După şase luni aş fi în stare să îngrijesc o seră cu plante venusiene. După un an...
      Nu, profesore, perspectiva asta nu mă încântă. Gândeşte-te că ai uitat dintr-o dată tot ceea ce ține de meseria dumitale, că n-ai mai putea să vindeci şi să cauți căi noi de vindecare a oamenilor... Şi încă nu-i acelaşi lucru. Dumneata ai un cămin, o familie. Dumneata eşti un fiu al Pământului, iar eu...
      Asta-i tot. Acum poți să mă cerți.
               &&&
      Clădirea Centrului de explorări galactice (CEG) strălucea orbitor revărsând razele solare absorbite în timpul zilei. Ca un imens fluture negru atras de lumină, graviplanul coborâ pe terasă superioară.
      Profesorul ieşi din cabină şi se îndreptă grăbit spre biroul directorului.
-Sunteți așteptat. Puteți intra.
      Străbătând anticamera, profesorul notă amuzat inflexiunile de contraltă ale vocii secretarei-robot.
     "Pesemne că directorul e meloman."    
      Directorul era, în orice caz, un om teribil de ocupat. Urmărea pe ecran decolarea unei cosmonave de pe Marte, dicta un răspuns Consiliului solar şi frunzărea în acelaşi timp un teanc de rapoarte cu antetul fosforescent CEG. "Atenție distributivă... Exemplul clasic: era un oarecare general din Era Diviziunii care făcea şi el mai multe lucruri deodată. Cum naiba îl chema ?..."
       Profesorul era într-adevăr așteptat. Directorul închise televizorul şi dictafonul, lăsă rapoartele pe birou şi porunci contraltei să înregistreze toate comunicările. Apoi se întoarse către vizitatorul său şi îl întrebă cu sinceră îngrijorare:
-Cum îi merge ?
       Ascultă relatarea profesorului, înnegurându-se treptat, şi izbucni:
-Trebuie să facem ceva pentru el !... Vă stau la dispoziție cu toate resursele Centrului ! Nu, şi întreaga Uniune solară, îi datorăm prea mult ca să...
       Profesorul clătină din cap:
-Nu pot să-i redau memoria.
-Să căutăm totuşi o soluție !
       Peste un ceas, directorul ceru secretarei să-l cheme pe unul dintre colaboratorii Centrului.
                &&&
       Era un tânăr scund şi timid, pe care faima interlocutorului său îl făcuse să gângăvească în timp ce-şi formula stupefianta propunere. Acum aştepta răspunsul urmărind parcă înfricoșat necontenitul dute-vino al pilotului prin încăpere şi ascultându-i monologul întretăiat:
-Viteză supraluminică !... Asta înseamnă... o colosală extindere a razei de cercetare... Cele mai îndepărtate sisteme ale Căii Lactee. Chiar metagalaxia !...
       Se opri brusc în fața fotoliului:  
-Dacă experiența dumitale reușește, vei rămâne în istoria cosmonauticii... Îți mulțumesc că te-ai gândit la mine. Din păcate, starea sănătății...
-Profesorul spunea... începu tânărul roşind.
-Profesorul nu ți-a spus tot ! îl întrerupse pilotul dar desluși pe chipul celuilalt ceva care-l făcu să adauge: sau poate.
        Luă tăcerea drept încuviințare.
-Atunci înțelegi de ce nu pot accepta. Dumneata ai nevoie de un colaborator, nu de un ins inutil. Nu mai sunt în stare nici să interpretez indicațiile aparatelor...
-Am pornit la realizarea proiectului, după ce am citit lucrarea dumneavoastră despre interferența câmpurilor de atracție. Nu voi decola decât cu dumneavoastră la bord !... Experiențele preliminare au decurs satisfăcător. Urmează saltul cel mare. Şi profesorul spunea...
        Ezită o clipă. Ochii pilotului ardeau ca două flăcări albastre poruncindu-i să continue.
-Există o şansă ca viteza supraluminică să vă dea un şoc mnemonic.
                &&&
        Pe scaunul semicercular pulsa o neverosimilă auroră boreală. Albastru, roşu, verde... Culorile unduiau, se topeau una-ntr-alta, înfloreau în jerbe scânteietoare...
        Pilotul îşi umplea ochii de văpaia aceasta pe care n-o mai întâlnise, nu putea s-o întâlnească în zborurile lui cu viteze subluminice.
-Ne îndreptăm spre Lalande 21 183, anunță tânărul aplecat asupra cărții galactice. Planeta se afla la o distanță medie de 0,132 unități astrale față de stea. Masă relativă 0,06. Perioadă de revoluție cca paisprezece ani...
        Pilotul privea aurora boreală a Cosmosului.
                &&&
        Rezultatul analizei era favorabil: atmosfera nu conținea elemente nocive. Cosmonauții abandonaseră scafandrii spațiali îmbrăcând costumele de mele - uşoare, ignifuge, mai rezistente ca oțelul.
        Planeta se caracteriza printr-o adevărată frenezie vegetală. Ierburile creşteau nemăsurat, lianele îşi legănau pretutindeni trupurile elastice, iar arborii îşi împleteau coroanele într-un ocean de frunziș.
        Pilotul şi însoțitorul său îşi croiau drum spre fluviul zărit de la înălțime. Era cald - o căldură umedă, care le încetinea mişcările şi gândurile. Totul împrejur freamăta de o viață ascunsă, ghicita doar de tremurul ierburilor şi foșnetul frunzelor.  
        Fluviul !... O pânză cenuşie, lunecând spre o țintă necunoscută...
        Căutând să suprapună imaginea aceasta pe o amintire neclară, pilotul se apropie de țărm. Un pas, încă unul...
        Tânărul îl opri în ultima clipă. La picioarele lor, arcuirea largă a iernii nu mai acoperea decât pânza cenuşie.
-Crezi că e vreo primejdie ?
-Paragraful 37 al Regulamentului expedițiilor galactice: "Este interzis contactul cu orice substanțe lichide înaintea expertizei obligatorii." De altfel...
         Un ciot uscat descrise o traiectorie alungită spre fluviu. Încă înainte de a atinge apa, o formă nelămurita țâşni din adânc şi-l hăpăi cu un clămpănit sinistru.
               &&&
         Cosmonava sparse în mii de cioburi oglinda calmă a oceanului unic.
-Sistemul Ross 614, anunțase tânărul cu câteva ceasuri mai înainte. Planeta gravitează în jurul centrului comun în decurs de cinsprezece ani. E acoperită în întregime de apă.
-Ross 614, repetase pilotul, şi fruntea i se încrețise într-un efort dureros de biruire a infirmității lui psihice.
-Ați trecut pe aici acum treizeci de ani. Ați notat în jurnalul de bord: "Cosmonavele de cercetare ar trebui să poată evolua în cele mai diferite medii. Sunt nevoit să părăsesc această lume acvatică, fără să ştiu ce se ascunde în adâncul ei."
         Pilotul îl privise lung. Nu-i venea să creadă că frazele rostite de el cu atâta timp în urmă trăiesc în memoria tânărului pe care abia-l cunoscuse...
         Umbre stranii evoluau pe ecranul radiațiilor ultraviolete. Ar fi vrut să le cerceteze mai de aproape dar indicatoarele sonarului începură să vibreze. Cosmonava îşi încetini cufundarea şi încremeni în văzduhul lichid.
-Un obstacol ?
          Fără să răspundă, tânărul conectă periscopul la marele ecran semicircular. Pilotul îşi stăpâni cu greu un strigăt: jetul de lumini al laserului smulgea din întuneric contururile unui fantastic oraş submarin. Cuburi, cilindri şi sfere translucide crescuseră parcă din solul hrănit cu rămășițele viețuitoarelor care se cerneau din straturile superioare ale oceanului.
-O civilizație acvatică ?
-Nu. A treia expediție CEG a descoperit aici mari zăcăminte de uraniu.
          Laserul lumină acum forfota excavatoarelor şi forezelor, vibrația şerpuită a conductelor care transportau mineralul până la uriaşele magazii translucide.
          Pilotul încercă într-o măsură nemaiîntâlnită la el, mândria firească a celui îndreptățit să spună:"Iată ce pot face semenii mei !" Şi-şi dori să fie acolo, pe solul submarin, să trimită uzinelor şi cosmonavelor Pământului energia care dormea în bulgări informi de minereu.
                 &&&
-Betelgeuse, primul corp ceresc din constelația alfa Orion. O stea de milioane de ori mai mare ca Soarele nostru...
           Tânărul tăcuse simțind ațintită asupra lui privirea pilotului. O privire ciudată care-l urmărise şi mai târziu, în timp ce se târau prin deşert în căutarea unor ipotetice forme de viață.
-Masă relativă 0,1 - o forță de gravitație considerabilă, spuse tânărul. Atmosferă de metan și amoniac. Irespirabilă.
          Se târau prin deşert, încovoiați sub povara scafandrilor spațiali. De jur-împrejur valuri de nisip violet încremenite în asaltul unui țărm iluzoriu. Soarele nu apusese încă dar trei Luni de ametist se şi zoriseră să-i ia locul.
-Să ne odihnim o clipă, spuse pilotul.
          Ajunseseră lângă un pâlc de copaci cu ciufuri de frunze violete. Se rezemaseră de trunchiurile aspre care aruncau umbre lungi pe nisip.
-Amurgul, murmură pilotul, şi vocea lui, uşor deformată de radioemițătorul scafandrului, părea încărcată de o emoție nouă, copleșitoare.
          O cascadă de lumină îşi revărsa valurile cromatice de la zenit spre orizontul învăpăiat. Toate nuanțele de violet se topeau în prelungirea aceasta ireală.
          Tânărul oftă fără voie şi se grăbi să justifice ceea ce socotea el o abatere de la luciditate:
-Trebuie să ne întoarcem. Temperatura scade brusc după apusul Soarelui. Nici un răspuns. Întoarse capul spre tovarăşul său şi-l văzu fără cască, pierdut într-o contemplație care-i dădea un aer de neaşteptată tinerețe. În ochii lui se răsfrângeau parcă imaginile pătrunse de aspra, tumultuoasa şi fermecătoarea poezie a unei planete descoperite în amurgul unei vieți de neistovite cautări. Cu un sentiment amestecat - ușurare,  jenă, bucurie - tânărul îşi scoase și el casca trăgând în piept mireasma palmierilor Saharei. "Oare a înțeles încă din jungla Amazoanelor ?... Sau abia în adâncul Pacificului ?..."
         Eliberat de vraja sumbră pe care i-o dăruise filtrul violet, Soarele se mistuia dincolo de cascada luminoasă, cu un ultim suspin auriu. Luna și cei doi sateliți artificiali îşi sporiseră strălucirea. Pe boltă începeau să se ivească pâlpâirile îndepărtate ale stelelor. Pilotul își lăsă o clipă privirea să rătăcească asupra lor, apoi şi-o întoarse spre Pământul care-l îmbia cu neasemuita lui căldură şi frumusețe.    
           (Ion Hobana, "Cea mai bună dintre lumi")      

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului)!
... sper că a fost o lectură plăcută !          
          

vineri, 14 septembrie 2018

jurnalul (265)


... Azi ... vineri 14 septembrie, ora 21.15.
... Au trecut ... 120 zile !
... Am gândit ... o listă pentru pomană şi azi am bifat ceea ce am reuşit să cumpărăm...
... Puiu ... s-a obişnuit cu plecările noastre (la cumpărături...): rămâne de pază şi, la întoarcerea noastră acasă, controlează ce avem în căruț şi vrea să guste... ca un copil ! azi a căpătat 2 păpuşi:

şi, după ce a controlat puişorul - bine de tot încercând să-i guste ochişorii şi altele ! - dar acesta a piuit de câteva ori şi l-a speriat...), a ales să se joace şi să doarmă cu cealaltă păpuşică (ce suportă în tăcere orice joacă !)...
... Bucătăria ... a fost, azi după-amiază, aglomerată cu cumpărăturile de la oraş! ne-am răsfățat fiecare cu câte ceva dulce...
... Sunt ... în pat, echipată de noapte, mami a adormit repede foarte obosită, iar Puiu doarme, mulțumit, cu păpuşica lui cea nouă, în zona lui din casă !
... Munca ... săptămânii a fost tot cu toporul şi cu lemnele... a mai scăzut stiva dar au rămas doar din acele buturugi care se sparg doar cu ajutorul penelor şi barosului...
... Vremea ... este tot caldă şi ud în continuare vinetele şi ardeîi  (ce se simt mai bine ca în timpul verii...), florile şi, pe rând, pomii...
... Noutatea săptămănii ... este din domeniul producției noastre de piersici (ce au fost mai multe dar au rămas spre final doar două (dar foarte gustoase !):

luni, 10 septembrie 2018

suferința urmașilor...

Ion Lăncrăjan
                  SUFERINȚA URMAŞILOR

   ...Războiul întreg avea să-l facă Monu într-un anumit fel purtând cu el, din Ardeal şi până la Cotul Donului, de acolo înapoi, în țară, şi mai departe pe urmă, până în munții Cehiei, acelaşi simțământ confuz şi puternic, de teamă şi de îndoială, de iubire amestecată cu ură, de încredere şi de dor. Luptase ca un leu Monu -- "Ca un apucat, cum avea să spună el mai apoi, ca un negândit !..." -- fusese rănit într-un timp şi-şi dăduse seama abia atunci că el lupta atât de avan şi se băga aşa de tare în foc pentru că vroia să obțină o permisie, vroia să se întoarcă, fie şi pentru o zi, acasă, la Lița.... Şi-un ceas mi-ar fi destul ! zicea el câteodată uitându-se la o zare stranie, care se depărta mereu de el şi de ceilalți, de toate armatele, de toți ostașii aceia bântuiți de doruri şi de nelinişti.
                        ****
     O văzu pe Lița într-un timp strigând la el dintr-o margine a clopotniței, unde se suise pe o scară, fiindcă vorbea mereu cu cineva de jos, cu oamenii care împrejmuiseră clopotnița; era plin acolo, în jurul clopotniței, în cimitirul care împrejmuia biserica, pe cruci şi pe cripte, pe morminte şi pe garduri, în cireşii şi în prunii dintre morminte care erau negri şi urâți, după ce fuseseră despuiați de zăpadă.  
      "... Simioaneeee, spunea Lița, când se înturna spre el, lasă clopotele, Simioaneeee!... Lasă-le, că te leagă iară !... Te leagă şi te duc !... N-auzi, măi Simioaneeee, mă !?... Sufletul lui Dumnezeu şi al pământului !... N-auzi ?!..."  
      "Da, da ! răspundea el deşi nu auzea mai nimic în afară de dangătele care îi sunau şi îi bubuiau în cap. Cum să n-aud ?!... Aud prea bine !... Dar de plecat nu plec nici mort de-aicea !... De ce să mă lege şi să mă aresteze ?!... Cotele le-am dat !... Impozitele le-am plătit !... Şi-atuncea, de ce să mă aresteze ?!... Şi până când să mă tot lege !?... Că şi lucrurile astea trebuie să aibă un sfârşit şi un capăt !... Fiindcă până la urmă, măi mişeilor şi măi ticăloşilor, n-o să mai aveți pe cine aresta !... Şi nici cote n-o să mai aveți de la cine să luați !... Şi nici la lucru n-o să mai aveți pe cine mai mâna !... Fiindcă oamenii, dacă-ți bați joc de ei... O dată sau de o sută de ori !... Se scârbesc şi se duc !... Se-neacă în tăcere!... Ori cad în copcă !... Cum a căzut băiatul acela al meu: Niculae !... Lae-Niculae!... Dumnezeu să-l ierte, Dumnezeu să-l păzească şi să-l îngrijească !... Să-l țină la sânul lui ca pe un înger, ca pe un suflet de floare !... Pentru că el, săracu, s-a jertfit pentru mine !... Iar eu, acum, nu trag clopotele numai după el... Le trag şi după mine !... Cu toate că n-am murit !... N-am murit dar am să mor !... Le trag după tot ce-a fost !... Şi după tot ce va fi !...
                       ****
    Lița fusese alături de el tot timpul, aproape tot timpul, pentru că fusese o vreme --"Urâtă şi şuie vreme, blestemată de Dumnezeu şi lepădată de dracu din brațe !..." -- când îl părăsise și ea, până şi ea. Înainte de asta, însă, îi fusese devotată şi supusă, se simțise legată de el, trup şi suflet, prin sentimentul acela copleșitor, pe care îl trăise de atâtea ori în preajma lui sau când era cu el, mai ales atunci, când i se dăruia complet și fără nici o urmă de reținere, trecând prin el şi revenind, cum trece apa prin pământ, ori pământul prin apă, pentru a se desface apoi în noi liniştiri, în bucurii greu de numit şi de asemuit cu ceva, în afară, poate, de îmbrățişarea mare şi cuprinzătoare a soarelui -- "a sfăntului Soare !" --, în afară de potopirea lui rodnică şi adâncă, din zilele de înflorire şi de fecundare a pământului. Pe lângă asta, şi poate că nu în ultimul rând, Lița se simțea legată de Monu -- "de omul meu..."
                         ****
     "O lume a fost, o lume va veni !" zicea Monu în răstimpurile acelea ale lui, care nu mai aveau între ele distanță şi degajarea de altădată, erau din ce în ce mai scurte şi mai abrupte, de parcă timpul i-ar fi devenit și el duşman. "O lume a fost, de lemn şi de pământ, o altă lume va veni, de fier şi de beton !... A venit, nu va veni, a venit şi vine, creşte și se întăreşte !..." "Dar nu s-ar putea oare", se întreba şi întreba el, din altă parte, ca fierul şi betonul să lase loc şi lemnului şi pământului, lutului de demult ?!..."
       (Ion Lăncrăjan, "Suferința urmaşilor")
... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina
( http://zinnaida.blogspot.ro ) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday" !
... distribuie pe rețele articolele care îți plac !
... deci dacă este luni, provocarea este:"Suferința urmaşilor" de Ion Lăncrăjan!

sâmbătă, 8 septembrie 2018

târg...


Cornel Omescu
                   TÂRGUL MONDIAL DE CARTE


      Anul acesta este plin de surprize în lumea editorială.
      De când tehnica tiparului a fost revoluționată prin desființarea hârtiei clasice şi de când editorii au introdus cele mai surprinzătoare sortimente de hârtie, cititorii sunt pur şi simplu răsfățați. Astfel, anul acesta s-au tipărit tiraje imense pe hârtie comestibilă.
      Menționăm ultimele prezentări de noutăți la târgul mondial:
a) NUVELA PENTRU VEGETARIENI. După lectura ei (sau chiar înainte) oricare pagină dizolvată în apă rece, dă un alt sos vegetal. Găsim o gamă largă de sortimente: de la urzici şi fasole, până la morcovi şi... spanac.
b) ROMANUL DULCE. Standul respectiv ne oferă un veritabil recital de produse de cofetărie. Semnalăm varietatea largă de materii prime folosite pentru umplerea paginilor: fructe terestre şi extraterestre, creme policolorate, esențe poliaromate, lichioruri în premieră, sifon condensat. De asemenea, alături de pagini crocante din pulberi aglomerate, găsim şi suficiente pagini cuminți care, în aqua chiorenzis, dau siropuri onirice.
c) TETRALOGIA CĂRNII. Un tetra-stand copleșitor, amenajat ca o capodoperă. A întrunit toate sufragiile juriilor de ambele sexe, indiferent de vârstă sau diagnostic. Varietatea extractelor de carne, din care s-au preparat paginile, este debordantă. Nu lipseşte nici un sortiment de vânat sălbatic sau vânat dresat, de la cameleon la crocodil, de la şoarece la elefant, de la guguştiuc la vulturul pleşuv. Bine preparate sunt şi extractele din şeptel. O mențiune specială pentru porc şi gâscă. De necrezut dar porcul a cules toate premiile.
      Din păcate, sectorul peştilor a fost slab reprezentat. N-am remarcat decât un eseu de caracatiță în cerneală proprie, o mică monografie de raci,  un pamflet de țipari şi arici de mare împănat cu peşte-sabie, un oarecare studiu din extract de rechin umanizat, cam indigest -- dacă nu se sărează bine paginile cu lacrimi de milă în momentele de silă.
      Târgul a înregistrat largi ecouri. Cărțile s-au târguit binișor. Nu s-au înregistrat cazuri de apendicită, peritonită, indigestie, dezinterie sau alte boli psiho-intestinale. Doar doi paznici au căzut victimă unei uşoare insolații. Printre alte alimente, un scriitor a fost mâncat din greşeală de calcul. Deci -- succes pe toată linia !
      Toată lumea a plecat sătulă...
           (Cornel Omescu,  "TÂRGUL MONDIAL DE CARTE")
                                                     
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiștii domeniului în decursul timpului) !
... sper că a fost o lectură plăcută !

pledoaria...

... urmăream un film - "JFK" - şi am rămas înmărmurită de procurorul Garrison interpretat de Kevin Costner: un minunat discurs-pledoarie...
... printre altele, şi :"...nu te întreba ce poate face țara pentru tine, ci întreabă-te ce poți face tu pentru țară..."
... poate că eu de-abia acum am văzut filmul (film pe care poate l-ați vizionat deja...) sau poate ca am vibrat la cuvintele pledoariei... dar dacă nu l-ați văzut, va scriu că merită văzut, măcar pentru acest discurs-pledoarie !
... filmul se termină, având scris:"Trecutul e doar un prolog."

vineri, 7 septembrie 2018

jurnalul (264)

... Azi ... vineri 7 septembrie, ora 20,.40
... Au trecut ... 113 zile !!!
... Gândurile ... îmi sunt tot mai des la organizarea pomenii de 6 luni... cum a trecut timpul !
... Puiu ... stă foarte puțin pe afară, de obicei îl dau afară atrăgându-l cu ceva bun de mâncare -- s-a obişnuit în casă protejat de căldură, muşte ..
... Bucătăria ... este plină când venim la masă...
... Munca ... a fost variată:
- am preparat, pentru prima oară, ciment pentru a realiza reparații de jur împrejurul casei - aşa cum am văzut că făcea ticuțu doar că la mine cantitatea preparată este mai mică neavând forță ca să amestec compoziția, adică eu folosesc o găleată (ajunge pe la jumătate - nu este uşor deloc la amestecat...):

apoi am turnat cimentul moale ca să pot astupa bine crăpăturile din cimentul vechi, ca de exemplu pe aici:

-am curățat de buruieni (împreună cu mami) terenul unde a fost ceapa, am măsurat şi stabilit locurile (cuiburile), am săpat fiecare cuib stabilind câte roşii vom cumpăra în primăvara viitoare;

-am curățat de buruieni (împreună cu mami) terenul unde au fost roşiile, am trasat şănțulețe pentru a pune acolo (în octombrie) arpagicul şi usturoiul;
-am strâns busuiocul (mai mult) şi cimbrul (mai puțin), am curățat locul, am împărțit totul în buchețele mici (împreună cu mami) şi le-am aşezat la uscare;
-azi a venit pe la ora 14 şi o porție de lemne, din care am spart, cu toporul, tot ce a fost buturugă mai mică, mami le-a depozitat lângă atelier, eu am format rândul în interior, apoi am depozitat, afară lângă atelier, buturugile mai mari:
plus încă micile activități zilnice...
... Sunt ...  în pantaloni scurți, tricou (ce se schimbă după fiecare activitate, fiind prea ud de apa ce-mi iese prin piele...);
... Noutatea săptămânii ... este legată de un gând bun primit de la prietena mea de spirit şi suflet, doamna Laura Schussmann:

luni, 3 septembrie 2018

sfaturi...

Lev Izmailov
            SFATURI PENTRU CELE CE VOR SĂ SE CĂSĂTOREASCĂ

     Înainte de toate trebuie să ştim ce este un bărbat. Ştiința a dat o definiție concretă. Bărbatul este acel vertebrat care se lasă uşor domesticit şi dresat, el poate fi învățat să spele vasele, să lustruiască parchetul, să aducă acasă cartofi şi leafa...
     Să ne referim acum la lucruri mai concrete. Cine-l poate lua în căsătorie ? Oricine fiindcă orice femeie se poate căsători: frumoasă şi nefrumoasă, drăguță şi nedrăguță, ba chiar urâtă de-a binelea. Femeile grase, slabe şi proaste se mărită uşor. Cu cele inteligente e mai greu. Ce bărbat vrea să aibă o nevastă mai deșteaptă decât el ? Când vă alegeți soțul trebuie, înainte de orice, să aveți în vedere... înălțimea lui. Ca şi îmbrăcăminte, bărbații au: talie mare, mijlocie şi mică. Primii nu sunt rentabili într-un menaj; cei mici, dimpotrivă sunt şi avantajos de exploatat. Cu un soț scund nu e nevoie să aruncați rochiile vechi, dintr-o fustă putându-se face minimum două şepci. Cât despre bărbații de talie medie, ei seamănă cu cei mici de statură dar mănâncă ca cei înalți.
     Ochii bărbaților pot fi albaștri, cenuşii, verzi, negri sau căprui şi - indiferent de culoare - vanitoşi.
     Să ne referim însă și la culoarea părului. Blonzii sunt modești, încrezători, de o naivitate copilărească. Ei ajung la domiciliul conjugal cu leafa întreagă. Bruneții sunt nervoși şi geloşi. Dacă îşi bănuiesc soția de adulter, devin violenți, promit că o omoară, apoi se sinucid. Numai că nu ştiu cu ce să înceapă. Neputându-se hotărâ, pleacă de acasă pentru totdeauna... până la prânz. Roşcovanii sunt blajini, amabili, generoși.  Ei se cred blonzi. Totuşi, casătorindu-vă cu un roşcovan, nu începeți niciodată o ceartă înainte de a-l fi săturat căci pe nemâncate e foarte periculos. În fine, ajungem acum la cei complet blonzi, cei cărora li se spune în spate 'golaşii'. Serioși şi economi, ei nu risipesc banii pe tunsorile moderne, pe piepteni sau şampoane costisitoare. De obicei se spune: chelia în față înseamnă inteligență,  când e la spate înseamnă că posesorului ei îi place să facă curte femeilor cu inteligență.
     În consecință, dacă sunteți în situația de a alege, luați un pleşuv. Este o opțiune fericită. El vă va aduce în casă confort şi... lumină.
                 ("Sfaturi pentru cele ce vor să se căsătorească", Lev Izmailov)
                     -tradus din la rusă de Viorica Tănăsescu-
... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina (http://zinnaida.blogspot.ro) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday" !
... distribuie pe rețele articolele care îți plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este:"Sfaturi pentru cele ce vor să sencăsătorească" de Lev Izmailov !

sâmbătă, 1 septembrie 2018

ultimul zâmbet al Juanitei...


Marcel Luca
                 Ultimul zâmbet al Juanitei
                             (Mileniul IV)

      Acum, când sistemul celor şapte stele ale Juanitei a devenit vizibil, sentimentul pe care l-am simțit nelămurit la început, s-a transformat într-o tristețe răscolitoare. Şi - acelaşi nejustificat sentiment de vinovăție şi tristețe îl citesc pe chipurile însoțitorilor mei de pe celelalte astronave ale convoiului, atunci când îmi transmit video rapoartele zilnice.
      Îi înțeleg.
      În acest moment, la un miliard de km distanță, imensa imagine a Juanitei abia mai încape în conturul ecranului panoramic central.
      Loss şi Juanita...
      Cât de ciudat şi cât de complex poate fi sufletul omului ! Cât de neprevăzute pot fi reacțiile născute din bucuriile şi, mai ales, nefericirii sale, nelămurire în adâncul lor, nici de testele psihologice atât de perfecționate ale mileniului trecut.
      Căci, care calculator ar fi putut prevedea, nu sacrificiul Juanitei, ci gestul prin care Loss şi-a materializat disperarea la dimensiuni cosmice; iubirea lui care l-a determinat să refuze conștient îndeplinirea misiunii, cum nici un alt astronaut n-a făcut-o nici înainte, nici după el.
  ... S-a scurs aproape un mileniu de când astronava uriaşă şi greoaie s-a apropiat de acest îndepărtat colț al galaxiei. Loss şi Juanita, stăpâni ai unei fantastice rezerve de energie, aveau misiunea de a restructura la nivelul civilizației de tip Dyson sistemele planetare ale celor şapte stele. Pe imensele pelicule materiale care trebuiau să îmbrace aştrii, urmau să se instaleze alte miliarde de miliarde de oameni.
       Se iubeau.
       Ştim doar aproximativ cum a murit Juanita.
       Se pare că, fiind de cart, a înregistrat o avarie la unul din motoarele fonice.
       Securitatea navei presupunea o intervenție imediată în plină cursă de iradiere.
       A renunțat să-i comunice lui Loss situația rezolvând-o singură și murind la înapoiere, înainte de a-şi putea dezbrăca costumul pe care-l folosise.
       De aici începe extraordinarul.
       Disperarea lui Loss a fost atât de imensă, atât de nefirească încât, începându-şi opera, nu s-a gândit nici măcar o clipă că înfăptuiește şi cea mai inimaginabilă trădare față de semenii săi.
       Energia de care dispunea era rodul muncii a miliarde de oameni. Rostul ei era să defrişeze spații noi, să asigure evoluția pe mai departe.
       Dar el a hotărât altfel.
       Selecționând hologramele Juanitei, a ales-o pe cea mai reprezentativă încredințând-o ordinatoarelor.
       Apoi, în scurtă vreme, rarefiind şi redistribuind abundentul material planetar, modificând complicatul echilibru al celor 7 stele, Loss a plănuit-o pe Juanita la dimensiuni cosmice.
       Trupul suplu şi svelt, ochii mari şi strălucitori, pletele întunecate în care sclipesc aştrii îndepărtați ai galaxiei și, mai ales zâmbetul ciudat de viu, au rămas de atâta vreme neschimbate.
        Oamenii l-au iertat pe Loss. Timpul l-a iertat. El şi-a găsit sfârşitul bătrân şi zdruncinat, învăluind cu  astronava-i solitară, în bucle nesfărşite, trupul iubitei.
        De atunci, mica stea galbenă - Soarele -  metropola civilizației Oamenilor, şi-a trimis spre alte lumi mesageri care să le transforme. Dar astăzi ne vedem siliți să reamenajăm și acest colț pustiu de Univers.
        Peste puțin voi dirija metamorfoza Juanitei în globuri de materie solidă care vor înlănțui pentru totdeauna energia celor şapte aştri.
        Lumea - care se va naşte - va purta în continuare numele ei, tulburător şi neobişnuit de lung, în care se ghicesc pasionatele şi febrilele trăiri ale străbunilor noştri, pe vremea când mai exista acel originar Pământ.
        O mai privesc.
        Acum, aproape de sfârşit, regretul şi tristețea - ce mă copleșesc - le descifrez și în acest ultim zâmbet al Juanitei.
              (Marcel Luca, "Ultimul zâmbet al Juanitei")

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului,  în decursul timpului)!
... sper că a fost o lectură plăcută !

vineri, 31 august 2018

jurnalul (263)

... Azi... vineri 31 august, ora 21.35...
... Au trecut ... 106 zile ! Trec zilele, una după alta... sunt tot la faza de oftat... și tot vorbesc cu sufletul lui ticuțu, prin grădini și prin casă, ori de câte ori desfășor o activitate (oare fac bine, am ales metoda bună de a realiza activitatea... şi multe altele...) ! aveam un caiețel unde scriam ceea ce îmi spunea ticuțu despre unele activități de prin grădini, dar nu l-am găsit (cine ştie pe unde l-am pus când am mai strâns din lucruri...)...
... Acum ... câteva zile a plouat bine (m-am bucurat pentru pomi !):
                                                 

dar acum este tot cald... noaptea este puțin mai răcoare...
... Puiu ... stă foarte puțin pe afară... mai mult, am observat că este mai atașat de mami, eu sunt cea care îl mai cert... ziua, face ture prin casă, în jurul paturilor, doarme pe unde nu te aştepți (în bucătărie, pe sub o masă; în casă, după pat, direct pe gresie, se mai răcorește cu puțină înghețată)...

... Bucătăria ... este încă activă: am mâncat dar mai am câteva pere tăiate ca să le fac dulceață...... Sunt ... în pantaloni scurți, bluză subțire...
... Munca ... este tot grea - desfășor activitatea (curățenia prin casă, tăierea iarburilor, spargerea buturugile rămase....) şi curg broboane de apă pe față, tricoul se udă repede...
... Mă feresc ... să muncesc pe afară între orele 13-17...
... Gândurile ... îmi sunt şi pe la viitoarea pomană (de 6 luni...), analizez totul încercând să stabilesc varianta preferabilă...
... Noutatea săptămânii ... este dată de un film drăguț pe care l-am vizionat: "Decalage horaire" ('Decalaj orar') !
 

luni, 27 august 2018

fata de hârtie. ..

Guillaume Musso
                                  FATA DE HÂRTIE

.... Simțeam un gol în stomac. Un vid brusc şi devorant, ca o lipsă. Normal, la urma urmei: nu trăisem ziua cea mai ciudată şi mai nebunească din viața mea? În mai puțin de douăzeci şi patru de ore, îmi pierdusem averea, cea mai țicnită din eroinele mele aterizase goală-puşcă în livingul meu, trecusem printr-un geam ca să nu fiu internat, căzusem de la o înălțime de două etaje pe capota unui Dodge, vândusem mândru de mine, pe 1000 de dolari, un ceas care valora 40 000 și semnasem un contract excentric pe o față de masă de restaurant, chiar imediat după ce primisem o palmă care mă năucise.
.... Ea se apropie încet, îşi puse mâna în scobitura gâtului meu şi, cu lentoarea unei mângâieri, mă sărută pe buze. Gura ei era proaspătă şi dulce. M-am înfiorat sub efectul surprizei şi am făcut un pas imperceptibil înapoi. Apoi am simțit cum inima mi-o ia razna, trezind în mine sentimente stinse de mult timp. Şi dacă, la început părea să-mi fost smuls cu forța, acum nu mai voiam să-l întrerup.
                                *************
.... Mă îndrăgostisem de Aurore aşa cum te căptușești cu un virus fatal şi devastator. O întâlnisem la aeroportul din Los Angeles, la coada de îmbarcare pentru un zbor United Airlines cu destinația Seul. Eu mergeam în Coreea de Sud pentru a-mi promova cărțile, ea pentru a cânta Prokofiev. O iubisem din primul minut pentru te miri ce: un zâmbet melancolic, o privire cristalină, un anume mod de a-şi da părul după ureche întorcând capul ca într-un ralenti. Apoi i-am iubit fiecare inflexiune a vocii, inteligența, umorul, ezitarea aparentă pe care o avea în privința fizicului ei.
                 (Guillaume Musso, "Fata de hârtie")
              -https://en.m.wikipedia.org/wiki/Guillaume_Musso-
... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina (http://zinnaida.blogspot.ro ) unde veți găsi cele mai multe date...
... provotarea are sloganul "Click & Comment Monday" !
... distribuie pe rețele articolele care îți plac !
... deci dacă este luni, provocarea este:"FATA DE HÂRTIE" de Guillaume Musso!

sâmbătă, 25 august 2018

somnic de vară...

... locuri de dormit, mai noi, pentru Puiu !
... mami îl căuta peste tot azi-dimineață,  m-a trezit din somn disperată că nu-l găseşte pe Puiu... jumătate-adormită,  l-am descoperit pe Puiu în grădinița din fața casei, sub păr - nu a mai dormit până acum pe acolo (îi făcea concurență secvenței din... "Frumoasa din pădurea adormită")!
... azi-după amiază nu s-a lăsat şi, până la urmă, şi-a găsit loc de dormit lângă patul meu, vreo câteva ore, sforăind adesea...


Isopolis...


Gheorghe Săsărman
                                           Isopolis

    Imaginați-vă un caroiaj  alcătuit din două familii de drepte paralele echidistante,  perpendiculare între ele, care ar desena pe un plan un câmp uniform de pătrate egale, ca o coală de hârtie milimetrică. Imaginați-vă acum că această hârtie milimetrică, mărită de câteva mii de ori, nu este altceva decât o platformă de piatră şi că în fiecare dintre nodurile nevăzutei rețele se ridică, zveltă, câte o coloană pe a cărei abacă sunt sprijinite capetele a patru grinzi de lemn, aşezate după liniile caroiajului. Pe grinzile principale se rezumă panourile pătrate cașerate ale tavanului, iar fiecare casetă e acoperită cu o placă translucidă de alabastru. Şirul uniform al coloanelor continuă cât vezi cu ochii, în ambele direcții; filtrată prin tavan, lumina difuză nu lasă umbre. Aşa arăta oraşul Isopolis, înainte de a fi fost incendiat din ordinul lui Alexandru Macedon. Spun gurile rele că, după o orgie cumplită, în evidență stare de ebrietate, nevârstnicul cuceritor al lumii ar fi pus focul cu mâna lui. Pentru a înțelege însă că ordinul a fost pronunțat de o minte lucidă şi încă după matură chibzuiți, cititorii sunt rugați să poposească în acest oraş pe vremea când Marele Alexandru nu trecuse încă Helespontul.
    Pe atunci Isopolis avea o asemenea întindere încât locuitorii nu-i cunoşteau hotarele şi nici unul dintre ei nu-şi amintea să-l fi văzut vreodată din exterior. Omogenitatea alcătuirii, identitatea perfectă a careurilor din care se compunea oraşul, absența centrului şi a marginilor, a unui loc privilegiat şi a oricărui sistem preferențial de referință aveau profunde urmări asupra vieții derulate sub tavanul de alabastru. Aparent, oamenii semănau foarte puțin între ei dar la o examinare mai atentă se putea constata că, oricât ar fi fost de mari deosebirile - care țineau de înfățişarea lor exterioară, de coafură şi modă vestimentară, de machiaj şi vorbire - ele erau rezultatul unei premeditări constante și urmăreau să contracareze monotonia cadrului arhitectonic. Împestrițarea aceasta căutată era la fel de obsedantă și de obositoare cum ar fi fost uniformitatea şi, dincolo de orice deosebiri, purtarea  locuitorilor, mentalitatea lor se dovedeau surprinzător de asemănătoare. Toți cetățenii (care, evident, erau egali între ei, indiferent de vârstă şi sex, iar alte considerente de diferențiere socială nu păreau să existe) se îndeletniceau cu operația obositoare şi de la început sortită eșecului a găsirii şi luării în stăpânire - ca primă treaptă de distincție - a unui loc privilegiat. Oamenii se mişcau haotic, care încotro, fără încetare, omogenizând spațiul şi din punctul de vedere al ocupării lui. Dacă undeva se forma, pentru câteva clipe, un gol sau, dimpotrivă, un nucleu foarte dens, care ar fi putut servi pentru orientare, mişcarea mulțimii le făcea să dispară imediat.
     Uneori, foarte rar, câte un om se oprea, poate ostenit de atâta rătăcire ori poate intuind că în acel univers brownian, nemișcarea reprezenta singura posibilitate de a ieşi din comun. Dar intuiția nu trecea poarta rațiunii. Pentru un timp, acel individ se constituia în centrul absolut al oraşului, în punctul zero al unicului sistem de coordonate stabil. El devenea rege, germen al sfârşitului propriului său regat. Din fericire, nici el, nici cei care îl înconjurau nu-şi dădeau seama de aceste lucruri şi pericolul era învins prin ignorare. Curând, insul se reintegra goanei fără de țel. De altfel, chiar dacă am presupune că soluția ar fi fost realizată, ea s-ar fi anulat, în mod paradoxal, de la sine. Într-adevăr, când vecinii ar fi recunoscut singularitatea celui-care-stă -- recunoaștere necesară, altminteri monarhul neavând decât existență iluzorie -- ei s-ar fi oprit şi, din aproape în aproape, repausul generalizat şi-ar fi pierdut singularitatea.
    Isopolis nu putea admite unicitatea.
    Alexandru era expresia însăşi a unicității.    
    Adevărată cauză a incendiului se află în această contradicție de neîmpăcat.
         (Gheorghe Săsărman, "Isopolis")

... deci dacă este sâmbătă -  am decis eu, cu drag, - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului)!
... sper că a fost o lectură plăcută !

vineri, 24 august 2018

jurnalul (262)

... Azi ... vineri, 24 august, ora 22.20
... Au trecut ... 99 zile ! încet-încet, zilele trec şi noi ne obișnuim cu gândul că nu mai putem întoarce timpul înapoi... greu ! oftez...
... Gânduri ... legate de ceea ce ştiu clar despre ticuțului meu, crescând la umbra lui (ca un adevărat stejar al familiei noastre ! ), de ceea ce îmi povesteşte mami (din tinerețea lor...), din ceea ce mi-au spus oameni ce l-au cunoscut ! mi-e dor de el, mi-e dor să mai stăm la câte o vorbă despre orice...
... Încerc ... să fac față cerințelor gospodăriei... şi mă întreb: "oare cum zici ticuțule că ar fi mai bine ?" cui mai citesc eu, cu drag, pagina de "jurnal" înainte de postare ?! ticuțu era încântat ori de câte ori mai terminam o pagină de "jurnal" sau o postare pe o temă anume... mă lăuda ! mă încuraja !
... Bucătăria ... se odihnește acum ! am pus dulceața de smochine în borcan (cea terminată de aseară...) ! mami a gătit !
... Sunt ... tot timpul zilei în pantaloni scurți, tricou şi şosete !
... Muncă ... este destulă... ca de obicei, în ultima perioadă, bat cu ciocanul de 3 kg în penele metalice încercând să sparg buturugile rămase, în bucăți ceva mai mici... enervant este că avem o invazie imensă de OMIZI !!!... omorâm zilnic zeci de exemplare ce încearcă, cu perseverență, să escaladeze zidul casei şi să intre în interior ! cu pomii am rezolvat în mare, rupând micile crenguțe când au apărut pe ele ! e drept că avem în jurul nostru curți prăvășite  (de unde vin, pe jos, prin iarbă batalioanele lacome... dar şi la casele, ce au stăpâni înăuntru, tot au pomii plini de omizi (mai stau şi la poartă pe sub pomi...)! indolență ! înainte, parcă mai zburau nişte avioane mici şi mai stropeau cu soluții... astă-seară, un prieten ne-a cumpărat 3 fiole şi a venit cu o pompă şi a stropit prin grădină, pe la pomi şi zidul casei de jur-împrejur... pentru că nu plouă de ceva timp, umplu bidoanele cu apă şi ud plantele, pomişorii...
... Puiu ... este indiferent la lupta noastră cu omizile... lui îi place când reușește să intre în casă şi să tragă un somn liniştit !
... Noutatea săptămânii ... este din domeniul filmului: Cary Grant (http://ro.m.wikipedia.org/wiki/Cary_Grant ) pentru că vizionând un film mi-am reamintit de minunata lume a artiștilor de demult...

luni, 20 august 2018

Tudor din Vladimir...

Emanuel Copăcianu
                           -Seară de toamnă la Goleşti...-

       ... Foișorul de pază de la poarta conacului se înălța semeț peste câmpul rămas, şi el le era toată mândria. Aici, într-o zi de mai, venise Tudor din Vladimir să se sfătuiască cu marele voinic şi zăbovise trei zile la sfat. Odaia din catul de sus în care dorise atunci pandurul rămăsese neschimbată. Înăuntru mai exista și acum un pat de lemn acoperit cu o pătură, o laviță cu oale şi străchini de lut şi trei scaune țărănești.  Foișorul avea acelaşi acoperiş cu şindrilă din lemn de munte, cu streşini mari, cioplite frumos. Aici îşi vărsase pandurul tot năduful şi necazul în ajunul prinderii şi ciopârțirii sale de către arnăuții lui Ipsilante, într-un loc din împrejurimi pe care nu-l cunoaştem nici astăzi, mărturisindu-şi totodată încrederea nețărmurită în destinul de mâine al țării. Şi tot atunci rostite o vorbă pe care bătrânul Golescu nu o putuse uita, o vorbă ce i se păruse a-i fi şi dragă şi înțeleaptă şi călăuză în viață:"Dacă vrei să Cunoşti viitorul țării, priveşte în trecut."
            Vorba îi rămăsese în minte şi voinicul, care-şi crescuse copiii în dragostea pentru glia strămoșească, avea s-o reînvie pănă și în scrisorile trimise acestora la Paris.
            Din trecutul acela atât de zbuciumat, învia, rând pe rând, chipul lui Alexandru de la Bistrița, al lui Mircea de la Cozia, al lui Ştefan de la Putna. Sunt voievozi ce au luptat pentru țară apărăndu-i glia şi holdele, păstrându-i neschimbate legea şi datinile.
            "Aşa, boier Golescule", spusese atunci pandurul, "ține minte că va veni o vreme  când românul va fi stăpân pe pământul pe care trudește acum şi rodul lui al lui va fi, iar nu al celor ce-l împilează. Atunci noi o să fim cenuşă şi umbră dară țara n-o să uite că am luptată pentru ziua aceea."
           (Emanuel Copăcianu, "Seară de toamnă la Goleşti...", vol."Cumpăna apelor sau Vodă Cuza trece Milcovul")      

... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina ( http://zinnaida.blogspot.ro) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday " !
... distribuie pe rețele articolele care îți plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este:"Seară de toamnă la Goleşti", Emanuel Copăcianu !ù

sâmbătă, 18 august 2018

omul cel tăcut, inelul şi fata blondă...








 Doru Pruteanu şi Dan Merişca
 
                        Omul cel tăcut, inelul și fata blondă

    Citeam şi priveam din când în când vacile - câte mai rămăseseră - care păşteau pe câmp, omul acela tăcut venise, se aşezase lângă mine şi întorsese capul ca să se uite la soarele turtit al după-amiezei; nişte copii mici se jucau pe marginea drumului cu o cartuşieră goală, pe care o trăgeau după ei prin iarbă, îl vedeam cu coada ochiului, ce putea dori de la mine ? eram obişnuit ca atunci când se opreşte cineva lângă mine să-mi ceară ceva. Cu vreo două săptămâni în urmă venise un ofițer android - era lovit la mână şi i-am putut vedea, pentru o clipă, acolo, înăuntru, mai multe fire roşii şi albastre şi nişte mecanisme fine care se mişcau atunci când îndoia degetele - mă întrebase unde sunt oamenii, i-am spus că pe-acolo, prin sat, fiecare pe la casa lui şi m-a strigat maică-mea să aduc nişte apă de la fântână, plecasem lipăind prin praf cu picioarele goale lăsându-l pe ofițerul care-i căuta pe oameni cam nedumerit.
     Cred că ofițerul acela îi convinsese pe cei din sat să-şi ia, care ce putea, și să fugim în pădure, trebuia să vină armata acolo; chiar înainte de a pleca, au venit două blindate cu şenile trăgând și niște tunuri grele după ele, au intrat în curte şi apoi în grădină dărâmând un gard, au urcat dealul şi au început aproape imediat să tragă înspre oraş. Soldații roboți - eu cel puțin nu am văzut nici un om printre ei - care veniseră în urmă s-au apucat să cotrobăie prin casele părăsite, fuseseră programați să prade tot ce găseau în cale şi continuau să o facă, chiar dacă nu mai aveau pentru cine, comandanții le muriseră; n-au avut prea mult noroc, a venit altă armată, în timp ce cealaltă fugea mâncând pământul în mod disciplinat, soldații nou veniți s-au apucat şi ei de cotrobăit, au strâns tot ce mai rămăsese, erau murdari, multora le lipseau piese componente, mai mult îți stârneau mila, erau însă conduşi de oameni.
      Omul venit pe neaşteptate s-a ridicat și a plecat fără să scoată vreun cuvânt. Nu mult după aceea au apărut câțiva soldați roboți şi un ofițer. Îl ştiam. Acum vreo cinci zile fusese la noi și băuse cu tata şi cu alți câțiva ofițeri care erau tot oameni, au băut, s-au certat, tata voia să-i împace, unul din ei a plecat înfuriat prin spatele casei, iar ăsta de care vă spun, îl împușcase liniştit prin fereastra astupată de camuflaj cu un covor şi niște ziare; neavând altceva mai bun de făcut, cel care ieşise se oprise în dreptul ei, începuse să-l înjure şi să-l amenințe, zicea că o să se ducă la ăilalți, că, ori aici, ori dincolo, tot aia era, că cine mai înțelegea cine cu cine luptă, totul dispăruse, nu mai exista comandamentul, nu mai existau statele, nici măcar lumea, cineva care să-şi spună lumea, ofițerul asta negricios şi cam la fel de înalt ca taică-meu, scosese pistolul şi-l împuşcase direct în gură. Bunicu' care povestea întâmplarea vecinilor doritori să-l asculte, se mira:"cum de ochise aşa de bine ? să tragi cuiva trei gloanțe la rând prin aceeaşi gaură, când cel ochit cade sau se mişcă, oricum, fără măcar să-l vezi, ştiți, fereastra aia astupată din spatele casei." Ceilalți ofițeri îşi goliseră repede paharele și plecaseră lăsându-l pe mort sprijinit de perete, cu capul căzut într-o parte, năclăit de sânge, iar vântul îi răsfira la întâmplare părul. Pe urmă se certaseră şi între ei, cred că ceilalți plecaseră în altă parte, rămăsese doar ăsta şi mai mulți roboți, pe jumătate distruşi, cu care se plimba încolo şi-ncoace prin sat, tata spunea că în altă parte nici nu mai erau oameni sau, oricum, rămăseseră foarte puțini, oraşele nu mai erau, rachetele sau dacă nu, bombele le răseseră de pe fața pământului, şi că tot noi, ăştia, țăranii aveam să rămânem până la urmă, cu noi nu avea nimeni nimic, noi nu făceam război ca aceia din oraşe, care muriseră mai toți și aveau, până la urmă, să moară toți, în timp ce hoardele de roboți vor fi continuat încă să se bată fără rost între ei până n-ar mai fi rămas nici unul, ce, parcă oamenii ştiuseră de ce se bat ?...
     Ofițerul și soldații s-au oprit şi ei lângă mine şi m-au întrebat dacă nu văzusem un om aşa şi-aşa, era chiar omul meu, cel care se oprise, se aşezase lângă mine şi privise soarele, am ridicat din umeri, nu văzusem nimic, prea eram ocupat cu lectura, ofițerul s-a uitat la cartea mea video încercând să-i silabisească titlul de cristale lichide. În buzunarul unuia din soldați a început să sune un ceas, atunci am observat că ofițerul avea două ceasuri cu celulă solară la mână şi unul de buzunar la piept, i se vedea atârnând lanțul aurit sau de aur, "soldații ăştia îşi bat joc de timp" gândeam privindu-i cum se depărtau, "poartă nu ştiu câte ceasuri cu ei dar nu le place să le scoată, să se uite la ele, scot doar pistoalele şi se împușcă între ei, câțiva vor mai fi rămas, cartuşele îi lovesc la fel de bine şi pe oameni şi pe roboți dacă ştii cum să tragi."
     Pe deasupra treceau iarăşi teleghidate, avioanele alea fără nici un om în ele, pline cu bombe, nu erau de-ale soldaților cu ceasuri multe, le trimiseseră ăia care fugiseră lăsând tunurile în grădină şi o grămadă de proiectile, să avem noi cu ce ne juca, le întorsesem şi încercam să ochim linia orizontului, acolo unde răsărea soarele. N-am reuşit să tragem niciodată, poate n-ar mai fi răsărit soarele;  până la urmă tot învățam noi cum să le folosim dacă nu i-ar fi trecut prin minte lui Vic să dea foc la benzina de pe jos, nu ştiu de ce au luat toate foc, au explodat toate proiectile de care noi nici nu le atinsesem, a curs țărâna peste jumătate din sat, în vârful dealului a rămas o groapă în care s-a făcut, după primele ploi din toamnă, un iaz mărişor, iar din Vic au mai găsit numai un deget, mai era pe el inelul gros de platină, cred ca era de platină, altfel de ce-ar fi fost aşa de greu, avea în locul pietrei un ecran TV cât unghia de mic, inelul mi-l arătase chiar el, cu câteva zile înainte, când eram în pădure: "de la bunica, numai de nu l-ar vedea, l-am luat din sipet unde-l ținea ascuns". Degetul cu inelul era curat-curat, iar mamele îşi strângeau copiii şi-i numărau, dacă roteai încet ecranul pe inel, puteai prinde douăzeci şi patru de canale, căutasem de mai multe ori şi eu şi Vic dar nu mai transmiteau nici unul, se vedeau şi se auzeau doar paraziți şi dungi, mama lui Victor mai avea vreo nouă copii, moartea lui Victor nu costa prea mult familia măcar aşa, sufletește, dacă la pungă urma să-i sece; de fapt, nici măcar nu mai era vorba de bani, ăştia nu-i mai trebuiau nimănui, acum toate se luau "la schimb". N-am văzut înmormântarea, mă bătuse maică-mea măr şi mă închisese în cămară, am auzit de acolo cum treceau prin fața porții babele plângând ce mai rămăsese din Vic, de ce nu fugise oare Vic atunci când văzuse că ard toate aşa de tare ? Am refăcut şi eu experiența lui, cu niște cartușe în loc de proiectile, putusem să fug. Cred că Vic descoperise sistemul de funcționare a tunurilor, ele, ca şi computerul şi instalațiile părăsite într-o subterană de beton din coasta dealului, fuseseră făcute bucăți şi oamenii le cărau acasă fără să ştie la ce le vor folosi, dar le cărau.
     Omul meu tăcut şi soldații roboți cu ofițerul s-au întors, îi vedeam în depărtare cum vin, crezusem că aveau ceva de împărțit cu el, dar nu era adevărat, un soldat ducea în brațe o fată, omul meu cel tăcut plângea încet, fata era blondă, ofițerul o privea din când în când. S-au întors şi teleghidatele, eu m-am aruncat în şanț şi toți au fost omorâți, ei, pentru prima oară, eu, pentru a doua.
      ("Omul cel tăcut, inelul şi fata blondă", Doru Pruteanu şi Dan Merişca)

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului, în decursul timpului) !
... sper că a fost o lectură interesantă !