miercuri, 31 octombrie 2018

sayõnara...

... am hotărât să iau o pauză !
... vă doresc, din toată inima, multă sănătate şi mult succes în viață !
... pupic !

luni, 29 octombrie 2018

întâmplarea...

Gib I. Mihăescu
                             ÎNTÂMPLAREA

    Docarul luneca acum ca o pată galbenă, fugară,  prin noaptea codrului. De cum îi înghițise pădurea, roatele încetaseră deodată să mai scrâşnească pe pietrișul drumului. Dăduseră de pământ viu. Copitele celor doi cai voinici izbeau în plin şi loviturile se succedau mai repede; iar zgomotul lor părea de astă  dată mai învăluit.
     Luna, pe a cărei tovărășie, în plimbarea aceasta nocturnă, mai ales doamna Glogovan pusese tot temeiul, întârzia la întâlnire. Deasupra, pe fâşia de cer dintre două linii de arbori, stelele ieşeau cu nemiluita din ascunzișurile negre. Bucuroase parcă de întârzierea lunii, se lăsau până deasupra pădurii, în ghirlande de lumini. Se înghemuiau, se ciocneau între ele stârnind flăcări vagi şi momentane; unele, mai îndrăznețe, se pierdeau şi cădeau lăsând în urmă dâre de artificii; altele, mai sfielnice, abia scoteau ochiul de insectă din viziunile tainice închizându-l înspăimântate, pentru a-l redeschide iarăşi, peste puțin, cu aceeaşi teamă tremurătoare. Şi necontenit spuzeau din veşnicie, forfotind tăcute şi strălucitoare.
     Ea privea extaziată magica splendoare urmărind cu multă luare-aminte jocul lighioanelor de foc care îi părea atât de asemănător cu al lighioanelor pământului. Și era fericită să descopere, odată cu minunea revărsării de aur, minunea ochilor ei care puteau descifra atâtea lucruri, de nepătruns pentru alții, în misterul hieroglifelor înstelate.  
                           🔰🔰🔰🔰🔰🔰
     Dar până să se întoarcă de pe drumul umblat de fantasmele trecutului, caii repezi trecuseră de mult lugubra priveliște. Docarul zbura înainte în lumea de neguri. Tropăitul copitelor era acum aşa de repede, de regulat, că parcă nici nu mai exista pentru urechile celor doi călători. Încolo nimic, decât tăcerea profundă a stelelor care se lăsaseră atât de jos, că puteai să vezi ramurile de vis ale copacului infinit, pe care se coborâseră în jerbi de chiciură. Nici cel mai mic zgomot, nici cel mai neînsemnat foșnet de frunză. Nici un sforăit de cal; se părea că zdravenele animale visau de asemeni, dormitau profund, mișcând picioarele în goană automată.
    Şi deodată, de undeva din pădure, țâşni o lumină searbădă, poleind toți copacii cu străveziul ei de vis, înfăşurând trunchiurile în scutere de hârtie argintată. Glogovan avu impresia copilărească că i se desface dinainte o imensă pădure cu pomi de Crăciun.
-Luna ! şopti doamna Glogovan fermecată.
    Lumina se mări şi acoperi totul în aur topit; stelele într-o clipă se urcară pe ramurile copacului infinit şi dispărură în muşuroaiele lor. Doar cele mai mari, mai greoaie, n-avură timp și rămaseră locului, pălite de lumina hipnotică.
    Caii se înveseliră. În plină goană, se uitară cu înțeles unul la altul, înclinând rând pe rând din cap şi izbucniră într-un nechezat zgomotos şi puternic de râs.
    Acum drumul drept se lămurea până hăt-departe, în lungul lui. Şi nimic, nimic neobişnuit nu se vedea într-acolo până puteai cuprinde cu ochii.
    Glogovan prinse să fluiere uşor printre dinți un refren favorit. Lumina umplea tot mai mult şleahul, ca şi când ar fi vărsat-o cineva cu găleata. Dar îndată inima lui se poticni în piept. Colo, drept, sun un copac izbit în plin de luna ce se ridicase deasupra pădurii, văzu o fantasmă nemişcată, ceva cu seamăn de om.
    Pădurea se lăsa aci puțin în clin şi caii o porniseră nebunește. Tropotul lor era neregulat acum, paşii li se amestecase. Din când în când păreau că-şi mai spun câte ceva la ureche, aprobând din cap sau ridicând repetat botul rânjitor în semn de negare............
                                    (Gib I. Mihăescu, "Întâmplarea")
                      (https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Gib_Mihăescu)
                        Nuvela o puteți citi în întregime şi aici:
http://www.viatasiopera.ro/opere/mihaescu-gib/nuvele/intamplarea.html
... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina (https://povestiripescurt.blogspot.com) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday" !
... distribuie pe rețele articolele care îți plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este:"Întâmplarea" de Gib I. Mihăescu !

sâmbătă, 27 octombrie 2018

generalul...









Dănuț Ungureanu
                                         GENERALUL

                   1. VIAȚĂ DE FAMILIE

     Băiețelul cel mic al Generalului privi cu ochi critic rămășițele carbonizate ale albaștrilor. Erau risipite alandala pe toată masa de joc şi constituiau într-adevăr un spectacol în stare să-ți producă o rară satisfacție. Întregul lor echipament de luptă fusese fie scos din uz în primele minute ale conflictului, fie capturat de către verzii pe care băiețelul cel mic al Generalului îi alinie în pripă ținându-le un mic discurs solemn, după care  îi strânse cu amândouă mâinile şi îi aşeză grăbit în cutia viu colorată pe al cărei capac stătea scris cu litere de-o şchioapă:"Războinici-- joc pentru copiii între patru şi zece ani." Apoi alergă entuziasmat spre bucătărie de unde năvălise irezistibil mirosul acela de plăcintă cu mere.
-Eduard, se auzi vocea severă, obişnuită să ordone, a tatălui tău, Generalul. Eduard, pe unde umbli ?
      Eduard se opri țopăind într-un picior, gata-gata să răstoarne şi să spargă frumosul tun de 75 mm din porțelan care se afla pe măsuță.
-Ți-ai terminat lecțiile ?
-Da, tati, le-am făcut pe toate. Da' acum îmi cumperi ? Mi-ai promis săptămâna trecută. Am fost şi cuminte. Îmi cumperi ?
-Of, Eduard, îl dojeni tătâne-său exasperat, ai să mă bagi în pământ ! De unde să scot eu acum atâția bani ? Ce să faci tu cu minirachetele cu rază medie de acțiune ? N-ai atâtea jocuri frumoase ? Şi "Hai să ne luptăm", şi "Războinicii", şi "Fum şi scrum", şi, şi...    
-Tatiii... Dar verzii ies mereu învingători . Nu ştiu cum se face că de fiecare dată albăstrii se luptă ca nişte cizme. Dacă aş avea două, tati, doar două ! Sau măcar una ! Hai, tatiii !
-Asta pentru că n-ai citit cu atenție instrucțiunile jocului. Ai folosit varianta Berger ? Dar manevrele lui Torn ? Vezi ? Bine, bine, nu mai bâzâi, o să mai vorbim despre asta poate săptămâna viitoare. Până atunci poți să te joci cu microfocoasele nucleare ale maică-ti. Ei tot nu-i mai trebuie acum, că am scăpat de gândaci. Ei, ia să-ți văd temele !
      Generalul luă caietele din mâna ascultătoare a băiețelului său cel mic şi începu să le parcurgă rapid cu un ochi expert.
-Ah, ah, Eduard, izbucni la un moment dat. Şi doar ți-am spus ! Acest mod de abordare a problemei este total eronat. Ce caută aici artileria ? Şi aici, uite ! Pentru ce ai folosit numai jumătate din stocul de bombe ? N-ați mai rezolvat acest gen de probleme la şcoală ?
-Ba da, ba da, bodogăni Eduard încruntăndu-şi posomorât mutrişoara. Dar eu nu sunt maior ca domnul profesor. Eu sunt încă mic şi...
-Ei, ce să mai lungim vorba, puse punct Generalul. Mergi şi rezolvă din nou problema şi să ştii că, dacă n-o faci, diseară nu vezi filmul de război de pe canalul patru ! Fii atent, ce naiba, urmărește eficiența nu spectaculosul ! Hai, du-te, că am treabă !    
      Și în timp ce Eduard o porni abătut spre celălalt capăt al încăperii, Generalul se aplecă din nou deasupra unui caiet cu coperțile groase pe care o mână nervoasă scrisese:"Teoria conflictuală aplicată statelor mici şi mijlocii". Timp de aproape o jumătate de oră mormăi şi făcu tăieturi cu creionul, ştergându-şi din când în când nasul. Nu ridică ochii decât atunci când în încăpere intră soția sa.
-Scumpule, spuse ea plină de feminitate, mergem diseară ? Nici nu ştiu cu ce-o să mă-mbrac...
-Unde, dragă ?
-Cum unde ? Suntem invitați, ai uitat ? Vin şi vecinii noştri, familia generalului de vizavi, şi prietena mea, sora generalului din capătul străzii şi...
-Oh, desigur, scuză-mă, cât pot fi de distrat ! Dar ia stai ! Vine şi nesuferitul acela de...      
-Din păcate, cred că da. E din ce în ce mai greu de suportat, de când i-au publicat "Războiul fulger în condițiile spațiului cosmic". Mare scofală ! Când o să-ți termini tu lucrarea...
-Lasă, lasă, făcu Generalul cu modestie. Dar unde-i Eduard ?
      Eduard lăsase baltă mormanul de caiete şi fugise afară împreună cu alți câțiva zeci de copii ca să privească cu ochii umezi de bucurie obişnuitul rond de la ora 15 al bombardierelor. Cât erau de mari şi de frumoase ! Apoi începură să se joace de-a războiul atomic. Eduard juca rolul personajului care lua decizia fatală. Generalul deschise gura să-l strige dar tocmai atunci portița din gardul de sârmă ghimpată scârțâi şi printre parapeții de saci cu nisip îşi făcu apariția băiatul său cel mare. Venea ținut strâns de umăr de către profesorul de bombe cu neutroni, un om foarte sever. Generalul văzu figura plouată a băiatului şi conchise cu resemnare că iar a făcut o boacănă.
-Domnule General... ?      
-Da, da, e fiul meu, ce-a mai făcut de data asta ?
     Băiatul cel mare al Generalului rămase stingher, apreciind cu coada ochiului înălțimea pantelor de beton din spatele casei şi calculând în gând cam de câte mişcări ar fi nevoie ca să le sară. În sfârşit, la capătul unui sfert de oră chinuitor, tatăl său îşi conduse oaspetele, îl vârâ pe Eduard în casă şi se întoarse, roşu de mânie, să dea ochii cu vlăstarul său cel mare.
-Care va să zică, iar mă faci de râs pe la şcoală. Şi de data asta ai făcut-o lată de tot. Până când o să-mi tot pun obrazul pentru tine ? A ?
     Trase aer în piept şi rosti sentința:
-Cred că-ți dai seama că ai terminat-o cu distracțiile săptămâna asta. Gata şi cu tancocrosul, gata şi cu filmele de război, gata și cu muzica belicoasă ! Te fac eu om !
-Dragul meu, interveni blând soția sa, nu te enerva, n-are rost să exagerăm. Doar şi tu ai fost copil odată !  
-Dar eu n-am scris niciodată cuvinte urâte pe ziduri ! răcni ca scos din minți Generalul și o porni furios spre cealaltă încăpere.
      În clipa când uşa pocni înfundat ca un obuz de mortier, mama îşi privi fiul cu reproş. Apoi oftă şi, mângâindu-l pe creştet, iertătoare ca orice mamă, îl duse în bucătărie şi îl aşeză în fața farfuriei în care plăcinta încă mai era caldă.
-Partea cea mai stupidă a chestiei, spuse el abia stăpânindu-şi lacrimile, e că habar n-am ce înseamnă dar l-am scris pentru că îmi plăcea cum sună. Spune şi tu, mamă, ce poate să însemne aia "Pace" ?
                   2.PEDEAPSA
     În ziua execuției sale, Generalul avu sentimentul copleșitor al neputinței. Avusese în mână armate. Sute de mii, milioane. Adesea, cu un zâmbet discret în colțul gurii, îi plăcea să spună că ucisese stele. Ceea ce în mare parte era adevărat.
     Zorii cețoşi ai unei zile, ce se anunța mohorâtă, pătrundeau încet printre gratiile subțiri ale celulei confortabile, dând întregii scene un aer puțin dramatic. Generalul se sculă încet de pe patul extensibil şi se privi în oglindă. I-ar fi plăcut să întâlnească acolo trăsăturile frământate ale victimei, întruchiparea viziunii sale preferate, un martir tragic şi demn totodată. Ceea ce văzu însă avu darul de a-l debusola puțin. Dormise bine în ultimele nopți, nu făcuse efort şi avea încă un apetit care cu ani în urmă l-ar fi adus în pragul obezității. Din oglindă îl privea acum calm un bărbat de vârstă mijlocie, cu părul uşor încărcați pe tâmple. De la înălțimea celor o sută şaptezeci şi şase de centimetri ai săi, Generalul îşi făcu o trecere în revistă destul de severă şi oftă mutându-şi privirea spre fereastră pe care se furişau acum ultimele umbre ale nopții. Lucru ciudat, se simți deodată liniştit, ușurat, de parcă o greutate imensă s-ar fi ridicat de pe piept. Cu gesturi metodice îşi făcu toaleta şi-şi aprinse un trabuc mititel. Nori groşi de fum albăstrui îl învăluiră.
    "Am văzut destule la viața mea", reflectă el parcă puțin înveselit.
     La ora şase fără zece minute veniră să-l ia. Păreau destul de derutați, apoi condamnatul îşi dădu seama că nu sunt decât nişte bieți oameni sculați cu noaptea-n cap pentru a îndeplini nişte formalități plicticoase. Şi culmea, se simți nițel înduioșat de soarta lor.
     La şase şi cinci totul ar fi putut fi gata pentru ca micul grup să părăsească încăperea dar gesturile lor nesigure îl întârziară mai mult decât ar fi fost nevoie. Scos din sărite, preluă comanda şi cu o mână sigură îşi jucă magistral rolul, ultimul său rol. Trecând pragul uşii metalice care nu scârțâia deloc cum ar fi fost de dorit, Generalul aruncă o ultimă privire încăperii în care îşi petrecuse ultimele douăsprezece zile. Din această cauză se poticni îmbrâncindu-i pe ceilalți, restabilindu-şi cu greu echilibrul. Dar nimeni nu zise nimic.
      Aerul rece de afară îl ameți pentru câteva clipe şi Generalul se simți cuprins de euforie. Privind în jur, văzu arborii tunşi regulamentar ai închisorii, frunzele, cerul, norii grei de pâclă pândindu-i fiecare gest. Văzu ferestrele zăbrelite, pereții scorojiți și o băltoacă mare într-o scobitură a asfaltului. Simți adierea răcoroasă care-i mângâia încheieturile şi un iz necunoscut, prozaic. Ar fi vrut să le arate, să le spună, să-i facă atenți, în fine, să-i determine să-i împărtăşească emoția dar, privindu-i, Generalul îl surprinse pe unul dintre ei înăbuşindu-şi un mic căscat. Nu zise nimic şi-şi continuă drumul cu bărbia în piept, cu paşi mici, încercând inconştient să imprime grupului o cadență.
      Avusese în mână armate. Ce ştiau ei...
      La şase şi douăzeci ajunseră în mica piață unde de două zile geniştii improvizaseră scena ultimei apariții a Generalului. Părea o construcție destul de solidă, în ciuda economiei exagerate de material. Generalul se simți mulțumit de competența băieților şi-şi promise să le păstreze un ultim gând. Apoi îşi revizui părerea. Apropiindu-se, îl văzu pe cel căruia fără îndoială avea să-i adreseze ultimul său gând. Şedea imobil în mijlocul platformei de lemn sintetic, cu picoanele depărtate, privindu-l. Tunica neagră de stofă aspră îi flutura uşor în boarea dimineții. De sub gluga încrețită spre vârf, ochii lui mați, opaci, îl fixau cu intensitate pe General şi acesta, fără să se piardă cu firea, îşi continuă investigația coborându-şi privirea pe paloșul greu de oțel care odihnea între mâinile caraghios de delicate, lipsite de protecția unor mănuşi. "De ce fără mănuşi ?", se trezi întrebând Generalul care ar fi vrut ca totul să fie în regulă la propria-i execuție, şi atunci micul grup se opri brusc făcându-l să se poticnească din nou. Începu să bată tărăgănat o tobă dar, nevăzând pe nimeni, Generalul îşi dădu seama că e doar o înregistrare.
   "Surogat !" scuipă el, scârbit, într-o parte, apoi se ruşină pentru gestul făcut. Cu toate acestea, nimeni nu-l băgă în seamă. Un individ scund, cu chipiu, porni să citească un text, neinteligibil, aşa cum se întâmplă mai întotdeauna. Generalul realiză că, pentru moment, a pierdut rolul principal şi se resemnă să-şi privească partenerul ultimului său joc. De sub glugă, ochii opaci continuau să-l fixeze. Apoi clipiră des.
      Ceilalți îl încadrau tăcuți, imobili, doar cel cu chipiu îşi continua impasibil interminabilul monolog. Păreau cu toții surzi ori cretini aşa cum priveau în gol, nepătrunşi. Generalul ridică din umeri plictisit. La urma urmei, execuția, spectacolul în sine adică, era oricum ratat.
-Mă aştepți de mult ? întrebă şi nu se miră prea tare înregistrând lipsa de reacție a celorlalți.
-Nu, zise Omul negru. El, însă, da, mai spuse, mângâind cu un gest molatec lama scânteietoare de oțel.
      Totul ar fi fost frumos, neasemuit de frumos, dar Generalul văzu firele galbene pornind din mâner, mascate de mâneca largă a tunicii şi realiză dezamăgit banalitatea celor ce aveau să urmeze.
      Îşi imaginase o lovitură seacă la rădăcina gâtului, o arteziană purpurie de sânge. Ochi împăienjenindu-se, buze livide murmurând un ultim cuvânt pe care posteritatea se va căzni să-l descifreze. Trupul zbătându-se uşor şi încremenit pe vecie.
   "Surogat !" îşi zise din nou. În loc de toate astea, avea să aibă parte de cea mai curată şi mai decentă dintre execuții. În momentul când lama îi va fi atins ceafa, dezintegratorul, aflat sub platformă, îl va transforma instantaneu într-o grămăjoară albă de cenuşă fină. Mai rămâneau tunica, scena de lemn, lama metalică scânteind. Simboluri. Doar simboluri. "Am ucis stele odinioară..." se gândi.
                        ***
-Ai iubit ? îl întrebă din vârful buzelor Omul negru.
      Generalul se cutremură de oroare. Toate conveniențele erau călcate în călcate în picioare.
-Eu, se înecă el în propria-i salivă... am fost...
      Apoi se liniști.
-Ei bine, da, am iubit. În felul meu, dacă poți pricepe asta. Am iubit de sute de mii de ori. De milioane de ori chiar. Mi-a fost drag fiecare străpuns, fiecare sfârtecat, fiecare putrezit într-o baltă mocirloasă. Dacă nu i-aş fi iubit, de ce mi-aş fi pierdut vremea cu ei ?
      Respiră zgomotos pe nas, cu un nechezat subțirel, victorios.
-Dar tu ?
-Eu, răspunse Omul negru surprinzător de repede, eu n-am iubit niciodată. Poate doar pe el, uneori, mai zise arătând spre bucata strălucitoare de oțel, în fond e pâinea mea. Şi mă întrebam deseori dacă aş putea iubi moartea ca pe o femeie. Da dar ea mă încornora cu fiecare ins care-şi culca grumazul pe butucul meu. Nu e decât o târfă. Iar pe ei cum aş fi putut să-i iubesc din moment ce-mi făceau asta ?
-Ce ? se miră Generalul.
-Se culcau cu ea. Sub ochii mei. Hm !
      Condamnatul ridică din umeri iritat. Avusese pe mână armate. În spate, ceilalți își terminaseră ritualul şi aşteptau acum imobili, calmi, cu un soi de respect care nu-i spunea nimic. Așteptau ce ?
    "Vite !" pufni Generalul şi bătu nerăbdător din picior.
-La urma urmei, ce-i cu toată mascarada asta ? Am iubit, ai iubit, am fost iubit, cui îi pasă ? Eu sunt victima şi tăișul îl ții tu. Regulamentar. Cine poate schimba ceva ? Am avut în mână...
-Am să-ți spun o chestie, îl întrerupse blând Omul negru.
      În clipa aceea se petrecură simultan două lucruri. Generalul văzu clar câteva frunze desprinzându-se de pe asfaltul murdar, ca luate de vânt, şi poposind cuminți pe ramurile părăsite cu câteva minute mai înainte. În acelaşi timp se simți pătruns de un soi de amețeală, de o învălmăşeală de gânduri şi senzații, cum nu i se mai întâmplase vreodată.
-Dă-i drumul !    
-Multă vreme ai crezut că cel mai greu lucru ce ți se poate întâmpla de-a lungul unei vieți este moartea. Știu, mai zise, simțind încercarea de protest a Generalului, nu te-ai temut niciodată de ea. Ai avut în mână armate, sute de mii, milioane de vieți pe care le-ai jucat. Uneori ai câștigat.  Alteori ai pierdut. Ai avut vreodată sentimentul copleşitor al neputinței ? Ai simțit vreodată gustul grețos al inutilului ?
      Generalul îl înfruntă cu ochii pe jumătate închiși. I-ar fi frânt bucuros gâtul dacă nu s-ar fi temut că asta contravine flagrant rolului său de martir.
-Am să fiu cineva și după ce am să mă culc cu ibovnica dumitale. Voi toți veți continua să alcătuiți un morman jalnic de anonîmi. Puturoşi şi jalnici. Viața mea adevărată începe acum. Nu poți ucide o legendă. Şi stelele pe care...
      Omul negru îl întrerupse din nou. Cu mâna stângă apucă vârful măştii de catifea şi se descoperi încet. Generalul îşi privi îndelung propriul chip, trăsăturile dure, bărbătești, aşa cum le văzuse de dimineață în oglindă. Uitase să mai respire şi începu să se sufoce.
-În virtutea dreptului suprem cu care am fost investit, te condamn acum şi aici să-ți ispășești pedeapsa prin ştergere.
      La ce ar mai putea să-ți folosească moartea unor stele ?
      Din clipa următoare, lucrurile se precipitară. Generalul se văzu încadrat din nou de micul său cortegiu în vreme ce umbrele reîncepură să se alungească. Soarele abia răsărit dintre norii ațoşi, se întoarse din drum şi în cele din urmă dispăru înghițit de zorii cețoşi, mohorâți. Generalul văzu păsările zburănd invers, apoi realiză că ei mărşăluiau de-a-ndoaselea, spre corpul închisorii, intr-o cadență perfectă. Mai apucă să vadă silueta neagră a purtătorului de paloş dispărând după un colț.
      O oră mai târziu îi deschiseră larg poarta închisorii şi, în vreme ce el privea nehotărât zecile de cărări dintre care trebuia să aleagă, puseră în funcțiune Maşina.
      Pe o rază de o sută de ani-lumină asupra abia înfiripatei sale legende, se așternu uitarea. Un amnezoemițător de mare putere, lucrând pe lungimea de undă a personalității Generalului, făcu să dispară instantaneu din toate cunoștințele aflate în interiorul cercului uitării imaginea sa, odinioară atât de vie. Efectul dozei administrate de infernala maşinărie căreia nu o dată Generalul însuşi îi apreciase eficiența, fu atât de categoric încăt până şi câinii pe care îi lovise cine ştie când în coaste, presupunând că l-ar fi ținut minte ca să i-o plătească mai târziu, îl uitară. Obiectele sau textele sau orice altceva ce ar fi putut constitui o dovadă cât de cât palpabilă a vertiginoasei sale existențe fură subit lipsite de suportul ideatic ce le dădea o rațiune de a fi. Şi încet, încet se pierdură şi ele în uitare. Generalul rămase singur.
                          ***
     Începuse din nou să plouă, cu stropi mărunți, lipicioși. Dinspre sud se furişau aburi prelungi, cu răsuflarea unor animale uriaşe.
     Omul se opri nehotărât la răscruce şi-şi şterse fruntea spuzită de picături. Privi cu un ochi ager punctul mișcător care însuflețea pustietatea câmpiei la capătul unuia dintre drumuri, aşteptă liniştit până acesta începu să crească, să-şi dezvăluie identitatea. Când ajunse lângă el, celălalt se dovedi a fi un bărbat scund, vânjos, căruia oboseala i se citea pe chip.
-Noroc ! zise Generalul cu un ton ce s-ar fi voit prietenos. Spune-mi, te rog, care-i cea mai apropiată aşezare omenească ?
     Celălalt se scărpină în creştet bălăbănindu-se încoace şi-ncolo, ca şi cum întrebarea ar fi necesitat o deosebită agerime a minții.
-Tortuma, zise. Da' nu-ş' ce dracu', cu ploaia asta e ceva cale pân-acolo. Eşti străin ?
-Nu mă recunoşti ? răspunse Generalul întrebării printr-un alt semn de întrebare.
     Omul se foi neliniştit, îngrijorat parcă.  
-Nuuu..., spuse, nu-mi amintesc să fi... Da' ia stai ! Nu eşti tu ăla care umblă din colonie în colonie şi ghicește viitorul în râurile chipului ? Te-am văzut odată...
     N-o numerise. Generalul se închise dintr-o dată în el însuşi ca și cum o lespede grea i-ar fi zăvorât ieşirea spre înafară.
-Câtă cale e de-aici până pe Pământ ? şopti.
-De-aici ? În glasul mărunțelului se putea citi neîncrederea. Vreo... două sute de ani-lumină. Da' numai dacă te bagă mahării în seamă. Altfel... Hai, spune, nu eşti tu ăla care...
      Se întoarse brusc, fără nici o legătură, şi o porni zorit spre sud, ca să prindă ultimele spasme ale zilei care murea. Generalul îi privi silueta ponosită scăzând treptat, devenind din nou un punct.
-Am avut pe mână armate ! strigă în urma lui ca un apucat. Şi am ucis stele...
       Nimeni nu-i răspunse.
       La ora şapte şi paisprezece minute intră pe porțile Tortumei. Merse drept înainte timp de vreo jumătate de oră fără ca cineva să-l întrebe ceva. La ora opt fără cinci intră în primul local întălnit şi se îmbătă încet, metodic, cum nu mai făcuse niciodată în viața lui. Patroana, o femeie grasă, cu un neg pe nas, îi turna în răstimpuri în pahar. Mai târziu, după vreo săptămână, o cunoscu mai bine şi se căsători cu ea.  
      Îşi amintea adesea păsările zburând invers şi stelele ucise printre care se găsise probabil şi a lui.
      Muri la optzeci şi trei de ani, într-o dimineață, la orele şase şi douăzeci de minute.
               (Dănuț Ungureanu, "Generalul")
                          
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi  almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului, în decursul timpului) !
... sper că a fost o lectură interesantă !

vineri, 26 octombrie 2018

jurnalul (271)

... Azi ... vineri, 26 octombrie, ora 21.00 !
... Au trecut ... 161 zile... şi trec,  trec, trec fără să țină seama la sentimente...
... Luna octombrie ... mai are puțin şi îşi ia "la revedere" de la noi... dacă nu ar fi fost episodul de "frig de la polul nord", ar fi fost o lună drăguță de toamnă !
... Azi ... este o sărbătoare mare ortodoxă, mâine este tot o sărbătoare mare ortodoxă ! Am fost cu mami la cimitir ! iar în rest, două zile de odihnă ! cam greu pentru că sunt mai mult obişnuită cu munca...
... Analizând ... activitățile ultimei perioade am ajuns la concluzia că, deşi vreau să gândesc bine toate etapele unei activități, tocmai când zic că este bine - atunci dau 'greş' !!!  şi plătesc cam scump greşeala !  oftez !!!  dacă ar durea prostia, cred că aş țipa într-una... asta e !
... Puiu ... cred că a devenit mai bătrâior: face prostii mai des... parcă uită câte ceva bine învățat înainte ! cum să-l pedepsim ?! ne pare rău de el - nici noi nu suntem prea grozave !!!
... Bucătăria ... este mai des locuită: mami pregătește cafea după cafea (noroc că le face slăbuțe...) şi apoi este îngrijorată:"Ce mâncăm noi azi ?" (deşi de-abia a terminat de mâncat...)! cum nu facem efort prea mare (ca vara...), cred că o să ajungem în primăvară ca 2 butoiaşe... mai trist va fi cu hainele când nu vom mai încăpea în ele... dar ne va trece repede supărarea pentru că mami va face o cafeluță !!!
... Munca mea ... s-a redus în această săptămână doar la cumpărături, la scos apă din canalul bucătăriei (la 2 zile...) ! nu prea greu şi monoton... aşa,  am schimbat un elastic la pantalonul de pijama (mă cam strângea...) şi i-am mutat+cusut un nasture la pantalonul mămicuței ! am uitat să scriu că duminica trecută am mai primit o tonă de lemne pe care le-am "plimbat" ďe la poarta grădinii mari până lângă atelier, afară... o parte din ele (cele mai subțiri😊😃😊) le-am spart luni cu toporul şi mami le-a transportat direct pe terasă - de unde le-am transportat mai repede în casă pentru a face focul... şi am făcut focul în fiecare seară !!!
... Noutatea săptămânii ... sunt dovlecei lungi-lungi-lungi (unul avea un metru!!!) pe care i-am descoperit privind într-o curte (ca să-i vedeți mai bine, trebuie să măriți imaginile):

luni, 22 octombrie 2018

invazia mahalalei...

Octavian Paler
                     INVAZIA MAHALALEI
          20 noiembrie 1992

    Fără să pretind că mahalaua este locul unde-mi place cel mai mult să trăiesc, mă gândesc cu o anumită tandrețe la anii în care am cunoscut pe viu lumea lui G. M. Zamfirescu. Deci, nu mahalaua administrativă o am în vedere când mă tem de invazia mahalalei în viața noastră politică şi în anexele ei, ci mahalaua moravurilor, mahalaua limbajului, mahalaua retoricii adică demagogia, mahalaua moralei adică lipsa de scrupule, mahalaua care locuiește uneori chiar în centru şi chiar în bine păzite sedii oficiale. Un mahalagiu într-un carutier periferic poate fi pitoresc. Un mahalagiu în politică te pune, însă, pe gânduri. Unde vom ajunge dacă idei esențiale, ca democrație şi stat de drept, vor fi împinse în mahala ? Ce se va întâmpla cu noi dacă sentimente definitorii, ca sentimentul național, vor fi împinse tot acolo, în mahala ? Ce "stat de drept" vom avea dacă infractorii ajung miniștri, iar foştii torț ionari devin senatori ? Ne vom mahalagiza cun toții sau vomai trăi sub o dictatură a mahalalei ?
      Desigur, azi putem să spunem, când ne e scârbă, că ne e scârbă. S-a schimbat şi caracterul alegerilor. Ele au devenit libere deşi gurile rele zic că funcționează încă principiul lui Stalin. "În alegeri, nu contează cine cu cine votează. Important este cine şi, mai ales, cum numără voturile." Dar, în unele privințe, în loc să scadă, răul s-a "liberalizat". Revoluția a fost împinsă într-un soi de mahala a democrației. Economia de piață ne-a fost oferită, până în prezent, doar ca paradis al învârtiților. Altău mahala. Refacerea satelor româneşti, pustiite de colectivizare, e deviată, treptat, într-o recooperativizare camuflată, adică într-o mahala de socialism "original". Cultura e tratată cu o indiferență activă care ajută mahalaua maculaturii şi a prostului gust să se lățeau că acoperind ca o maree murdară valorile. În loc să evoluăm de la rău la bine, de la imoralitate la morală, de la în justiție la dreptate, asistăm la o ruinate periculoasă a speranțelor. Sărăcim spectaculos, numai mahalaua "înfloreşte" nestingherită.
                  (Octavian Paler, "Invazia mahalalei")      
... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina (http://povestiripescurt.blogspot.com) unde veți găsi mai multe date (şi mai multe postări minunate) !
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday" !
... distribuie pe rețele articolele care îți plac !
... deci dacă este luni, provocarea este: "Invazia mahalalei" de Octavian Paler !

sâmbătă, 20 octombrie 2018

păianjenii. ..








Gheorghe Păun
                                  PĂIANJENII


     Individul cu trenciuri şi fondat şi fața gălbejită se uita lung la vitrina magazinului de jucării. Trenulețe, păpuşi, pistoale. Nu avea aerul unui tată. Nici unchi nu părea a fi. Semăna mai degrabă cu un cioclu şi cam asta şi era. Tresări şi îşi strânse reverele în mâini, parcăsta pentru a-şi proteja gâtul de frig. Din blocul de vizavi ieşea un tânăr. Cobora în fugă treptele. Se împiedică probabil și se prăbuşi lovindu-se de caldarâm. Rămase nemișcat.  Individul, cu trenci ponosit şi mutra de cioclu, scoase din buzunar un fel de tabacherăștia și şopti către ea:"OK,  boss. Trimite maşina." Accidentatul nu mișca. Din gură i se scurgea un fir de sânge. Puținii trecători ai acelei ore se opriră câteva clipe, cei mai curajoși şi mai puțin grăbiți, încercară să-l ajute. Nu aveau cum, tânărul îşi pierduse cunoştința. Nu murise încă dar nu mai avea mult. Se auzi sirena unei maşini. Din ea coborâră doi infirmieri în  halate, îl ridicare pe rănit pe o targă, îl urcară în maşină şi-i puseră o mască de oxigen. Cioclu la îşi frecării palmele, intră în holul blocului din care ieşise victima şi apăru peste câteva secunde cu o valijoară metalică în mână. Era generatorul de înfășurate cu care destrămase țesuturile hepatice ale tânărului.
                                             £££
     "Institutul de teoria numerelor anunță cu adâncă durere încetarea din viață, în urma unui tragic accident, a eminentului cercetător Henry Clark Shulman, cel care cu un an în urmă a uimit lumea tematică prin rezolvarea uneicelebre probleme privind numerele prime, iar în ultimul timp anunțase rezultate importante în direcția soluționării problemei lui Fermat. Dispariția colegului şi prietenului nostru este o grea pierdere pentru Institutului şi pentru cercetarea matematică. Corpul neînsuflețit al celui care a fost Henry Clark Sherman va fi depus în rotonda Casei Centrale a Matematicienilor pentru ca aceia care l-au cunoscut şi admirat să-şi poată lua rămas bun de la cel ce ne părăsește atât de timpuriu."
                                            £££
-Ei, cum merge ?
-Ca de obicei. Nici o problemă deosebită.
-S-a integrat ?
-Perfect. Au început deja schimburile de informații.
-Când credeți ca va intra în lucru ?
-Peste câteva zile, după ce-şi reface toate conexiunile. Ştiți, a stat aproape douăzeci de minute în comă. Dar nu vă faceți griji ! Totul merge bine. Nu avem nici o emoție. De altfel, toată echipa e în sală, nu se poate întâmpla nimic necontrolat.
-Bine. Mulțumesc !
     Colonelul închise videocasetofonul și se lăsă cu ceafa bine parfumată pe spătarul de piele al fotoliului. Bătu încetișor cu unghia prelungă a degetului mic în marginea biroului. Era mulțumit, acțiunea reuşise. Putea să-l sune pe general, să-i raporteze. Întârzie mai mult de un minut anticipând laudele, invitația la masă, mâna călduță, catifelată a generalului, cu pielea moale, subțire, roză, străngându-i mână, vocea blândă, clară şi insinuant spunându-i și altădată:"Am apreciat totdeauna flerul şi buna dumitale organizare, intuiția şi norocul în acelaşi timp. Oriunde se produce un accident, ai un om pe aproape. Flerul şi norocul dumitale ne ajută foarte mult. Nu-mi pare rău că te-am propus pentru acest post. Îl meriți. Îți mulțumesc în numele Comenduirii."                                                 £££
      Secția "Cercetare" a bazei militare X-17 se afla la trei sute de metri sub pământ, sub pădurile de pin ale vestului Karakatoniei. Era formată dintr-o sală principală, câteva zeci de birouri şi laboratoare anexe. Sala adăpostea un calculator supradimensionat, mai puternic decât orice calculator civil, legat cu douăzeci şi patru de creiere de savanți din aproape tot atâtea domenii ale ştiinței utile ştiinței militare. Creierele erau aşezate pe două rânduri în mijlocul sălii, în douăzeci şi patru de alveole acoperite cu câte o cupolă de sticlă. Mii de fire și de tubuşoare multicolore hrăneau aceste creiere şi, în acelaşi timp, le bombardat permanent cu informații şi cu întrebări şi sorbea din ele fiecare gând, fiecare silogism, fiecare sclipire de raționament. Erau legate între ele, oricare cu oricare, şi cu calculatorul. Se verificau unul pe altul, se întrebau, îşi răspundeau, se incitau la a gândi pe câte o problemă dată, colaborau perfect, eficient, cu un randament imposibil de realizat 'altfel'. Consumau de zeci de ori mai puțin ca 'înainte' şi produceau însutit. Calculatorul le ținea în viață urmărindu-le cele mai mici fluctuații ale parametrilor, hrănindu-le după rețete de precizie infinitezimală şi în acelaşi timp servea de interfață între secție şi comenduirea bazei. Ideea - genială ! - fusese a generalului și la numai un an de la umplerea celor douăzeci şi patru de alveole fusese decorat cu "Steaua virtuții", cea mai înaltă decorație militară pe timp de pace. Randamentul secției depăşise cele mai optimiste așteptări.  Nu era problemă, de la mecanică la logică, de la tactică la proiectarea de sateliți, care să nu fie rezolvată în câteva săptămâni de cele douăzeci şi patru de creiere lucrând ca unul. Singurul inconvenient era necesitatea înlocuirii periodice a creierelor - se descompuneau epuizate după cinci-şase luni de muncă - dar de procurarea de înlocuitori se ocupa şeful secției, colonelul Morgan M. Morgan, şi lucrurile mergeau cum nu se poate mai bine. Niciodată vreo alveole nu rămăsese goală mai mult de două zile. Avea intuiție şi noroc colonelul, totdeauna ajungea la locul accidentării unui om de ştiință înaintea Salvării şi înaintea concurenților de la alte baze care îşi creaseră secții de cercetare similare.
                                              £££
     Henry Clark se ridică din pat transpirat, cu ochii holbați, cu gura aplecată într-o parte, scârbit şi înfricoşat. Ceasul suna strident, conștiincios şi impasibil. Visase ? Îşi roti ochii prin cameră. Dulapul, cărțile, perdeaua, ceașcă de cafea, țigările. Visase. Se lăsă pe spate oftând din toată ființa şi un zâmbet mare, liniştit dar strâmb îi înflori pe figură. Îşi trecu degetele prin păr şi îşi frecă pielea capului ciufulindu-se şi mai mult. Visase. Îşi aminti alinierea celor douăzeci şi patru de cupole de sticlă, acoperind tot atâtea alveole ce sprijineau materia pâlpâitoare a celor douăzeci și patru de creiere şi simți că-i vine să vomite. "Exact cum povestea ziaristul ăla prăpăstios. Fir-ar a dracului de treabă, m-au impresionat atâta basmele lui că am început să am coșmaruri... Sunt surmenat probabil..." Sări din pat şi intră în baie. Se rase, se spălă, se îmbrăcămintea, bău un ceai de mentă, îşi luă servieta şi plecă în grabă spre institut fugind parcă de camera în care dormise, fugind de vis.
     În pregul uşii blocului simți cutremurul. Nu, nu se cutremura pământul. Pereții, casele, copacii erau nemișcați. Se cutremură el. Pe dinăuntru. Îşi simțea țesuturile zdrențuindu-se, arterele plesnit de,  celulele făcându-se chisăliță. Avut timp să mai vadă un individ cu un trenci ponosit, gri, cu gulerul ridicat, privind în vitrina magazinului de jucării şi se prăbuşi pe scări. Individul cu trenciuri ponosit şi mutră de cioclu scoase din buzunar un fel de tabacheră şi şopti către ea:"OK, boss. Trimite maşina."
                  (Gheorghe Păun, "Păianjenii")

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția mea de reviste, cărți şi almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului)!
... sper că a fost o lectură interesantă !

vineri, 19 octombrie 2018

jurnalul ( 270)

... Azi ... vineri, 19 octombrie, ora 15.20.
... Au trecut ... 154 zile...
... Mă gândesc ... la multe dar nu cu mult succes ! dacă ar fi mai puține, ar fi mai bine ! nu pot să organizez totul aşa cum aş vrea - intervin şi factori externi...
... Puiu ... este un mic şmecher... ne "periază" şi pe mine şi pe mami... cred că ne cunoaşte mai bine decât ne cunoaştem noi ! s-a delectat cu ce am mâncat şi noi (la el în pătuț  - unde are de toate...):

şi acum sforăie la el în pătuț !
... Bucătăria ... a devenit locul nostru de adunare... cred că o să facem diseară focul în sobă (au anunțat că vin ploi şi se va răcori...)!
... Munca mea ... s-a mai redus... doar cumpărături (din când în cănd...), curățenie prin grădini (iarbă. ..), am strâns frunzele nucului (sunt mai mari şi gata uscate), am aşezat în cutii toate bețele uscate - de la trandafirii tăiați şi aşezați la uscat - (bineînțeles folosind mănuşile...):

... Păianjenii ... au lucrat mai mult decât mine (urmărind zone pe unde nu am intervenit cu... măturica):

... Noutatea săptămânii ... este că am mai primit o... TABLETĂ ! mulțumită, am căutat pe youtube ceva distractiv (cândva îmi plăcea acuarela...):


marți, 16 octombrie 2018

stăpânul muntelui....

Al.Dumas
                       STĂPÂNUL MUNTELUI

     În mijocul lanțului de munți care brăzdează Spania în toare direcțiile, de la Bilbao la Gibraltar şi de la Alicante la capul Finister, masivul cel mai poetic fără îndoială prin înfățişarea pitorească dar şi prin amintirile istorice legate de el este Sierra Nevada care urmează după Sierra de Gádor, despărțit de acesta doar printr-o vale fermecătoare, unde îşi are unul dintre izvoare micul fluviu Órjiva, care se varsă în mare între Almuñécar şi Motril.
                  ××××
    Ginesta... Era o fată între şaisprezece şi optsprezece ani care, în unele privințe, părea să aparțină vreunui trib maur deşi, în alte privințe, părea îndreptățită să ceară un loc în marea familie europeană. Încrucișare probabilă a celor două rase, ea forma o verigă intermediară ce îmbina într-un amestec deosebit seducția arzătoare şi magică a femeii din sud cu dulcea şi suava frumusețe a fecioarei din nord. Părul atât de negru încât avea reflexul albăstrui al aripii de corb, încadra, căzând pe lângă gât, fața cu un oval desăvârșit şi demnă. Ochii mari albaștri ca brebenocul umbriți de gene şi sprâncene de culoarea părului, un ten mat şi alb ca laptele, buze fragede ca cireșile, dinți mai frumoși ca perlele, gât asemănător prin grație şi suplețe celui de lebădă, brațe un pic cam lungi dar de o formă desăvârșită, un mijloc suplu ca o trestie sau ca un palmier, picioare a căror goliciune îți îngăduia să le admiri delicatețea şi eleganța, aceasta era înfățişarea personajului asupra căruia ne îngăduia să atragem atenția cititorului.
                     ××××
     Renumele de frumusețe strălucită care o precedau pe doña Flor din lumea nouă în cea veche nu era cu nimic exagerat. Doña Flor la şaisprezece ani - era vârsta pe care o împlinise - ar fi depășit comparațiile exagerate pe care le-ar fi putut face în legătură cu ea poeții spanioli şi chiar cei arabi: avea strălucirea florii şi catifelarea fructului, grația muritoarei şi demnitatea zeiței. După cum la țiganca ce o privea cu naivă admirație apropiindu-se, se simțea amestecul rasei arabe cu cea spaniolă, tot astfel la doña Flor se putea vedea tipul nu numai a două rase minunate, ci şi a ceea ce era mai pur şi mai distins în aceste două rase. Copila Mexicului şi a Spaniei avea un ten mat, frumos, brațe încântătoare, picioare minunate de andaluză, gene întunecate, ochi catifelați, păr lung şi talia zveltă a indiencelor, fiicele soarelui.    
      Cât despre costum, el părea ales anume ca să pună în valoare formele minunate şi chipul încântător al frumoasei călătoare. Era o rochie de mătase de un albastru ceresc, irizat cu roz şi argintiu, încheiată de sus până jos cu perle dintre care fiecare era demnă să împodobească o coroană de contesă; rochia desena bustul şi partea de sus a brațelor, aşa cum erau croite costumele spaniole la începutul secolului al XIV-lea; doar că, ajungând la coate, manşetele se lărgeau şi cădeau de fiecare parte a corpului atârnând deschise, lăsând să se vadă sub valurile de dantelă de Murcia mâinile şi antebrațele care, fiindcă înfruntaseră nepedepsite soarele Mexicului, îl puteau înfrunta acum pe cel al Spaniei, însă fără să aibă a se teme de ceva fiind ascunse într-o capă largă de lână albă, fină şi moale, asemeni caşmirului nostru modern şi înrudit, prin croiala părții inferioare, cu mantia mexicană, iar prin gluga sub care strălucea într-o nuanță de culoare caldă chipul tinerei fete, cu burnuzul arab.  
      Don Iñigo şi doña Flor, în pasul catârilor care scuturau din cap sub covoarele de lână stacojie, mergeau în trap grăbit dar fără grijă, fata pășind la fel de obişnuită ca şi tatăl ei cu călătoriile peste munți şi cu viața aventuroasă a vremii.
                              ××××
     Deodată se auzi detunătura mai multor archebuze şi țipete de amenințare şi de durere...
-Ajutor ! Tâlharii !
  ...Cât despre Don Iñigo şi fiică-sa, ei au dispărut în hanul a cărei poartă s-a închis în urma lor şi a tâlharilor care i-au luat prizonieri...
     Dar deodată se auzi zgomotul unei ferestre sparte de un pumn puternic. Un tânăr, fără altă armă decât cu un pumnal basc la cingătoare, sări cu uşurință în cameră şi, cu un glas evident obişnuit să poruncească, întrebă:
-Ce se întâmplă aici, domnilor ?
  ...Cel a cărui sosire bruscă - în mod vădit, la fel de neaşteptată pentru cei ce amenințau, cât şi pentru cei amenințați  - produsese o reacție atât de ciudată...
  ...Era un tânăr de douăzeci şi şapte, douăzeci și opt de ani, îmbrăcat într-un costum de muntean andaluz de o desăvârșită eleganță. Îmbrăcămintea lui se compunea dintr-o pălărie de fetru cenuşie cu boruri largi, împodobită cu două pene de vultur, o vestă scurtă de piele cu mâneci, brodată, aşa cum mai poartă şi astăzi încă vânătorii din Cordoba când se duc în Sierra Morena, o centură algeriană căptuşită cu mătase şi aur, pantaloni de catifea roşu deschis cu nasturi șlefuiți, cizme dintr-o piele asemănătoare cu aceea a vestei încheiate în părți dar numai la gleznă şi înapoia rotulei, astfel că deschizându-se pe toată lățimea pulpei lăsau să se vadă ciorapul.
      Un simplu pumnal asemănător celor ale vânătorilor de urşi din Pirinei - adică având mânerul din corn şlefuit şi împodobit cu ținte de argint, cu lama lată de două degete, cu vârf ascuțit, şi cu două tăișuri, vârât într-o teacă de piele împodobită cu argint - era, după cum am spus, singura armă a tânărului şef, fiindcă nu se putea tăgădui că era şef cel al cărui glas avea o influență atât de directă şi de rapidă asupra unor oameni obișnuiți cu tâlhăria şi cu omorul, care se dăduseră înapoi înaintea lui.
     Restul costumului se compunea dintr-o manta cu dungi de-a latul în care era înfășurat, măreț ca un împărat în purpura lui... nu numai tânăr, frumos, elegant, ci şi ... o înfățişare atât de falnică încât îndeobște e socotit hidalgo...
-Trebuie să-i iertăm, señor. Sunt oameni grosolani şi nu nobili ca noi.... Afinitatea aceasta, de îndată ce v-am văzut, mi-a scos mânia din inimă şi a azvârlit-o departe, atât de departe, încât, pe cuvântul meu de gentilom, am căutat-o cu privirea şi n-am mai dat de ea !
   ...doña Flor, ea se apropiase de taică-său nu din teamă, ci dimpotrivă, auzind glasul tânărului, ea încerca un sentiment ciudat care o făcea să simtă ceva asemănător unui fior mângâietor prin vene, şi venea să caute la brațul lui don Iñigo ocrotire, împotriva atracției necunoscute ce punea stăpânire pe ea...
     Bătrânul se opri:
-Eşti un proscris ?...
-Deci o să-mi spui totul ?
-Totul, în afară de numele tatălui meu...
                                  ××××
  ...Fata îl întrebă din priviri pe taică-sub,  iar don Iñigo făcu un semn de consimțământ.
     Ea luă o floare din buchet.
     Era o anemonă, floare a tristeții...
     Şi dărui tânărului floarea.
     Acesta o luă, o apropie respectuos de buze, apoi o puse pe piept şi îşi încheie vesta peste ea....
-Sunteți liberi, plecați şi cine nu se va îndepărta la zece paşi distanță de dumneavoastră, e un om mort...
      Don Iñigo şi fiică-să ieşiră...
   ...Atunci scoase anemona de la piept, o mai sărută o dată cu o expresie asupra căreia nu te puteai înşela...
                                   ××××
      Se oferea o răsplată de o sută de filipi de aur pentru fiecare tâlhar ucis sau prins şi predat autorităților şi o mie de filipi de aur pentru şeful lor.
      Regele Don Carlos jucase că va stârpi tâlhăria în Spania şi că o să-i arunce pe hoți de pe un munte pe altul, până când o să-i azvârle în mare...
      Erau şase leghe de la Alhama la han şi jumătate din distanța aceasta fusese străbătută de detașament, când soldații îl văzură venind spre ei în goana furioasă a disperării pe servitorul lui don Iñigo care, rănit şi însângerat, fugea chemând în ajutor.
      Omul povesti ce se întâmplase....
      Aflând de primejdia care-l amenință pe ilustrul hidalgo şi pe frumoasa doña Flor, el (comandantul detaşamentului) ordonă unității sale să pornească la drum mai repede...
   ...Apoi, urmat de Ginesta, tânarul... intră în bucătărie, de acolo trece într-o cămară mică, ridică un chepeng pe care-l lăsă să cadă în urmă, încuie chepengul cu un zăvor, ...coborâ pe scară, iar de-aici intră în coridorul subteran care-i se deschidea înainte.... Peste cinci minute tânărul şi țigăncuşa ajunseră la capătul culoarului. Fernando împinse cu umerii lui puternici alt chepeng, acoperit pe dinafară de o stâncă plată acoperită de mușchi.
      Fugarii ajunseră pe munte... Cei doi fugari ajunseră la capătul fugii lor şi era vădit că, afară de cazul când ar fi fost trădați, erau aici, pentru moment, în deplină siguranță.
      Spuneam 'afară de cazul când ar fi fost trădați', fiindcă tâlharii cunoşteau ascunzătoarea şefului lor, deşi nu veneau niciodată aici decăt chemați. Era un fel de refugiu unde Fernando, când era trist, venea să ceară înapoi lumea dispărută a trecutului, şi, culcat înfășurat în manta, căutând printre frunzele nemișcate ale stejarului un crâmpei de cer, albastru ca aripile Speranței, încerca să evoce amintirile zâmbitoare ale copilăriei ce contrastau atât de tare cu cele pe care, tânăr fiind, le aduna cumplite şi însângerate pentru bătrânețe... Când intră în luminiş, luă un corn de argint... şi suflă în el... Dar cele trei sunete răsunară... nimeni nu veni. Nu puteai crede că tâlharii nu auziseră... Fie banditii erau prinşi, fie îşi trădau şeful, fie, dându-şi seama că orice împotrivire e zadarnică..., socotiseră mai prudent să rămână împrăştiați şi să încerce să fugă fiecare pe cont propriu...
                                   ××××
-Sunt luminile incendiului !... Focul a cuprins muntele !...
         Din când în când, incendiul cuprindea de la poale câte un pin uriaş, şi încolăcit ca un şarpe în jurul trunchiului lui, alerga de-a lungul crengilor şi răspândea lumină întocmai ca un sfeşnic sortit să lumineze la sărbătorile regale. Vreme de o clipă flacăra strălucea pâlpâitoare, apoi deodată uriașul de foc nu mai avea pe ce să se sprijine şi cădea în mijlocul vetrei uriaşe făcând să țâșnească până la cer o jerbă de scântei...
                                ××××
     Fernando trecu de la contemplație la reflecție. În mintea lui nu mai era nici o îndoială că incendiul din pădure nu era întâmplător, ci pus la cale de ofițerii detaşamentului trimis în urmărirea lui...
      Doar o minune l-ar fi putut salva pe Fernando. Minunea aceasta o săvârşise devotamentul Ginestei... Atunci văzu cu uimire... peștera a cărei existență el însuşi, om al muntelui, nici măcar n-o bănuise vreodată. Se apropie încetișor şi, pe măsură ce se apropia, mirarea îi sporea.
      Printr-o deschizătură îngustă care îngăduia trecerea de la stâncă la peşteră, o văzu pe față ridicând o lespede din podea, scoțând dintr-o ascunzătoare un inel pe care-l puse în deget şi un pergament pe care-l ascunse la sân...
-Intră, Fernando, rosti ea... E cuibul în care m-am născut, aici am fost crescută, aici vin să râd sau să plâng, ori de câte ori sunt fericită sau sufăr...
-Ale cui sunt cele două portrete ?
-'Regina Topaia cea frumoasă' - e al mamei mele...
-Dar celălalt portret ?
-'Regele Filip cel Frumos'.
-...sunt amintiri care pătrund atât de adânc în inimă încât le pastrezi toată viața, indiferent de la ce vârstă... zise Ginesta. Filip cel Frumos e tatăl regelui don Carlos, care mâine trebuie să fie la Granada. Deci nu am vreme de pierdut dacă vreau să-i cer regelui ceea ce o să-i refuze poate lui don Iñigo.
-Ginesta, n-o să mă învoiesc ca pentru mine...
                                  ××××
    ...împrejurul unei fântâni cu margini de marmură, se plimbă privilegiați așteptând sosirea regelui ce va avea loc când ceasul din turnul Vela va suna orele două după-amiază...
    ...Astfel, la sosirea lui, trompetele dublară intensitatea sunetelor lor de aramă, poate nu atât ca să-l cinstească pe nepotul Isabelei şi al lui Ferdinand, cât pentru ca zgomotul lor sa facă să treacă neobservată tăcerea oamenilor. Regele aruncă o privire rece şi apatică spre supușii săi...
    ...Un singur bărbat stătea în picioare pe acest drum, cu pălăria pe cap... Regele se opri.
-Sunteți 'rico hombre' ?
-Da, Sire...Don Ruiz de Torrillas... Deci, Alteță, vă rog în genunchi, vă implor de o mie de ori, deoarece partea adversă renunță la răzbunare, şi fiul meu nu mai are împotrivă decât puterea voastră regală, Sire, vă implor să-l iertați pe fiul meu !
      Regele nu răspunse...
-Treaba aceasta nu mă priveşte. Adresați-vă marelui judecător al Andaluziei.
      Şi porni mai departe...
      Don Ruiz, singur şi prăbușit, rămase în Piața de los Algibes... Unul dintre seniorii din suita lui don Carlos îl zări pe bătrânul încovoiat sub povara refuzului regesc..., se întoarse iute spre don Ruiz de Torrillas... Don Iñigo zâmbi:
-N-am aşteptat invitația domniei voastre, don Ruiz, și la ora aceasta fiica mea, doña Flor, e instalată de acum la doña Mercedes care, în ciuda insistențelor noastre de a nu se deranja, a vrut să-i cedeze propria cameră...
-Don Lopez mi-a spus... că ați fost oprit de el Salteador.
-V-a spus și că, purtându-se ca un gentilom şi nu ca un tâlhar, conducătorul atât de temut, leu şi tigru pentru alții, a fost pentru noi câine păzitor şi miel ?... I-am jurat pe sfântul meu patron că simțind un interes adevărat față de el, n-o să-i dau pace regelui don Carlos până cănd nu-mi va acorda iertare pentru el...
-Bărbatul de care vorbiți e fiul meu !  
-Don Iñigo Vela de Haro, mare judecător al Andaluziei, regele vă cheamă.  
-...v-am spus că puteți conta pe marele judecător al Andaluziei ca pe domnia voastră înșivă.
                                   ÷×××
-...Părerea mea, Sire,  este că circumstanțele sunt deosebite, că don Fernando e vinovat dar că există motive de iertare;...şi că ar fi bine pentru regele don Carlos să-şi vestească trecerea prin Andaluzia printr-un gest de clemență şi nu de severitate.
-...Atunci îmi pare rău că l-am trimis pe don Ruiz la tine... Păstrez pentru mine problema aceasta şi o să hotărăsc aşa cum îmi dictează conştiința.
                                     ××××
   ...Ajungând în pragul grădinii Lindaraja, întâlni o fată... Fata care deşi îmbrăcată ciudat, era foarte frumoasă, puse un genunchi în pământ zărindu-l pe rege şi-i înfățişă într-o mână un inel de aur, iar în cealaltă un pergament.
      Regele tresări văzându-le.
      Inelul de aur avea însemnele ducilor de Burgundia, iar pe pergament, deasupra câtorva rânduri scrise în germană, se vedea semnătura bine cunoscută tuturor, dar mai ales regelui don Carlos deoarece era a tatălui său: DER KOENIG PHILIPP.
       Don Carlos privi uimit mai întâi inelul, apoi pergamentul şi, în sfârşit, pe fata îmbrăcată ciudat.
-Citiți, Sire! spuse ea în germana cea mai curată...
       În ce-l priveşte pe don Carlos, el se mulțumise să-i răspundă fete în limba în care ea i se adresase:
-Urmează-mă !...
-...Rege don Carlos, sora ta îți cere în numele lui Filip, tatăl nostru, iertare pentru don Fernando de Torrillas !
-Şi dacă ți-aş spune că iertarea pe care o ceri pentru el și pe care jurasem să n-o acord nimănui ți-o dăruiesc cu două condiții ?
-...Ce-ai zice dacă prima condiție ar fi să-mi dai inelul, să distrugi pergamentul şi să făgăduieşti sub jurământul cel mai cumplit să nu pomenești nimănui de nimic despre descendența asta regală ale cărei singure dovezi sunt inelul şi pergamentul ?
-Sire, zise fata, inelul e pe degetul tău, păstrează-l. Pergamentul îl ții în mână, rupe-l. Spune-mi jurământul şi o să-l rostesc. Care-i cea de-a doua condiție ?
-... Ştii o ființă omenească, nevinovată şi castă, care să fie gata să meargă la mânăstire, să se lepede de lume, să se roage zi şi noapte pentru salvarea sufletului celui căruia eu îi salvez trupul ?i
-Da, zise Ginesta, spune-mi mânăstirea unde trebuie să mă duc şi mă duc.
-Trebuie plătită o sumă, şopti don Carlos...
-...Iată zestrea mea...
-Deci renunți la totul, întrebă don Carlos, la rang social, viitor fericit, plăceri, ca să dobândești iertarea tânărului ?
-La totul ! răspunse Ginesta şi nu cer decât o favoare: să-i duc eu însămi iertarea.
-Bine, zise don Carlos, o să capeți ce dorești.
       Şi ducându-se la o masă, scrise câteva rânduri pe care le semnă şi puse sigiliul...
       Jos, regele îl întâlni pe don Iñigo...:
-A, da... Vestiți-l pe don Ruiz de Torrillas că am semnat actul de iertare a fiului lui.  
                   ××××
     ...să vedem ce s-a întâmplat în peşteră...
     ... Trei soldați ce stăteau pe vârful unei stânci îl arătau cu degetul, iar un norişor alb urcând în sus arăta că glonțul pornise din grupul lor.
     ...El Salteador era descoperit...
        Tânărul îşi luă la rându-i archebuza...
        Neputând urca până la peşteră soldații coborâseră până la stâncă...
     ...Un foc de archebuză umplu peştera de zgomot şi fum... Soldatul fu înghițit de prăpastie. Trei încercări de acest fel avură loc şi toate sfârşiră la fel...
     ...Don Fernando fu smuls din... gânduri de zgomotul din peretele peșterii...
     ...El Salteador se strecură prin... deschizătură cu iuțeala unui şarpe şî se pomeni la patru paşi de urs...
-Aha, spuse Fernando...
     ...Îmbrățișarea fu cumplită, iar sărutul ucigător ! Fernando simți ghearele ursului intrându-i în umăr dar ursul, la rându-i, simți pătrunzându-i în inimă vârful pumnalul tânărului...
                                             ××××
     Doña Flor... o primi pe fată...
-Dumitale îți aduc actul de iertare ca să i-l înmânezi... Îl iubești şi te iubeşte !
     Și Ginesta îi întinse doñei Flor pergamentul ce conținea iertarea lui don Fernando.
-... sunt Felipa de la Mânăstirea Bunei Vestiri.
     Acesta era lăcaşul pe care don Carlos îl desemnase fetei ca să-şi facă noviciatul şi să rostească jurământul de primire în cinul călugăresc.
                                              ××××
     Doña Flor... zâmbea.
     Poate că fata nu era încă îndrăgostită dar o mireasmă necunoscută îi vestea apropierea zeului Amor...
     Orice fată a avut cinsprezece ani, orice tânăr a avut optsprezece, orice bărbat sau orice femeie a păstrat într-un colț al memoriei care corespunde inimii amintirea a tot ce a văzut prin uşa aceasta a tinereții...
 ... Uşa se deschise încet şi se închise tot aşa. Un cavaler înfășurat într-o mantie cafenie, lungă, se desluși în semiobscuritate, închise zăvoarele, fără îndoială ca să nu fie surprins, înaintă cu un pas uşor, se aşeză pe pat şi o sărută pe frunte pe cea care dormea şoptind:"Mamă !"
     Fata tresări, deschise ochii şi scoase un țipăt. Tânărul mirat, se ridică, lăsă mantaua să-i cadă, şi apăru într-un elegant costum de cavaler.
-...am venit să-mi iau rămas bun de la mama şi să părăsesc Spania pentru totdeauna ! ...fiindcă sunt proscris, fugar, urmărit...
    ...perdelele patului fremătară uşor, o mână albă trecu printre ele ținând un pergament.
    Don Fernando luă pergamentul fără să îndrăznească să atingă mâna care i-l dădea, şi-l dezdoi...
-Oh - strigă Fernando, apucând de data aceasta printre perdelele patului mâna doñei Flor şi sărutând-o - mulțumesc !... O, scumpă Ginesta, mi-o făgăduise!...
-Pot deci s-o vestesc pe doña Mercedes de întoarcerea domniei voastre, don Fernando ?
-Deci, pe astăzi...
                                             ××××
       A doua zi în casa lui don Ruiz de Torrillas era atmosferă de sărbătoare...
       Se auzi poarta de la stradă... don Fernando se ivi dar se opri în prag... Tânărul privi în grabă prin încăpere... oricât de grăbită fusese privirea, fiecare îşi primise partea.
-Señor, răspunse tânărul, ceva îmi spune că trebuie să rămân în genunchi înaintea tatălui meu, atâta vreme cât nu-mi va da mâna să i-o sărut !
       Bătrânul făcu patru paşi spre fiul său.
-Iată mâna mea şi fie ca Domnul să te facă înțelept, precum îl rog din adâncul inimii... Acum, zise bătrănul, intră în casă şi sărută mâna mamei tale...
-Fii binevenit, copil al inimii mele !  
   ...tânărul scoase de la piept o floare ofilită pe care o sărută cu înflăcărare.
      Fata se împurpură și se retrase cu un pas. Recunoscuse anemona pe care o dăduse lui Salteador, în sala hanului 'La Regele Maur'...  
                                   ××××
    ...unul dintre cei mai buni prieteni, don Ramiro, venise, aflând că se întorsese, era în salon şi voia să-i vorbească... Cei doi tineri care într-adevăr odinioară fuseseră foarte aproptați şi nu se mai văzuseră de trei ani, se îmbrățişară.
   ...Don Fernando ridică privirea şi o văzu pe doña Flor stând aplecată pe balcon... Cu toate acestea, fereastra nu se închise destul de repede şi, de la ea, căzu o floare.
      Floarea era o anemonă.
      Cei doi tineri se avântară în acelaşi timp să ridice floarea căzută din întâmplare sau cu voie din mâna fetei...
-O iubesc ! repetă don Fernando.
-Dar eu o iubesc de doi ani !...
-Domnilor, veniți vă rog, ca să nu ne batem fără martori...
    ...Nici apa, când se rupe un dig, nu năvălește mai repede decât se năpustiră cei doi tineri unul spre celălalt....Într-adevăr, cele două spade se încrucișară cu o iuțeală şi o înverșunare care te-ar fi putut face să crezi pentru o clipă că oțelul din care ieşeau scântei era însuflețit de aceleaşi pasiuni ca şi bărbații care-l mânuiau...
    ...Şi, în acelaşi timp, don Ruiz se pomeni în mijlocul cercului, chiar lângă fiul său.
-Opriți-vă ! repetă cu glas poruncitor.
    ...iute ca gândul, Fernando cu dosul palmei stângi îl dădu în lături pe don Ruiz şi, în acelaşi timp, cu o fentă îndemânatica străpunse complet brațul lui don Ramiro...
    ...Privitorii scoaseră un strigăt de groază: fiul îşi pălmuise tatăl...
-Deci nici voi, strigă don Ruiz, nu vreți să-mi faceți dreptate ! Atunci mă duc la rege...
-Cine-l cheamă pe regele Don Carlos ?
-...Ce-o vrea să însemne asta, Doamne ? Un fiu şi-a pălmuit tatăl !...
    ...parcă împietriți în mijlocul mulțimii... erau Mercedes, aproape luminată pe umărul lui Flor şi don Iñigo, nemișcat, parcă fulgerat de vorbele regelui: "Să nu te înfățișezi înaintea mea decât atunci când vinovatul va fi arestat."...
    ...Deci a doua zi urma să se rostească sentința. Dar care avea să fie sentința? Doñei Mercedes nu-i mai rămâne decât să aştepte, astfel că se hotărâ să-şi petreacă noaptea rugându-se... Mercedes se dădu înapoi cu un pas.
-Regele ! bâigui ea.
-Doamnă, nu sunt regele... Un confesor... Mărturisiți că v-ați înșelat soțul. E cu neputință ca un fiu să-şi pălmuiască tatăl.
       Mercedes căzu în genunchi, întinzând mâinile tremurătoare spre rege...
-Sire, strigă ea, Dumnezeu vă trimite ! Ascultați, o să vă spun totul... Don Ruiz... îmi spuse că mă iubeşte mai demult, iar căsătoria noastră fusese stabilită între părinții noştri...
-Señor, ... cinstea pe care mi-o propuneți nu poate fi primită de mine... Iubesc alt bărbat iar peste şapte luni voi fi mamă...
     ...Trecură trei zile...
-Să vă căsătoriți cu un bărbat îndeajuns de devotat ca să vă fie soț în ochii lumii şi doar frate față de domnia voastră... Voi fi fratele tău, Mercedes, repetă el. Copilul tău va fi al meu şi niciodată nu vom discuta nimic despre aceasta, îți dau cuvântul meu de gentilom...
-Frate, îi zisei, fie-ți milă de soția ta, şi salvează onoarea tatălui meu !
     ...Mă ridică, îmi sărută mâna şi plecă.
        După cincisprezece zile eram soția lui don Ruiz... Acum, Sire, ştiți totul !
-Afară de numele adevăratului tată, zise regele, dar o să mi-l spuneți.
-Don Iñigo Velasco !...
-Bine, spuse don Carlos, ştiu tot ce voiam să ştiu.
         Şi grav, întunecat, ieşi lăsând-o pe femeie în genunchi şi murmură:
-Ştiam eu că-i cu neputință ca un fiu să-şi pălmuiască tatăl...
                                        ××××
         A doua zi, în zori, o mare mulțime de oameni se îngrămădea în Piața de los Algibes...
         Apoi regele se ivi... Lângă rege mergea o tânără voalată...
-Don IIñigo Velasco... nu mai sunteți mare judecător al Andaluziei... Dar sunteți conetabil al regatului...Don Ruiz sunteți mare judecător al Andaluziei... Don Fernando, eşti vinovat...te şterg din rândurile gentilomilor, şi te las sărac...
Ginesta, eşti nobilă de rangul întâi și rangul acesta îl poți da, cu numele tău, soțului tău chiar dacă l-ai lua... de pe eșafod... Don Ramiro... eşti liber... Nu te pot face mai bogat decât eşti dar în amintirea mea, la numele tău îl vei adăugă pe cel de Carlos, iar în stema familiei vei include leul Burgundiei...
    ... Ginesta se duse spre Fernando şi îngenunche înaintea lui ridicându-şi voalul.  
-Don Fernando, te iubesc! zise ea.
-Ducesă de Carmona, marchiză de Monterfrio, contesă de Pulgar, îl iei de soț pe condamnatul Fernando care n-are nici nume, nici rang, nici avere, întrebă don Carlos.
    Ginesta... silindu-l pe Fernando să se încline, căzu în genunchi împreună cu el înaintea regelui.
-Bine, un rege îşi respectă cuvântul...
    Don Ramiro, clătinându-se, străbătu... distanța care-l despărțea de doña Flor... puse un genunchi în pământ în fața fetei.
-De doi ani vă iubesc... Don Ramiro de Avila nu îndrăznea să v-o spună dar în prezența regelui, naşul, don Carlos de Atila vă cere, umil, mâna.
-Astazi eu vă sunt tată, doña Flor,  zise don Carlos, şi dau mâna domniei voastre curierului dragostei...
    ...Un călăreț plin de praf... se ivi fluturând în mână un pergament şi strigând:
-...Salut lui Carol Quintul, împărat ales !...
    ... Don Carlos... rosti:
-Domnilor, slavă Celui de sus, pentru că doar el e mare !
            (Al. Dumas, "Stăpânul muntelui")

... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina (http://povestiripescurt.blogspot.com) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday" !
... distribuie pe rețele articolele care îți plac !
... deci dacă este luni, provocarea este:"Stăpânul muntelui" de Al. Dumas !

sâmbătă, 13 octombrie 2018

atac de cord...








Liviu Paciugă
                                          ATAC DE CORD

            1. KALAHARI
     Mi-am retras mâna. Claviatura, ecranul. Parcă le văd pentru prima dată, obiecte străine sau înstrăinate de automatismul extrem ce determină dispariția percepției conștiente. Se ocupă subconştientul de întregul proces. Intrat în reflex. Sau introdus ? Pentru a da posibilitatea conştientului de a se odihni. Mai bine zis de a rămâne într-o hibernare perpetuă care durează de o viață. Memoria mea conştientă este goală, nu golită sau ştearsă, e pur şi simplu goală. Pentru că nici o imagine, nici un eveniment nu a reuşit performanța de a străpunge bariera subconștientului spre a ajunge la nivelul conştientului. Astfel că ecranul, claviatura se înscriu pentru prima dată în memoria mea conştientă şi, alături de aceste gânduri, sunt primele elemente care o tulbură. Primele mele gânduri... Primele... Parcă ar fi un început. De viață ?... Dar dacă sunt primele mele gânduri conştiente, nu înseamnă că nu sunt o mulțime altele în subconştient, care se îngrămădesc să ajungă la conştient. Mă repet şi asta nu-mi place deloc. C ar putea să însemne conştient şi S subconştient.
       Între S şi C s-a deschis o portiță odată cu primele gănduri tip C. Şi golul C-ului atrage toate noțiunile, toate gândurile din uriașul acumulator S prin portița asta minusculă. Dacă le-aş lăsă libere, ar fi haos în creierul meu. Dar reuşesc să le stăpânesc. Am de gând să-mi ascult foarte atent S-ul. Are o experiență de 24 de ani. Stop ! De unde ştiu asta ? Ecranul din față etalează cifre, cuvinte ale căror sensuri nu le-am găsit încă în S. Un colț face notă aparte. Delimitat de un chenar luminescent poartă următoarea inscripție:
             FIŞĂ DE IDENTITATE
   ... (două cuvinte care nu au nici un semn pentru mine şi... nu mă ostenesc să le memorez)
   VÂRSTA: 24 ANI
   FUNCȚIA: OPERATOR AUTOMAT GRAD 1
   CALITATEA: OM
       Mă aflu într-un fotoliu foarte comod, dintr-un material de culoare neagră. Am în față un calculator de prelucrare a datelor: ecranul, claviatura. Cifrele numărului 24 de pe FIŞA DE IDENTITATE încep să clipească intermitent. În dreapta pupitrul e un fel de nişă care ar fi trebuit să se deblocheze automat când cifrele dintr-un alt colț al ecranului ar fi indicat 24.00.00. Acolo găseam întotdeauna două butoane de culori diferite. Ştiam că trebuie să le mănânc. Nu aveau nici gust, nici miros. Nişa nu s-a deblocat. Iar cifrele nu numai că indică numărul 24.00.00. Au rămas încremenite în această poziție. Sunt sigur că ar fi trebuit să se schimbe. Poate că aceste fapte inedite au determinat activitatea nivelului C. Nu reuşesc să-mi desprind privirea de numărul 24.00.00. A devenit constant prin nemișcarea cifrelor sale. Totdeauna este nevoie de o constantă. Dar până acum ce a fost constant ?
       În jur sunt calculatoare identice cu al meu. Oamenii stau în fața lor. Au privirile fixe şi apasă pe două butoane dar mi se pare ceva absolut lipsit de sens. Mă ridic şi pornesc printre calculatoare. S îmi spune că trebuie să merg, să caut o ieşire. Vreau să ajung la un perete. Mergând de-a lungul lui voi găsi o uşă. Uşile înseamnă de obicei ieşiri. Merg destul de repede. Sunt înconjurat de aceleaşi calculatoare. În sfârşit, un perete. După cât am mers până aici, cred că sala este imensă. Peretele la care am ajuns e uşor curbat. Pornesc mai departe. Ecranele calculatoarelor s-au stins. Calculatoarele au murit. Am asistat la agonia lor. Oamenii îşi părăsesc lucrurile. Dar liniştea nu este ruptă. Nu au ce să-şi spună. Sau au prea multe de spus şi nu se pot hotărâ cu ce să înceapă. Văd un alt perete. Disting o uşă aproape de colț. Ajung acolo. Uşa e blocată. Deşurubez cel mai apropiat fotoliu şi încep să izbesc în uşă cu acest berbec improvizat. Uşa cedează destul de repede. Privesc dincolo. O sală imensă. Pereții nu se văd. Calculatoarele sunt părăsite de operatorii care stau adunați în grupuri privindu-se fără să spună nimic. Cele două săli sunt perfect identice. Pornesc mai departe de-a lungul peretelui curbat. Monotonie. Obositoare. Încep să înțeleg cu adevărat noțiunea de oboseală. Şi noțiunea de foame. Mă enervează încetineala mişcărilor celorlalți. Dar eu cum mă mişcam înainte de activitatea nivelului C ? Sau mă enervează tocmai pentru că la nivelul S am conştiința condiției pe care am reuşit să o părăsesc cu ajutorul unui S deosebit şi pe care acum... o disprețuiesc ? După câteva ore ajung la un alt colț. Uşa e blocată. Deşurubez cel mai apropiat fotoliu şi încep să izbesc în uşă cu acest berbec improvizat. Uşa cedează destul de repede. Privesc dincolo. O sală identică primelor două. Uşile înseamnă de obicei ieşiri.  Dar nu întotdeauna. Cred că e mai bine să o iau de-a lungul peretelui fără curbură. Merg. Dar mult prea încet. Mă întind pe jos. Imaginea se estompează, se estompează, se estompează... M-am trezit. Asta trebuie să fi fost somn. Mă ridic şi pornesc. Peretele e foarte lung. Podeaua e uşor înclinată. Înainte nu mi-am dat seama pentru că unghiul era prea mic. Deci urc. La început imperceptibil, acum evident. Urc. Îmi place cuvântul. Spre ce ? În jur, monotonia. Şi nu numai în jur. Merg. Un alt colț. O uşă. O încerc. Se deschide uşor. Stratul gros de praf se scutură pe mine.
           2. KARAKORUM
-Stai !      
        Soldatul îşi îndreaptă arma spre mine. Nu mă opresc.
-Cine eşti, omule ? strigă.  
        Ridic din umeri.
-Nu ştiu.
        Mă opresc. Mă priveşte câteva clipe. Apoi lasă arma în jos.
-De fapt nu are nici o importanță.
        Pare că a uitat de existența mea.
-Ce faci ?
-E rândul meu să păzesc aici.
-Ce să păzești?
-Uşa.
-De cine ? Sau de de ?
         Râse.
-N-o păzesc de nimeni. Trebuie doar să văd câți intră sau ies pe uşa asta. Ştii, am pus un pariu. E prea complicat să-ți explic.
         Am plecat. Sala e plinâ cu mese. La unele stau câte patru oameni şi îşi trec unul altuia cartonaşe colorate. La altele sunt numai câte doi care aruncă pe rând cu două cuburi. Am ajuns în fața unui ordinator. E mort, ca şi calculatoarele dîn sălile anterioare. În spatele său se află un cilindru uriaş. O mare inscripție care fusese luminiscentă anunță:
              SIMULATOR SITUAȚII LUPTĂ
      Podeaua urcă şi aici. Pe lângă pereți sunt paturi aliniate în şiruri lungi. Ajung la o altă uşă. Acolo stă un soldat. Trec pe lângă el şi deschid uşa. O închid în urmă. Sunt într-o sală mult mai mică decât cele precedente. E împărțită în carouri albe şi negre. În stânga, un ecran îşi lansează insistent mesajul scris:
               REMEDIAȚI AVARIA
      Câțiva oameni discută aprins. Aud fragmente:
-Punctul dumitale de vedere este doar virtual posibil...
-De acord. Dar dacă schimbăm sistemul de referință...
      Sunt foarte multe mese. Repartizate uniform. Mesele au suprafețele împărțite în pătrate albe şi negre. Sunt paturi de-a lungul pereților drepți, pe lângă care podeaua e înclinată. Oamenii sunt îmbrăcați cu salopete în carouri albe şi negre. Stau câte doi la o masă. Față în față. Unul mişcă nişte statuete de culoare albă aşezate pe tablă, celălalt mişcă statuetele similare de culoare neagră. Câteva mese sunt libere. E un joc pe care aş vrea să-l exersez şi eu dar nu-i ştiu regulile. Unii oameni se plimbau prin sală când am intrat eu. Acum mă înconjoară. Se recomandă drept GÂNDITORI. Le povestesc tot şi le cer o soluție. Unul dintre ei începe să vorbească:
-Întreaga problemă poate fi redusă la situația pionului care mai are un pas şi ajunge pe ultimul rând transformându-se din cea mai slabă în cea mai puternică piesă, dama. Întrebarea care se pune este: ajunge sau nu pionul pe ultimul rând ? Cu un calcul probabilistic relativ simplu...
-Iartă-mă că te întrerup - intervine un altul - dar nu ții cont de o seamă de factori care...
      Încep să se certe. Plec. Ies din camera gânditorilor. Sunt acum într-o sală pustie. Podeaua e din ce în ce mai înclinată. Văd o uşă pe care scrie ORDINATORUL CENTRAL. Uşa se deschide în interior. Intru şi mă sprijin de ea. Un ecran imens şi un pupitru de comandă foarte complex sunt acum în fața mea. E şi un fotoliu. Mă aşez. Pe ecran scrie:
                    AVARIE
            CAUZA: SCURTCIRCUIT
            ALIMENTARE: GRUP ENERGETIC SUPLIMENTAR
            TIMP DE FUNCȚIONARE: 48.00.00
            TIMP SCURS: 47.57.59
     S îmi spune să mă grăbesc. Apăs pe butonul CONTROL. O parte a pupitrului se desprinde de rest şi lasă să se vadă multe obiecte de dimensiuni mici, înghesuite unele lângă altele. Îmi plac. Printre ele sunt mai multe tuburi minuscule de sticlă având în interior câte un fir metalic subțire. Unul dintre acestea e înnegrit. S spune că asta nu e în regulă. Apăs pe butonul PIESE DE SCHIMB. Se deschide un sertar. Iau un tub  de sticlă şi îl înlocuiesc pe cel înnegrit. Îmi place dispozitivul de fixare. Dar nu am timp suficient să-i înțeleg construcția. Pupitrul se reface. Ecranul rămâne gol. Apoi apare inscripția:
                   REGIM NORMAL DE FUNCȚIONARE
după care ecranul este invadat de date care se schimbă cu o viteză uluitoare. Nu le pot urmări. Mă simt eliberat de o mare povară. Gândesc. Poate avea dreptate omul acela. N-am fost decât un pion. Am ajuns pe ultimul rând ? Ce sunt acum ? Cine sunt eu ? Cele două cuvinte de pe fişa de identitate... numele meu. Numele reprezintă identitatea. Dar eu mi-am pierdut numele, deci identitatea. Trebuie să o caut. Ordinatorul mi-a detectat prezența. Începe să-mi explice totul. Cel puțin aşa pretinde. Dar eu nu-l mai ascult. Nu mai vreau să-l ascult. Sau nu mai am puterea s-o fac. M-am săturat de aparențe. Trebuie să mă caut, să-mi caut identitatea. Mă ridic de pe fotoliu. Urc povârnişul podelei. Cuvinte disparate ale ordinatorului stăruie în jurul meu: "rațiunea", "adevărata societate", "supraviețuire", "involuția", "necesar", "sacrificiu"... Îl ocolesc. Urc. Îmi place cuvântul. O uşă. Cred că se va deschide foare greu. O ating. Uşa se deschide. Descopăr pe partea cealaltă cinci sigilii. Toate s-au rupt acum.
                    (Liviu Paciugă, "Atac de cord")

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine câte o porție de mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF ce o am prin bibliotecă scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului)!
... sper că a fost o lectură plăcută !

vineri, 12 octombrie 2018

jurnalul (269)

... Azi ... vineri 12 octombrie, ora 20.30.
... Au trecut ... 147 zile... timpul trece şi trece şi trece...
... Gândurile ... îmi sunt tot la activitățile ce ar trebui sa le mai derulez prin grădini în această perioadă... bifez, în minte, ce am realizat şi verific ce ar mai fi pe lista perioadei... mai descopăr câte o activitate nefinalizată (mai aveam ceva de vopsit...)...
... Bucătăria ... este zona unde - pregătind câte ceva pentru masă - se face repede cald şi este zona de unde pleacă căldura și în camera de somn... nu am făcut până acum focul în sobă deşi am avut în gând adesea...
... Vremea ... este - prin temperaturi - împărțită în: ziua, după ora 11, este perioada caldă, plăcută; după ora 18 ne înconjoară, din toate părțile, frigggul ! dar în casă, indiferent de temperatura de afară, este răcoare (stăm în plăpumioară la tv)...
... Puiu ... profită (obligat de noi ca să mai iasă din casă...) de razele soarelui, mai cască de căldură în timp ce este de pază:

apoi este primul la uşă, seara, pentru a intra la culcare:
... Muncă ... ar fi destulă dar noroc că programul de muncă este strâns legat de perioada de cald... adică destul de scurt programul meu !😄😁... şi ce pot realiza zilnic ?! azi, de exemplu, am mutat nişte pomişori încercând să le ofer mai mult spațiu pentru a se dezvolta (am stabilit locul de reamenajare,  am săpat gropita, am săpat de jur împrejurul pomişorului stabilit şi apoi l-am scos şi l-am aşezat împreună cu un arac (pentru sprijin), am pus apă şi am acoperit cu pământ, am legat pomişorul de arac, am presat cu piciorul de jur împrejurul pomişorului, am udat iarăşi ! au fost: un cais, un alun, 3 vișini ! În rest, câte o cumpărătură,  câte o plimbare pe la farmacie (mami a răcit sau a eliminat o "pietricică"...), am curățat grădinița din fața casei (fără buruieni...!):

am udat plantele (vinetele, ardeii), florile şi pomii (pe rând...), am scos apă din canalizarea bucătăriei... am adunat semințe de la floricele şi am pus la uscat tijele florilor:

am mai vopsit încă 2 laturi ale căsuței din grădina mare (căsuța fântânii) şi mi-a mai rămas 1 latură nevopsită  (urmarea: cănd voi cumpăra iar vopsea roşie şi diluant)...
 .. Noutatea săptămânii ... poate fi o plimbare printr-o zonă interesantă din Japonia: Shikoku !

PS.
Am uitat ceva: am tăiat trandafirii (pentru a-i pregăti de iarnă...) şi grădinița din fața casei pare mult mai săracă acum !!!