luni, 23 aprilie 2018

Lélia...

ANDRÉ MAUROIS
               Lélia sau viața lui George Sand
                            AURORE DUPIN

        Povestea vieții lui George Sand este aceea a unei femei care prin naștere s-a găsit situată la granița dintre două clase, iar prin educație, pe o fâşie unde se întâlneau raționalismul secolului al XVIII-Lea şi romantismul secolului al XIX-lea; care, pierzându-şi tatăl încă din copilărie, a dorit să-l înlocuiască pe lângă o mamă adorată, însuşindu-şi astfel un mod bărbătesc de a se purta; care a fost întărită în această atitudine de o educație băiețescă dată de un preceptor puțin cam trăsnit şi de veşmintele de bărbat pe care a pus-o să le poarte; care, la şaisprezece ani, s-a văzut independentă, stăpână la Nohant pe un domeniu, pe o casă şi care a încercat mereu, fără să-şi dea seama, să recreeze acest slobod paradis al adolescenței sale; care n-a putut suferi niciodată să aibă un stăpân și care cerea de la dragoste ceea ce se găsea în maternitate, un prilej de a ocroti ființe mai slabe; care, nerăbdând nici un fel de autoritate bărbătească, a luptat pentru a le emancipa pe femei şi pentru a le asigura eliberarea trupului şi a sentimentelor; care a exercitat astfel o influență largă şi folositoare asupra moravurilor; care, în primul rând catolică, a fost întotdeauna creştină şi s-a socotit a fi într-o comuniune mistică cu Dumnezeul ei; care a devenit socialistă aşa cum a rămas creştină, din generozitate sufletească; şi care, în 1848, s-a aruncat într-o mișcare revoluționară ştiind să-şi păstreze prestigiul fără a-şi renxega ideile după eșecul ei; care, după ce a călcat în picioare toate conveniențele sociale, atât în viața particulară cât şi în viața publică, s-a făcut totuşi respectată de toată lumea, prin geniu, muncă şi curaj; care a reuşit, după potolirea tuturor pasiunilor, să recreeze, în  casa copilăriei sale, paradisul pierdut; şi care şi-a găsit, în cele din urmă, într-o bătrânețe senină, activă şi matriarhală, fericirea pe care o căutase zadarnic în pasiune...
            -¥-¥-¥-¥-¥-¥-
        Sentimentele au fost întotdeauna mai puternice decât judecata, iar limitele pe care am vrut să mi le impun nu mi-au folosit niciodată la nimic. Mi-am schimbat de douăzeci de ori părerea. Dar mai presus de toate am crezut în fidentitate, am predicat-o, am practicat-o, am pretins-o. N-au respectat-o alții, şi nici eu. Şi totuşi n-am simțit remuşcarea,  pentru că în infidelitățile mele am fost mânată întotdeauna de un fel de fatalitate, un instinct al idealului care mă îndemna să părăsesc ceva care nu era perfect pentru ceea ce mi se părea că se apropie de perfect..,
            -¥-¥-¥-¥-¥-¥-
      "Educația femeilor, spunea ea, va deveni egală cu cea a bărbaților dar inima femeilor va rămâne refugiul iubirii, al devotamentului, al răbdării şi al îndurării. Ea e aceea care trebuie să salveze, în mijlocul patimilor grosolane, spiritul creştină al zilei. Foarte nefericită ar fi o lume în care femeia n-ar juca acest rol !"
            -¥-¥-¥-¥-¥-¥-
      "Propria ta persoană te poate face fericit dacă ştii cum: să ai gusturi simple, un anumit curaj, o anumită capacitate de a te dărui, dragoste de muncă şi, înainte de toate, o conştiință liniştită. Aşadar, fericirea nu e o himeră, acum sunt foarte sigură; folosind experiență şi gândirea poți obține multe de la tine; prin voință şi răbdare îți refaci chiar şi sănătatea... Să trăim, deci,  viață aşa cum e, fără să fim nerecunoscători..
        (André Maurois, "Lélia sau viața lui George Sand")                https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Andr%C3%A9_Maurois
... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina
( https://zinnaida.blogspot.ro/ ) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click&Comment Monday"!
... distribuite pe rețele articolele care îți plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: "Lélia sau viața lui George Sand", André Maurois !

sâmbătă, 21 aprilie 2018

treizeci de ore...

     
                   Gabriel Manolescu
                                                  Treizeci de ore


       "Cum va fi ? Ce va fi ?... Ploaia, oare cum arată ploaia ? Ce este vântul ? Cum sunt munții ? Vreau să văd zăpada, vreau să văd Soarele, aşa, de aici !.... "
     ...Acele săreau, executau oscilații rapide, indicatoarele erau încă destul de calme, ecranele negre.
       "Birger... Birger îmi spusese când eram copil. Du-te, Ian, pe Everest, du-te şi vezi jungla, du-te şi vezi cascadele.
        Birger tatăl meu... Aş fi putut să-i spun Pa sau Tati, sau pur şi simplu Tată, dar eu i-am spus Birger.  
        Oare cum arată oamenii care n-au plecat niciodată de pe Pământ ? Cum le voi părea eu, lor ? Să fii eschimos și să nu fi văzut niciodată sloiuri plutind pe ocean, să fii pasăre şi să nu fi simțit niciodată înălțimea !"
        Infonul începu cu voce puternică: patru, patru, cinci-şapte, doi și cinci, şase mii km, presiune normală,  flux polar - o stare psihică Ian D.D.: satisfăcătoare... puțin masiv... mai multă concentrare pentru orice eventualitate; stare psihică Rila Miguel: foarte bună; cuplat sistemele de frânare, intrați în legătură cu Terra... totul merge normal; revin peste trei minute; mulțumesc.
       "Rila... calmă, sigură pe sine, senină şi aeriană... O bluză albă,  un pulovăr crem... Rila totdeauna egală şi subtilă, în orice caz, altfel decât mine. A văzut Pământul, îi cunoaşte limbile, poveştile, vegetația. Cât de mult ar putea-o iubi un pământean ? I-ar putea asculta ca şi mine pulsul întregii ei ființe ? I-ar putea clădi castelele din frunze uscate, găsite între paginile cărților aduse de pe Pământ, i-ar mulțumi pentru fiecare zi petrecută împreună ? Rila cu trupul ei lung, cu mâinile de balerină. Rila, cu bluza ei albă, puloverul ei crem..."
        Becul portocaliu se aprinse brusc, invadă cabina. Sirena țipă scurt, o secundă, tăcu, țipă scurt, o secundă, tăcu, țipă scurt, becul portocaliu pâlpâi, acele delirau, ecranul se umplu de linii orizontale, haotice, teroarea portocalie continua. Fluxul polar scăzu vertiginos... sirena mai țipă de două ori, apoi începu să hârâie. Rila Miguel îşi mișca degetele rapid pe claviatura tabloului central ca o dactilografă pricepută, intrase în panică; Ian mai privea consternat becul, se urnea greu, făcu un salt, ajunse lângă Rila. Infonul anunță cu acelaşi glas: 3500 m până la contact, orientarea dereglată de şase minute, fluxul scade la minus cinci sute, avarie prin explozie mică la corpul patru, ATED și START trebuie modificate, măriți stocul de oxigen și scoateți tuburile din dulapurile trei şi patru; stare psihică Ian D.D. : panică, ritm cardiac la limită, contracții musculare, recomand o pastilă Vanicotom; stare psihică Rila Miguel; panică, erori de percepție; întrerupeți becul şi sirena prin butoanele K şi L. Măriți fluxul. Continui: zece, trei-şapte, butonul  F zece M trebuie mutat poziția doi, o mie de metri până la contact, nouă, patru mii cinci sute...
Întrerup !...  Treceți în boxa pentru avarie. Înlocuiți rezervoarele de oxigen ! Repet: Ian D.D., recomandă o pastilă Vanicotom. Şapte sute de metri până la contact, regiune nisipoasă.
           Rila Miguel îşi împinsese colegul în boxă... Îşi legară centurile, o zmucitură, boxa se desprinse de corpul navei, parașutele se deschiseră, câteva secunde, un şoc, al doilea şoc, linişte...
       ...Nouă minute de linişte... Ian respiră calm. Rila ridicase oblonul dublu şi privea afară. Ținea încă tubul de oxigen în contact, Ian încercă să ghicească.
        "Munți ? Mare ? Nu, nu ne legănăm,  aşa spunea Birger, când eşti pe mare nimic nu e stabil. De ce nu spune nimic fata asta ?"
          Încercă să se ridice, îi tremurau încă picioarele, se ridică în sfărşit privind. Galben... La dreapta galben, în spate galben, sus albastru. Multă lumină, prea multă... Căută.  Îl descoperi. Soarele ! "Nu te poți uita la el. La Soare nu te poți uita, aşa e Birger."
-Asta poate fi Sahara, un deşert. Să ieșim ! O ajută pe Rila, apoi ieşi cu cele două rezervoare. Erau prea grele aici. Câțiva paşi. Privi în stânga. La două sute de metri, nava, în flcălări. O trase pe Rila, alergă puțin. Tuburile erau prea grele. Dar sunt pe Pământ ! Aici e aer ! Uitaseră ! Îşi scoase casca şi-i făcu semn Rilei. Puteau vorbi acum.
-Nava arde, Rila, poate exploda din clipă în clipă...
            Gâfâia, încercă să alerge. Rila căzu, o trase, un pas, o inspirație, alt pas, o expirație, se îneca. "Pe Pământ era aer ! Ce se întâmpla ?"
            Rila urlă:
-Nu putem respira, Ian, e totuşi prea puțin oxigen aici, ne-am obişnuit altfel, trage tuburile ! Acum şi-au pus căştile, sângele s-a încălzit. Ian a transpirat, o trage pe Rila Miguel şi cele două rezervoare. Zece metri... patruzeci de metri... o sută de metri...
-Explozia va fi puternică, să ne depărtăm, Ian ! "Glasul ei înfundat, oare cât de tare a strigat ca s-o pot auzi ?" Două  sute de metri... Un gând... O idee, o privire ! Zece ore ! Numai zece ore ! Zece ore de astronomie.
-Cât de mare e deşertul, Rila ?
-Nu ştiu, poate fi foarte mare. Zece ore !
           "Riscul trebuie acceptat ! Oricum, Rila nu poate merge cu mine." Îşi scoate casca, aruncă tuburile. Trebuiau aduse şi celelalte două din boxă. "Explozia, oricând se va produce, explozia ? Îşi ținea răsuflarea şi fugea. O sută de metri întoarcere, cincizeci de metri întoarcere... cincizeci de metri întoarcere, deschise gura, gâfâia, un pas, doi paşi, fără inspirație, fără expirație, va rezista ? "Voi scoate tuburile din boxă, îmi voi .pune o cască, voi trage trei guri de oxigen, voi alerga cu rezervoarele înapoi, va fi greu, oare ce face acum Rila ? Mă priveşte ?"
          "Da, Ian, te privesc, precis că te întrebi dacă te privesc, nu vei putea căra tuburile, oricum mi-ai lăsat aici douăzeci de ore de viață, iar eu respir, respir, aici pe Pământ, la fel ca pe Lună sau în orice parte, respir în spatele căștii, lângă un tub cu oxigen, nu vei ajunge Ian, explozia te va zdrobi, flăcările au ajuns în dreptul corpurilor cu combustibil, Ian, priveşte-mă, încearcă să fugi fără rezervoare, poate avem noroc, zece ore e destul de mult, nu mai încerca să aduci aici tuburile, explozia poate fi puternică, totul se poate întâmpla chiar acum, te rog..."
           Două bubuituri, ca una, păsările nu-şi iau zborul, aici nu sunt păsări, nisipul îngălbenește cerul, unda de şoc a ajuns acum la Rila, o doboară. Apoi marea linişte a deşertului...
         "Poate că Ian zace rănit, poate are nevoie de mine, poate are nevoie de oxigen. Două sute de metri spre boxă, spre Ian. Carne sfăşiată, sânge strălucind, curgând, Soarele nemilos. Te rog, nici o lacrimă, a rămas un rezervor intact, Ian moare dar a rămas un rezervor şi foarte multă singurătate. Te rog, nici o lacrimă... Poate nici Ian n-ar fi plâns sau, cine ştie, poate nu ştia de copil, nu cred că a observat. Ce mult ar fi vrut Ian să vadă cascadele, munții, zăpada... Ian a vrut să-mi dea douăzeci de ore de oxigen, acum am treizeci de ore mai mult şi infinit mai puțin... Mai am treizeci de ore de viață..."
         "Scârțâie ceva, douăzeci  şi opt de ore... nisipul capătă o nuanță albicioasă, Soarele îl topește, douăzeci şi cinci de ore, firicele de praf, costumul, dealurile acestea teşite,  asimetrice, abrupte şi line pe cealaltă parte şi iar firicele de praf mişcându-se parcă ar fi cărate de furnici galbene..., douăzeci şi două de ore, nisipul albicios, parcă aş fi scuipat pe el, mai am puțin din primul tub, vreo trei ore , ba nu, două ore... trăiesc oare ?... copilul..."      
        ...Mai sunt două minute. Rila se ridică, trage celălalt rezervor lângă scaun şi provizii, schimbă legăturile nichelate,strălucitoare. Mai sunt douăzeci de ore. Ore cu oxigen.
         "Sunt sigură că ne-au observat, de ce nu vin să ne salveze ?... uite o pasăre, Ian  - ridică te rog capul, de ce dracu' nu răspunzi ? patruspre zece ore, Soarele s-a înroșit, parc-ar fi Soarele meu. Ian, pune te rog mâna pe Soare, strânge-l tare, dă-mi câteva lacrimi din nisipul Soarelui sau acolo nu e nisip ? Soarele lor idiot, iată-l apune, opreşte-l,  mi-e frică, s-a făcut frig, ăștia vor să ne înghețe, Ian, prinde Soarele, ridică-l, vor să ne înghețe, se fac că nu ne-au observat... copilul, copilul meu şi al tău... nu ştii, precis nu ştii, altfel n-ai avea acum nisipul acela vişiniu pe față, ăștia de Pământ vor să ne omoare, Ian, te rog, nu te mai preface..."  
          Noaptea lăsă deşertul să curgă spre Rila, noaptea îmbrăcă nisipul... Noaptea se urcă încet pe dune, coboară în gropile de lângă boxă, apoi se urcă iar pe corpul lui Ian.
         "Dă-mi casca, Ian, învață-te cu aerul de pe Pământ, aleargă Ian, aleargă spre valuri... oare ştii să înoți ?"
           Rila răsuflă greu, din ce în ce mai greu, totul s-a făcut cenușiu, puțin luminos, o uşoară moleşeală... Rezervorul lui Ian, zece ore de viață în plus, acum aş fi împrăştiat nisipul în jur, n-aşa mai fi simțit picioarele, apoi buzele, apoi degetele... Ce-mi pasă că elicopterele se lăsă încet, oamenii aleargă spre mine, copilul va trăi, ce-mi pasă de Soarele care răsare, Ian nu-l poate vedea, Ian mi-a dat un rezervor de oxigen, zece ore de viață, mult prea mult, de ce nu-l lasă în pace, Ian nu e mort, Ian glumește şi se face că doarme, ce-mi pasă de nisipul auriu şi prea sclipitor, lăsați-mă să cad încet spre gâzele gelatinoase, spre dunele de celofan, nu-mi trebuie oxigenul vostru..."  
                (Gabriel Manolescu,"Treizeci de ore")  

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrisă de specialiştii domeniului, în decursul timpului) !
... sper că a fost o lectură plăcută !

vineri, 20 aprilie 2018

jurnalul ( 245)

Azi ... vineri, 20 aprilie, ora 22.28
Zilele ... trec - ritmul este rapid dar munca în grădină încetinește trecerea timpului ! simt cum încep o zonă (din grădini) şi muncesc (cu ritmul meu dat de neobișnuința muncii fizice...) cu perseverență şi multă responsabilitate ! şi ziua mi se pare că se lungește până termin activitatea...
Gândurile ... ni s-au îndreptat, în ultima perioadă, la răsaduri: roşii, ardei, vinete... mai trebuie să aşteptăm, vremea oscilează mult între rece şi cald...
Căldura ... este destul de puternică între 12 şi 17...
Recunosc ... că oscilez între - a avea/nu a avea - rânduri multe cu zarzavaturi... mă bucur că ceapa, usturoiul și salata sunt bine !
Bucătăria ... este în schimbare - obiectele sunt rotite pentru a găsi locul cel mai indicat !
Sunt ... în hainele de ziuă dar fără şosete ...
Puiu ... are deja program plin pe afară toată ziulica dar seara vine cu noi în casă, la culcare ... când ticuțu iese la plimbare pe terasă şi în grădină, Puiu ne însoțește privindu-l cu multă grijă (=atenție...) până ticuțu se aşează pe șezlong şi îl mângâie în creștetul capului (ca răsplată)...
Weekend ... după weekend urmărim stadiul pomilor, evoluția florilor... avem şi răsad-semințe de flori, au crescut ceva-ceva dar greu de identificat ce este...
Munca ... este multă (o imensitate...): tăierea ierburilor, plivirea ierburilor, săpare răzoare,  greblare, semănare semințe (pătrunjel, busuioc, cimbru)... am găsit şi un pliculeț cu semințe de 'flori de piatră' (multe culori...)! încă sunt, seara, fochist... ziua mai gătesc, mai spăl rufe, mai scot apă din canalizarea bucătăriei... şi nu e zi să nu am şi momentul fotografierii... aaaaa,  am uitat bidoane le cu apă ce le umplu la 2 zile şi ud plantele...
Noutatea săptămânii ... rămâne minunea lalelelor:






luni, 16 aprilie 2018

Aurora...

ARLETTE GENEVE

                     SPINII DRAGOSTEI


      Aurora avea părul bogat lăsat liber şi încâlcit. Poala fustei era încă umedă. Mânecile rochiei, pline de pete maronii, arătau ceea ce făcuse în după-amiaza aceea, iar umflătura suspectă a buzunarelor i-a smuls lui Diego un zâmbet. Erau pline de cireşe! Şi a bănuit că proveneau din livada lui. Avea mâinile zgâriate de la căţăratul în pomi, iar pantofii îi ţinea în mână. Intrase desculţă, obicei pe care îl avea din copilărie. Aurora n-a izbutit să spună nimic, era atât de concentrată în scrutarea vizitatorilor, încât uitase cât de puţin prezentabilă era înfăţişarea ei.
         -#-#-#-#
       ...era de o frumuseţe excepţională. Ochii plini de foi îl captivaseră complet, ca şi coama arămie şi sânii mari. cum îi plăceau lui. Avea toate rotunjimile necesare ca să-l facă să suspine de plăcere.
         -#-#-#-#
        Abia a putut să-şi regăsească suflul în faţa viziunii. Fata părea o zeiţă, era de o frumuseţe incredibilă. Din ascunzătoarea lui a putut să aprecieze nuanţa aurie a ochilor expresivi, ochi, de dimineaţă spaniolă.
        -#-#-#-#
         ...găina jumulită care tocmai se furişase pc fereastră strângând în braţe nişte pui de câine ca şi cum ar fi încercat să-i apere de el. Cu neputinţă! S-a uitat la rochia ruptă şi murdară de noroi, la claia de păr plin de noroi şi la fruntea mândră atât de înaltă că, dacă o ridica puţin mai mult, i s-ar fi rupt gâtul şi ar fi rămas cu capul atârnându-i pe spate.
        -#-#-#-#
         ...imediat chitarele au început să cânte o melodie profund sfâşietoare.
Picioarele ei, în pantofi cu tocuri, nu se vedeau din cauza întoarcerilor şi piruetelor pe care le făcea. Capul şi-l ţinea mândru, îl întorcea senzual într-o parte şi alta. Acum îl întorcea cu dispreţ, acum cu o mângâiere suavă. Dezinvoltura mişcărilor ei o învăluia, ca şi cum ar fi vrut s-o legene, braţele i se unduiau ca nişte valuri repezi, pentru ca apoi să se abandoneze ca într-o mângâiere tandră de îndrăgostit. Bătea din mâini cu frenezie, încercând să mângâie drăgăstoasă aerul şi, imediat după, încercând parcă să-l lovească dureros, îşi unduia talia într-un mod tentant, mişcându-se ca o lebădă ce se scufundă în apa cristalină, într-o clipă sărea agilă şi rapidă ca un pescăruş în aer, jucându-se cu vântul, în alta, cu mişcări dulci care incitau la mângâieri, Aurora dădea viaţă mişcărilor ei ca un şarpe care-şi arată lăcomia în faţa prăzii. Exploda şi se oprea, ca s-o ia de la capăt.
         Cu întoarcerile şi bătăile pantofilor smulgea podelei sunete ca într-o lamentare constantă. Mâinile au apucat cu forţă de volane pe care le-a ridicat până la genunchi ca să dea libertate picioarelor în neîncetatul lor bocănit. Părul o mângâia şi o lovea în acelaşi timp, iar buclele umede erau dovada efortului pe care îl făcea. Glasul şi chitara s-au oprit în acelaşi timp şi totul a rămas într-o tăcere spectrală.
Aurora a ieşit din transă.
          -#-#-#-#
         Justin...S-a aşezat din nou în balansoar şi s-a uitat la ea cum se uită un om la o fântână cu apă proaspătă după ce a traversat deşertul, neîndrăznind să se mişte de teamă să nu dispară.
          -#-#-#-#
         Bărbatul care într-adevăr iubeşte o femeie, îi apreciază persoana, sentimentele profunde care o modelează. Caracterul care o defineşte şi gradul de loialitate faţă de familia şi prietenii ei..
                (ARLETTE GENEVE, ''SPINII DRAGOSTEI'')

... postarea este propusă pentru ''Citate favorite'' găzduite de doamna Zina ( http://zinnaida.blogspot.ro/) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday'' !
... distribuie pe rețele articolele care îți plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: Arlette Geneve, ''Spinii dragostei'' !

sâmbătă, 14 aprilie 2018

catacombele...


     







        Horia Aramă
                               CATACOMBELE
                     
                                     1
          Procesiunea împlânta în oraşul fără somn un paloş de foc. O pădure albă şi zveltă, de ceară, înainta legănat, flăcările lumânărilor, cât un stat de om, luptându-se, ca tot atâția fluturi, să se rupă de restul materiei. Un şir de crucifixuri tăiau cucernic fumul. Le purtau o mică armată de ființe drapate în negru, având capetele ascuțite nefiresc de cagule  sinistre cu găuri în dreptul ochilor. În urmă, pe umeri avizi de osteneala dulce a zelului întru Domnul, veneau Fecioara cu Pruncul, crescând masiv tronul mobil al unui paso fastuos. Chip fără expresie, dominat de o coroană, pentru care ar fi putut-o invidia destui regi ai tărâmului nostru, Mama purta straiul bogat al unei doamne de altădată, țesut cu fir şi brodat migălos cu pietre scumpe. O mantie grea de brocart cu flori de perle îi cădea de pe umeri. Dantele fine înconjurau mâinile cu care îşi susținea Fiul. El arbora un costum de prinț oriental, stropit cu stele şi adunat cu un brâu care îți lua ochii. Mulțimea privea în extaz sculele de aur masiv: semnele împărătești ale lui Isus, globul şi sceptrul dominat de cruce, coroana Lui  - o sardana de aripi bătând spre înalturi -, lanțurile masive de metal prețios apăsând umerii Mariei, medaliile şi pandantivele fulgerând la pieptul Ei, bijuterii grele de amintiri, martore fără vrere ale măririi şi decăderii unor apuse familii aristocratice.
            Fastul cortegiului se reflecta în ferestrele bulevardelor, în ochii grupurilor care asaltau balcoanele şi umpleau strada sub ghirlande de circumstanță. În frunte, fanfara deschidea pârtie în oceanul de oameni, făcând să vibreze aerul în ritmul imnurilor sacre.
            Trotuarele debordau de lume. Străinii se remarcau de îndată. Chipurile lor exprimau stupefacție. Spectacolul procesiunii şi modul singular de manifestare a evlaviei erau departe de ideile de acasă despre misticismul iberic. Pe măsură ce înainta, perechea divină era întâmpinată cu aplauze. Din cănd în cănd un glas ascuțit străpungea masa zgomotului formulându-şi imperativ deziteratul:
-Sfântă Fecioară, ocroteşte-ne !
            Sau mai concret:
-Mario, fă-i dreptate lui Felipe al meu !
            În această atmosferă de sărbătoare, anonim în straiul uniform al penitenților, efeminat, subțiratic, de o delicatețe care i se ghicea după mers,  Fiul-nerecunoscător plângea în hohote. Singură, o femeie îl remarcă în larma festivă. Ascunsă ea însăşi sub masca neagră a cagulei, schimbă locul cu un vecin de rând, apoi cu altul, până izbuti să se apropie de penitentul zguduit de suspine. Fără un cuvânt, îl luă de după umeri, chemându-l să plângă la pieptul ei. Băiatul se sperie dar cedă blândeții care îi poruncea prin alba mână a necunoscutei.
            Risipitoarea-de-iubire îşi simți degetele tremurând la întâia uşoară atingere a trupului feciorelnic prin țesătura simplă a stratului cernit. Fu gata să se retragă dar nu o făcu. Era sfăşiată între părerile de rău pentru viața irosită, care formau rațiunea prezenței sale în cortegiu, şi dorința de a fi pentru fragila siluetă de lângă ea soră, mamă şi ocrotitoare.
             Din spate doi ochi verzi fulgerară perechea neruşinată. Avarul începea să regrete slăbiciunea de a-şi fi oprit un loc în şirul păcătoșilor.
-Față de aceştia, îşi spunea, eu am fost un sfânt. Mă acuză cu toții că aş fi lipsit de omenie. Însă numai eu, dintre cei de față, nu iau nimănui nimic. Apăr, e drept, ceea ce îmi aparține dar primul care suferă de pe urma viciului meu, sunt eu însumi. Familia şi moștenitorii mei nu au decât să aştepte. Vor avea totul. Până atunci să se îngrijească de curățenia cugetului lor, în loc să se preocupe de mântuirea sufletului meu !
            Dădu să iasă din rând însă o mână subțire ca o trestie, albastră în lumina noptatică,  îl opri:
-Rămâi !
            Fata-care-citea-gândurile avea un glas firav, gata să se rupă.
-Vrei să treci dincolo ? Să fii cu ei ? spuse arătând ochii holbați care luceau pe trotuare. Aici e mai bine.
            Avarul o ascultă fără să poată spune dacă o face fiindcă a înțeles ori de dragul timbrului fermecător de gingaş. Încercă să ghicească înfățișarea feței,  să se aleagă cel puțin cu atât. Nu izbuti să-i deslușească nici măcar profilul. Îşi dădu seama că tinde să tragă folos de pe urma incidentului şi atunci îşi plecă ochii, rușinat, impunându-şi să nu mai caute spre ea.
            În jur prindea glas căința. Penitenții clamau către cerul de smoală. Strigătele, fanfara, clopoțeii pajilor, chiuiturile ocazionale ale chefliilor, se împleteau într-un zid sonor la adăpostul căruia păcătoșii se destăinuiau fără sfială.
-Maică Prea-Sfăntă, murmură febril Risipitoarea-de-iubire, fă-mă nesimțitoare,  fă-mă urâtă în fața bărbaților care mă vor, fă-mă de oțel când mă ispitesc, îmbogățeşte-mă ca să nu mă mai cheme dragostea plătită ori sărăceşte-mă până ce bunurile vieții nu-mi vor mai spune nimic. Naşte-mă a doua oară în puritate şi liniște sufletească ori ia-mă la tine spre a uita fața caldă a vieții !
-Vindecă-mă, suspină Falsificatorul, ia-mi dreapta păcătoasă, mâna care se ridică împotriva Ta încăpățânându-se în talentul ei necurat spre a mă pierde şi a mă vinde judecătorilor pe lumea asta şi diavolului pe lumea cealaltă ! Retează-mi-o din umăr, Puternico, fă-mă ciung şi cerșetor dacă singur nu am tăria să-mi înfrânez chemarea neistovită de-a egala Creația !    
-Eliberează-mă, strigă Bântuitul-de-duhuri, dă-mi iar, Fecioară Imaculata, surzenia şi orbirea dintâi, dinaintea nașterii, dinaintea concepției, mântuieşte-mă în părinții mei şi în părinții părinților mei prin care vin spre mine umbrele care mă muncesc ! Trage-mă spre lumina Ta ori împinge-mă în bezna necuratului dar scapă-mă din cumpăna de a aparține la două lumi dintr-o dată !
             Adolescentul-obsedat-de-viziuni-lascive turba de furie văzându-se înghesuit între cagulele negre. De pe trotuar îl urmarea ținând pasul cu Procesiunea,  oprindu-se când aceasta se oprea, un tată autoritar, în mâna dreaptă cu un baston solid, noduros şi temut. În ținuta penitenților, băiatul se credea perfect anonim. Încercase aşadar să evadeze în direcția trotuarului opus dar, cu un fler sigur, tatăl ghicise manevra şi traversare, fără fasoane, procesiunea ca să-l apuce de guler pe necredincios şi să-l readucă pe calea cea bună. Lung, deşirat, Adolescentul blestema printre lacrimi și cu greu se stăpânea să nu lovească în dreapta şi în stânga, ca un apucat.
             Cea care îi ghicise pornirea şi încercă să-l mângâie, fu Mama-denaturată.  Cu un glas dulce, abia deslușit în vacarmul străzii, ea îl consolă făcându-l să se resemneze a urma, în arşița nopții de august, itinerarul indicat de nebunia generală.
-Nu te întreb de păcatele tale închipuite sau reale. Îmi ajunge al meu. Vino cu mine pentru mine, pentru iertarea celei care şi-a părăsit copilul pe mâna vitregiei ca să urmeze chemarea iubirii nelegiuite ! Nu întreba, nu mă consola, nu-mi promite clemența Cerului ! Urmează-mă şi atât !
             Lacrimile bărbăției ultragiate se uscară. Atunci când, la o răscruce, înghesuiala se prefăcu pentru o clipă în dezordine, Adolescentul apără femeia cu brațul său tremurător.
                                           2
           Străbătuse jumătate din oraş. Atmosfera se destinsese. Coloana îşi regăsise ordinea şi mărșăluia fără grabă dar harnic, tăcut, concentrându-se asupra misiunii sale. Aerul de carnaval se risipise. Fanfara era departe şi doar câțiva însoțitori ajunseseră până aici. Polițiștii căscau. Misiunea lor se apropia de sfârşit.
           Coloana înconjură o piațetă urmând perechea sfântă care indica direcția. Departe se ghicea, imensă, inima oraşului, desenată în lumini şi umbre. Purtând un hallo de ceață roşiatică, întindea brațele, primitor.
           Procesiunea atinsese punctul cel mai îndepărtat al itinerarului tradițional. De acum înainte, fiecare pas avea să-i apropie pe oamenii în negru de lumea din care pornise în periplul purificator.
           Pe neaşteptate, cortegiul se opri, în dezordine. Confuz, o tensiune se făcea simțită. După câteva clipe, un număr de cagule ieşiră din rând adunându-se cu sfială. Alți penitenți li se alăturată, cu pas şovăitor.
           Un preot se îndreptă către grup.
-Iarăşi ? spuse cu blândețe. Oare în fiecare an trebuie să se întâmple ? Să-şi fi pierdut Sfânta Biserică autoritatea până într-atât încât o superstiție oarecare să vă poată smulge din sânul ei ?
             Dizidenții foiră. Din rândul acestora se auzi un glas.
-V-am urmat până aici cu sinceră căință. Nu ştiu de ce s-ar supăra Sfânta Fecioară dacă ne încercăm norocul în catacombele din Dealul Sfinților.
             Era Bântuitul-de-duhuri. Paricidul i se alătură:
-Nu facem nici un rău nimănui. Nu vă cerem să veniți cu noi. Lăsați-ne în pace !
-Dar familiile voastre care vor veni să vă ceară nouă ? Soțiile pe care le părăsiți ? Copiii pe care îi abandonați ? Dar păcatul capital: sinuciderea ? Căci sinucidere este ceea ce faceți. Şi să nu-mi spuneți că viața vă aparține. Este opera Domnului şi nu aveți dreptul să atentați la ea. După cum noi, oamenii suntem prea mici spre a putea să urnim cârma destinului. Păcătoșilor, singura cale a mântuirii este căința !
-Te îndoieşti de căința noastră ? rosti Fata-care-citea-gândurile. Pentru a ne supune la încercarea aceasta, părinte, este nevoie de o căință în stare să urnească lumea din loc. Numai o sinceră părere de rău şi o disperare adâncă pot să ofere curajul necesar pentru a accepta riscul cel mare. Lasă-ne în rătăcire. Lasă-ne să încercăm tăria sufletelor noastre în catacombele din Dealul Sfinților. Dacă ne vom fi înşelat, păcatul ne aparține. Iar dacă nu...
-Să mergem şi noi ! şopti Fiul-nerecunoscător.
             Mama-denaturată nu se hotăra.
-E o copilărie. Credința...
-Vino, vino cu mine, să nu-ți fie teamă !
             Înainte de a-şi da seama ce face, femeia se trezi în grupul stingher. Alți penitenți o urmară. Preotul renunță să asiste cum sub ochii lui coloana se descompune. Binecuvântă grăbit ceața inconştienților şi le dădu celorlalți semnal de pornire.
             Părăsit, urmărit de departe de câțiva curioși, grupul îşi strânse rândurile.
-Unde mergem ? întrebă Adolescentul-bântuit-de-viziuni-lascive, privind în jur cu teama de a vedea în orice clipă răsărind silueta părintelui său înarmat cu binecunoscutul baston.
-Fraților, spuse Falsificatorul, nu mă cunoașteți, nu vă cunosc. Ştim însă cu toții că ceea ce încercăm este primejdios. În Dealul Sfinților, catacombele sunt foarte încâlcite. În fiecare an, unii ca noi au încercat să ajungă dincolo. Nu ştiu câți au reuşit dar toți au pierit fără urmă. Cine vrea să vină e binevenit. Copiii aceştia însă nu au ce căuta acolo.
-Cine are dreptul să ne spună asta ? se sumeți Fiul-nerecunoscător.
-Nu din orgoliu venim, spuse Fata-care-citea-gândurile, ci pentru că nu putem altfel.
-Ia-o înainte, omule, spuse Avarul. Cine vrea să te urmeze, este liber s-o facă.
           Rămaseră înapoi şi în cele din urmă case. Drumul antic urcă nehotărât şi pustiu. Din câmpia neagră năvălea uneori câte un pui de vânt care neliniştea făcliile, strecurând în suflete un fior.
           Dealul Sfinților, sub care se deschideau catacombele, apăru brusc din întuneric. Cel din frunte făcu semn de oprire.
-Trebuie să ocolim. Intrarea e închisă. Există însă o trecere.
           O luă înainte. Ceilalți îl urmară, tăcuți.
           După un sfert de ceas,  o mână fermă dădu la o parte ramurile unui tufiș descoperind o spărtură în stânca de calcar.
-Aici este. Putem intra numai câte unul dar înăuntru e loc pentru o catedrală.
           Se strecură prin gura de piatră şi aşteptă să treacă şi ceilalți. După care porni purtând, ca un făclier, lumânarea groasă de trei degete sub arcul fără măreție al cavernei.
                                    3
            Înaintemergătorul ținea lumina sus, în beneficiul tuturor. Alte lumânări se înşirau, palide, în urmă, arzând cu flacără roşie în aerul neprimenit.
            Mergeau de un sfert de oră când o cagulă se agăță de o unghie de piatră atârnând  din tavan. Adulterina, care se ascundea sub coiful de pânză umilă, țipă. Luminile tremurară. Falsificatorul o apucă de umeri.
-Linişteşte-te, nu s-a întâmplat nimic.
            Femeia respiră adânc și îndepărtând mâinile bărbatului, îşi reluă înaintarea. Mama-denaturată îi oferi brațul.  
            O penitentă uşoară ca un lujer de floare se clătină,  gata să cadă. Era Fata-care-citea-gândurile. O susținu Adolescentul - siluetă la fel de fragilă, elastică însă, cu brațe lungi şi agere.
-Ce ai, soră ? o întrebă cu glas răguşit.
-Lasă-mă, se scutură fata de ajutorul nedorit.
            Brațele îi dădură drumul întârziind în preajmă totuşi, gata să intervină.
-Ce vini ispășești ? întrebă fără minte prea tânărul bărbat cu ochi de un negru mai adânc decât al veşmântului său.
-Aud voci, mărturisi ea, deşi ar fi putut să nu i-o spună.
-Ce minune ! se miră băiatul. Dar este oare un păcat să le auzi ? Ar trebui să mulțumești Cerului că-ți dă prilejul să le asculți. Eu, desigur, bântuit de viziunile mele, trebuie să mă purific dar tu eşti deasupra noastră a tuturora, eşti o aleasă.
-Dar nu aud glasuri cerești, ci gândurile oamenilor, explică fata cu modestie.
-Cu atât mai mult meriți stima lor ! Tu eşti sora noastră, a tuturora. Îndreaptă-ți lumina și asupra mea !
             Fata surâse hieratic:
-Eu sunt ca luna: nu am lumina proprie. O răsfrâng pe a celorlalți.
-Lângă tine mă simt un somnambul !
-Nu jongla cu vorbele. Cuvintele pot să rănească.
-Mă rog să fiu altfel. Să fiu ca tine.
-Să fii altfel e un păcat. Mă rog să fiu ca fiecare.
-Fugi ca de o cursă diavolească refuzând un dar ceresc de care sunt convins că eşti demnă.
              Fata-care-citeşte-gândurile roşi.
-Nu ai cum să te convingi dacă merit să fiu diferită.
-O meriți, fără îndoială, se înflăcără tânărul încercându-se întru elocință. Te zăresc, te aud, te ghicesc. Nu se poate să fii decât aşa cum te văd eu. Şi atunci meriți în fiecare zi o minune.
              Se aplecară ferindu-şi frunțile de o arcadă joasă. Trecură ținându-se de mână obstacolul unui fir de apă de câteva degete.
-La ora asta, cu chei potrivite, fiii mei îmi cercetează lăzile şi cu fereală, sertarele şi hârtiile, se plângea bătrânul Avar la urechea vecinului său. Pe mine m-au trimis cu voi, să mă spăl de păcate. Ce-ar mai țopăi de fericire dacă mi-aş frânge gâtul pe aici !
-Nu se poate, se cruci Paricidul. Imposibil să existe asemenea copii. Ce fel de inşi ai crescut dacă vezi în ei pe călăii tăi ?
-Ştiu că e vina mea. Întotdeauna părinții sunt de vină. Recunosc şi mă căiesc: odată cu sângele meu am transmis progeniturii mele şi păcatele care mă torturează.
-Vina mea e cu mult mai gravă, recunoscu Paricidul. Nu ți-o împărtășesc pentru a nu adăuga poverii tale încă o lespede. Păcatul meu nu-l pot spăla toate procesiunile Spaniei. Totuşi iată-mă aici, în afara oricărei rațiuni. Să fie credința cea care m-a împins ? Ori teama ? Oroarea de însingurare, speranța în regăsirea de sine ? Iluzia iertării. Nu voi afla niciodată. Dealtfel, mă aflu aici numai cu picioarele mele care te însoțesc. Sunt neputincios: nu izbutesc să-mi regret fapta.
-Există păcate care înnobilează, care înalță sufletul, interveni Felonul. Poți ucide  un zbor eliberând o turmă de nevinovați. Poți înşela încrederea fratelui tău; dacă e un ticălos, fapta ta e bine primită la Judecata de Apoi. Păcatul meu a ferit de chin şi josnicie o familie numeroasă. Ea şi-a serbat în pace înseninarea dar pe mine m-a jertfit pe altarul părerilor de rău. Josnicia mea li se pare un preț prea scump, ar fi preferat să se bucure de avantajele situației fără să simtă apăsarea păcatului care stă scris pe fruntea mea sau cel puțin fără să prindă de veste. Să fii gâde plătit e cu mult mai ușor.
-Rușine ! strigă Adulterina. Ce căutați aici dacă sufletul nu vă îndeamnă la pocăință ? De ce umbriți reculegerea şi căința noastră, de ce mânjiți îndreptarea şi regăsirea noastră ?
-N-au pic de simțire creștinească, îi veşteji Dijmuitorul-de-cutii-ale-milei. Nici un câine nu ar îndrăzni să pună semnul îndoielii asupra curioasei noastre coloane. Cinicii aceştia, păgâni și profani, alungă de la noi Duhul Sfânt al Izbăvirii !
                                   4
          Mergeau de ore lungi, de zile nesfârşite. Popasuri se succedaseră după Popasuri, gustări frugale ieşiseră la iveală din rasele sobre. Împărtășiseră hrana, băutură după simpatii şi la întâmplare. Nimănui nu îi era cu adevărat foame, iar oboseala își trăgea substanță mai ales din conștiința zădărniciei. Şi din teamă. Cotiturile fără sens ale galeriilor subterane, întretăierile tunelurilor de o pustietate masivă, compactă, împietrite, strecurau fire de gheață în inimile păcătoșilor. Nimeni nu putea să-şi dea seama de direcția urmată. Punctele cardinale pieriseră şi ele şi nu îi ajutau să se orienteze mai mult decât soarele părăsit pe tărâmul celălalt. Singurul punct de referință era intrarea în subterane de care se depărtau cu fiecare pas.
          Însuflețirea dintâi cedase. Cedaseră şi pantofii gingaşi ai Risipitoarei-de-iubire. Câteva cagule fuseseră scoase. În aerul stătut erau insuportabile. Un glas propusese încă de la început să se stingă o parte din lumânări astfel încât lumina să le ajungă pentru multă vreme.
           La o cotitură, Mama-denaturată rămase în urmă. Fata-care-citea-gândurile se întoarse după ea, o luă de mână şi o chemă înapoi. Femeia se smulse cu violență.
-Rămân aici ! Tot n-am să ajung niciodată la capăt ! strigă cu obidă.
-Trebuie să vii cu noi. Vom ajunge acolo unde ne-am propus. Nu e mai greu decât ți-a fost ție să faci ceea ce ai făcut.
            Femeia izbucni în plâns şi ajunse din urmă cortegiul. Aici se instaurase dezamăgirea.  
-E un drum fără capăt, îşi spunea Sodomitul. Un labirint fără ieşire, ca viața. Nu e un purgatoriu, ci o execuție. O merităm.
-Eroare ! vibră glasul plin de convingere al Fetei-care-citea-gândurile. Dacă sub mâzga păcatelor, sub crusta verde care s-a prins de sufletul meu ca scoicile de chila navei, dacă sub smârcul în care mă scufund, acolo, adânc, unde nu pătrunde nici o privire și nici gândul nu poate ajunge, dacă acolo a rămas, cât de mic şi firav, cât de neînsemnat, un sâmbure alb, un bob de inocență, o gămălie de candoare, atunci mai există o speranță. Atunci, străbătând cu prețul jupuirii tălpilor, al istovirii şi al disperării drumul ascuns în Dealul Sfinților, cel care mai poartă în sine un atom din puritatea sa inițială va răzbate, va ieşi la lumină, va afla ieşirea, va vedea ițindu-se în fața lui o flacără de cer, va regăsi ziua și va poposi într-o lume curată, unde domnește o veșnică primăvară, unde nu există fiare dușmane omului, unde fiecare lujer de floare creşte spre a-ți vindeca ochii, unde iarba e numai mângâiere când te tolăneşti în brațele ei, unde soarele nu vrea decât să te îmbăieze în prospețimea lui, iar vântul să te îmbrace în togele sale. O lume în care totul e la început, în care căile noastre nu au fost retezate, în care suntem copii, la capătul dintâi al vieții și, liberi, putem alege a doua oară, mai bine, mai înțelept. O lume cu păsări şi fluturi, cu câini de credință şi cai ascultători, cu pământ rodnic şi supus pe care oricine îşi poate încerca râvna.
          Fiul-nerecunoscător privea dincolo de piatra sură, vedea continentul acela cu ochii încrederii.
-Şi ai crezut ? spuse Adulterina. Crezi ? Există oare Pământul Făgăduinței ?
-Nu te îndoi, replică Falsificatorul. Totul e adevărat, dacă o vrei cu toată ființa ta !
-Prostii ! răcni ca apucat Bântuitorul-de-duhuri. Poveşti de adormit copiii ! Basme pentru debilii mintali ! Ascultați-mă pe mine, că am părul alb ! Eu îi cunosc mai bine ! Eu i-am ghicit ! E un complot uriaş, încâlcit, ramificat ! Oraşul vrea sa scape de noi ! Ne-au mințit cu toții ! Şi popii ! Şi părinții noştri ! Şi frații ! Copiii ne-au mințit şi ei ca să ne ia locul ! Pentru păcatele noastre, în loc să ne certe, în loc să ne pedepsească, să ne supună la chinurile cele mai înfricoșătoare, ne-au condamnat la moarte ! Mai mult: la neodihnă veşnică, la pieire fără mântuire ! Vom putrezi în beznele acestea neștiuți, morți fără împărtăşanie şi fără morminte. Ne vor măcina de vii lighioanele nevăzute ale întunericului. Au vrut să curețe cetatea, să o cearnă, să elimine răul şi crima. Şi au ales calea cea mai dreaptă: ne sacrifică, ne trimit în arena cu lei, ne dau pradă fiarelor neființei. Iată-le! Auziți-le cum se apropie. Nu fac mai mult zgomot decât un fulg picând în apă dar eu le aud ca şi cum ar tropăi cu  cizme de plumb ! Adulmecați. Veți simți un iz de mlaştină, de baltă mocnită, de capcană înșelătoare. Vin târându-se şi alergånd cu sute de picioare, şarpe şi şopârle, viermi şi coropişnițe, urechelnițe şi miriapozi gata să muşte, să rupă, să roadă, să însenineze - ba nu ! Vin în zbor, vin plutind pe aripi neclintite, aripi țepene, de păsări împăiate, decolorate, putrede, pline de colb. Sunt ele, păsările care s-au rătăcit în păcura galeriilor, care au orbecăit în beznă, care s-au sfârşit izbindu-se de pereți, sfâşiindu-se cu ghearele şi cu ciocul. Au rămas încrustate în aerul mort, în timpul încremenit, iar acum vin spre noi, atrase de lumi a retinelor noastre, de fosforescența pupilelor noastre ! Scoateți-vă ochii, oameni buni, smulgeți-i din lăcașurile lor şi striviți-i sub tălpi, altfel sunteți pierduți !
           Dijmuitorul-de-cutii-ale-milei îl înşfăcă de piept şi îl scutură îndelung, violent, cu stânga, în vreme ce cu dreapta îi trăgea palme.
-Iată-i, ne ajung, ne atacă ! strigă Bântuitul-de-duhuri sfăşiindu-şi rasa.
           Nu se linişti până ce, scârbit, celălalt nu îl azvâri într-un colț unde căzu gemând, orbit de lacrimi şi de fantasme. Femeile nu îndrăzneau să se apropie. O făcu Avarul.
-Fii pe pace, îi spuse. Nu au ajuns la noi. Vino !
             Îi dădu mâna, îl obligă să se ridice.
-Trebuie să mergem înainte. Uită-te la copiii aceştia ! Păcatele lor sunt imaginare. Nu merită să piară. Trebuie să-i scoatem la lumină. Vino ! Pentru ei.
             Istoviți, măcinați de îndoieli, decapitați de speranță, oamenii îşi reluară drumul, pierzăndu-se în apa neagră a întunericului.
                            -#-#-#-#-
             Jefuitorul-de-cadavre privi cu atenție în jur, dădu la o parte ramurile tufișului şi pătrunse pe gura îngustă a trecerii secrete spre catacombe. O dată înăuntru, scoase la iveală o lanternă puternică şi un plan ferfenițit, acelaşi de care se slujise în anii precedenți. După ce se orientă, porni să cerceteze subteranele în mod sistematic. În rănița uşoară pe care o purta în spinare avea un sac gol, un pachet cu alimente și o sticlă de cazalla.
             Umblă ore lungi până descoperi straiele negre presărate pe sol, împrăştiate fără nici o noimă, azvârlite la întâmplare. Cagulele zăceau și ele prin colțuri. Amestecate cu cernitele costume ale penitenților, se zăreau hainele pe care le purtaseră victimele în seara procesiunii.
             Omul privi în jur căutând o urmă a celor care le purtaseră. Nimic nu divulga ce deveniseră aceştia.
-Să fi aflat calea ? se întrebă Jefuitorul-de-cadavre. Să fi trecut dincolo ?
             Rămase gânditor o clipă încercând să-şi imagineze lumea de dragul căreia necunoscuții părăsiseră toate bunurile pământeşti, lepădându-se de straie, ca să facă pasul dintâi liberi până și de cel mai neînsemnat vestigiu al destinului lor de până ieri. Apoi Jefuitorul-de-cadavre se lăsă în genunchi şi începu să scotocească buzunarele. Strânse banii, bijuteriile și începu să cerceteze îmbrăcămintea. Nu era de lepădat. Adună lucrurile în răniță și în sacul încăpător, după care porni înapoi.
                       (Horia Aramă,  "Catacombele")
                   - https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Horia_Aram%C4%83 -
                                                       
                     
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF, ce o am prin bibliotecă, scrisă de specialiştii domeniului în decursul timpului)!
... sper că a fost o lectură plăcută !

vineri, 13 aprilie 2018

jurnalul (244)

😊Azi ... 13 aprilie, ora 23.00
😊Gânduri ... am destule, planuri la fel ! doar că a fost o perioadă care mi-a cerut să fiu cuminte, să stau în 'banca' mea... a fost o perioadă lungă: vreme răcoroasă, sărbătorile religioase...
😊Nu sunt ... extrem de religioasă dar nu lucrez în zilele de sărbătoare !
😊Recunosc ... că îmi place mult coliva - de sărbători, am avut parte de o farfurie plină cu colivă de la o vecină (ce stă potrivit de departe de noi)...
😊Bucătăria ... este tot pregătită de foc, seară după seară ! deşi ziua este destul de călduroasă, seara este răcoare prin casă... de câteva seri, mă întâlnesc cu două broscuțe tare mititele, pe la coltul casei, în drumul spre coşul sobei...
😊Îmbrăcămintea ... deja este de vară: tricou fără mâneci, pantaloni lungi dar din material subțire...
😊Sper ... să reuşesc, pas cu pas, să curăț grădina mare de iarba devenită stăpână - deşi acum a început ploaia (curios, a tunat... ) şi iar voi face mare 'brânză' până se va zvânta puțin pământul...
😊Puiu ... colindă ziua peste tot, şi-a adus aminte de tot stilul lui 'polițienesc' (control peste tot...), mă amuză cu mersul lui puțin îngreunat de atâta trai bun ăsta iarnă... dar seara somnul şi-l face tot în casă cu noi (deşi i-am creat condiții suficient de bune şi în atelier, inclusiv lumina aprinsă...) !
😊Activitatea ... a fost mai multă doar joi: am curățat toate 'rondurile' din fața casei şi am săpat pământul, am mutat stratul mare de violete... și era o căldură !!!
😊Ascult ... ploaia şi, din când în când, tunetul ! sincer ? mă bucur că plouă (de marea sărbătoare: Izvorul Tămăduirii) - azi era rânduit să ud plantele din grădina mare dar am fost plecată la oraş !!! oftez obosită dar mulțumită - iar am fost ajutată !!!
😊Prefer ... să stau acasă - mă obosește mult aglomerația oraşului...
😊Noutatea săptămânii: ... s-au deschis, în sfârşit, frumoasele lalele roşii:





luni, 9 aprilie 2018

balul...

     Emanuel Copăcianu
                                      CUMPĂNĂ APELOR
                     - Balul din noaptea de 3 februarie -


      Iarna era în toi şi oamenii îşi duceau zilele cum puteau: cei săraci, aşteptând zile mai bune, cei bogați în chefuri şi în petreceri...
   ...Carnavalul era în toi. Oamenii simțeau nevoia să petreacă şi petrecerile se țineau lanț. Despre balul pe care Costache Rosetti avea să-l dea în casele noi se vorbea parcă cu prea multă admirație sau cu prea multă invidie:
-Se spune că Berlicoco va da un bal ca la Paris...
-Prea multă risipă pentru o seară.
       Risipă sau nu, balul va rămâne de pomină... bărbații simțeau plăcerea să cheltuiască, iar femeile nevoia să placă și să strălucească. De aceea, acolo unde n-au ajuns economiile, s-au făcut şi împrumuturi şi zarafii, într-un fel, s-au bucurat şi ei de eveniment. Taftaua şi mătasea rochiilor n-a lipsit nici unei femei, iar aurul Vienei atârna bogat pe piepturile acestei protipendade roase de invidie şi lacomă după desfrâu şi nevirtute.
        Femeile se rugaseră să fie vreme bună ca să nu li se strice hainele îmbrăcate, dornice să placă, să strălucească şi să stârnească vorbe şi invidie. La gât și pe mâini scânteiau pietre scumpe cumpărate cu bani grei şi în ele se găseau prețul atâtor moşii care fuseseră şi nu mai erau, aşa că balul avea toate premizele unei zile mari. Aşa fiind, femeile nu avuseseră pricină să lipsească după cum nici bărbații nu puteau lipsi dar din alte motive. Era firesc deci ca, în seara aceasta, să fie prezenți frații Brătianu, Grigore Cantacuzino - omul deprins să joace o partidă de cărți numai pe fişicuri de câte 50 de galbeni -, Nicolae Racoviță, Panait Iatropol, Nicolae Costacopol, Ion Fălcoianu, cel ce avea îndemânarea de a bea o oală de vin pe nerăsuflate. Grigoare Filipescu, Emanoil Lahovary, Gheorghe Ştirbei, Grigore Brâncoveanu, Vladimir şi Grigore Ghica, Anastase Panu și, bineînțeles, Cristian Tel şi prințul de Samos...
          Serbarea începu în salonul cel mare de jos, încărcat cu oglinzi de Veneția şi policandre vieneze în care ardeau lumânări de ceară de albîne făcute de un meşter italian, locuind tocmai dincolo de Cişmeaua roşie. Aşa fiind, Maria Rosetti avea pricini să fie mulțumită gândindu-se de pe acum la ceea ce oraşul avea să vorbească a doua zi. Dealtfel, Maria Rosetti şi aşa era o femeie orgolioasă, mai cu seamă de când pictorul Iscoveanu îi făcuse portretul acela pe care îl intitulase "Revoluția", cu care acum se lăudau şi unul şi altul.
           Masa cu bucate alese şi vinuri de soi fusese rânduită într-un salon alăturat astfel încât în cel mare se putea dansa în voie mazurca și polca dar, mai cu seamă valsul, ajuns de curând și în saloanele noastre.
           Un grup de patru bărbați cu haine la modă și lavaliere albe și roşii -simbolizând partidul din care făceau parte - discutau în şoaptă dar cu aprindere, ferindu-se de urechile indiscrete ale slujitorilor...
           În catul de sus, alături de odaia de lucru a lui Berlicoco se mai găsea încă un salon mic, cu ferestre ce dau spre curtea cu vie și pomi, acum acoperită cu zăpadă. E o încăpere intimă, cu zugrăveli mărunte de culoarea cerului de vară, cu două sofale acoperite cu scoarțe verzi, împodobite cu ciucuri mari de fir auriu. Pe perete atârna arme vechi şi noi, flinte, pistoale, paloșe. De partea cealaltă, deasupra uşii, şade fixată icoana sfântului Haralambie, cel apărător de ciumă, alături arzând o candelă de argint pe care starețul de la Căldărușani i-a dăruit-o mai an. Un dulap cu cărți vechi, o canapea - verde şi ea -, câteva scaune și o masă mare, din lemn de abanos încrustat cu fildeş, e toată mobila de aici, unde Belacoco ține sfat uneori dar numai cu cei apropiați. Masa, altădată plină de cărți şi ziare, acum sta încărcată cu fripturi alese, vânat rar, peşte italian, tăvi cu ficat şi purcei de lapte din care să te tot înfrupți, că şi pântecul omului are o lege a sa.
            Aici, în salonul din catul de sus, se retraseră acum câțiva numai, ca unii care aveau de luat hotărâri de seamă, ce nu mai suportau amânare...
         ...Trecuse de miezul nopții... Costache Rosetti s-a dus să ia seamă ce se petrece dincolo de salonul din catul de sus... încredințându-se că totul este în ordine...
         ...Apoi coborâră cântând și simulând o uşoară veselie ca după o petrecere unde s-a băut după toare legile omenești... iar balul continuă după legile petrecerilor şi după rânduielile conspirațiilor, rânduite de oameni în toate vremurile.
             Într-adevăr, a doua zi oraşul putea vorbi cu admirație şi invidie despre balul din noaptea de 3 februarie... ce avusese loc în casele cele noi ale lui Costache Rosetti...
          (Emanuel Copăcianu, "Cumpăna Apelor", 'Balul din noaptea de 3 februarie')

... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina (https://zinnaida.blogspot.ro/ ) unde veți găși cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click&Comment Monday" !
... distribuie pe rețele articolele care îți plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: 'Balul din noaptea de 3 februarie', Emanuel Copăcianu) !



sâmbătă, 7 aprilie 2018

glasul trecutului...









        Ion Hobana
                            GLASUL TRECUTULUI

       Undeva, spre dreapta,  Nilul îşi luneca apele în lumina scăzută a amurgului. Părea somnoros şi leneş, sortit să rămână de-a pururi în albia lui încăpătoare. Dar peste câteva luni, când marele baraj de la Assuan...
-Ei, tinere !
        Igor tresări dându-şi seama abia atunci că elicopterul încremenise deasupra pustiului.
-Dumneata visezi, continuă profesorul, şi era să pierdem singura urmă de astăzi !
-Iertați-mă, Nikolai Petrovici...
         Igor se aplecă asupra ecranului. Reflectate de ziduri ascunse, ultrasunetele înscriseseră contururi ciudate: trei linii paralele, uşor curbate spre extremități.
         Profesorul chibzuia mestecând capătul pipei din spumă de mare. Ar fi vrut s-o aprindă şi să se plimbe, cu mâinile la spate, aşa cum făcea în camera lui de pe strada Gorki... Hotărâ scurt:
-Mai sus !
         Elicea îşi înmulți turația preschimbându-se într-un uriaş disc fumuriu. Elicopterul porni să se înalțe.
         Pe ecran, liniile paralele creşteau şi se rotunjeau ca nişte arcuri întinse de o mână nevăzută. Apoi vârfurile lor începură să se apropie.
-Ce zici, Igor ?  
         Tânărul îşi umezi buzele arse de încordare. Liniile se prefăcuseră în cercuri. Trei cercuri concentrice. În mijloc, o pată neagră, dreptunghiulară.
-Mda, mormăi profesorul, nu prea seamănă cu...
          Ridică glasul, adresându-se pilotului:
-Notează coordonatele ! Ne întoarcem mâine cu tot ce-i de trebuință. În primul rând, oameni.
          Yussef clatină din cap:
-La Abu Simbel e mare nevoie de săpături... Poate găsim acolo, jos !
          Urmărindu-i privirile, profesorul şi Igor descoperiră o îngrămădire de bordeie înecate în pânzele tot mai dese ale înserării.
-Bine, se-nvoi profesorul. Să coborâm !
          Satul, mai degrabă cătunul, era înghesuit de-a lungul arăturilor. Nu se zărea nici o potecă.
-Fiecare palmă de pământ trebuie însămânțată, murmură Yussef. Şi aşa ne pândește foametea. Dar când va fi gata barajul, vom avea destul pământ irigat. Atunci vom croi şi poteci.
          Plecă să-l caute pe omdeh.
-Sunt foarte intrigat, Nikolai Petrovici, mărturisi Igor. Zidurile astea circulare...
          Dar profesorul n-avea chef de vorbă. Mormăi ceva neinteligibil continuând să-şi umple pipa cu tutun aromat.  
          În noapte izbucni urletul unui şacal. Aşa urlau şi la Abu Simbel dând târcoale marii tabere arheologice. La început, asistentul Igor Nikitin îşi trăgea pătura peste cap, să nu-i mai audă. Şi nu numai el. Mulți dintre cercetătorii care răspunseseră chemării guvernelor Republicii Arabe Unite şi Sudanului erau la prima lor campanie în deşert. Veniseră de pretutindeni, însuflețiți de ideea salvării unor mărturii unice ale trecutului. Se obişnuiseră cu şacalii şi cu haitele de câini de prin sate, cu arşița şi vânturile uscate. Lucrau zi şi noapte, în schimburi, înverşunându-se să smulgă cât mai multe comori din îmbrățișarea nisipurilor...
           Yussef se întoarse cu omdehul -- un bărbat scund, uscățiv, care cumula funcțiile de primar, judecător, notar şi, la nevoie, medic. Purta însă tot îmbrăcămintea sărăcăcioase a felahilor: turban şi cămașă până-n călcâie.
           Se învoiră fără multe vorbe. Localnicii ştiau că, în curând, apele Nilului se vor uni deasupra vechilor sălaşuri. Se pregăteau de plecare spre noua vatră statornicită de autorități şi voiau să ştie ce ascundea scoarța bătucită de paşii lor şi ai străbunilor lor...  
           Munca începu în zori. Aparatele electrice determinară densitatea solului, sondajele fotografice dovediră că înregistrările soarelui erau exacte. În amurg, trei segmente de cerc, dezgolite, stârneau zumzetul uluit al săpătorilor. Iar Igor se chinuia să-şi amintească unde citise despre zidurile acestea poleite cu bronz, cositor şi... Metalul cu reflexe roşiatice ar fi putut fi aramă... sau aur cu strălucirea domolită de vreme.
           Cuprins de o agitație neobișnuită, profesorul îi zorea pe felahi, mânuind alături de ei cazmaua şi lopata. Segmentele se prefăcură în semicercuri. După câteva zile, pata neagră de pe ecranul soarelui se dovedi a fi un templu îmbrăcat în argint, cu coama acoperişului de aur.
          "Visez, îşi spuse Igor. Doar nu suntem în Peru ! Ce să caute aici templul incașilor de la Cuzco ?..." Vru să-l întrebe pe profesor, apoi se razgândi: "Să vedem ce-or să mai scoată la iveală săpăturile."
           Încet,  încet, întregul templu fu eliberat din cochilia lui multimilenară. Zidurile se păstraseră neatinse sub armura de metal prețios. Iar înăuntru...
           Igor trăia o perpetuă uluire. Înăuntru, zidurile, coloanele, podeaua erau acoperite cu plăci de fildeş. Câteva statui de aur erau presărate prin colțuri, iar în mijloc, atingând tavanul cu creștetul, se înălța un Poseidon uriaş, conducându-şi carul tras de şase armăsari înaripați. În jurul lui, o puzderie de Nereide aşezate pe delfini, de asemenea de aur.
         "Să fie, deci, un templu grec ? se întreba tânărul. Aici, în inima Egiptului ?..."
           Una dintre coloane îi atrase în mod deosebit atenția. Era din acelaşi metal cu reflexe roşiatice care poleia al treilea zid circulator, cel mai dinăuntru. Şi pe ea fuseseră gravate semne care nu aparțineau nici unui alfabet cunoscut.    
-Seamănă cu inscripțiile guanşe din Insulele Canare, constată profesorul, cu ochii strălucitori. Şi cu cele de pe inelul găsit la Tartessos.
-Aş adăuga caracterele berbere catalogate de Hannoteau în 1860, spuse Igor.
-Exact ! Presupusa arie de răspândire ar cuprinde oceanul Atlantic, Spania, Atlasul berber şi Egiptul !
-Atunci !... izbucni Igor.
           Profesorul îl opri cu un gest. Parcă se temea că violența formulării ar putea să destrame o ipoteză încă fragilă.
           Peste câteva zile avură o nouă revelație. Yussef -- care schimbase pentru o vreme mâna elicopterului cu uneltele arheologilor -- descoperi într-o încăpere subterană a templului câteva amfore de lut, păstrate în perfectă stare. Erau modelate cu măiestrie după un tipar amintind liniile stilizate ale unui trup femeiesc şi cuprindeau sute de romburi de aramă.
-După Peru, Mexic ! exclamă Igor. Parc-ar fi romburile găsite la Palenque !
-Şi în Irlanda şi Scandinavia protoistorice, completă profesorul.
-Triunghiul s-a închis: Europa, Africa, America. Concluzia se impune de la sine.
-Eu nu te-am învățat să te pripeşti,  spuse încet profesorul.
-Dar, Nikolai Petrovici...
-Am luat legătura prin radio cu Cairo. Mâine va sosi un specialist în determinări magnetice. Mai rabdă până atunci.
                            -#-#-#-#-
             Specialistul -- un egiptean vorbăreț, cu un fes minuscul cocoțat în creștetul  capului -- veni însoțit de un uriaş taciturn, care se recomandă Ion Proca.
-Român ? se bucură Igor, scuturându-i mâna.
-Român, zâmbi mai mult din ochi celălalt.
             Şi se instală la umbră, împreună cu geamantanul său voluminos, ca şi cum pentru asta ar fi zburat ceasuri cu elicopterul.
-E ajutorul dumitale ? întrebă profesorul, uşor intrigat.
             Specialistul ridică din umeri, cu aceeaşi risipă de energie care-i însoțea toate mişcările.
-L-am cunoscut pe aeroport. Mi l-a adus directorul muzeului de arheologie.
-Ali Nadir ? se miră profesorul. Îl ştiam țintuit în pat de o criză de gută !
-N-arăta prea bine, încuviință specialistul. A venit totuşi cu mamutul ăsta care mi-a scos sufletul cu muțenia lui.
             Arheologii erau prea grăbiți, ca să se apuce de investigații. Îl lăsară deci pe Proca să tacă şi îl ajutară pe specialist să-şi despecheteze aparatele.
             Definitiv subjugat de vraja trecutului, Yussef vru să afle în ce constă determinarea magnetică. Concetățeanul său nu pierdu prilejul de a-şi proslăvi îndeletnicirea cu lux de amănunte. El porni de la faptul că un obiect de lut, lăsat să se răcească după arderea în cuptor, se magnetizează. Şi cum direcția magnetismului său depinde de poziția polilor magnetici ai Pământului, se stabilește în ce perioadă anume câmpul magnetic terestru a avut aceeaşi direcție.
-Pentru că polii ăștia magnetici sunt nestatornici ca fiicele lui Alah, suspină specialistul. Ele îşi schimbă pasiunile, iar ei poziția geografică.
             Şi începu să fredoneze aria ducelui din "Rigoletto". Din fericire, numai primele măsuri, căci nu stătuse o clipă în timp ce vorbea şi îşi isprăvi lucrul. Consultă febril nişte tabele ferfenițite de atâta întrebuințare, calculă ceva pe un colț de hârtie şi spuse, cu o modestie prea manifestă ca să fie reală:
-Sub rezerva unei erori oricând posibile, s-ar părea că amforele datează de peste unsprezece milenii. Mai precis,  au fost arse în cuptor acum unsprezece mii două sute şaptezeci de ani -- cu o aproximație de un deceniu.
             Abia după ce anunță acest rezultat îşi dădu seama de enormitatea cifrei:
-Nu se poate ! Un asemenea finisaj cu nouă milenii înaintea erei noastre?... Unde le-ați găsit ?
             Profesorul îi arătă zidurile care străluceau în lumina crudă a soarelui de amiază.
-Vreți să spuneți că şi construcția asta datează de...
-Nu, vreau să spun decât că vasele se aflau într-o subterană a acestui templu.
             Specialistul îi aruncă o privire pătrunzătoare, vrând parcă să se convingă de seriozitatea profesorului şi se apucă din nou de lucru - de astă dată în tăcere, concentrându-se asupra aparatelor, într-un ritm mult lent. Față de repeziciunea dinainte, a mişcărilor, părea aceeaşi secvență a unui film, rulată a doua oară cu încetinitorul.
            Când îşi ridică brațele în semn de nedumerită certitudine, Proca se apropie cu paşi leneşi de micul grup şi spuse, ca şi cum ar fi cerut o țigară.    
-Aş avea nevoie de vasele astea... pentru câteva ceasuri.
            Citi în ochii profesorului refuzul uimit care nu-i ajunsese încă pe buze şi se grăbi să-l preîntâmpine, scoțând din buzunarul imens al hainei un minuscul magnetofon portativ. Apăsă pe un buton şi o voce bărbătească, ușor răguşită, rosti pe neaşteptate:
-Dragă profesore...
-Ali Nadir ! exclamă Nikolai Petrovici.
-"... dictez aceste rânduri în mașina care ne duce spre aeroport. Sunt încă bolnav şi numai un lucru cu totul deosebit ar fi putut să mă scoată din casă. Acest lucru îl reprezintă invenția domnului Proca. N-am timp şi nici nu-i cazul să-ți explic eu despre ce-i vorba. Sunt sigur însă că vei fi la fel de entuziasmat ca şi mine. Aştept confirmarea. La revedere."
            Un declic şi magnetofonul se opri.
-Bine, domnule Proca, se hotărâ profesorul. O să-ți împrumutăm amforele. Numai că misterul ăsta...
-Nu-i nici un mister. Dacă vă gândiți cum lucrau olarii din vechime...
          "Olarii din vechime..." Igor revăzu în minte un desen cu contururi extraordinar de clare: olarul învârtind roata cu piciorul și modelând argila cu un bețișor de lemn, subțire şi ascuțit. În jurul lui, oameni cu flaut, harpe şi țimbale. "Perfect. Şi ce-i cu asta ?..."
-M-am gândit dar tot nu înțeleg, mărturisi şi profesorul.
           Cu un regret vizibil, Proca începu să-şi consume rezerva de fraze pentru o zi întreagă:
-Olarul și ceilalți vorbeau sau cântau în timpul lucrului. Vibrațiile sonore se transmiteau bețişorului care le imprima în argila proaspătă. Iar eu le reproduc.
           Văzu că auditorul aşteaptă şi se miră candid:
-Vă interesează şi procedeul ?
           Monoton. Specialistul se apucă cu mâinile de cap şi se-ntoarse disperat spre ceilalți:
-Omul ăsta are să mă-nbolnăvească ! Auziți ce poate să-ntrebe !...
           Proca ofta şi se resemnă să devină prolix:
-Bine... Eu, de fapt, sunt fizician. Electronist. Ideea asta mi-a venit întâmplător. Eram în concediu şi... Poate ați fost la Histria.
-Am lucrat acolo, confirmă profesorul.
-Şi procedeul ? stărui specialistul.
-Foarte simplu. Un mic complex cibernetic cu auto-reglare stabilește viteza de rotație a vasului în timpul modelării. Apoi acul se angajează în şănțulețele săpate de bețișoarele vibrante. Filtrele atenuează zgomotele, amplificatorul întăreşte vocile sau sunetele muzicale. Nu e chiar "high fidelity" dar primele fonografe nu erau nici ele fără cusur. De altfel...
            Proca deschise din nou magnetofonul. Se auziră câteva hârâituri, apoi un     scărțăit slab, repetat.
-Roata olarului era neunsă, comentă inginerul.
            Peste scârțâit se suprapuseră voci neclare, râsete, sunete de harpă şi de flaut. Profesorul şi Igor se priveau încă sceptici. Deodată se-ntoarseră brusc spre aparat:  o voce distinctă începuse să psalmodieze monoton. Egiptenii ciuliră şi ei urechile.
-Parc-ar fi în limba coptă ! exclamă specialistul. Nu înțeleg însă unele cuvinte...
           Profesorul înghiți de câteva ori în sec înainte de a reuși să se liniştească şi să explice:
-Nu înțelegi pentru ca e limba egipteană veche. Aş situa-o în perioada Imperiului mediu, cam cu două milenii înainte de era noastră.
-Ali Nadir era de aceeaşi părere, spuse Proca, oprind metofonul. După ce mi-a pus vasul la dispoziție...
-Noi ce mai aşteptăm, domnule profesor ? interveni Igor, cu vocea schimbată de emoție.
-Să-şi instaleze domnul Proca aparatele.
-Ce să instalez ? râse inginerul. N-am decât să ridic capacul geamantanului şi să aşez amfora pe discul arheofonului.
-Arheofonul, repetă specialistul. Frumos !... "Sunetul vechimii..." "Sunetul trecutului..."
-Glasul trecutului, murmură Igor privind templul îmbrăcat în aur şi argint.
-Să începem ! hotărâ profesorul.    
                         -#-#-#-#-
             Igor nu izbutește să adoarmă. În urechi îi sunau, obsedant, cuvintele pe care arheofonul izbutise să le smulgă din lutul plămădit în urmă cu unsprezece milenii. Erau cuvinte cu sonorități bizare, evocând uneori forme din berbere şi ceață. Profesorul recunoscuse chiar, din fugă, grupe de foneme care păreau să se îmbine în cuvintele guanşe notate de spanioli: algorac, alio, guam, guamf, se=zeu, soare, om, bătrân, lună. Întâi inscripțiile de pe coloana de metal, acum cuvintele...
             Proca înregistrase tot ce se putea înregistra şi plecase la Cairo, împreună cu specialistul în determinări magnetice. Igor se gândi ce furtună aveau să stărnească înregistrările acestea pretutindeni. Poate că, în sfârșit, oamenii de ştiință din toată lumea vor porni împreună la asaltul suprem al celei mai tulburătoare enigme din istoria umanității.
             Pleoapele lui Igor erau grele ca două petale de plumb. Auzi un foșnet şi o umbră îi lunecă pe obraz. Apoi o undă de răcoare pătrunse în cabina elicopterului, o dată cu o şuviță de fum aromat.
             Izbuti să deschidă ochii. Profesorul nu mai era lângă el. Ieşise uitând pe fotoliu o carte întredeschisă. Igor o luă şi-i descifră titlul la lumină săracă a lunii: "Kritias". Şi fraze din dialogul lui Platon, învățat cândva pe dinafară, se înșiruiră pe buzele lui ca sunetele unui cântec:
          "Ei acoperiră cu bronz zidul incintei exterioare, cu cositor zidul celei de-a doua incinte, iar pe cel care împrejmuia cetatea însăşi cu oricalc; metalul cu reflexe de foc."
           Se ridică de pe fotoliul-pat, își aruncă haina pe umeri şi coborâ scărița elicopterului. Mergea spre şantier murmurând mai departe:
          "În mijloc se înălța templul închinat lui Clinton şi Poseidon... Toată partea dinafară era îmbrăcată în argint... Zidurile, coloanele, podeaua erau acoperite cu fildeş. Se vedeau acolo statui de aur și mai ales una înfățișând Zeul în picioare, în carul său tras de şase armăsari înaripați; era atât de mare încât capul său atingea bolta templului şi de jur împrejurul lui se aflau o sută de Nereide aşezate pe delfini... legea supremă, primii dintre ei o gravaseră pe o coloană de oricalc, ridicată în mijlocul insulei, în templul lui Poseidon."
           Îl zări pe profesor, aşezat pe zidul cel mai dinăuntru. Vru să-i spună ceva, să-l îmbrățișeze... Rămase în picioare, nemișcat și tăcut.
           Spre apus, dincolo de Coloanele lui Hercule, în adâncul Oceanului Atlantic, dormea continentul care legase odinioară cu firele aceleiași civilizații Nilul şi
Anzii Peruvieni, Mexicul şi Peninsula Iberică. Iar aici razele lunii poleiau incintele şi templul lui Poseidon, clădite de pribegii pentru care Atlantida nu fusese o legendă, ci o patrie pierdută "într-o singură zi, într-o singură noapte fatală".            
            (Ion Hobana, "Glasul trecutului")


  ... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag - prinde bine căte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului, în decursul timpului).
... sper că a fost o lectură plăcută !