sâmbătă, 24 decembrie 2016

când stelele beau lapte...


... în aşteptarea sosirii lui Moş Crăciun, este binevenită o poveste, nu-i aşa ?
... am mai ales o poveste din una din multele cărţi (''BUNICA ALBĂ'') scrise de Silvia Kerim
          http://www.cinemagia.ro/actori/silvia-kerim-66312/ :


                                 Când stelele beau lapte

            Dedemult, pe când pământul era tânăr, cerul avea tot atâtea stele, câte fire de iarbă erau în lume.
            Stelele nu aveau prea multe de făcut: ziua dormeau-duse, pentru că noaptea erau treze, formând o trenă uriaşă în jurul Lunii, mama lor.
            Era o trenă de lumini, mari şi mici, după mărimea stelelor, scăpărând şi peste-aşezările omeneşti şi peste şesurile largi şi peste piscurile pierdute-n norii albaştri şi peste apa mărilor - liniştite pe atunci, pe când pământul era tânăr...   
            Luna îşi iubea nespus copilele. Le răsfăţa în fel şi chip. Le dăduse şi nume de alint, nume stranii, ca numele de giuvaeruri sau de fluturi. Pe cele prea mici nu le botezase în niciun fel. Erau puzderii şi le numise, pur şi simplu, Stelinde. Le chema la ea cu gesturi largi, alcătuindu-şi din razele lor dantele pe la mâneci...
            Luna era o mamă bună.
            Îşi dichisea copilele, cosându-le cu degete lungi, de sticlă, rochii străvezii, subţiri ca pânza de păianjen. Le şi broda scufii, împodobite, pe la urechi, cu-un fel de trandafiri din perle găsite de ea la malul mării.
            La drept vorbind, Marea i le-nşira în cale ca pe-un drum lucios şi alb, cu boabe ca de linte, sfiindu-se să i le-aştearnă-n palme... Luna se prefăcea că nu-nţelege cum se-adunau, seară de seară, atâtea perle aduse de Valul cel domol chiar în drumul plimbării ei. Se apleca, le culegea cum ai culege flori şi-apoi broda cu ele guleraşe, ori scufii, ori dichisea oglinzi...
            Obiceiul acesta cu plimbatul pe la malul mării, Luna-l luase de la oameni. Şi mai luase de la ei obiceiul de a spune poveşti. Ştia nespus de multe, auzite de pe la bunici ori de la păduri ! Nu-i plăceau poveştile şoptite de ape. Pe-acelea nici nu le-asculta. I se părea că, cel mai adesea, ele sfârşeau prost. Nu era adevărat. Dar Luna avea-ce-avea cu Marea. Adesea născocea chiar ea istorii pe care stelele le ascultau cu desfătare.    
            Şi mai luase Luna încă un obicei de la oameni: alături cu plimbatul, seara, pe la malul mării, alături de obiceiul cu spusul poveştilor, ea se-nvăţase să le dea copilelor ei, seara, după lungul somn de zi, mai înainte de lunga călătorie în noapte - lapte. Băgase de seamă Luna, că pe pământ, copiii, seara, mai înainte de culcare, ca să se facă frumoşi şi sănătoşi, beau lapte. Aşa că le dădea şi fetelor ei lapte cald, în căni frumoase, de cleştar... Stelele-l sorbeau cu plăcere, ascultând poveşti ori potrivindu-şi, în serile cu vânt, bonetele brodate cu trandafiraşi din perle...
            Şi iată că-ntr-o seară, pe când Luna-şi netezea cu gesturi tacticoase trena, pe când, tot tacticoase, stelele-şi beau laptele din ceştile înalte, de cleştar, Marea se-mbufnă.
            Se plictisise, pesemne, de atâta linişte, se plictisise de atâta stat tăcută - Soarele n-o prea băga în seamă, îşi vedea de drumul lui şi de înălţimi, iar cu Luna era certată de demult pentru o pricină de mult uitată - aşa că începu să clocotească şi să dezlege valuri mari.
            Nu băgase de seamă că pe apele ei tocmai se pornise o corabie. Era o corabie mică, ce ducea butoaie cu ulei de măsline de la o insulă la alta. 
            Văzând că Marea-i caută pricină, că vrea să intre, adică, în vorbă cu ea, Luna se ascunse pe după un nor în formă de fluture. Iar pe stele le goni înapoi în palatul nopţii şi le porunci să nu iasă de-acolo până n-or auzi chemarea ei.
            Aşa că pe Mare, se făcu, deodată, beznă.
            Luna şi stelele pierind, ca prin farmec, de pe cer, bieţii vâslaşi se treziră cufundaţi în întuneric, izbiţi de valuri, gata-gata să se prăbuşească în prăpăstiile mişcătoare, fără fund, ale mării... Spaima morţii li se înfipse în inimă ca o gheară de foc. Luptau din răsputeri, vâslind, să ţină corabia deasupra valurilor. Butoaiele cu ulei de măsline se rostogoleau de la un capăt la altul al punţii huruind asurzitor. Ori cădeau în apa clocotindă, fără fund. Valurile înspumate se spărgeau de catarg, ameninţând să-l facă ţăndări...
            Marea băgă de seamă chinul de moarte al vâslaşilor şi încercă să-şi domolească apele, ca să-i scape cu viaţă. Dar era, acuma, prea târziu. Valurile ţinute vreme îndelungată zăgăzuite cu lanţuri nevăzute, în râsul meduzelor, îşi făceau de cap, zălude, hohotind, stârnind şi vântul în dansul lor zănatec şi ucigător...
            Furtuna era dezlănţuită.
            În lupta lor cu moartea, vâslaşii rătăciseră drumul.
            Şi-atunci, văzând că gluma se îngroaşă - spunându-şi, pentru a câta oară ? că poveştile cu ape sfârşesc prost - Luna ţâşni de după norul în formă de fluture şi se năpusti în palatul nopţii chemând stelele în ajutor.
            Se-ntoarseră, alai, pe cer şi se-nşirară, puzderii scăpărătoare, alcătuind cărare lungă, sticloasă, sus, pe cer.
            Văzându-le, Marea îşi certă, spăşită, apele. Vântul fugi în lături. Valurile se-ncovoiară înspre sub-ape, pitindu-se printre meduzele surâzătoare...
            Corabia scăpă de zbucium.
            Năuciţi de lumina apărută din senin şi de liniştea lăsată deodată, vâslaşii se-aşezară iar la vâsle şi - după ce potriviră la loc butoaiele cu ulei rămase - porniră iar la drum.
            Pe mare nu se-auzea decât bătaia vâslelor şi zumzăitul lanţurilor de la braţele şi de la picioarele vâslaşilor - erau robi.
            Şi-un şuvoit uşor, venit din cer.
            Era şuvoitul laptelui.
            Stelele, chemate-n ajutor de Lună, vărsau, pe treptele de sticlă ale cerului, laptele cald, păstrat în cănile înalte. Laptele făcu să scapere pe cer o dâră de lumină ce se sfârşea deasupra insulei căutate de corabie.
            În zori, corabia cu robi ajunse-acasă.
            De-atunci, drumul alb, de stele, ce se poate vedea, adesea, în nopţile de vară, se cheamă Calea Laptelui.
            Sau Drumul Robilor...              



               (SILVIA KERIM,''...Când stelele beau lapte...'')              

în seara de moş ajun...

... în sobă arde focul, cu toţii aşteptăm masa de seară şi ascultăm colinde:

vineri, 23 decembrie 2016

jurnalul (179)


Astăzi ... vineri, 23 decembrie, ora 19.01
Deşi a trecut ... încet fiecare zi în această perioadă, mai este puţin până la marea sărbătoare a iernii !!! 
Gata pregătite ... oricând pentru a aduce acasă crengi şi lemne, azi am adus cu mami iar un transport bunicel ! am făcut focul astă seară şi va fi şi mâine un foc... mai avem lemne cumpărate dar afară este tare frig, ticuţu are nevoie de căldură pentru a fi ''ok'', şi rândul de lemne se poate termina repede dacă nu-l ajutăm şi noi cât putem...  
Nu reuşesc să fiu atentă ... la toate câte se întâmplă în jurul meu - posibil că am pierdut multe adevărate lecţii de viaţă !!! 
Recunosc ... că şi noi avem obiceiul de a aproviziona casa cu cele necesare în prag de sărbătoare... cozonaci avem dar i-am cumpărat de la brutărie - sunt bine făcuţi şi bineînţeles că am mâncat deja unul, exact ca nişte copiii pofticioşi ! pe lângă ceea ce avem pentru mâncare, pot să scriu, cu drag, că avem şi calendarul ortodox pentru 2017... am confecţionat şi un calendar obişnuit, cu pagini scrise atât de mare încât să poată fi citite uşor şi de mami şi ticuţu... ne-am bucurat că părintele a trecut şi pe la noi cu icoana Crăciunuilui (am vorbit din timp cu un vecin ca să ne anunţe când va veni - la noi în casă nu se aude dacă cineva strigă la poartă !)...   
Bucătăria ... are, pe masă, cele pregătite de mami pentru mâine: carnea tocată, maţul cel gros (cumpărat)...
Sunt ... în haine groase - am făcut focul dar unde sunt eu, cu leptopul, este un pic mai răcoare...
Nu am mai reuşit ... să înaintez cu cititul... 
Aştept ... ziua de mâine cât pot eu de pregătiită moral ! o să am multă activitate: întreţinerea focului, cumpărăturile finale înainte de sărbătoare... şi cine ştie ce o mai apare?!
Activităţi curente ... cam monotone pentru cine citeşte dar pentru noi, au însemnat şi înseamnă efort şi multă responsabilitate, zilnic, pentru a îndeplini totul aşa cum trebuie şi să fim sănătoşi cu toţii...
Mâine ... va fi plăcut să o privesc pe mami cum pregăteşte mâncarea pentru Crăciun !
În casă ... se aude tv-ul lui ticuţu cu ştirile Kanal D - mai ales că aşteaptă ''vremea'' unde cel ce comunică frumos datele furnizate de meteorologi, are un comentariu ce-i place lui ticuţu, mai ales când spune ''oameni frumoşi'' !!!
Bodyguarzii ... s-au bucurat azi de un soare mai plăcut, iar cât am fost noi două plecate după crengi, Leu şi Puiu au fost de pază, vigilenţi !!! azi amândoi au avut poftă de mâncare - Leu a fost mai mofturos în ultimele zile - iar acum sunt la culcare...
Aici : am ales o fotografie ce reprezintă o carte poştală 3 D - ''micul pescar'' - cumpărată cândva de ticuţu când a fost în Siria... cartea poştală 3D este ''made in Japan'' şi mi-a fost şi-mi este tare dragă (zilele trecute am revăzut fotografii şi ilustrate păstrate cu drag...):

joi, 22 decembrie 2016

wonderful piece...

... am ajuns la alte ritmuri...

fă lumină în jurul tău...

... cât de dezbinaţi sunt românii în ziua de azi, fie în ţară, fie în lumea largă !!!
... gândindu-mă şi oftând, am ales o melodie ce îmi întristează sufletul dar vorbele îmi plac !
... o ştiţi ?

o rugă...

... am simţit în suflet dorinţa de a asculta o voce tare aparte:

lungul drum al unei religii...

... am mai scris despre ortodoxia de prin ţara-soarelui-răsare...
... acum că ne apropiem din ce în ce mai mult de sărbătorirea Crăciunului, naşterea domnului Iisus Hristos, am tot căutat informaţii noi ...
... navigând pe internet, am găsit un film ce prezintă multe despre credinţa ortodoxă din Japonia, totul filtrat prin gândirea unui tânăr rus!
... ştiind cât de greu pătrundea. în trecut, o noutate - sosită din afara ţării - în traiul zilnic al unui japonez, îmi imaginez cu adevărat greutatea aderării la o credinţă nouă, total diferită de tradiţia locului... 
... vizionând filmul mi-a plăcut mult imaginea cu micuţii japonezi ortodocşi ! 
... de aceea consider util acest film chiar dacă este prezentat prin prisma bisericii ruse - oricum ştiu că există pe acolo şi reprezentanţi ai bisericii române http://prietena-japoneza.blogspot.com/2015/12/sfantul-nicolae-al-japonezilor.html-: 

miercuri, 21 decembrie 2016

casă tradiţională...

... am călătorit - virtual - mult în această seară prin Japonia, vizitând apartamente mici sau mai mari, căsuţe moderne dar şi tradiţionale...
... am ales acest film ce mi-a plăcut mult:

brăduţul de Crăciun...

... în casă, de Crăciun, am avut brăduţ - de când mă ştiu !!!
... la maturitate, am trecut la varianta brăduţului din masă plastică - din considerente strict legate de scuturarea acelor de brad prin casă... mirosul drag de brad îmi lipseşte însă dar asta este !
... de obicei împodobim bradul cât mai aproape de Crăciun dar în acest an, am decis să împodobim casa de pe 1 decembrie (zi de dublă aniversare în familie
http://prietena-japoneza.blogspot.com/2016/12/o-zi-cu-dubla-aniversare.html...) 
şi bradul era prea frumos ca să fie lăsat neîmpodobit !!!
... cea mai dragă poezie sufletului meu, veşnic copil, a fost şi rămâne:
 ''Brăduleţ, brăduţ drăguţ,
  Ninge peste tine!
  Haide, hai, in casa mea,
  Unde-i cald şi bine
         Pom de Anul Nou te fac,
         O, ce bucurie,
         Cu beteală am să te-mbrac
         Şi steluţe, o mie!
''
... când eram mai mare, prin intermediul orei de limba germană, am aflat de ''O Tannenbaum''... 
... mie îmi place mult varianta celtică:
... azi am citit o poezie frumoasă la prietena mea de spirit şi suflet, doamna Laura (Laura Schussmanndedicată bradului:
''Vă
mai
amintiți
de mine ?
Sunt,
eu,
bradul.
Gătit în straie
elegante
de sărbătoare,
din globuri fine
și ghirlande
strălucitoare.
Mă rotesc,
sub
lumina
albă de stea
vestitoare,
în piruete
fine,
de fulgi de nea,
amețitoare.
De oprit,
mă voi opri,
când
vom reuși

ne cuprindem
în
a Crăciunului
sfântă îmbrățișare.''
        (LAURA SCHUSSMANN, ''EU BRADUL...'') 
... în aşteptarea serii de Crăciun, ascult muzica celor ce mi-au plăcut atât de mult:

marți, 20 decembrie 2016

româncă în Tokyo...

... căutând pe internet, am descoperit un interesant interviu, cu o ''genkina romaniajin''(=românca cea care trăieşte, vioaie), Pop Alice Ximena, româncă din Cluj, studentă în Tokyo... ...
... mi-a plăcut naturaleţea răspunsurilor...
... din interviu am salvat aici ceva referitor la desfăşurarea unei ore de şcoală, la Tokyo:
          ''Cursurile nu merg pe tiparul nostru unde profesorul vorbeşte, iar studentul tace. Fiecare oră reprezintă un dialog între studenţi şi profesor. Suntem verificaţi din lecţia de zi la fiecare început de oră printr-un mic test pentru că profesorul chiar îşi doreşte să nu lucreze pentru el, ci pentru noi.''
... interviul este mult mai lung şi vă invit să-l citiţi în întregime aici:
https://cluju.ro/alice-ximena-studenta-din-cluj-care-a-dus-romania-in-tara-soa
... apoi am căutat videoclipuri şi am găsit unul destul de interesant:

dragostea de viaţă...

... ascultând muzică japoneză, şi anume pornind de la videoclipuri realizate de Ryuichi Sakamoto (https://en.wikipedia.org/wiki/Ryuichi_Sakamoto) ...
... am ajuns la melodii interpretate de David Sylvian (https://en.wikipedia.org/wiki/David_Sylvian )...
... am descoperit - cam târziu - un videoclip:

pe înserate...

... deşi este aşa de frig, nu mă satur de a fotografia ori de câte ori am ocazia:

duminică, 18 decembrie 2016

mi se spune Fluu...

... find luna bucuriei copilăreşti şi, mai ales, că se apropie cu paşi repezi Crăciunul, dacă stau strâmb ca să gândesc drept, aş vrea o poveste !!!
... daaaaaaaaaaaa...
... am ales o simpatică poveste din una din multele cărţi (''BUNICA ALBĂ'') scrise de Silvia Kerim http://www.cinemagia.ro/actori/silvia-kerim-66312/ :
  
        
                              ...Mi se spune Fluu...

         Bunica nu stătea departe. Fetiţa avea de străbătut două străzi lungi. mărginite cu case frumoase şi un părculeţ cu câteva bănci vopsite în verde, aşezate lângă tufişuri cu frunze mici, lucioase.
          Fetiţei îi plăcea la Bunica. Bunica îi spunea poveşti -- cel mai mult şi mai mult ei îi plăcea Scufiţa Roşie, deşi se cam temea de lup, nu cumva să iasă odată din poveste, şi -- atras de băsmăluţa ei cu ciupercuţe roşii -- să-i vină chef s-o ronţăie. Bunica îi dădea plăcinte cu mere şi-i împletea fuste din lână moale, pe care se înşirau brazi mici, ascuţiţi şi parcă ninşi.
          Mama o trimetea adesea la Bunica. Cu câte un pachet mic, cu câte un coşuleţ cu mere, cu gheme de lână... Dar, de fiecare dată, fetiţa se codea. Cu tot dorul de Bunica, Fetiţa amâna cât putea drumul, pentru că -- zicea ea -- pe drum se plictisea.
          Mama o lăsă să spună asta de câteva ori, în timpul iernii. Apoi, într-o dimineaţă de primăvară, după ce pregăti pentru Bunica un coşuleţ cu bunătăţi, Mama o luă în braţe pe Fetiţă -- împlinise de curând şase ani -- şi-i spuse, dându-i bretonul la o parte:
-''Tu spui că te plictiseşti pe drum. Te plictiseşti pentru că nu te uiţi în jurul tău. Drumul e plin de lucruri şi fiinţe minunate, care-ţi vorbesc, dacă ştii să le priveşti şi să asculţi ce-ţi spun! Uită-te şi tu împrejur ! Priveşte copacii, casele, fiinţele, florile. Opreşte-te o clipă în dreptul lor şi încearcă să pricepi ce-ţi spun.'' 
           Fetiţa porni la drum. Mergând dreaptă, atentă unde calcă, dar şi -- pentru prima dată -- atentă la ce o înconjura, Fetiţa se pomeni că zice cu glas tare:
-''Poftim ! Mă uit în jurul meu şi nu văd nici o fiinţă, nici un lucru minunat.''
-''Minunat sunt eu!''
-''Tuu ?! Păi tu eşti un pom'', zise fetiţa năucită, privind în sus, spre dudul-pui.
-''Mda... Sunt doar un pom. Un pui de dud. De fapt, nu mai sunt chiar un pui... Am împlinit, chiar ieri, cinci ani...''
-''Eu am şase'', se făli fetiţa.
-''Eşti mai mare ca mine, da' eu sunt mai înalt...'' se făli, la rândul său, dudul-pui. ''Şi sunt minunat pentru că sunt viu, pentru că sunt şi eu o fiinţă pe faţa pământului.''
-''Eşti o fiinţă ? Cum vine asta ?''
-''Păi... ştiu ce-i aia să suferi. Ştiu, de pildă, cât mă doare când copiii îmi smulg crengile sau frunzele sau când băieţii cei mari înfig bricege în scoarţa mea, ca să-şi înscrie numele... Ştiu să mă veselesc când, primăvara, devreme, păsările vin spre mine de prin alte ţări şi mă întreabă cum am petrecut în lunile de iarnă, dac-am avut guturai... ce-mi mai fac fraţii şi câte şi mai câte. Şi îmi mai spun că s-au gândit la mine, că le-a fost dor de strada asta... Şi eu le cred. Îmi place să le cred. Oricum, păsările nu sunt mincinoase. Nu seamănă cu vulpile. Şi apoi... hai să-ţi mărturisesc: ştiu şi poezii. Ba chiar le şi compun. Chiar ieri am compus una. Vrei să ţi-o spun?''
           Fără să mai aştepte răspunsul Fetiţei, care-l privea uimită, descoperindu-l atât de vorbăreţ, dudul-pui se apucă să spună poezia abia-compusă:
                    ''La margine de drum eu cresc,
                      Cu fagii vreau să mă-nfrăţesc,
                      La lună-mi place să privesc,
                      La soare stând, să înfrunzesc,
                      Vrăjit de stele s-ameţesc,
                      Sticlind de rouă să foşnesc,
                      Îmi place muzica s-ascult
                      Visând oraşul dedemult...''
-''Îţi place poezia mea ?'' mai spuse puiul-dud după ce isprăvi. Părea c-aşteaptă laude.
-''Îmi place, sigur că-mi place'', recunoscu Fetiţa. ''Dar nu pricep ce-i aia <oraşul dedemult>! Tu ştii un oraş dedemult ?!... Zici că abia ai împlinit cinci ani... Eu sunt mai mare decât tine'', adaugă, cu o mică trufie, Fetiţa, ''şi tot nu cunosc un oraş dedemult. Eu îl ştiu doar pe ăsta, al nostru.''
           Puiul de dud zâmbi din frunzele lui mici.
-'Oraşul dedemult e împrejurul nostru.''
-''Nu pricep.''
-''Păi, partea asta de oraş în care locuim noi -- adică tu şi eu -- înseamnă oraşul vechi. Nu ştii ? Nu ţi-a spus Mămica ta ? Blocurile-s mai departe... pe unde au fost maidane. Pe-aici sunt numai case vechi, pline de amintiri, ca oamenii bătrâni... Uite, de pildă casa aia mare, albă, năpădită, de iederă... A treia de aici...''
-''O ştiu'', spuse fetiţa...''Dar... nu prea m-am uitat la ea.''
-''E casa Cărturarului'', spuse cu respect dudul-pui. 
-''Casa Cărturarului ?!'' repetă cu sfială Fetiţa. Era pentru prima oară că auzea cuvântul <Cărturar>.
-''Mda, chiar aşa !'' Dudul-pui părea a-toate-ştiutor. ''A fost cândva o casă cu o grădină mare... cu grajduri pentru cai ... cai mulţi, cai albi, cai de caleaşcă... au locuit în casa asta boieri de viţă veche... apoi boierii au murit, caleaşca a dispărut, au dispărut şi caii... grădina s-a ofilit. Şi, după un timp -- cam pe când s-a pomenit nucul bătrân prin părţile acestea -- în casa veche s-a mutat un Cărturar. De la nucul bătrân ştiu povestea povestea. Şi tot el mi-a spus că acum casa e muzeu...''
-''Muzeu ?! Ce-i aia un muzeu ?'' se minună Fetiţa.
-''Eu zic să mai faci câţiva paşi, s-ajungi în dreptul casei. Întreab-o de sănătate. Roag-o să-ţi spună ea povestea. Ştiu că-i place să stea de vorbă cu copiii şi să-i poftească în vizită. Să nu crezi că m-am plictisit de tine dar ştiu că te aşteaptă, în drum, tot soiul de surprize. Şi mai ştiu că la capătul drumului e chiar Bunica. Nu-i frumos să-ntârzii. M-am bucurat de cunoştinţă'', mai zise Dudul-pui, fluturând din ramurile tinere, pe care frunzele sclipeau, lucioase, ca nişte palme ude, verzi. ''La revedere !''       
-''La revedere'', spuse Fetiţa şi porni mai departe, spre Casa-muzeu. 
-''Bună ziua'', spuse Fetiţa cu sfială, când ajunse în dreptul ei. Privind în sus, spre fruntea ei, undeva, deasupra ferestrelor zări scris ceva cu litere de aur. Doar că Fetiţa nu ştia să citească. 
-''Bănuiesc că nu ştii, încă, să citeşti, spuse Casa cu bunăvoinţă. Nu-i nimic, ai să înveţi curând... Până una-alta, am să mă prezint singură. Sunt Casa-muzeu... 
                      Un muzeu
                      Poate fi şi-o casă
                      Cum sunt eu...''
adăugă Casa, surâzând din ferestrele înalte. Şi continuă cu un mic oftat care goni vrăbiile aninate pe sub streşini:
                    ''Un muzeu
                      E-o casă plină de-amintiri...
                      Iar amintirile pot fi
                      Şi cărţi
                      Şi porţelanuri
                      Şi picturi
                      Înşiruite-n rafturi
                      Ori aninate pe pereţi...
                      Un muzeu mai poate fi
                      Şi-o casă...
                      În care a trăit şi-a scris un om,
                      Un om care s-a dus
                       Lăsându-şi sufletul zălog...
                       Sufletul Cărturarului e-aici,
                       Respiră-n încăperi,
                       Prin cărţi,
                       Surâde în tablouri,
                       Sclipeşte-n porţelanuri,
                       Cântă, uneori, la pian
                       Şi poate fi vizitat
                       Lunea, Miercurea
                       Şi Joia...''
-''Ştii ce te rog ?'' mai spuse Casa după ce se-opri o clipă să mai răsufle, aşa cum fac bătrânii când urcă scara singuri. ''Te rog să vii şi tu să-mi vizitezi odăile. În drumul tău înspre Bunica să te opreşti din când în când în dreptul meu, să stăm de vorbă...
                       Dimineaţa,
                       marţea,
                       miercurea,
                       dar mai ales
                       duminica,
                       spre seară,
                       după ce se-nchide poarta,  
                       mă plictisesc.
                       Oamenii n-au timp întotdeauna
                       de muzee
                       şi nici de amintiri.
                       Se duc
                       adesea
                       pe la prieteni, 
                       să petreacă,
                       ori pe la nunţi,
                       botezuri
                       sau la teatru.
                       De cărturari
                       şi cărţi
                       mai uită lumea...
                       Timpul trece...''
           Casa oftă.
 -''Daaa. Să mai vii... Te aştept. Şi nu uita de câine.''
-''De câine ? Nu pricep !''
-''Îl ştii prea bine... Te-a şi lătrat cam de vreo două ori'', adaugă, cu un surâs, Casa-muzeu.''Nu din răutate te-a lătrat, ci pentru că nu-l băgai în seamă... Câinii au şi ei nevoie să li se dea atenţie... Ca şi florile... Stă-n curtea cu doi ulmi... Adică alături. Îl cheamă Cuţu-cuţu...''
-''Cuţu-cuţu'', îl cheamă, oprită în dreptul curţii cu doi ulmi.''Cuţu-cuţu...''
-''Cine mă cheamă ? Sunt chiar aicea, lângă poartă. Apleacă-te puţin şi-ai să mă vezi... Mă vezi?''
-''Te văd. Eşti frumuşel. Eşti câine lup ?'' îl întrebă Fetiţa prefăcându-se pricepută în rase de câini.
-''Nuuu'', tăgădui câinele. Sunt o corcitură'', recunoscu el ca pe o ruşine.''Şi din pricina asta cei din curte nu prea vorbesc cu mine. Mi-e tare urât să stau, cât e ziua de lungă, fără să mă-ntrebe nimeni ce mai fac...Ce-i drept, mâncare am... doar rareori mă lasă fără apă-n farfurie... Îţi place farfurioara mea ? Aia cu buline roşii ?''   
-''Farfuria aia goală ?!''
-''Mda. Acum e goală. Da' am mâncat bine la prânz'', minţi câinele, ca să-şi apere stăpânii.
-''Ştii ce ? Hai cu mine la Bunica. Bunica se omoară după câini. Da, da, crede-mă, Bunica iubeşte tare mult căţeii'', mai spuse Fetiţa, văzând aerul cam neîncrezător al câinelui.
-''Dacă zici că îi iubeşte... aş veni. Dar vezi că nu se poate'', oftă Cuţu-cuţu. 
-''De ce ? Că nu te văd legat...''
-''Păi asta e, că nu-s legat cu lanţ. Sunt legat cu legământ să apăr casa.''
-''Aha ! Adică... tot nu pricep.''
-''Ei, eşti prea mică... Abia ajungi la clanţă. Cum o să pricepi tu aşa ceva ? Legământul ăsta al meu e ceva foarte important. Ţine de cuvântul <fidelitate>, pe care noi, câinii, l-am inventat. Noi i-am inventat şi înţelesul. Roag-o pe Mama ta să-ţi explice ce înseamnă <fidelitate>. La om şi animale. Dar vorbeam de legământ. Şi oamenii se leagă între ei. Să se apere unii pe alţii, să-şi fie credincioşi. Şi câte şi mai câte. Noi, câinii, suntem specializaţi în păzit case. Eu m-am legat de casa asta... Aşa că... nu pot să vin cu tine. Dar vino tu pe-aici... Mai stăm de vorbă. Noi, câinii, iubim tare mult copiii. Părinţii unora greşesc când îi învaţă să se ferească de noi, că, cică, îi muşcăm ! E o prostie'', oftă câinele. ''Cum o să-i muşcăm ? Noi îi muşcăm doar pe răufăcători sau pe cei ce ne lovesc. Legitimă apărare, cum spun oamenii mari ! Să mai vii pe-aici ! Ştiu o mulţime de jocuri'' -- se grozăvi câinele'': cu mingea, cu băţul, cu învârtitul cozii... Să mai vii ! Am început să te aştept ! Precum vulpea...''
-''Care vulpe ?''
-''Ei, vulpea domesticită... N-ai auzit de ea ?''
-''Nu.''
-''O să auzi. E o poveste tare frumoasă. O poveste despre un prinţ vrăjit care locuia pe o planetă mică, îngrijind de doi vulcani şi de-o floare. Şi-odată, când a venit pe pământ, s-a împrietenit cu o vulpe...''
-''Şi... ?''
-''Şi vulpea asta, care era o vulpe sălbatecă şi se temea de vânători... a uitat să mai fie sălbatecă... Pur şi simplu... s-a împrietenit cu prinţul mic şi a început să ţină la el. Până să-l întâlnească nu ştia ce-i aia să aştepţi pe cineva, să te bucuri că vine cineva... Şi pentru micul prinţ s-a schimbat situaţia. De când cu vulpea, pământul n-a mai fost pentru el un loc în care l-a muşcat şarpele...''
-''L-a muşcat şarpele ?'' bâigui Fetiţa înspăimântată.
-''Da, aşa e povestea Micului Prinţ. S-o rogi pe Mama ta să ţi-o citească. E una dintre cele mai frumoase poveşti pe care le ştiu. Eu ştiu o mulţime de poveşti. De la bunicul meu. Bunicul meu a fost un câine tare deştept. A avut un stăpân ca nimeni altul, un pianist bătrân care stătea de dimineaţă până seara singur. Cânta la pian şi stătea de vorbă cu el, cu câinele. Adică... cu bunicul meu. Tu ai bunic ?''
 -''Am Bunică'', spuse fetiţa. ''La ea mă duc.''
-''E bine să ai bunică. Ştiu că pe Scufiţa Roşie bunica ei a făcut-o celebră. Dacă nu i se năzărea lupului s-o mănânce... n-ar fi auzit nimeni de ea. Eh, dar asta e o altă poveste. O ştii ?''
-''O ştiu şi mi-e frică de lup'', recunoscu fetiţa.
-''Bravo'', spuse ca un om-mare, Cuţu-cuţu. ''Hai, du-te la Bunica ta că s-a făcut târziu... Să nu uiţi să mai vii. Eu... ştii... ca vulpea...'' surâse cu prietenie câinele, ''am şi început să te aştept... Şi nu uita de firul de iarbă !''
-''Firul de iarbă ? Ăsta cine-o mai fi ? Pe unde-o fi ?'' bâigui Fetiţa continuându-şi drumul.
-''Sunt la nasul tău'', surâse Firul de Iarbă.
-''Poftim ?''
-''Sunt la nasul tău... parc-aşa zic oamenii când ceva se află chiar în preajma lor... Eu sunt chiar în preajma lor... Eu sunt chiar la picioarele tale.''
           Fetiţa se aplecă să-l vadă mai bine.
-''Chiar aici ! La colţul zidului ! Mda... sunt cam firav... Acum mă vezi ?''
-''Te văd ! Ce drăgălaş eşti ! Cum te cheamă ?''
-''Păi... mama mea, Pajiştea -- uite-o colo, peste drum, stă în parc şi creşte -- ea mi-a zis că trebuie să se gândească un an, doi şi-o să-mi găsească un nume potrivit... Da' un prieten de-al meu...''
-''Ai un prieten ?''
-''Daaa... Un melc'', surâse iar Firul de Iarbă topit de încântare... El zice că mi s-ar potrivi numele Săbiuţă... Ce crezi despre numele ăsta ? Mie-mi place...''
-''Şi mie, Săbiuţă'', repetă Fetiţa. Dar pe el cum îl cheamă ?''
-''Codobelc. Eu l-am botezat aşa. În literatura pentru copii e-un nume clasic de melc'', zise, plin de importanţă, Săbiuţă, vrând, desigur, să arate că se pricepe la literatură. ''N-ai mai auzit cuvântul <Melc-Codobelc> ?''
-''Nu. N-am auzit'', recunoscu Fetiţa.
-''Mai ai timp. Te văd tare mică. Mda, Codobelc'', mai spuse el o dată. ''E un nume ca de jucărie. Îmi place tare mult... Adevărul e că îmi lipseşte Codobelc, ăsta. Nu l-am mai văzut de mult... A dispărut după ploaia de săptămâna trecută. O fi avut vreo treabă... Mi-ar fi plăcut să-l cunoşti. Ştie o groază de poveşti despre păduri...''
           Firul de iarbă era tare vorbăreţ. Pesemne, în dorul lui Codobelc simţea nevoia să facă noi cunoştinţe. Numai că vorba lui fu întreruptă de sosirea unui fluture alb...
           Fluturele se roti de două-trei ori în jurul porţii, apoi se aşeză pe clanţă. Înclinându-se uşor în faţa Fetiţei, o întrebă:
-''Îmi dai voie să mă prezint ?Te-am urmărit în drumul tău spre Bunica şi am înţeles că vrei să cunoşti câte ceva din frumuseţile naturii. Eu ţi-aş putea spune multe...''
.''Tuu ?'' se minună Fetiţa. 
-''O, da'', îi sări în apărare Săbiuţă. Fluu ştie o mulţime de lucruri despre natură şi despre oameni şi despre fiinţe. Zboară de dimineaţă până seara şi aude şi vede multe...''
-''Îţi mulţumesc, Săbiuţă'', se înclină iar Fluturele, aninat de clanţa ruginită a porţii. ''Îţi mulţumesc pentru cuvintele tale frumoase, dar te-aş ruga să mă laşi pe mine să mă prezint. Te superi ?''
-''Cum m-aş supăra ? Eo plăcere să te ascult când cânţi...'' mai spuse Săbiuţă.
-''Tu ştii să cânţi ?'' se bucură Fetiţa.
-''Da, ştiu. Dar am glasul cam subţire.'' Şi Fluturele începu să cânte cu glas subţirel, ca de flaut:
                    ''Mi se spune Fluuu
                      Şi hai-hui umbluu
                      Peste mări de iarbă,
                      Pe poteci de nalbă,
                      Flutur toată vara,
                      Vara-mi este ţara,
                      Toamna-mi piere cântul...
                      Mi-l sfărâmă vântul...''
           Era un cântec frumos, scurt şi parcă trist.
           Fetiţa tăcu, privindu-l pe Fluu cu un fel de părere de rău:
-''E-un cântec trist, Fluu ? Cum vine asta, cu...<'îmi piere cântul, mi-l sfărâmă vântul...?> Nu pricep.''
-''Ei, până la toamnă mai e... Cum să-ţi explic ?... Toamna e frumoasă, dar e haină cu cei plăpânzi... Goneşte păsările, gâzele, fluturii, păleşte iarba, rugineşte frunzele... Ce-i drept, şi ea e trecătoare... şi pe ea o goneşte cineva... o goneşte iarna... şi uite-aşa... Când trece iarna vine primăvara şi în alaiul ei apar şi frunzele, şi iarba, şi păsările călătoare...''      
-''Şi fluturii'', nădăjdui, şoptit fetiţa.
-''Fluturii vin mai târziu'', spuse Firul de Iarbă, vrând să se-arate a-toate-ştiutor.
-''Mda'', surâse Fluu şi se aşeză mai comod pe clanţă, dând de câteva ori din aripile albe, pătate cu galben. ''Fluturii sunt o născocire a verii. Odată, când vara se plictisea, ne-a inventat aşa... ca să plutim prin aer ca nişte flori... Doar că a uitat să ne parfumeze... Eu aş fi vrut să miros a garoafă... Dar nu mi-a fost dat... Oricum, vara ne prinde în părul ei de aur de câte ori moare de cald... ne prinde ca pe nişte agrafe cu aripi'' -- râse uşurel fluturele.
-''Bine, dar la toamnă... Ce-o să se aleagă de tine la toamnă ?'' se sperie Fetiţa... ''Vara nu te ia cu ea, ca să scapi de necazuri ?''
-''Ba da. Ne duce la ea acasă, ne aşează într-un sertar anume, ne presară praf de adormit-pe-două-anotimpuri şi, cum dă colţul ierbii, adică odată cu trezirea lui Săbiuţă, vara ne trezeşte şi pe noi, fluturii. Trezeşte şi gâzele, trimite păsările în păduri şi totul e ca mai-nainte... Nu trebuie să fii îngrijorată... Ştii ce ?Hai să pornim mai departe. Nu uita că te aşteaptă Bunica.''
           Şi-astfel, după ce-şi luă rămas bun de la Săbiuţă, cei doi prieteni porniră spre Bunica. Fluturele se aşezase pe umărul Fetiţei şi cânta cu glasul lui subţire ca de flaut:
                  ''Mi se spune Fluu
                    Şi hai-hui umbluu
                    Peste mări de iarbă,
                    Pe poteci de nalbă,
                    Flutur toată vara,
                    Vara-mi este ţara
                    Toamna-mi piere cântul...
                    Mi-l sfărâmă vântul...''
           În urma lor, vara, sosită cu paşi neauziţi, îşi răsfira părul de aur peste oraş, şi peste case, slobozind fluturii-agrafe în roiuri mari, galbene... 

                                                          
        
                            (SILVIA KERIM,''...Mi se spune Fluu...'')