sâmbătă, 28 decembrie 2013

Croitorul şi ghebosul...


... tot din minunatele basme/poveşti (citite şi răscitite de atâtea ori de mine - când eram mititică şi apoi mai mare ...) cuprinse în cartea autoarei, cândva Eugenia Adam Roşca - ce este acum Eugenia Adams-Mureşanu - crispedia.ro   ...

                               

                                    Croitorul şi ghebosul


       Trăia odată un biet croitor care-şi îndrăgise atât de mult meseria încât stătea din zori până-n noapte cu acul în mână şi tot cosea. Veneau la el mai ales nevoiaşii din acea cetate, căci se făcuse cunoscut croitorul de milos ce era, necerând pentru osteneala lui nici un ban. Şi tot cosând el pentru alţii pe degeaba, ajunsese că nu avea nici măcar un rând de haine cu care să iasă în lume. Nimeni nu-l văzuse vreodată umblând pe la nunţi sau petreceri, ci numai pe scaunul lui, tot timpul cosând. Acum, ca să spun drept, îi cam venise vremea croitorului nostru să se gândească şi la însurătoare, căci o soaţă la casă nu i-ar fi stricat, să-l mai îngrijească şi să-i facă de mâncare. Dar, vezi, pentru aşa ceva trebuia să mai iasă prin lume şi asta însemna să-şi lase cusutul. Astfel tot amâna gândul însurătoarei de pe-o zi pe alta.
       Se întâmplă că, într-o noapte, când ploaia ropotea aşa de tare că nu rămăsese ţipenie d eom pe drum, cosând el de zor la lampa aprinsă, numai ce să vezi? Nu-i mai intra aţa în ac! Se necăji el câtva timp, dar nu găsea nicidecum urechea acului, cu toate că văzul îi era bun. Încercă o dată, încercă a doua oară, a treia oară, a zecea oară, dar aţa nu intra în ac, şi pace! Parcă cineva îl împingea de cot, clătinându-i mâna de câte ori era gata să nimerească urechea acului. Aşa ceva nu mai păţise niciodată.
  -Ce n-aş da, spuse el atunci, necăjit, să nu mai trebuiască să tot pun aţă în ac!
  -Fie precum doreşti! grăi cineva care tocmai în clipa aceea apăru înaintea lui.
       Înspăimântat, croitorului îi căzu acul şi aţa din mână, văzând pe cel care intrase fără să bată la uşă. Se frecă la ochi, crezând că din cauza lui Moş Ene care venis epe la gene, i se năzare. Dar ce năzăreală? Bine-ar fi fost! Era o pocitanie cum nu mai văzuse, cu statură d epitic, în spate cu un gheb uriaş şi capul ca de broască. Şi, colac peste pupăză, tocmai în vârful nasului îşi găsise loc să răsară un neg cu o mulţime de ţepi, aşa încât te-mpiedicai de la prima vedere de el. Ghebosul purta la şold un paloş şi era îmbrăcat ciudat de tot, cu o mantie făcută din piele neagră de şarpe. Luându-şi fesul roşu cu canaf mare din cap, descoperi o scăfârlie lucioasă, fără nici un fir de păr pe ea.
  -Nu te speria, spuse el, văzând uimirea bietului croitor. Am să mă ţin de cuvânt şi n-o să mai trebuiască să-ţi pierzi vremea punând aţă în ac, dacă te învoieşti să-mi coşi în noaptea asta o mantie care să fie gata până la cântatul cocoşilor.
       Mai venindu-i sufletul la loc, croitorul, din fire bun şi milos, se-nvoi să-i coase mantia, dar se gândea cum o va scoate la capăt căci nu mai erau decât câteva ceasuri până la cântatul cocoşilor. Uitând că pocitania-i făgăduise ce-şi dorea el, adică să coase fără să mai trebuiască să-şi pună aţă în ac, îi luă repede măsurile pentru haină. Apoi ceru stofă. Atunci ghebosul suflă o dată înăuntrul fesului şi scoase de acolo o ţesătură minunată, din fire de argint, cu luna şi stelele brodate pe ea.
  -Vezi, spuse el, să mi-o coşi frumos, căci cu mantia asta plec la peţit!
       Croitorului mai să-i cadă foarfeca din mână auzind că pocitania avea de gând să meargă la peţit.
  -Trebuie să ştii, adăugă apoi ghebosul, că am puterea să mă-nsor cu cine vreau şi-n curând voi avea de nevastă pe cea mai frumoasă fată din împărăţie! Ce, te miri?
  -Nu, nu mă mir, zise croitorul. În noaptea asta nu mă mai mir de nimic...
  -Şi mai vezi, îi porunci ciudatul muşteriu, sâ-mi aşezi luna şi stelele pe spate ca să nu mi se cunoască ghebul, deşi, află că ghebul ăsta îmi aduce noroc. Nici nu ştii cât de mult noroc îmi aduce şi ia să-ndrăznească cineva să pună mâna pe el!
       Croitorul începu să croiască stofa după pofta muşteriului. Când să-nceapă să coase, îl văzu pe ghebos că suflă din nou înăuntrul fesului, scoţând de acolo un ac cu aţă.
  -Iată, spunse el, mă ţin de învoială. De astăzi înainte nu va mai trebui să bagi aţă în ac...
       Croitorul luă acul şi aţa, dar nu mai avu timp să se mire, căci timpul îi era măsurat. Începu să coase cu acul primit şi cum aţa nu se mai isprăvea, cusu repede de tot mantia, potrivind luna şi stelele pe spate. La probă, atinse pe furiş ghebul.
       Mulţumit, chiar foarte mulţumit, muşteriul suflă încă o dată înăuntrul fesului şi ascunse acolo mantia. Apoi, fără să mai spună ceva, dispăru tot aşa de repede cum şi apăruse.
       Rămas singur, croitorului nu-i venea să creadă că toate cele întâmplate erau adevărate. Abia acum îşi da seama, dar era prea târziu, că uitase să-l întrebe pe ciudatul muşteriu cine este. Aşa că nu mai avu ce să facă şi-şi văzu mai departe de treabă. Începu iarăşi să coase, căci poftă de dormit – după cele întâmplate – nu mai avea. Şi, cu ajutorul acului primit, până se făcu dimineaţă, isprăvi tot ce-ar fi cusut în câteva zile.
        A doua zi, iată că însuşi împăratul dădu poruncă aă fie adus la palat croitorul, spre a coase degrabă haine pentru măria sa, precum şi dregătorilor. Vezi că i se dusese faima încă de mult şi aflase şi împăratul de iscusinţa sa. Era mare zarvă la curtea împărătească din cauza pregătirilor ce se făceau pentru primirea peţitorilor care râvneau la mâna tinerei prinţese. Căci avea împăratul o fată cu numele Mărgărinta, frumoasă cum nu se mai pomenise şi la care venise vremea de măritat.
        Aşa că avea croitorul nostru treabă, nu glumă, să coase pentru atâta lume, dar ce-i păsa lui? Aţa nu se isprăvea niciodată din ac şi cusu într-o săptămânăcât alţii într-un an. Apoi îşi făcu şi lui nişte haine de nu-l mai recunoşteai.
        Într-o zi, când îşi văzu chipul şi statura într-o oglindă mare, se minună şi el ce mândreţe de flăcău era, de-ai fi zis că-i bun de pus într-o poveste...Şi când tocmai să plece la treburile lui, căci isprăvise demult de cucut, împăratul îi trimise veste că-l numise croitorul curţii împărăteşti, aşa că trebui să rămână pe loc.
         Şi iată-l pe croitor în mulţimea de lume adunată sub balconul unde prinţesa Mărgărinta, împreună cu împăratul priveau cum se perindau peţitorii, unul câte unul, călări pe cai de soi. Nu trebuie să mai spun că cei care râvneau la mâna frumoasei prinţese erau de neam ales, veniţi din toate colţurile lumii, de peste munţi şi mări. Căci vestea despre frumuseţea ei făcuse ocolul pământului şi-acum fiecare nutrea nădejdea că va prinde din zbor năframa de mătase pe care prinţesa – potrivit obiceiului de atunci – urma s-o arunce, din balcon, celui ales. Dar, vai, trecuseră trei zile de când se perindau tot felul de peţitori şi ea nici nu se gândea s-arunce năframa.
         Şi iată că se anunţă şi ultimul peţitor şi toată lumea se uită înciudată la domniţă, căci prea pe mulţi feciori chipeşi şi de neam lăsase ea să treacă. Dar cu cât se apropia acest din urmă peţitor, creştea în jur un iureş, asemeni unui vâjâit de copaci bătuţi de-un vânt năprasnic. Când deodată apăru un călăreţ îmbrăcat într-o mantie strălucitoare, de argint, cu luna şi stelele pe spate. Nimeni nu se uita decât la haina cea scăpărătoare şi la calul nărăvaş ce necheza într-una, ridicându-se în două picioare drept sub balcon. Atunci domniţa scăpă năframa de mătase din mână, iar călăreţul o prinse ca pe-un fulg, din zbor şi toată mulţimea izbucni în urale. Ultimul peţitor fu deci norocosul...
         Toate acestea le văzu şi croitorul care rămase dintr-o dată ca încremenit. Nu-i venea să creadă şi, totuşi, era adevărat, vai, foarte adevărat! Călăreţul purta haina cusută de el, în noaptea aceea cu ropote de ploaie, mantia scânteietoare, de argint, cu luna şi stelele pe spate!
         Supărat, se duse în odaia lui şi tocmai se gândea ce să facă, dacă sp spună împăratului cine-i va fi ginerele de azi încolo, când iată că apare înaintea lui chiar ghebosul.
  -Cred că mă recunoşti, grăi piticul luându-şi fesul din cap şi arătându-şi scăfârlia fără nici un fir de păr pe ea.
  -Cum de-ai ajuns până la camera mea? întrebă croitorul, hotărât să nu se mai lase înfricat de el.
  -Ha, ha, ha! rânji pocitania. Cum de te-am aflat, zici? Să lăsăm poveştile şi să vorbim despre lucrul pentru care am venit aici. Vezi că-s aşteptat la masa de logodnă, de unde am ieşit pentru câteva clipe. Cred că mai ai acul şi aţa mea... Pentru asta ai să-mi coşi mantia de mire...acum chiar...în noaptea asta, până la cântatul cocoşilor!
  -Bineee, spuse croitorul. Dar ai adus stofă?
  -Ha, ha, ha! Rânji iarăşi ghebosul. Stofă, zici? Dacă n-am eu stofă, cine să aibă?
         Suflând înăuntrul fesului, scoase o ţesătură făcută din fir de aur, mai strălucitoare decât prima, cu soarele pe ea.
  -Vezi, zise ghebosul, să-mi fie haina gata până la cântatul cocoşilor. Şi nu uita să-mi aşezi soarele pe spate...
  -Am înţeles, spuse croitorul, va fi aşa precum e porunca: voi aşeza soarele pe spate, adică pe gheb, şi haina va fi gata până la cântatul cocoşilor...
         Croitorul îi luă măsurile, căci doar nu era să se-apuce de croit după nimereală. Când, deodată, văzând fesul cel roşu cu canaf mare, pe jos, căci ghebosul – fără sa-şi dea seama – îl scăpase din mâini, repede îl împinse cu piciorul sub un scaun şi-i puse în loc unul la fel, pe care tocmai îl avea la îndemână.
         Croitorul nu mai putea de bucurie, văzând ce noroc a dat peste el, căci pocitania plecă şi nu băgă de seamă schimbarea fesului. Băuse şi nu-i era mintea tocmai limpede ghebosului mire...
         Nici nu închise bine uşa pe dinafară musafirul său neaşteptat, şi croitorul puse repede mâna pe fes şi suflă înăuntrul lui, gândindu-se să-i iasă de-acolo o oglindă mare prin care să vadă tot ce se petrece în sala de ospeţe. Şi-ntr-o clipă ieşi din fes oglinda, care crescu atât cât să cuprindă toată încăperea unde se afla ospăţul. Atunci croitorul văzu la o masă mare, încărcată cu tot felul de bunătăţi, chiar la mijloc, pe piticul ghebos, mâncând cu lăcomie şi bând cupă după cupă de vin. Împăratul avea o faţă aşa de tristă de să-i plângi de milă! Şi croitorul văzu prin oglindă câteva lacrimi căzând în barba împăratului care căuta să şi le şteargă pe furiş. Tocmai în clipa aceea apăru în oglindă, adică în sală, frumoasa prinţesă Mărgărinta, pe care croitorul o putea vedea acum de aproape, atât de aproape de parcă-ia uzea şi răsuflarea. Chipul ei arăta o adâncă tristeţe. Avea obrazul gingaş precum e floarea crinului şi trupul subţire şi mlădios ca firul de trestie. Pleoapele păreau nişte petale e care mai rămăseseră câţiva stropi de rouă, semn că prinţesa plânsese...Era îmbrăcată într-o rochie albă şi uşoară ca spuma mării, iar părul, de culoarea aramei, se desfăcea curgăndu-i până la călcâie. Se aşeză, sfioasă, la locul ei, cu ochii în pământ, lângă cocoşat. Privind-o prin sticla cea fermecată, croitorului i se făcu aşa de milăde biata prinţesă că luă repede o hotărâre. Suflă din nou în fes şi închise oglinda la loc. Se apucă şi cusu în grabă o haină din stofa cea minunată, dar nu mai aşteptă pe pitic să i-o dea, ci o îmbrăcă el. Scoase apoi din fes şi un paloş minunat pe care-l încinse şi plecă spre sala de ospeţe. Tocmai cântau alăutele şi flautul, iar ghebosul înaintase în mijlocul sălii cu prinţesa de braţ, urmând sa-nceapă jocul. În clipa aceea, croitorul, care cu greu putea fi recunoscut, îmbrăcat cum era ca un fecior de împărat, se aplecă înaintea prinţesei cerând-o la joc. Cocoşatul tremura de mânie că venise altul şi-i luase logodnica, făcându-l de râs. Dar ce să mai spun despre cei doi, care se potriveau de minune la pas şi săltau veseli şi fericiţi, înconjurând toată sala cu repeziciune? Ghebosul stătea cu ochii holbaţi, socotind cum să se răzbune. Îşi duse mâna la cap şi-şi scoase fesul, ca să caute în el ajutor. Dar degeaba suflă până i se umflară ochii, gândind să scoată de acolo un balaur care să-l înghită pe îndrăzneţ. Fesul nu-i dădu nimic. Iar când văzu soarele de pe haina tânărului şi recunoscu stofa aurită din care dăduse poruncă să i se facă haina de mire, mai-mai să cadă jos. Îşi dădu seama că-i pierdut şi vru să fugă. Croitorul însă îl opri şi-l ceru la luptă. Trase piticul paloşul ce-l purta totdeauna la şold, şi se luptară, se luptară, o noapte întreagă. Şi de câte ori lovea croitorul, piticul se întorcea cu spatele şi fierul se izbea ca în piatră de ghebul cel grozav. Atunci croitorul ceru fesului să-i dea mai bine un ciocan decât un paloş. Şi cum văzu piticul ciocanul în mâna croitorului, se sperie atât de tare că o luă la goană. Croitorul fugi după el şi nu-l slăbi până-n turnul cel mare al palatului. Acolo îl ajunse şi când dădu o dată cu ciocanul în ghebul cel de piatră, doar praf mai rămase din el. Văzându-se rămas fără apărare, piticul sări pe fereastră şi intră atât de adânc în pământ încât nimeni nu l-a mai putut scoate.
         Şi nu trebuie să mai spun că prinţesa Mărgărinta se căsăstori chiar în yiua următoare cu acela căruia nu mai era nevoie să-i arunce năframa, făcându-l astfel împărat. 
         Şi ghici ghicitoare:
         Cine-a fost el oare?

            
                                                 (Eugenia Adam Roşca, 1967)
                                           

jurnalul (26)



Pentru astazi (data/ora)... sâmbătă 28 decembrie, ora 18.57
Afara ...  tot ceaţă deasă, becul de la drum (atât de aproape...) de-abia se zăreşte... de la fereastra mea, căsuţa lui Puiu şi căsuţa lui Leu de-abia le descopăr ! Puiu şi Leu nu suportă pocnitorile şi artificiile... acum Puiu se ceartă, prin ceaţă, cu cei care trosnesc la ... pocnitori!!! 
Mă gândesc ...  la cât de important - pentru poporul nostru - este exemplul dat de Regele nostru, prin viaţa exemplară pe care a dus-o! recunosc, sunt o regalistă (şi asta nu de ieri, de azi...)! cât de mult mi-am dorit şi mi-aş dori să revenim la regalitate (la normalitate) şi Regele nostru atât de blând, să aibă o mulţumire după o viaţă atât de încărcată!  cu cât drag îmi povesteşte tăticuţu din amintirile sale referitoare la anii când a trăit la Bucureşti, în ultima perioadă de regalitate! şi ce amintiri frumoase are tăticu despre Regele nostru şi când era mai mic şi venea pe la moşiile pe care le avea familia regală (prin Domeniile Coroanei), ce se învecinau undeva cu Dorobanţu şi Mânăstirea (judetul Călăraşi) - locul copilăriei tăticuţului meu ...   
Locurile de unde invatam ...  sunt şi la TVR: ''Ora Regelui'' este o lecţie minunată pentru toţi!
   (pe Internet la adresa  http://www.tvrplus.ro//editie-ora-regelui-169025 ) ... tăticu urmăreşte întotdeauna cu lacrimi în ochi emisiunea!
Sunt recunoscătoare ... părinţilor pentru educaţia pe care mi-au dat-o, şi mai ales că m-au învăţat ce este bunul simţ! !
In bucătărie ...  e linişte ... mâine om vedea ce va mai pregăti mami ! 
Cu ce sunt imbracata ...  ca de iarnă ...
Citesc ...  poveşti căutând să îmi reîncarc bateriile copilăriei!
Ceea ce astept (sper) ... ca mâine să fie o zi frumoasă! este greu cu atâta umiditate în aer! totul este jilav!!!
Ce mai mesteresc ...  desigur tai lemne !!! am cam făcut bătături în palmele neînvăţate!
Ascult ... focul cum trozneşte în sobă, ceasul de pe perete şi la tv, jurnalul serii ...
In casa ...  e o atmosferă plăcută ... 
Unul dintre lucrurile mele preferate ... cărţile ... şi ... lemnele, desigur ...
Unele planuri pentru sfârșitul săptămânii ... aştept ... evenimente plăcute! 
Aici va prezint ... stema României (cu acvila încoronată)

vineri, 27 decembrie 2013

Fata grofului şi fata iobagului...


... tot din minunatele basme/poveşti (citite şi răscitite de atâtea ori de mine - când eram mititică şi apoi mai mare ...) cuprinse în cartea autoarei, cândva Eugenia Adam Roşca - ce este acum Eugenia Adams-Mureşanu - crispedia.ro   ...

                     
  
                            Fata grofului si fata iobagului

  Luase odată groful pe fata iobagului ca slujnică în casa lui.
-Să torci inul mai subţire decât firul de păianjen, pentru fata mea! spuse din prima zi grofoaica, mânioasă, fetei iobagului.
-Să ţeşi pânza mai uşoară decât borangicul, pentru fata mea! spuse tot ea, a doua zi, bătând din picior.
 Şi tot timpul grofoaica o cicălea pe biata slujnică de dragul comorii ei de fată.
 Dar firul de tors şi de ţesut nu se mai termina, nici ziua, nici noaptea! Şi ar fi suferit aşa fata iobagului o viaţă întreagă, nefiind cine să-i facă dreptate. Acasă nu aveau un bulz de brânză în strachină lângă mămăligă, căci trăiau ferecaţi în sărăcie ca în curmeie, în timp ce la casa grofului era huzur şi se mâncau numai bunătăţi.
 Ajunsese numele grofului pe buzele tuturor:
-Ale cui sunt ciurezile de vaci? întrebau trecătorii.
-Ale grofului! răspundeau iobagii.
-Dar hergheliile?
-Ale Măriei sale!
-Dar livezile?
-Dar păşunile?
-Dar pădurile?
-Dar sufletele?
 Şi la toate aceste întrebări neştiutorii primeau mereu acelaşi răspuns:
-Ale Măriei sale!
 Dar, fie, că mai urâtă decât fata grofului nu era alta în şapte comitate! Şi ce n-ar fi dat şi grofoaica şi groful cel grăsan, ca fata lor să aibă statura şi frumuseţea fetei de iobag?
 De urâtă ce era nu ieşea din casă decât pe întuneric, căci se temea să fie văzută de cineva. Pe unde călca fata grofului, totul se ofilea, copacii nu-şi mai legănau crengile, păsările nu mai cântau, izvoarele nu mai susurau şi animalele, speriate, se ascundeau prin scorburi.
 Fata iobagului era tocmai dimpotrivă: avea statura mlădie ca traista, cosiţa cea mai aurie din lume, ochii asemeni cicorilor, obrazul ca foaia de trandafir şi glasul dulce cum e cântecul de dragoste.
 Ce-i veni însă într-o zi fetei de grof? Să bea apă de izvor de pe Muntele Crinţ, apă despre care se ştia că cine o bea se face frumos pe loc.
-Vreau să beau apă din izvorul de pe Muntele Crinţ! zise urâta către fata iobagului. Dacă nu-mi aduci, am să-ţi scot ochii!
 Vezi, ea ştia că pe Muntele Crinţ nici potera nu putea străbate din cauza lui Foltea, haiducul, spaima grofilor şi a jandarmilor. Acolo era cuibul lui de hultan, cocoţat pe stânci, şi nimeni nu-l putea găsi. Dar ce, îi păsa urâtei de o biată slujnică? Chiar dacă ar fi mâncat-o fiarele sălbatice, nu era nici o pagubă!
 Ascultătoare şi cu inima bună, fata iobagului îşi luă urciorul şi porni la drum, pe cărarea dintre fagi, până ajunse în faţa Mărăcinişului. Aici însă, nu mai era nici o ieşire, nici în faţă, nici la dreapta, nici la stânga. Ce să facă? Să se întoarcă?
 Începu să descurce crengile care-o loveau peste ochi, făcându-şi drum prin hăţişul de mărăcini. Înainta foarte greu şi la fiecare pas se oprea. Mâinile şi faţa ajunseseră numai sânge, iar rochia de pe ea era toată sfâşiată. 
 De câteva ori căzu, dar iarăşi se ridică şi porni mai departe. O dată se împiedică de un bolovan şi se lovi aşa de rău că sparse urciorul. Acum, chiar dacă va ajunge la izvor, nu va avea în ce să aducă apa. Începu să plângă privind cioburile urciorului sfărâmat.
 Târziu, se ridică şi porni din nou în neştire, că la casa grofului n-avea la ce să se mai întoarcă.
 Se înnoptase când se trezi în faţa unei peşteri uriaşe. Nu ştia unde nimerise. Văzu un fel de casă ciudată, clădită din stânci şi zări un pat făcut din piatră, peste care erau aşternute tot felul de blănuri.
 Pe o masă, tot de piatră, văzu câteva mere sălbatice, iar lângă ele un urcior. Fiindu-i foame, luă un măr şi începu să mănânce. Nu peste mult timp cineva intră pe gura peşterii, aruncându-şi umbra până la picioarele ei.
-Cine-mi mănâncă merele? spuse mânios Foltea, haiducul, îmbrăcat în ţundră albă şi pe cap cu o căciulă ţuguiată. Strigase atât de tare încât peştera se umpluse de voci: ''Cine îmi mănâncă merele? Cine îmi mănâncă merele?''
 Sărmana fată rămase cu bucata de măr în gură căci nu mai văzuse un tânăr atât de chipeş. Vru să-i ceară iertare că a îndrăznit să se atingă de merele lui. Dar o bucată de măr i se aşezase tocmai în gât, de era cât pe ce-aci să se inece. Neputând vorbi, începu să plângă.
 Foltea se apropie de ea şi o măsură cu privirea de sus în jos. Rămase uimit de aşa frumuseţe de fată. Îi privi faţa zgâriată şi ochii blânzi în care stăluceau câteva lacrimi. Văzând apoi rochia sfâşiată, mâinile rănite şi picioarele însângerate, privirea lui mânioasă se lumină.
-Ce cauţi aici? întrebă el cu glas blând.
-M-a trimis fata grofului după apă de la izvorul de pe Muntele Crinţ, spuse ea printre sughiţuri şi lacrimi. Dacă nu-i duc apă, a zis ca-mi scoate ochii.
 Îi spuse apoi cum a spart şi urciorul.
 Foltea înţelese îndată ce inimă haină trebuie să aibă fata grofului, dacă a putut să trimită pe fata iobagului după apă pe Muntele Crinţ.
 Luă urciorul de pe masă şi pe fată de mână şi zise:
-Să mergem la izvor!
 Păşind pe o cărare tainică printre stânci, ajunseră după câtva timp la izvor. Picuri mici de apă ieşeau dintr-un perete de stâncă şi făceau clip-clap, clip-clap. Urciorul nu s-ar fi umplut nici într-o săptămână dacă Foltea n-ar fi dat laoparte o stâncă mare, făcând astfel drum apei să picure mai lesne. Apoi, însoţind-o până în faţa Mărăcinişului, Foltea dădu urciorul tinerei fete care-i mulţumi cu lacrimi în ochi. La plecare îi zise:
-Dacă fata grofului te va mai trimite după apă, când ajungi aici, în faţa Mărăcinişului, strigă-mă pe nume! Mă numesc Foltea, haiducul. Dar să nu spui nimănui că m-ai întâlnit!
 O cărare dreaptă i se deschise printre mărăcini, căci Foltea cunoştea ca nimeni toate hăţişurile. Şi astfel fata ajunse foarte uşor la curtea grofului.
 Urâta o aştepta ca pe ghimpi. De cum zări urciorul, se repezi la el şi sorbi cu poftă. Apa era într-adevăr minunată căci, dintr-o dată, din urâtă ce era, fata grofului se făcu frumoasă ca fata iobagului. Vezi numai că inima ei rămase tot rea!
 Ea nici nu băgă de seamă cât de zgâriată şi rănită era sărmana slujnică. Nu observă nici că urciorul era schimbat.
-Nimeni nu are voie să bea din această apă! porunci fata grofului. Să nu prind pe cineva că gustă măcar o picătură! spuse ea ameninţător.
 În fiecare zi bea câte puţin din apa minunată şi se uita în oglindă cât era de frumoasă. De bucurie, groful cel grăsun adusese taraful de lăutari şi toată ziua petrecea. Atât grofoaica, cât şi fata ei, nu făceau altceva decât păzeau urciorul să nu-l fure cineva şi tremurau la gândul că acuşi-acuşi apa cea minunată se va isprăvi.
 Şi, într-o zi, iată că apa din urcior se termină. Când se privi în oglindă, fata grofului văzu că toată frumuseţea-i pierise şi iarăşi era urâtă ca mai înainte. Se obişnuise într-atât cu chipul ei frumos că acum nu mai putea trăi decât aşa.
 Spuse către slujnică din nou:
-Vreau să beau apă din izvorul de pe Muntele Crinţ! Dacă nu-mi aduci apă, am să-ţi smulg părul!
 Fata iobagului luă urciorul şi plecă din nou după apă. Trecu printre fagi si ajunse în faţa Mărăcinişului. Ştia ce o aşteaptă, dar era cu gândul la bunul haiduc care, desigur, o va ajuta.
-Foltea! strigă ea cât putu de tare. Foltea!
 Aşteptă puţin, apoi o cărare dreaptă i se deschise prin hăţişul de mărăcini. Mâna haiducului dădu la o parte toţi mărăcinii, aşa că frumoasa fată putu să treacă fără să-şi facă nici cea mai mică zgârietură.
 Foltea se bucură mult când o văzu. O luă de mână şi porni cu ea pe cărarea bolovănoasă. O duse sub un pom mare şi-i dădu cele mai bune mere să le mănânce.   Apoi porniră spre izvor şi, făcând drum apei să picure mai uşor, Foltea umplu urciorul. O însoţi iarăşi până la Mărăciniş unde îşi luară rămas bun.
 Abia sosi fata iobagului la curtea grofului că urâta se şi repezi şi-i smulse din mână urciorul. Îl duse la gură şi bău lacomă. Iarăşi se făcu frumoasă.
 Puse apoi bine urciorul, zicând:
-Să nu cumva să se atingă cineva de el că o păţeşte!
 În fiecare zi sorbea câte o înghiţitură de apă. Nu făcea altceva decât se uita în oglindă, mânca şi dormea. Iarăşi hăuleau lăutarii în curtea grofului.
 De câte ori se isprăvea apa din urcior, fata grofului îi poruncea mânioasă sărmanei slujnice să meargă să-i aducă alta. Fata iobagului pleca bucuroasă, ştiind că numai astfel putea să-l întâlnească pe Foltea.
 Aşa ar fi mers până la sfârşit dacă, într-o zi, tocmai când se isprăvise apa, sărmana slujnică nu şi-ar fi scrântit un picior. Piciorul i se umflase atât de rău încât nu mai putea păşi de loc. Furioasă, fata grofului n-avea poftă să aştepte nici o zi măcar. Era iarăşi urâtă ca muma pădurii. Luă urciorul şi porni singură după apă.
 Poate vă veţi întreba: de ce n-a trimis pe altcineva? Vedeţi, n-avea încredere, şi se temea că i-ar fi adus o apă obişnuită.
 Urâta pornise de acasă mândră şi sigură pe ea. Nu se-ndoia că aşa cum a dat slujnica de izvor, tot aşa îl va afla şi ea.
 Curând ajunse în faţa Mărăcinişului. S-ar fi întors acasă, dar gândul că va trebui să stea urâtă mai multe zile, până va putea să meargă fata iobagului după apă, o făcu să înainteze. Îi era o ciudă grozavă pe slujnică. Se hotărâ ca la întoarcere s-o pedepsească.
 Merse mult timp aşa, ţinând bine urciorul să nu-l spargă. Era toată plină de sânge când ieşi din Mărăciniş, şi cu gândul la răzbunarea ce-o nutrea pentru fata iobagului.
Târziu, nimeri la peştera luiFoltea. Intră. Văzu şi ea patul făcut din piatră peste care erau aşternute tot felul de blănuri. Zări şi merele sălbatice de pe masă. Se repezi la ele şi, mâncându-le cu lăcomie, nu mai lăsă nici unul.
-Cine mi-a mâncat toate merele? strigă deodată Foltea din gura peşterii. Vocea lui răsuna însoţită de o mulţime de glasuri: ''Cine mi-a mâncat toate merele? Cine mi-a mâncat toate merele?''
 Ca şi când aceste mere i s-au cuvenit, fata grofului răspunse foarte mândră:
-Eu! Dar ce-ţi pasă?
 Foltea îşi dădu îndată seama pe cine are în faţă, căci aşa urâţenie nu mai văzuse...
 Însă urâta era atât de grăbită să ajungă la izvor, ca să fie iarăşi frumoasă, că nici nu-i păsa de ce gândea Foltea despre ea. Plecă aruncând o privire trufaşă spre tânăr.
 Drumul era greu şi fata grofului se târa pe stânci, căutând izvorul. După mult timp, auzi murmurul picăturilor ce cădeau pe piatră. Ştia că o să fie iarăşi frumoasă şi nu-i mai păsa de-acum de nimic.
 Ajungând la izvor, sorbi cel dintâi strop. Apoi scoase oglinda şi se privi: era mulţumită!
 Luă urciorul şi-l puse la gura izvorului, dar apa picura atât de încet că, după câteva ceasuri, nu erau decât câţiva stropi pe fund. Înfometată, se hotărâ să meargă la peşteră să fure ceva de mâncare. Dar se gândi mai mult la frumuseţe şi nu plecă.
 În noaptea următoare începu să ningă. Nici atunci nu se hotărâ să plece de lângă izvor. Apoi se porni un vânt năpraznic care aduse îngheţul. Dra nimic nu o mişcă pe fata grofului de lângă izvor.
 După câtva timp, văzând că nu se mai întoarce, fata iobagului porni în căutarea ei, împreună cu Foltea. O găsiră moartă, îngheţată, cu urciorul în mână, ca o stană de piatră care şi astăzi se mai poate vedea.
 Fata iobagului se mărită cu Foltea. Aşa se înfiripă ''Neamul Foltenilor'' care şi acum beau apă din izvorul de pe Muntele Crinţ...
 Iar groful şi grofoaica n-au mai aflat niciodată despre soarta fetei lor.

                                                (Eugenia Adam Roşca, 1967)
                                  

Poveste cu un negru şi un pui de leu ...



... tot din minunatele basme/poveşti (citite şi răscitite de atâtea ori de mine - când eram mititică şi apoi mai mare ...) cuprinse în cartea autoarei, cândva Eugenia Adam Roşca - ce este acum Eugenia Adams-Mureşanu - crispedia.ro   ...
    
                      

                                    
                                                  Poveste cu un negru şi un pui de leu 

 Trăia odată, demult, un împărat înţelept care-şi făcuse obicei să umble singur prin ţările străine, neluând cu sine decât un toiag. Şi se umpluse palatul lui de-o mulţime de daruri aduse din ţările pe care le cercetase, încât nu mai avea loc unde să le ţină. Dar erau tulburaţi adânc ochii împăratului de nişte lacrimi cât boabele de mărgean care stăteau animate, ziua-noaptea, în ei. Din osul lui, acum bătrân, nu răsărise nici un vlăstar, şi pomul vieţii se usca. Şi tânjea împăratul, cum tânjeşte cerbul cel însetat după apa de izvor, să găsească un suflet curat care să-i înfrunzească pomul, pomul cel uscat şi bătrân al vieţii.    
   Dar să lăsăm trâmbiţele să răsune, pe zidurile cetăţii, şi poporul să ureze bun venit înţeleptului împărat, care tocmai se întorcea din ţara Egiptului. Şi, urmărind povestea, să intrăm în marea sală a tronului, plină de sfetnici şi curteni îmbrăcaţi în veşminte de sărbătoare. Să căutăm cu ochii pe cel ce stă în frunte, pe întâiul dintre sfetnici, căruia, în taină, i se zice ''Colţi de Lup''. Într-adevăr, doi colţi lungi ies afară, de o parte şi de alta a gurii, înfipţi în buze, făcându-l să semene mai curând cu o fiară decăt cu un om. Iar dacă vom citi pe figura lui, vom afla că e foarte mulţumit de sine, după felul cum îşi piaptănă cu degetele tortul spălăcit al bărbii.     
   Şi acum, tăcere!
   Împăratul s-a ridicat din jilţul său de aur. Deasupra tronului, un vultur uriaş de marmoră, ai cărui ochi erau încrustaţi cu rubine şi perle, ţine aripile larg deschise.
  -Preacinstite şi alese feţe, începu el rar de tot. Cel veşnic m-a învrednicit să mă întorc sănătos din ţara Egiptului, unde am fost să-l văd pe prietenul meu, faraonul...
  -Ne bucurăm, ne bucurăm! spuse cu un singur glas mulţimea mare de sfetnici şi curteni, făcând cu toţii temenele adânci până la pământ.
  -Şi ce n-am văzut? Am văzut havuzuri minunate şi temple de aur, continuă împăratul, mângâindu-şi barba rară de culoarea cenuşei. Am străbătut ţărmurile roditoare ale Nilului şi deşertul...Am văzut, în sfârşit, marile minuni ale lumii, născocite de mintea omenească, piramidele...
  -Ne bucurăm! şopti oastea de sfetnici şi curteni.
  -Şi, la sfârşit, m-am gândit zece zile şi zece nopţi, ce să-mi aleg din ce-am vazut pe pământul mănos al iubitului meu prieten, faraonul, care voia cu orice preţ să-mi dăruiască ceva la despărţire...Şi-atunci, m-am dus pe ţărm şi-am stat smerit în faţa soarelui, când se ridica din apă ca un bulgăre de aur roşu. Dar soarele, ostenit, nu mi-a răspuns nimic! Şi-am întrebat luna, scotocind cu ochii în peşterile ei de sidef, dar luna şi-a întors faţa de la mine şi a râs! Şi mi-am aruncat ochii departe, departe, spre nisipurile aprinse ale pustiului fără sfârşit. Dar nici de acolo nu mi-a venit răspunsul la întrebarea faraonului: ce dar mi-am ales...   
   Stătea multimea de sfetnici şi curteni ca pe jar. Aşteptau cu totii, nerăbdători, cuvintele împăratului care părea plecat undeva foarte departe.  
  -Ce puteam să-mi mai doresc? grăi el, parcă răspunzând gândurilor care-l frământau. Nimeni nu mi-ar fi putut da ce mi-aş fi dorit!  Dar iată că însuşi faraonul hotărâ ce dar să-mi facă, căci îmi dădu ca rob un negru şi un pui de leu...
   Bătând în palme de trei ori, împăratul porunci unui slujitor să aducă negrul şi puiul de leu în sala tronului.
   Din nou se lăsă o tăcere de puteai număra răsuflările. 
  -Şi acum, preacinstiţi sfetnici şi curteni, grăi mai departe împăratul, să vă povestesc ce mi s-a întâmplat...Într-o zi, străbătând deşertul, fui prădat de nişte tâlhari care erau cât pe-aci să mă răpună, încât aş fi rămas pentru totdeauna în adâncul pustiului dacă nu m-ar fi scăpat  de la moarte aceşti doi prieteni. Se vede că nu m-a părăsit steaua norocului meu...De aceea, iată ce am hotărât: de astăzi înainte tânărul negru va locui în odăile cele mai frumoase ale palatului şi la adunări va şedea în jilţul cel de argint, lângă al meu...  
   Tăcerea fu întreruptă de vorbirea  sfetnicului cu colţi de lup:
  -Vai de mine, Măria ta! Tocmai un harap să şadă într-un loc de cinste, cum e jilţul de argint? Unde s-a mai pomenit aşa ceva?  
   Şi-şi frecă mâinile să şi le sfarme, spunându-şi în sine că împăratul nu-i în toate minţile şi într-o zi l-ar putea face pe robul negru chiar primul sfetnic al tronului.
   Dar ceilalţi sfetnici şi curteni, care, pesemne, se săturaseră şi ei de Colţi de Lup, şi le-ar fi părut bine să-i ia altul locul, glăsuiră bucuroşi:
  -Fie după cum doreşti, Măria ta!
   În clipa aceea apăru în sala tronului tânărul negru cu puiul de leu. Văzând atâta lume strânsă, puiul de leu mârâi surd, ridicându-şi mândru capul. Apoi se apropie de împărat şi începu să-i lingă mâna...
   Sfetnicii şi curtenii priveau îngroziţi. Îi speriase aşa de rău puiul de leu că li se zgâlţâiau bărbile ca bătute de vânt.  Văzând însă că fiara nu făcea nimănui nici un rău, le mai veni inima la loc. 
   Împăratul porunci să înceapă petrecerea cu muzică şi dans. Intrară dănţuitorii şi saltimbancii şi jucară pe ritmul dulce al flautului şi alăutei. Apoi se aşternură mesele şi cu toţii se ospătară din belşug, închinând în sănătatea măriei sale, împăratul. 
   Doar Colţ de Lup privea cu ochi vicleni dintr-un ungher. Nu ştia încă ce are de făcut, dar simţi că i-a crescut dintr-o dată o gheară. Însă o ţinea blând la piept şi îşi pieptăna cu ea, după cum avea obiceiul, tortul rar şi aspru al bărbii.   
                                                      *
   Nu trecu mult şi împăratul se îmbolnăvi de boală cumplită, necunoscută. Veniră toţi vracii de la curte şi-l cercetară, dar nici unul nu-l putu vindeca. Văzând împăratul că stă cu amândouă picioarele în groapă, fu foarte îngrijorat de ce se va alege din marea lui împărăţie, neavând urmaşi. Porunci să se bată tobele în toate cetăţile şi să se dea de ştire că cine-l va vindeca, drept răsplată va fi cântărit în aur. 
   Auzind aceasta, o mulţime de vraci veniră din toate colţurile ţării şi-şi încercară ştiinţa. Dar degeaba! Toate leacurile cele mai renumite nu-i ajutară nimic împăratului, ba din zi în zi slăbea tot mai tare, încât ajunse numai piele şi oase.
  Cănd iată că tânărul negru se înfăţişă la patul împăratului unde se strânseră curtenii şi sfetnicii, în frunte cu Colţi de Lup, şi, spre uimirea tuturor, grăi:
  -Măria ta, ştiu o piramidă uriaşă la marginea deşertului, unde se află ascunsă o doctorie minunată care vindecă într-o clipă orice boală...
   Ochii împăratului începură să strălucească de bucurie la gândul că mai poate fi nădejde să se facă sănătos. Dar Colţi de Lup râdea în sinea lui de cuvintele ''harapului'', căci oricine avea ochi putea să vadă că zilele împăratului erau numărate, şi el socotea că negrul voia să folosească prilejul, să plece şi să nu se mai întoarcă.   
  -Du-te cu bine, încuviinţă, blând, împăratul, dar nu mă lăsa să aştept prea mult...Şi-i făcu un semn din cap, de rămas bun.
   Negrul îngenunche şi sărută mâna împăratului, apoi, fără să mai zăbovească, plecă în grabă la drum, însoţit de puiul de leu.  
   Şi merseră ei cale lungă, hrănindu-se cu ce se întâmpla şi, din când în când, odihnindu-se la umbra unui palmier.              
   Iată ca, după o vreme, ajunseră aproape de piramide. Negru le cunoştea prea bine, căci deseori umblase cu vreunul din mulţii lui stăpâni prin preajma lor. Începu să-şi frământe mintea, ce să facă spre a-şi îndeplini gândul pentru care venise până aci. 
   Puiul de leu îl văzu trist şi-l întrebă:
  -De ce eşti îngrijorat, stăpâne?     
  -Mă gândesc cum să scot Apa Vieţii din cea de a treizecea a piramidei celei mari, îi spuse negrul. Căci intrarea e păzită de cei mai aprigi oşteni ai pustiului.
  -Las' pe mine, stăpâne, zise puiul de leu. De străjeri te scap într-o clipă. Gândeşte-te mai bine la ce vei face după aceea.  
   Şi unde răcni o dată puiul de leu de se cutremură văzduhul şi, măre, apărură din taina deşertului trei lei-paralei, cu coamele lungi numai pară şi flăcări, plini de spumă la gură.               
  -Porunceşte, stăpâne, grăiră fiarele.
   Puiul de leu le spuse de ce e vorba şi le ceru ajutor. Şi unde nu se aruncară cu toţii ca fulgerul, drept spre piramida uriaşă, care ascundea leacul tămăduitor, şi unde nimeni nu putea să pătrundă din cauza acelor paznici straşnici. Dar când văzură aceştia alaiul de fiare sălbatice, coamele numai pară şi flăcări, limbile roşii răsucite între colţii puternici, ce să mai spun? Într-o clipă se retraseră cu toţii prin unghere uitând şi de suliţi, şi de arcuri, şi de săgeţi, şi de faclele mari, aprinse, pe care le ţineau în mâinile ridicate. Spaima fu atât de mare încât nici nu mai răsuflau. Şi în fiecare încăpere pe unde trecea negrul cu alaiul de lei, toate străjile încremeneau de spaimă, prefăcându-se în stane de piatră.
   Ajunseră la o încăpere în care era o apă mare, neagră ca smoala, care bolbocea scoţând aburi de pucioasă. Dar leii făcură o săritură uriaşă şi ajunseră de partea cealaltă. Puiul de leu îşi trecu stăpânul spunându-i să se urce în spinarea lui. Merseră apoi printr-o altă încăpere în care ardea un sâmbure de foc atât de grozav, încât dacă îl priveai cu ochii liberi îţi pierdeai vederea. Negrul îşi rupse cămaşa şi cu fâşiile ei legă ochii leilor până ajunseră în partea cealaltă. În sfârşit intrară prin cămări pline cu perle, cu bucăţi de aur şi diamante mari cât oul de struţ. Dar negrul nici nu se uită la toate aceste bogăţii, grăbind către cea de a treizecea încăpere.
   Deodată, la lumina unei facle, zări o firidă săpată în peretele de piatră, şi-n firidă o sticlă mică de cleştar, cu o apă curată ca lacrima. Nu putea fi vorba decât de Apa Vieţii! Găsise! Împăratul, stăpânul lui, era salvat!
   Întinse mâna să ia sticla. Dar nici n-o prinse bine, că sticla scoase un clinchet de parcă un clopoţel ar fi sunat speriat. Cineva-i smulse din mână sticla şi o puse la loc, în firidă.
  -În numele vieţii! strigă el atunci, cu voce puternică. Vreau leacul minunat care tămăduieşte orice boală!
  -Cine eşti tu? întrebă un glas care parcă venea din mormânt. Cine eşti de-ai îndrăznit să pătrunzi prin piatră în taina noastră.
  -Un om! răspunse negrul, crezând că-i vorbeşte paznicul care ţinea torţele aprinse în mâinile ridicate. Dar nu, nu vorbise el. Acesta rămăsese încremenit ca şi ceilalţi oşteni pe unde trecuseră, îmbrăcat într-un colb gros, cenuşiu.
   Întinse din nou mâna ca să ia sticla de cleştar dar din nou i-o smulse cineva nevăzut şi glasul din mormânt vorbi:
  -Ha, ha! Crezi că vei putea să pui mâna pe Apa Vieţii? De mii şi mii de ani n-a reuşit nici un pământean să smulgă pietrei acest leac preţios de care oamenii au atâta nevoie. Nimeni, ai auzit? Căci scris este în hrisovul de la temelia noastră ca piatra să zdrobească pe omul care va cuteza  să se atingă de ea! 
   Atunci, ca prin vis, tânărul îşi aduse aminte de o poveste veche, care spunea că dacă vreun om va încerca să răpească acest leac, va plăti cu preţul vieţii, căci zidurile îl vor înghiţi.
   Ridicând amândouă mâinile, tânărul strigă de se cutremurară zidurile:
  -Pietre ucigaşe! Pentru cine păstraţi Apa Vieţii, dacă nu vreţi ca oamenii să se bucure de ea? Iată, mie nu mi-e frică de blestem.
   Un zid gros din faţă se înclină atunci, ameninţător, spre el, ca un munte mişcător. Tânărul simţi că-l atrage o putere care creştea tot mai tare, ca şi cum s-ar fi pornit să sufle un vânt cotropitor. Părea că toate se clatină în jur şi în curând zidul se va prăbuşi peste el. Când, deodată, un gând îi trecu negrului prin minte: nu era singur! Prietenii lui, leii, nu-l vor lăsa. Şi teama care îl cuprinsese o clipă se risipi îndată.   
   Cu iuţeala fulgerului smulse sticla de cleştar din firidă şi o ascunse în gura puiului de leu. Şi minune! Zidul ameninţător se trase inapoi şi vuietul vântului cotropitor se stinse. Doar facla ardea viu în mâinile paznicului încremenit. Fugind, negrul se înapoie, cu leii după el, prin încăperile nesfârşite şi mute, pe sub ochii de gheaţă ai paznicilor îmbrăcaţi în colbul acela cenuşiu şi gros, lăsând în urma lor o tăcere de mormânt. 
   Ajungând afară, se despărţi de leii-paralei cu coamele lungi numai pară şi flăcări şi, urmat de puiul de leu, goni ca vântul înapoi. Căci simţea tânărul că dacă ar mai zăbovi cât de puţin, nu l-ar mai găsi pe împărat în viaţă!   
                                                      *
   Şi, într-adevăr, aşa era. Văzând împăratul că i se apropie sfârşitul, chemă pe toţi sfeşnicii în jurul lui, dându-le cele din urmă poveţe. În sfărşit, Colti de Lup răsufla uşurat! Niciodată nu-şi mângâiase atât de mulţumit, ca acum, tortul spălăcit al bărbii. Împăratul, al cărui os rămăsese fără urmaş, desigur îi va oferi lui scaunul împărătesc. Era de neam ales şi venea primul la rând. Se şi gândea ce bine se va simţi în jilţul de aur, ca vulturul acela uriaş, deasupra...
  Tocmai se pregătea împăratul să iscălească hrisovul şi să pună pecetea cu inelul, când intră negrul cu puiul de leu!         
 -Stăpâne, zise tânărul îngenunchind, iată, ţi-am adus leacul care vindecă orice boală! Şi, mai având atâta putere decât să scoată din gura leului sticla de cleştar şi s-o întindă împăratului care arăta ca o umbră, căzu jos pe covorul moale: era leşinat de foame şi osteneală.
  Tremurând, împăratul luă sticla şi-şi atinse buzele de Apa Vietii. Într-o clipă prinse asemenea puteri că ceru să i se aducă ciubucul...Apoi porunci să li se dea de mâncare celor doi, iar tânărul negru să fie îmbăiat şi uns cu uleiuri mirositoare, apoi îmbrăcat cu veşminte scumpe, şi cântărit în aur.
  Dar Colti de Lup, ce făcea? 
  Dintr-o dată se prăbuşi o nădejde în el şi simţi că îşi va înfige gheara cât de curând în harapul cel îndrăzneţ care îi stricase toate socotelile. Împăratul se însănătoşise, şi el, Colţi de Lup, rămăsese cu hrisovul neiscălit. Cei doi colţi lungi care stăteau ieşiţi în afară, de o parte şi de alta a gurii, muşcară, de ciudă, buzele până la sânge.
  Dar pe loc îşi făcu un plan de răzbunare.
  În chiar ziua aceea, se strecură cu dibăcie în iatacul împăratului şi-i fură sticla cu Apa Vieţii. Şi astfel leacul adus din fundul piramidei ajunse în mâinile lui Colţi de Lup.
  Curând, împăratul descoperi lipsa sticlei cu leacul vindecător. Smulgându-şi părul şi barba de supărare, porunci îndată să se facă cercetări amănunţite, făgăduind o răsplată nemaipomenită aceluia care va aduce înapoi Apa Vieţii, precum şi pedeapsă cruntă vinovatului, oricine ar fi fost el.
   Aflând cele întâmplate, tânărul negru, îmbrăcat în veşminte scumpe, stătea în camera lui scufundat în tot felul de gânduri. Presimţea el cam cine ar fi putut fura Apa Vietii, dar nu avea nici o dovadă. Când, deodată, împăratul, însoţit de curteni şi ostaşi, dădu buzna peste el. 
  -Priveşte, Măria ta, spuse Colti de Lup, iată, hoţul! şi îl arătă cu degetul pe negru.
  -Vai ţie! strigă împăratul, tremurând de mânie. Te-am aşezat în jlţul de argint, te-am cântărit în aur şi nu ţi-a fost destul?
   Tânărul rămase ca încremenit. Nici prin gând nu-i trecea că împăratul ar fi putut bănui o singură clipă că tocmai, el, care adusese din fundul piramidei Apa Vieţii, îi furase acum leacul.
  -Iată, am descoperit-o! spuse atunci Colti de Lup, făcându-se că scoate de undeva sticla cu Apa Vieţii.    
  -Nemernicule! strigă atunci negrul, prinzându-l de incheietura mâinii şi strângându-l ca într-un cleşte. Eu sunt hoţul? Spune adevărul, că de nu, dau drumul leului şi praf te face!
   Leul, care nu se despărţea nici o clipă de iubitul lui stăpân, începu să mârâie, deschinzându-şi fălcile puternice, gata să-l înşface pe primul sfetnic.
  -Iertare, Măria ta, iertare! strigă cuprins de groază Colţi de Lup, căzând la picioarele împăratului. Dar acesta făcu un semn şi străjile îl ridicară pe Colţi de Lup zăvorându-l       în cea mai adâncă temniţă.
    Apoi, împăratul, scoţându-şi din deget inelul cu pecete, spuse tânărului negru:
  -Primeşte, credinciosul meu prieten, în semn de recunoştinţă, acest inel. De astăzi înainte vei fi sfătuitorul meu cel mai de seamă...
  -O, Măria ta, răspunse negrul, mă iartă că nu pot să primesc inelul! Ai fost bun cu mine şi n-am dus lipsă de nimic. M-ai cinstit cum nici n-am visat, aşezându-mă de-a dreapta ta, în jilţul de argint. Mi-ai dat bogaţii nemăsurate, cântărindu-mă în aur! Acum, pentru că ţi-am regăsit leacul minunat, vrei să mă socoţi sfătuitorul tău cel mai de seamă...Eu însă îţi cer ceva mult mai de preţ decât orice cinste sau avuţie mi-ai da... 
    Împăratul rămase uimit. Cum, nu-l răsplătise îndeajuns? Rosti atunci cu voce tristă:
  -Credeam să fii cel mai însemnat om din împărăţie. M-am înşelat! Spune-mi însă ce-ţi mai pot dărui şi voi porunci să ţi se împlinească dorinţa pe loc.
  -Iartă-mă, Măria ta, zise negrul. Văd că plângi. Dar nu-ţi cer decât ce mi se cuvine. Îţi cer ceea ce au şi păsările, şi fiarele sălbatice: dă-mi libertatea!
   Deşi la aceasta nu se aşteptase, înţeleptul împărat răspunse cu blândeţe:
  -Înapoiază-te în ţara ta! Douăsprezece cămile te vor însoţi, ducând darurile pe care ţi le voi da. Dar, iată, am şi eu o rugăminte pe care aş vrea, la rândul tău, să mi-o îndeplineşti...
  -Porunceşţe, Măria ta, zise negrul.
  -În acest inel, grăi împăratul. Îngroapă-l undeva în nisipul fierbinte, sau aruncă-l în mare, ca nimeni să nu mai ştie de el. Abia atunci nu-mi va mai fi ruşine c-am putut să uit că păsările şi fiarele sunt libere, iar tu --  un om -- nu erai.
   Şi negrul făcu întocmai.

                                (Eugenia Adam Roşca, 1967)