duminică, 12 februarie 2017

cuvântul zilei...

... am mulţi prieteni virtuali (nu aşa de mulţi totuşi !!!) şi nu reuşesc ca să citesc postările toate !
... astă-seară am citit o postare care mi-a atins o coardă a sufleţelului: la prietena MarianaMariana Popa ):
''Superb cuvântul zilei în Biserici, astăzi. Superbă Evanghelia Fiului risipitor. Îmi place la nebunie! E provocare curată.
Într-o lume care pare a nu mai cunoaște decât ura, hoția, micimea de suflet și urâțenia din el, bucata asta de cuvînt din Evanghelie ne învață ceva atât de simplu, de firesc, de curat, de frumos: ne învață să iubim.
Să iubim fără prejudecăți, 
neegoist. Să iubim cu toată inima. Să iubim așa cum iubește Dumnezeu.
Nu înșir aici povestea, nu insist asupra faptului că fiul cel mic, rebelul familiei, a epatat maxim cheltuind partea lui de moștenire rapid, pe plăceri diverse și vinovate, printre străini. Nici că s-a întors apoi acasă cu coada între picioare, flămând, ruinat și umilit. Reperele scripturistice sunt Luca 15: 11-32, pentru cine vrea să citească.
Ce mi-a atins sufletul în povestea asta și ce vreau să arăt este reacția tatălui.
Surprinzător, tatăl n-a simţit nicio clipă dorinţa de răzbunare, n-a vrut nicio clipă să facă dreptatea pe care fiul cel mare şi cuminte - şi probabil toţi ceilalţi - o cereau, pe care autoritatea sa de tată, nesocotită, înfruntată, rănită, o justifica.
Tatăl avea tot dreptul să pedepsească crunt. Și a pedepsit! Și-a condamnat fiul la iubire!
E clar, tatăl a iubit cu o altfel de iubire.
Iubirea lui s-a rugat şi a crezut.
Iubirea lui nu s-a lepădat şi nu a trădat.
Iubirea lui a îndurat.
Iubirea lui a plâns şi a iertat.
Iubirea lui a așteptat. În nebunia iubirii sale, tatăl l-a aşteptat mereu în prag pe cel plecat. Şi înainte ca vederea, ca ochii cei trupeşti să i-l aducă-nainte, sufletul plin de dor al tatălui l-a simţit...."şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat."
Ce imagine!
Mi-am închipuit de multe ori această scenă, a reprimirii fiului acasă...l-am văzut pe tatăl alergând desculţ înainte-i...acoperemântul i-a alunecat de pe cap...arşiţa şi emoţia i-au răsărit pe frunte broboane mari de apă...mâinile ridicate spre cer s-au coborât, tremurânde, pentru a îmbrăţişa grumazul fiului prăbuşit la picioarele sale...şiroind, lacrimile tatălui spălau deopotrivă colb şi vină şi ruşine...
Oh, ce taină adâncă taina iubirii desăvârşite! Partea de suflet sădită-n fiul cel rătăcitor se revendica întregului...dragostea cea vie a tatălui o aducea înapoi, acasă...

Cu-atât mai mult îmi place să "văd" imaginea aceasta cu cât cred că Tatăl m-a aşteptat, cândva, şi pe mine aşa.
Şi mâna Lui, şi sărutarea Lui, şi dragostea Lui întreagă îmi înlănţuiesc grumazul şi astăzi, mie, celei mai risipitoare dintre copiii Lui.
''
   (MARIANA POPA, ''Despre iubire și fii risipitori'')

6 comentarii:

  1. Răspunsuri
    1. mulţumesc frumos pentru vizită !
      mă bucur că ai citit-o !

      Ștergere
  2. Ar fi o gramada de spus, dar ...
    O pilda foarte frumoasa si plina de învataminte!
    Saptamana frumoasa Marinel! <3

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. mulţumesc frumos pentru vizită !
      este o pildă greu de explicat - cândva eram tare necăjită pentru că tatăl îl ierta pe fiul cel mic - nu înţelegeam sensul adevărat al iubirii !!!
      cu drag, o săptămână aşa cum îţi doreşti tu !

      Ștergere
  3. Răspunsuri
    1. mulţumesc frumos pentru vizită !
      mă bucur că am descoperit la timp postarea prietenei Mariana!

      Ștergere