Cercul iubirii

 

                  CERCUL IUBIRII

                             de Voicu Bugariu

    Mă aflu într-o încăpere goală. Singurul mobilier este un enorm fotoliu în care conducătorul clinicii mă invită să mă așez. Mă scufund absentă în moliciunea lui. Peretele la care privesc are o parte metalică prevăzută cu dispozitive similare celor ale unei mașini de calcul. 

      Cel ce m-a însoțit s-a retras discret și mă pomenesc singură, față în față cu acea mașină ce începe să dea semne de funcționare. 

      O lumină rece se aprinde și fasciculul ei îngust mi se plimbă fulgerător pe față și pe trup. Apoi fasciculul dispare. Pornește un zumzet abia auzit și o voce metalică îmi pronunță numele în șoaptă.  

-- Aama ! Aama ! Aam...

       Glasul mașinii se pierde într-un șuierat. 

       Mă cuprinde o groază animalică. Mă reped la ușă, stăpânindu-mi un țipăt de oroare și ies fugind pe coridor. Ajung repede la ieșire.

       Lumea indiferentă a străzii mă trezește ca dintr-o transă.

       Șoapta mașinii, geamătul ei, cum îmi vine deodată în minte să-l numesc, capătă o ciudată forță de atracție asupra mea.    

      Reintru în clinică și încet, din ce în ce mai încet, mă reîntorc în camera din care fugisem.

      Mașina e moartă. 

      Mă așez în fotoliu și lucrurile se repetă. 

      Fasciculul rece mă parcurge fulgerător, se stinge, iar mașina mă cheamă din nou cu o voce în care predomină tonurile joase.

-- Aama !

-- Da, sunt Aama - îi răspund cuprinsă de emoție, bâlbâindu-mă. De ce mă strigi ? De ce m-au adus aici ? Știi ceva despre Seratni ? Ce legătură ai cu el ?

-- Aama ! Aama !

       Glasul mașinii abia se mai distinge. Pare că vine din mari depărtări.

       Am o clipă impresia că ceva cunoscut, foarte cunoscut, cunoscut dintotdeauna se află în preajma mea.

       Mașina continuă să mă strige în șoaptă, rar, metalic.

       Ce se petrece cu mine ? Trăiesc o halucinație ? Mă ridic de pe fotoliu cu ochii închiși și încet, cuprinsă de vraja vocii, fac câțiva pași spre locul de unde răsună numele meu. Ating metalul rece. Tresar.

       Mașina a tăcut. 

       Mă întorc în fotoliu clătinându-mă, pipăind aerul ca o oarbă.

       E ceva de vis în toată întâmplarea aceasta.

       Simt oroare și duioșie. Îmi vine să fug țipând și în același timp să mângâi mașina din care pornește acea voce răscolitoare. 

       Să fie o înregistrare imperfectă a vocii lui Seratni ? 

       De ce atunci acest timbru care mă înspăimântă și mă cheamă ?

       Seratni e un echilibrat. El n-ar fi putut înregistra un asemenea mesaj decât poate în preajma morții. Și de ce niciun alt cuvânt ? Seratni doar s-a întors acum doua luni din expediție. 

       E drept, nu m-au lăsat să-l văd 

       ("Trebuie ferit până și de cea mai mică emoție. Or tu, Aama, i-ai provoca una mare"),

dar m-au asigurat că e viu și se află în afară de orice primejdie. 

       Era ceva ciudat în privirile celor cu care am vorbit, o anume milă, bine mascată, față de mine, dar această nuanță mi s-a părut deplasată.

       E imposibil să mă mintă în privința lui Seratni.       

       El nu e în primejdie.

       Un vuiet surd însuflețește treptat difuzorul mașinii. 

       Mă pregătesc să mă aud strigată din nou de vocea tulburătoare. M-am liniștit.

       M-a cuprins ceva asemănător sentimentului fatalității antice. E o moleșeală a minții și a simțurilor în care cobor din ce în ce mai adânc, o indiferență absurdă față de tot și, în primul rând, față de mine. 

       Sunt parcă pe punctul de a adormi când mașina vorbește din nou.   

       Ceva s-a schimbat în modul în care îmi articulează numele. Vocea este acum perfect metalică. Nu-și mai modifică volumul, e egală și liniștită. E poruncitoare, mă domină. 

       Apatia îmi dispare fulgerător sub imperiul voinței ce răzbate din acel glas ce-mi poruncește să-l ascult:

-- Aama ! Aama ! Ascultă-mă !

-- Te ascult - îi răspund sacadat, imitându-i fără voie felul de a pronunța cuvintele.

-- Îți voi vorbi despre soțul tău, Aama. Despre Seratni.

       Tac, privind hipnotizată locul de unde mi se pare că vin vorbele pe care le aștept de atâta timp.

       Podeaua și pereții încep să se clatine ritmic, ca puntea unui vapor.

       Ochiul rece al mașinii clipește scurt și fasciculul de lumină mă cercetează, oprindu-mi-se mai insistent în ochi. Este o lumină neutră. 

       Nu mă obosește. Îi privesc fix sursa. 

       Începe încet, pe nesimțite, să-și schimbe culoarea, devine verzuie, apoi violacee. Până la urmă devine intens purpurie. Se stinge brusc. Se aude scurt vuietul ce prevestește vocea și glasul acela, ce-mi trezea groază și duioșie, începe să-mi povestească despre Seratni.

-- Călătoria a fost bună în primii doi ani. Nimic deosebit nu s-a întâmplat. Un singur lucru l-a mirat pe Seratni și anume faptul că în prima săptămână de la start n-ai venit în nicio seară la Centrul legăturilor, unde veneau toate rudele celor plecați pentru a vorbi cu ei. Dar faptul că în cea de-a opta seară ai venit și ai fost atât de tânără și veselă, l-a liniștit. 

-- Eram prea tristă. Plângeam zi și noapte. N-am vrut să mă vadă astfel.

       Mașina nu părea să fi luat în seamă șoaptele mele. 

       Își continuă povestirea cu un soi de îndârjire.

--În luna a 23-a a călătoriei nava a suferit o avarie. O forță necunoscută penetra radiații doar printr-o anume parte a învelișului navei. Fenomenul acesta a rămas neexplicat până astăzi. Seratni a ales să monteze în exteriorul navei, în porțiunea ce permitea pătrunderea radiațiilor, un ecran protector. El a ieșit din navă, a făcut ceea ce era de făcut și s-a întors nevătămat. Călătoria a continuat apoi fără niciun incident deosebit. Punctul final a fost atins fără dificultăți, cercetările au decurs mulțumitor. În primele zile ale drumului de întoarcere, Seratni simți primele semne ale bolii. Pierdu treptat din greutate și, ceea ce neliniști mult pe medici, pierdu câțiva centimetri din înălțime. Apoi...

       Aici glasul metalic se poticni, ezită parcă să continue. Se auziră câteva silabe neînțelese și glasul tăcu.

-- E viu ? strigai deznădăjduită. Trăiește ?   

       Mă cuprinse o ură neputincioasă împotriva acelui mecanism lipsit de suflet ce mă terorizează cu relatarea lui cronologică. Îmi răcnesc întrebarea pe un ton din ce în ce mai înalt, isteric. Mă înec și tușesc. Mă prăbușesc într-un plâns convulsiv, fără lacrimi. 

       Mașina nu mai dă niciun semn. 

       Mă apropii turbată de ea și o izbesc cu pumnii, sângerându-mi degetele. Am răgușit, nu mai pot vorbi. Șoptesc anevoie întrebând-o dacă soțul meu trăiește. Fără să-mi dau seama, schițez un străvechi gest de implorare, cad în genunchi atingând cu fruntea metalul rece. 

       Brusc, ochiul luminos se aprinde și raza lui mă găsește.

-- Liniștește-te, Aama ! Seratni trăiește. Ascultă mai departe cum s-au întâmplat lucrurile cu boala lui ciudată. 

        Vocea și-a pierdut fermitatea cu care începuse să povestească. Nu mai este la fel de bine timbrată. Tonurile joase alternează cu cele înalte, anarhic. O bizară dereglare pare a se produce în organele mașinii.

        În alte împrejurări, lucrul acesta m-ar fi făcut să râd în hohote. 

        Roboții oferă adesea asemenea mostre de umor involuntar. 

        Acum însă simt ceva ciudat insinuându-mi-se în suflet.

        Vocea metalică îmi stârnește ecouri vagi, cunoscute. Îmi amintesc deodată de senzația contradictorie ce mă încercase cu ani în urmă, când mă apropiasem de cușca unui tigru.         

        Superba bestie dormea unduindu-și din când în când blana. Dinspre ea venea un miros neliniștitor, de fiară. 

        M-am apropiat de gratii simțind o năprasnic dorința de a o mângâia. Mi-am întins încet mâna tremurând. 

        În ultimul moment, cineva dintre cei ce se aflau în preajma mea m-a prins și m-a tras brusc înapoi, cu un mic țipăt. 

        Tigrul s-a trezit și a căscat leneș arătându-ne o monstruoasă dantură. 

        Am plecat tristă de lângă el, cu sentimentul că am pierdut o unică ocazie a vieții mele.

        Multă vreme după aceea, întâmplarea m-a obsedat și adesea, cu o perfectă lipsă de logică, mi-am spus că viața mi-ar fi luat cu totul alt curs dacă atingeam blana somptuoasă a tigrului.

        Acele câteva clipe când mâna mi se îndrepta spre galbenul acela intens mi-au rămas pentru totdeauna în memorie. Trăisem atunci la paroxism un sentiment intermediar între frică și dorință. Fusese extraordinar.

        Nu știu de ce mi-a venit tocmai acum în minte întâmplarea cu tigrul. Poate fiindcă ceva din cele ce trăiesc acum seamănă cu acea veche emoție. Și acum sunt dominată de ceva intermediar. Așezată în genunchi în fața ochiului aprins ce-mi luminează fața cu nuanțe schimbătoare, sunt fulgerată de momente de maximă luciditate. Discern în ceea ce simt un amestec de sentiment al monstruosului și blândețe. Simt oroare și voluptate, o scârbă ca în fața năvalei absurde a unei mese de moluște umede și alunecoase, și duioșie. Îmi vine să izbesc mașina, s-o sfărâm dar și s-o cuprind într-o imposibilă și ridicolă îmbrățișare.

        Mă așez din nou în fotoliu, decisă să ascult relatările mașinii cu cel mai mare calm.

        Probabil că redă momente din memoria artificială a navei. Ea știe cel mai bine ce s-a întâmplat cu Seratni. În plus, mă va scuti de compasiunea pe care ceilalți membri ai echipajului au încercat atât de stângaci s-o ascundă.

--Bine că te-ai liniștit, Aama ! Ascultă ! Seratni nu simțea nimic deosebit. Pierdea însă în mod constant din greutate și înălțime. După cum îți spuneam, medicii navei priveau cu multă îngrijorare acest ultim fenomen. Nu se mai pomenise așa ceva. S-au încercat diferite tratamente: fără niciun rezultat. De fapt, Seratni nu era bolnav. Își îndeplinea sarcinile bine, nu acuza nicio suferință fizică sau psihică. S-a presupus că bizara lui maladie a început atunci când ieșise în exteriorul navei pentru a monta acel ecran de protecție. Nava își continua drumul spre Pământ, nimic neprevăzut nu avea loc dar Seratni se micșora. Hainele îi rămâneau mari, vocea i se subția. S-ar fi spus că se întorcea la starea de copilărie. Dar nu era așa. Un amănunt deosebea evoluția lui de o întoarcere de basm la copilărie. Creierul său nu era atins de această involuție, dealtfel generală. Continua să funcționeze la fel de bine. Cutia craniană nu se micșora, în schimb, trăsăturile feței începuseră să se estompeze. Copilul acela cu cap de adult nu mai semăna cu Seratni. Când mai erau câteva săptămâni până la ziua când trebuia ca nava să atingă Pământul, Seratni nu mai putu să vorbească. Încă puțin timp și nu mai reuși să umble și să scrie. Medicii interveniră și Seratni intră sub cupola complexului de animare. Aparatele înlocuiră pe rând toate organele interne. Seratni continuă să-și îndeplinească atribuțiile însă. Sinistra lui maladie nu atingea materia superior organizată: creierul. Amplificatoarele de biocurenți îi transmiteau mesajele. Dispozitive create special îi furnizau date pe care simțurile lui distruse nu le mai puteau obține...

        Glasul se oprește de parcă mi-ar fi citit gândurile. 

        Este și timpul. Amănuntele de coșmar ale bolii lui Seratni m-au adus la limita nebuniei. Simt o senzație de greață ca aceea care precede un leșin. Mă las mult pe spate, în fotoliu. În minte mi se învălmășesc frânturi de amintiri despre Seratni.

       Povestea mașinii devine vizuală.

       Rememorez totul. Îl văd pe Seratni, mare amator de sport și mai ales de înot, privindu-și descumpănit mâinile ce își pierd forța. Mă închipui pe mine într-o situație asemănătoare. Treptat alunec în vis.

    ...Zbor în locul lui Seratni. Totul decurge bine până în momentul când intervine acea avarie care mă obligă să ies în exteriorul navei. Mă întorc sănătoasă dar cu o ciudată senzație de jenă, de vag dezechilibru al mișcărilor. Îmi spun că este ceva trecător dar într-una dintre nopțile următoare mă trezesc brusc din somn neștiind cine sunt și în ce loc mă aflu. Mă cuprinde o mirare puerilă la costatarea că mă aflu pe navă, am, un moment, certitudinea că eu, de fapt, trebuie să mă aflu în cu totul alt loc, că apariția mea pe navă este o întâmplare absurdă. Îmi revin repede. Adorm. Apoi, în zilele următoare, în săptămânile și lunile în care se transformă acestea, constat că devin din ce în ce mai mică la trup, că trebuie să-mi micșorez tot mai mult îmbrăcămintea. Tovarășii de zbor se poartă cu mine ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, medicii mă consultă cu furia neputinței dar cu toții parcă evită să mă privească în ochi. Surprind în privirile lor, rareori, când reușesc să le prind, un sentiment al fragilității mele, o prudență excesivă de a nu mă vătăma fizic sau psihic. Și, ciudat, sunt calmă. Mă privesc parcă din exterior cum încetez cumva de a mai fi om, cu o curiozitate nesubiectivă, rece, științifică. Apoi, nemișcarea. Totală, ca o moarte. Văd, aud, dar din nemișcare. Îmi fulgeră prin minte amintiri de la înot, salturi de pe platformă, fugi prin păduri, chiote. Le privesc ca pe un film interesant dar incompatibil, de neconceput... 

       Mă trezesc lin, ca revenind încet din adâncurile unei mări limpezi.

       Ochiul mașinii ìmi scaldă fața într-o lumină albastră. Glasul vorbește monoton. Continuă o frază. 

       Am visat oare sau l-am ascultat ?

--... cumva similar cu ceea ce în vechime se numea iubire mistică. O senzație de barieră de nepătruns, o obsesie a unei vagi posibilități ce nu poate fi niciodată atinsă în formele ei concrete. Și totuși, tu, Aama... Aama.

       Dar ce se petrece ? Sunt nebună ? Halucinez ? El e... 

-- Eu... Seratni !

       În clinică se repercută răcnetul neomenesc al Aamei. 

       Medicii veniră îngrijorați. Se opriră în prag.

       Pe fotoliu, Aama, cu fața udă de lacrimi dar transfigurată de o extatică fericire, cu ochii larg deschiși, își chema încet soțul. 

       Seratni îi răspundea, metalic.

       Și melopeea celor două glasuri se îngemăna într-o fioroasă și dulce bucurie.    

      Seratni... Aama... Seratna... Aama.. Seratni...    

     

                                                  "CERCUL IUBIRII"

                                                   - Voicu Bugariu -

                     [  https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Voicu_Bugariu ]

... dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine o porție de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiștii domeniului, în decursul timpului)!

... sper că a fot o lectură interesantă !