Întâlnire...

   

                    Întâlnire neașteptată

                       de Ilia Djerekarov 

        Selenoplanul luase de mult startul. 

        Era înconjurat de nebulozități întunecate, "goluri negre" își deschideau în întâmpinarea lui îmbrățișările, îngrămădiri de stele strălucitoare semnalizau ca niște faruri tainice. 

        Metalul obosit se închise la culoare, suprafața lui deveni aspră de la loviturile nenumăratelor particule de meteoriți.  

        Și părea că nimic nu va schimba direcția navei -- părea până în momentul când explozia combustibilului, care, deși nu o distrusese, o  transformase într-o jucărie neajutorată a câmpurilor gravitaționale.

        Din echipajul numeros rămase în viață doar un singur om. Doctorul. Omul care nu era în stare să înlăture urmările gravei avarii, nu putea stabili direcția cu puținele aparate nedeteriorate. 

        Îi rămânea doar, ca în nesfârșitele ore de singurătate, să facă exerciții fizice, să țină jurnalul de bord, să îngrijească plantele care mențineau neînsemnata rezervă de oxigen.   

        Apoi veni ziua aceea.

        Steaua era încă departe dar antena sensibilă depistă în față ceva neobișnuit. Semnale radio. Poate muzică, poate vorbire cântată. 

        Doctorul nu știa precis. Remarcă doar deosebirea dintre străvechiul zgomot al cosmosului și aceste sunete. Ele îl amețiră și inima începu să-i bată cu putere. 

        Dar selenoplanul nu mai putea fi condus. La bord se afla o singură rachetă auxiliară cu ajutorul căreia putea să frâneze și să se apropie de planeta dorită. Poate chiar să intre în atmosfera ei. Dar aterizarea era imposibilă. Toate capsulele de aterizare fuseseră distruse de nefericita explozie. Rămânea o singură ieșire din situație. Să intre în atmosferă, apoi să se catapulteze cu parașuta în costumul special de tip scafandru.

       Doctorul nu ezită nicio secundă. Se ocupă de pregătirea rachetei. Calculă cât putu de precis poziția planetei și timpul cănd trebuia să părăsească selenoplanul. Spera să realizeze una din sarcinile expediției: să transmită un mesaj altei civilizații, "fraților de rațiune" de pe alte planete.

        Făcu ultima însemnare în jurnalul de bord, se urcă în racheta auxiliară și porni motoarele. Fu copleșit de suprasolicitare. Zâmbi. Suprasolicitarea îl va ajuta să se adapteze la forța de gravitație. Avea timp suficient.

        În sfârșit, în față îi apăru un disc care devenea tot mai mare. Din cauza frecării, greutatea doctorului se dublă dar el nici nu observă acest lucru. Pregătea un lung mesaj adresat unei civilizații necunoscute. Împachetă cu grijă descrierile diferitelor obiecte de la bord și harta exacta a Galaxiei cu coordonatele Pământului. Chiar dacă el va pieri, mesajul își va atinge scopul. Execută ultima corectare și racheta pătrunse în atmosferă... 

       Apăsă pe buton și se catapultă împreună cu fotoliul. O clipă își pierdu cunoștința, și când își reveni, jos se întindeau nisipuri galbene nesfârșite, iar cerul de deasupra capului era acoperit de cupola purpurie a parașutei.

        La aterizare se lovi ușor. Se ridică și privi în jur. Izbucni în râs. 

        Soarele local se ridicase demult deasupra orizontului dar razele lui încă nu încălzeau. La orizont se contura clar un lanț de munți înalți cu crestele înzăpezite.

--Ca în Sahara -- gândi cu voce tare doctorul. 

        Stabili direcția cu busola și porni la drum cu pași măsurați. Se simțea ușor. Greutatea din rachetă era de două ori mai mare decât aici. Îi venea să fugă dar cu bună știință își reținu pașii. Știa că, în curând, își vor face apariția adaptarea, iar apoi oboseala. Avea oxigen pentru cinci zile, iar alimente pentru și mai puține.

        Era deja ziua a cincea când începură semne prevestitoare de pădure.  Tufișuri jigărite și iarbă decolorată care își înfingea rădăcinile lungi adănc în solul uscat. Apoi văzu în depărtare linia verde a pădurii. Se opri ca să-și mai tragă sufletul, mâncă ultima porție de hrană. În curând se va termina și oxigenul. Dacă nu va reuși să ajungă până la o localitate, va fi nevoit să-și scoată costumul special tip scafandru. Atunci va mai avea un răgaz de câteva ore sau poate de câteva zile. Și dacă nici atunci nu va reuși... Ei vor descoperi totuși mesajul, iar mai devreme sau mai târziu, vor zbura spre Pământul îndepărtat. Și vor povesti oamenilor despre moartea lui...

        Cu cât rămânea mai puțin până la pădure, cu atât mai dese erau tufișurile.

        Din când în când, fiare nevăzute foșneau pe acolo. 

        La joasă înălțime, deasupra capului său, începu să se învârtească o pasăre uriașă. 

        Doctorul o privi și o amenință cu pumnul. 

        Pasărea fâlfâi nemulțumită din aripi și dispăru în înălțime.

        Oxigenul se termină la o sută de metri de pădure.

        Eliberându-se de costumul special tip scafandru, doctorul zâmbi. Nu mai avea niciun sens să-și păstreze forțele.Nu se știa cât timp îi va fi necesar acestei planete pentru a-l ucide. De aceea, repede, înainte ! Prevăzuse această situație, astfel că era îmbrăcat numai într-un trening ușor, iar în mâini avea mesajul și arma. 

        Aerul era îmbibat de miresme necunoscute.

        Curând ajunse la un râu. 

        Apa curgea lin.

        Doctorul văzu fundul nisipos și o mulțime de peștișori. Stătu puțin pe gânduri. Putea lega unul de altul doi copaci căzuți și să facă o plută. Râul l-ar fi dus spre vreo așezare omenească.

        Era lac de transpirație, obosise din cauza arșiței înăbușitoare. Se dezbracă, puse ceasul și arma pe haine, intră în apa răcoroasă, afundându-se până la gât. Apa îi crea o senzație plăcută și ar fi dorit să înoate puțin dar nu-l țineau puterile. Își îndreptă corpul, își șterse ochii cu palma și întoarse capul. 

        De după copaci, se furișa fără zgomot, o fiară lungă, de o specie necunoscută. Pe neașteptate, își arătă colții și se aruncă.

        Doctorul se cufundă în apă și înotă spre malul celălalt. 

        Fiara îl urmărea în râu. I se auzea respirația grea. 

        Doctorul își concentră toate forțele și ieși vioi pe mal. Fără să privească înapoi alergă, alergă fără scop și direcție. Tufișurile îi zgâriau pielea, în tălpi îi intrau spini dar el nu simțea nimic. Abia când zgomotul urmăririi se liniști, își întrerupse alergarea nebunească, simți o durere acută și se prăbuși pe iarbă. Înțelese că se rătăcise. Nu știa unde este el și în ce parte se află râul. De oboseală și senzația acută de foame, începu să aibă frisoane. Sau aceasta era o urmare a acțiunii virușilor locali ? Se concentră asupra propriei persoane și, deși era doctor, nu putea să înțeleagă dacă starea lui era provocată de tensiunea nervoasă sau de o boală necunoscută. Se destinse străduindu-se să respire egal și adânc.

--Încă nu este totul pierdut. Important era să găsească râul, mai devreme sau mai târziu, curentul îl va duce la țintă. Este îndoielnic că acesta ar putea fi în apropiere.

         Străbătuse mulți kilometri fără să observe urme de ființe civilizate. Ființe care în dezvoltarea lor să fi ajuns să cunoască radioul. Dar auzise cu urechile sale emisiunile lor...  

         Singurele repere de nădejde erau înălțimile munților. 

         Le găsi cu privirea și o porni din nou la drum. 

         Roiuri de insecte multicolore se învârteau în jurul său, atrase de mirosul de sânge. 

         În curând îl cuprinseră din nou frisoanele. Limba i se umflă și gura i se uscă. Zgârieturile se umflau și se înroșeau. O durere acută îi străbătea mușchii la fiecare pas. Deja nu mai gândea, doar instinctul se încăpățâna să-l oblige să meargă mai departe.

         Nu auzea și nu vedea că cineva îl pândește din tufișuri dar senzația de primejdie îl obliga să o ia la fugă. Simțea deja în spinare respirația fiarei. Pe neașteptate, solul îi dispăru de sub picioare, cineva îl prinse și îl puse la adăpost.

         De colții fiarei îl salvă tânărul alpinist Ten. El observase din tabără un animal neobișnuit urmărit de o fiară gata să-l ajungă. Un sentiment de milă îl făcu pe Ten să decupleze câmpul de forță protector și să smulgă victima de sub botul fiarei dezlănțuite. Ten nu se temu. El își cunoștea bine forța puternicei sale mâini cu trei degete. Puține fiare îndrăzneau să-i atace pe compatrioții săi. 

         Și aceasta bătu în retragere, cu un răget de nemulțumire.   

         Ten se înapoie în tabără și puse din nou în funcțiune câmpul de forță. 

         Din cort apăru capul lui Aliter, conducătorul grupului.

--De ce ai prins animalul, Ten ? Dacă se află, se pot ivi neplăceri.

--Animalul este pe moarte, Aliter. Pe lângă aceasta, era urmărit de o fiară. Nu puteam proceda altfel.

--Dar tu ai izgonit fiara. Lasă-l și pe el în libertate. Poate că într-adevăr va muri.

          Discuția lor atrase atenția celorlalți. 

          Blondul uriaș Kordol ieși de după un copac mare și se opri lângă doctor. 

--Oare nu înțelegeți că moare de sete ? Ten, dă-i ceva să bea ! El a alergat prin tufișuri și s-a rănit grav. Are pielea foarte fină. Niciodată nu am văzut un animal cu pielea albă, atât de catifelată. Și, priviți, are un corp original. Niciodată nu am auzit despre asemenea animale.

          Katan, singura fată din grup, apăru pe neașteptate cu fața somnoroasă:

--De unde a apărut acesta ? De ce nu mi-ați spus și mie ? Kordol, dă-mi aparatul să fac câteva fotografii. Tatăl meu are un atlas cu toate animalele dar așa ceva n-am văzut niciodată, asemenea animale nu există.

           Kondol începu să râdă.

--Dacă nu sunt în atlas, înseamnă că nu există. Strălucită logică.    

           Katan se supără.

--Odată ce vorbesc, înseamnă că, într-adevăr, nu există ! Trebuie să informăm direcțiunea rezervației.  

           De data aceasta, începu să râdă Aliter.    

--Și să ne creăm o mulțime de neplăceri pentru încălcarea regulilor de comportare în rezervație. 

           Între timp, Ten umplu cu apă un vas mic și se aplecă deasupra doctorului. Îi părea rău că animalul moare. Ar fi vrut să se joace cu el. Începu să-i toarne cu grijă apa în gură. 

           Pe neașteptate, animalul întinse un membru rășchirat, apăsă puternic vasul pe buzele sale și îi bău cu lăcomie conținutul. 

           Ten fu uluit.

--Ați văzut ? Știe să bea din vas. 

           El începu să examineze mâna doctorului. 

--Pielea de pe membrele lui superioare este atât de catifelată încât este îndoielnic că labele i-au servit la deplasare.

            Kordol fu cuprins de entuziasm.

--Rămâne să mai adăugăm că știe să vorbească și avem o senzație clasa întâi. Personal, cred că animalul trăiește cu precădere în apă. Sau tu presupui că pielea de pe membrele inferioare este mai grosolană ?     

            Katan se supără.

--La ce bun toate inepțiile acestea ? Știe să bea, trăiește în apă...  Vă spun că trebuie să anunțăm direcția !

            Doctorul deschise ochii. 

            Era înconjurat de ființe ciudate. Pe capetele lor uriașe, cu frunțile puternic proeminente erau așezate două rânduri excrescente verzulii. Corpurile lor erau acoperite cu un material fin, ușor. Una dintre ele avea o pălărie cu borurile largi și vorbea ceva. Vorbea !     

--Are cea mai expresivă mutră pe care am văzut-o vreodată. Priviți în ochii lui. Mi se pare că vrea să spună ceva.

            Aliter mormăi nemulțumit.

--Degeaba te-ai atașat de el, Ten. Faci dintr-un lucru neînsemnat o tragedie. Merită oare să-ți ieși din formă pentru un fleac ?...

            Ten nu răspunse. Se îndepartă și luă aparatul de filmat. Filmă cu sârguință. De aproape, din depărtare... Se străduia să fixeze pe peliculă toate detaliile, în special fața, a cărei expresie îl tulbura. 

            Doctorul deschise din nou ochii. Cum a putut să nu țină la el niciun obiect de pe Pământ ? Ei ar fi înțeles, ar fi încercat să-l salveze. E totuna. În pofida tuturor încercărilor, scopul a fost atins. Mai devreme sau mai târziu, cineva va descoperi lângă râu mesajul. Vor găsi și arma. Iar când le vor analiza, își vor aminti și de el.  Ce prostie ! Să mori fără să faci ultimul pas.

            Ființa, care se îndepărtase, reveni și îl atinse cu mâna sa cu trei degete. Ce mână mare ! Și acoperită peste tot cu plăcuțe de os, ca pielea șopârlei. Curios, toate cele trei degete sunt reciproc perpendiculare...

            Katan insista:

--În informator nu există date despre astfel de ființe. Probabil că aceasta este vreo specie nouă. Cred că nu vom avea neplăceri dacă vom informa despre el, din contră. Dacă noi l-am descoperit primii, ne vor arăta întregii planete. 

            Aliter se întoarse spre ea, fără să vrea.

--Înțeleg dorința ta de a te vedea în cadrul programului de seară dar nu pot fi de acord. Acesta este un exemplar matur. Firește, el nu poate fi unicul. Dacă ar fi fost un mutant întâmplător, nu ar fi trăit mult. Prin urmare, conducerea rezervației cunoaște foarte bine aceste ființe. Întrucât este evident că ele reprezintă o raritate excepțională, neplăcerile pot fi și mai mari. Ne vor învinui că l-am fugărit și l-am prins și că a pierit tocmai din această cauză. Ceea ce propui tu, nu numai că iese din cercul obligațiilor noastre, dar este și interzis prin regulile rezervației.

           Ten văzu cum Katan se supără și, pe neașteptate, chiar și pentru sine, întrebă:

--Ce-ar fi ca acesta să fie reprezentantul altei civilizații ?

--Ha-ha-ha ! Dar unde este selenoplanul, costumul special tip scafandru, racheta de aterizare ? Scrie o poveste, Ten ! Le vei tăia nasul celor mai mari fanteziști.

          Ipoteza i se păru absurdă chiar și lui Ten dar îi era jenă să mai dea înapoi. 

--Dar ce este rău în aceasta ? Este problema cea mai actuală a timpului nostru. Scriem, vorbim, demonstrăm, construim ipoteze privind modul cum pot arăta reprezentanții altor civilizații. Multe organizații se ocupă de aceste probleme.

          Doctorul nu putu înțelege ce-i înveseli. Prin coroana copacului, el văzu albastrul adânc al cerului. Chiar și printre râsetele puternice se distingea ciripitul păsărilor. Totul era îmbibat cu miresme necunoscute. Poate că toate acestea i se învârteau lui în cap. Aici este bine ca pe Pământ. Va mai sta puțin întins, își va aduna forțele și se va ridica. Aceste ființe îl vor ajuta. Soarele strălucește dar oare de ce este din ce în ce mai rece ? Tăcură. Gesticulează, deschid gurile. Fac totul pentru a nu-l deranja ? Îl ocrotesc. "Frați de rațiune"... Începu să se prăbușească undeva adânc și nu era nimeni ca să-l sprijine să nu cadă.

         Aliter atinse primul corpul rece al doctorului.

--A murit.

         Își privi ceasul și se ridică.

--Întârziem. Peste cincisprezece minute trebuie să ridicăm tabăra și să pornim. Tovarășii de la tabăra de bază se neliniștesc deja.  

         Toți începură să se agite. Când ultimul pachet fu pus pe Graviplan, Ten îl privi pentru ultima oară pe doctor. Sub copac, cadavrul devenea alb.        Porni spre el dar se întoarse cu hotărâre și se urcă în gondola transparentă. Este totuna ce fel de ființă este aceasta. Se apropie ziua alegerii profesiei. Acum știa deja care-i va fi profesia. Va zbura în infinitul rece al Galaxiei. Va zbura și îi va găsi pe ei, "frații de rațiune". Credea cu tărie acest lucru. Viața rațională exista în tot Universul. Vor mai fi încă întâlniri solemne și îmbucurătoare.     

                            "Întâlnire neașteptată"

                                 - Ilia Djerekarov -

                    [ https://fantlab.ru/edition212953 ]

                        - traducere: Vasile Oroian -

... dacă este sâmbătă -- am decis eu cu drag -- prinde bine o porție de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiștii domeniului, în decursul timpului) !

... sper că a fost o lectură interesantă !