culoarea morții era albastră...

Carmen-Madeleine Cioroianu
           CULOAREA MORȚII ERA ALBASTRĂ

    Palmierii albaștri mă întâmpinară cu acelaşi freamăt vesel. Clădirea bazei se profilă în amurgul soarelui care mai mult avea darul să ne înghețe sângele în vine decât să-şi trimită spre noi căldură şi lumina. Albastru, peste tot albastru. Solul cenuşiu cu reflexe albăstrii ce izbucnesc din grăunțele ce-l alcătuiesc. O vegetație de culoarea cernelii, un soare violaceu şi, pe deasupra, umbra mea azurie. La dracu' cu tot albastrul din lume. Costumul meu e alb, alb. M-aude cineva ? Costumul meu e alb. Şi nava mea e albă. Şi Sen... Nu, el nu e alb. El este negru. Da, e negru. Și ce dacă ? Eu n-am nimic împotriva lor. Sen este un bun pilot. De ce, Dumnezeule, a trebuit să adormim amândoi ?  Drumul nostru era calculat cu minuțiozitate. Habar n-am cum de ne-am trezit pe planeta asta blestemată. O planetă albastră. Stația meteorologică e distrusă. Şi doar îl prevenisem pe Sen. Acum, în orice clipă,  putem fi atât de aproape de... Nu, nu vreau să rostesc acest cuvânt. Abisul care se deschide înainte, o cădere în gol, în care viața ți se concentrează într-o fracțiune de secundă. Viața. Nu vreau să mor. Ce stupid ! Nu există nici-o speranță pentru noi şi totuşi ne încăpățânăm să luptăm, să luptăm cu disperare pentru, nu contează cât, un minut, o secundă de existență. O secundă, e adevărat, dar o secundă în plus. Nu vreau să mor pe planeta asta !
        Of ! În sfârşit, am ajuns ! Ah ! Eram sigur. Sen doarme. Dumnealui se odihnește! Azi-noapte a păzit stația meteorologică. Pot să fiu liniştit, nu ? Furtuna aceea îngrozitoare nu va izbucni sau, chiar dacă o va face, noi vom şti din timp. Sigur. Simt că înnebunesc. Nu ştiu cum mă stăpânesc să nu-l lovesc. Îmi vine să-l omor ! Ce-ar fi ? Rezerva de apă e pe sfârşite. Pentru unul singur ar ajunge mai mult timp. Dumnezeule ! Secunda în plus, nu ? Clipa mea de viață reală ar trebui să coincidă cu clipa adevărului. Unicul moment când suntem noi înşine. Aşa spunea Nadina şi ochii ei negri deveneau mai adânci, de nepătruns în strălucirea lor stelară. Nu, nu trebuie să mă gândesc la ea. Nu acum. Nu acum. Acum o să-l trezesc pe Sen.
-Sen, ascultă. Scoală, n-auzi ? Vino să vezi ce ispravă ai făcut. Sen ?
        Ce mai are şi Sen ăsta ? Parcă e un bolovan. N-are nici-o grijă. Se crede în vacanță.
-Sen, Sen ? Sen ?! Sen, n-auzi ? De ce nu răspunzi ? Răspunde ! Sen, te rog, te rog, nu glumi. Râzi, nu-i aşa ? N-am chef de joacă ! Termină odată ! Ce, ce vară mai e şi asta ? Nu se poate ! Îți bați joc, nu ? Îndrăzneşti să râzi de mine, negru murdar ? Ai merita să... Fals, fals, fals. Totul s-a sfârşit. E mort ! Mort ! Trebuie să mă liniștesc. Ah ! dacă aş avea nişte scotch. Să beau, să beau ca să uit. Să uit. Am rămas singur. Trebuie să-l îngrop. Unde-o fi sapa mea ? A, iat-o !
-Stai aici, Sen. Ştiu că nu-i frumos să te las singur în ziua morții tale. Îmi pare rău dar nu pot altfel... N-o să stau mult. Unde o să găsesc un loc ? Aici, aproape de bază. Da, cred că aici e bine. Ce greu intră sapa în solul asta ! Dacă se poate numi sol... În sfârşit ! Doamne, ce greu e trupul lui Sen! Ce, ce are în brațe ? Ce-i asta ? Apă !!!! Dumnezeule ! Apa !!! Am rămas fără apă ! A băut-o toată ! Toată ! N-a rămas nici o picătură. Ticălosul ! A făcut-o înadins. Negru invidios şi josnic ! A vrut să mor. Nu, nu vreau să mor ca un câine. Vreau acasă ! Pământul, Pământul nu poate fi departe. Fără apă n-am nici o şansă. Nici una. Ce sete mi-e !    
-Sen, de ce mă privești aşa ?
Te bucuri, nu ? Nu te mai uita la mine. Închide ochii, închide-i ! Nu mă aude. Nu mă... Ce dracu ? Am înnebunit de tot ? Cum să mă audă ? Doar e mort ! Dar dacă se preface ? Dacă a ascuns apa ca să trăiască el mai mult ? Apă l-ar ajuta. Poate că o să vină o echipă de salvare. Iar eu, eu aş fi îngropat în locul lui. Da. Aş sta în groapă cu mâinile pe piept. Cu ochii închiși. Nu ! Ce e cu mine ? Ce se întâmplă ? Nu, nu trebuie să gândesc astfel. Ce prostii îmi trec prin cap. Mi-e sete ! Mi-e sete ! Tot trupul îmi arde. Apă ! Apă ! O picătură. Numai o picătură. Bidonul e gol. Gol ! Pistolul. Ce rece e ! A dispărut albastrul. Flăcări care dansează sălbatic. Ce cald e ! De de mă arde aşa ? Apă ! Mi-e sete ! Pistolul. Da, ar fi o soluție. O simplă apăsare şi gata. Nu. Nu vreau ! Poate că tocmai acum sosește o navă. Poate că o să scap. Trebuie ! Vreau să mă întorc pe Pământ, s-o caut pe Nadina şi să-i spun. Am atâtea să-i spun. Nadina. Doamne, cum mă arde ! Centuri de foc mă strâng. Ochii. Mii de lănci arzânde îmi înțeapă ochii. De ce ? Apa. Apa. Ochii. Nadina. Pământul. Apa !...
        (Carmen-Madeleine Cioroianu, "Culoarea morții era albastră"

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine câte o porție mică de lițesătură SF (din colecția de reviște,  cărți şi almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului, în decursul timpului).
... sper că a fost o lectură interesantă !