ademenitoarele capcane...

Abby Mann
                                           ADEMENITOARELE CAPCANE...

   Un sentiment tare neplăcut să ajungi totdeauna prea târziu. Şi, de regulă, de câte ori sunt chemat la câte o crimă este de fiecare dată cu adevărat prea târziu. Unui ins într-o asemenea stare nu-i mai poți veni nicicum în ajutor, iar lui îi este absolut tot una dacă voi reuşi sau nu să pun mâna pe asasin. Pentru noi însă, pentru cei din poliție, asta este o chestiune de viață şi de moarte.
                     ⌛⌛⌛
   Pentru unii oameni sunt poate prea dur, fără prea mult sentiment, dar, în general, imaginea unui om mort îmi macină nervii. Mă obsedează o singură idee: eu, locotenentul Theodor Kojak din poliția newyorkeză nu-mi voi afla linişte atâta vreme cât nu-l voi dovedi pe asasin. Este aceasta o datorie față de propria-mi persoană şi față de acest băiat care zace fără viață în fața mea, întins pe asfalt.
                     ⌛⌛⌛
     Deodată îmi vine în minte acadeaua. Un polițai cu acadeaua în gură nu poate arăta tot atât de fioros ca unul cu trabucul în colțul gurii. Scot deci trabucul şi strâng acadeaua între dinți dar asta nu face asupra principalilor mei martori nici un fel de impresie.
                     ⌛⌛⌛
     Mă duc pe strada Cristopherson şi vreau să aflu câte ceva despre Greenwich Village. Mă opreşte însă becul semnalului de alarmă. Devin dintr-o dată foarte atent şi privesc în jur. Mâna îmi zboară spre aparatul de emisie-recepție. Formez codul pentru secția "furturi" şi comunic poziția în care mă aflu. Observ pâlpâirea becului galben deasupra farmaciei. Sar din maşină şi trec în fugă strada.
      Încă nu se aude sirena maşinii poliției. Dacă în farmacie se află cineva, atunci de bună seamă acest cineva nu se simte bine, mai bine zis, nu e în siguranță. Se întâmplă foarte rar cu trecătorii obișnuiți un astfel de semnal de alarmă. După părerea mea, hoțul mai are încă două minute. În sfârşit, se arată şi o maşină din cele de patrulare.
     Alunec cu grijă de-a lungul zidului ținând în mână pistotul cu piedica trasă. Scot din când în când capul pentru a mă uită după colț. Înăuntru, în spatele tejghelei, se află două femei şi un bărbat. Stau ca nişte statui. Nici femeia în halat alb, care stă la casă, nu se mişcă. Din locul în care mă aflu nu-l văd pe hoț. Sar repede de cealaltă parte a uşii. Hoțul se află mai departe în afara0 câmpului meu de observație, îi văd însă silueta în oglindă. Se pare că este unul singur. Nici măcar nu-i mascat. În mână ține un pistol.
     Nu am timp să văd dacă există intrare pe undeva prin spate.
     Îmi trec repede în revistă şansele. Între hoț şi uşa de la intrare nu se află nimeni. În caz că trage asupra mea nu poate stinge pe nimeni. Mă arunc fără ezit asupra geamului uşii şi intru înăuntru cu el cu tot. În clipa următoare îi văd fața palidă. O lovitură. Glontele îmi trece pe lângă cap şi sparge firma de sticlă. Dintr-o săritură trec în cealaltă parte şi ridic pistolul.
-Nici o mișcare ! Poliția !
     Hoțul ține arma îndreptată asupra mea. Observ sclipirile de ură din ochii lui. Şi mai văd că este aproape un copil. N-are mai mult de şaisprezece ani.
     Mişcă țeava pistolului de colo-colo. În timpul ăsta eu aş putea apăsa foarte bine e pe trăgaci. Las însă pistolul jos. Buzele îi tremură, de frică nu poate scoate nici o vorbă. Fața lui căzută şi ochii aprinşip de febră îmi spun destule: un morfinoman nu mai are stupefiante.
     În sfârşit, l-am adus unde am vrut să-l duc. Nu apasă pe trăgaci. Îşi aruncă pentru o fracțiune de secundă ochii peste vitrina cu prafuri. În clipa aceea una dintre femei se mişcă, atinge o sticlă, aceasta cade şi se sparge. Băiatul se întoarce spre femeie şi ridică pistolul. Prima mea lovitură nimerește într-un raft, a doua însă îi zboară arma din mână. După care îi prind cu o strânsoare cum numai polițiștii ştiu s-o facă. El urlă de durere și de furie şi bate cu picioarele ca o fiară. În două rânduri mă lovește în cap. Reuşesc însă să-l anihilez total şi-l țintuiesc la podea în spatele tejghelei.
     Restul îl fac polițiștii care pătrund în farmacie după câteva secunde. De fapt, nu le-a mai rămas decât să-i pună cătușele...
                    ⌛⌛⌛
     Îmi petrec ziua făcând ordine prin sertare şi hârtii. Până acum a izbucnit de mai multe ori furtuna pentru că în acest război al hârtiilor am dat de unele date cu întârziere...
                     ⌛⌛⌛
     Stavros se află de cealaltă parte. Pentru a trece la urmărirea Chevroletului ar fi trebuit să fi întors mai demult. Acum numai noi îi mai putem prinde urma.
-McNeil către Saperstein ! - strigă Frank ce se ține numai cu o mână, cu cealaltă ține microfonul aproape de gură. Chevroletul Sting Rey aleargă pe Şoseaua Sud în direcția podului Williamsburg Weaver - fugi în strada Madison!
     Frank decretează alarmă generală. Ne ținem aproape de ei, încercăm să depăşim pe stânga. Ei ocupă imediat mijlocul şoselei. Imposibil să-i depăşim într-un spațiu atât de îngust. Forțăm pe dreapta, ei revin la loc. Geamurile maşinii noastre sunt deschise, vântul rece face să-mi lăcrimeze ochii.
     Aprind lumina roşie de deasupra maşinii şi pun sirena în funcțiune. Îndrept reflectoarele deschise la maximum asupra Chevroletului. Observ mişcare lângă mine. Frank se apleacă pe geam şi începe să tragă.
-Atenție ! urlă.
     Pe geamul din spate-dreapta al Chevroletului se apleacă un individ. Nu-i văd fața, îi zăresc doar automatul îndreptat spre noi. Oprim. Frank revine pe canapea.
     Automatul urlă infernal. Parbrizul ni se sparge şi cioburile cad peste noi. Frank geme în aşa fel încât mă trec fiori de gheață.
-Ce ai ? strig la el dar împuşcăturile răsună mai puternic decât cuvintele mele. Nu-l pot vedea pe Frank pentru că stăm chirciți amândoi. Şi n-am nici cum să-l ajut atâta timp cât focul continuă asupra noastră.
     Deodată se așterne liniştea. O asemenea linişte încât aud trosnetul rămășițelor parbrizului desprinzându-se încet din ramă. Mă ridic şovăind şi mă uit la Frank. Pe frunte îi curge sânge dar zâmbește.
-E-nregulă, Theo !
    Mă orientez cu greu. Momentele hotărâtoare nu le-am trăit - eu şi Frank - pentru că a trebuit să stăm aplecați. Dintre oamenii noştri se află prin apropiere numai Crocker dar maşina lui e scoasă din circulație. Roata din față - dreapta - stă acum prinsă oblic față de puntea din față.
    Pe şosea zac doi oameni împuşcați.
                    ⌛⌛⌛
    De ce tocmai duminica nu aud deşteptătorul şi dorm o jumătate de ceas, rămâne pentru mine o mare enigmă. Micul dejun şi bărbieritul cad de la sine, aşa că la secție ajung gata iritat.
    Stavros mă aşteaptă. Se mișcă febril ca un cal de curse care aşteaptă startul...
                    ⌛⌛⌛
    Mă gândesc  pentru ce s-a întâlnit din nou, în noaptea asta, Joe Jorgensen cu Ernest Larkin ? Nu mi se pare ca Larkin ar fi fost cel care a planificat-o, cred mai degrabă că sub influența drogurilor, a cerut-o chiar Jorgensen. În sfârşit, au ajuns. Larkin îşi parchează Buickul la câțiva paşi de intrare.
-Kojak către toți ! Nu-l lăsăm să intre. Mergem strict pe urmele lor. Vă dau semnalul. Terminat !
    Mi se pare cam riscant ce fac dar...    
            (Abby Mann, "ADEMENITOARELE CAPCANE...")

... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina ( http://zinnaida.blogspot.ro ) unde puteți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday " !
... distribune pe rețele articolele care îți plac !
... deci dacă este luni, provocarea este: "ADEMENITOARELE CAPCANE" de Abby Mann !