galbar (2)

                                GALBAR

                                           de Ovidiu Șurianu

     ''În încăpere lumina începuse să scadă; un reflex roşiatic, lunecând pe hârtie, s-a stins discret, o rază întârziată lângă fereastră s-a furişat şi ea afară, spre larg; detaliile se ştergeau puţin câte puţin, contururile obiectelor deveneau nesigure, tot mai nesigure, culorile se întunecau... Totuşi omul aplecat uşor cu bustul peste birou nu făcu nici o mişcare spre a pune în funcţiune tuburile fluorescente; a privit absent comutatorul care se găsea la câţiva centimetri de mâna sa, poate s-a gândit să-l apese, dar mâna rămase nemişcată, moale, fără vlagă, ca şi când fluxul nervos, pornit de la creier, n-ar fi atins pragul intensităţii necesare. Un timp a stat aşa, uitându-se în gol, apoi şi-a aplecat din nou ochii asupra dosarului din faţa sa. Literele bătute la maşină se înşirau cuminţi pe hârtie în rânduri drepte şi paralele, fără cusur, însă cuvintele parcă refuzau să se desp(rindă din ele, să capete un sens. Era de vină oare lumina prea slabă ? Sau poate mai degrabă reveria care trăsese, între el şi realitate, o perdea vrăjită... 
            Ar fi vrut să citească totuşi, să revadă textul încă neşlefuit... Mai făcu deci o încercare - zadarnică şi ea. Atunci închise înciudat dosarul, îşi ridică ochelarii pe frunte apăsându-şi ochii obosiţi cu degetele şi respiră adânc, prelung, sfârşind cu un oftat uşor, involuntar. A rămas câteva minute cu capul strâns între mâini, apoi şi-a potrivit din nou ochelarii pe nas, şi-a schimbat poziţia în fotoliu punând un picior peste altul şi împreunându-şi mâinile pe genunchi. Abia acum începu să ia seama la cele din jur şi să le înregistreze în felul său, puţin aparte. Da, se făcuse târziu... Prin fereastra largă, lumina de afară mai încerca să pătrundă în cameră, să lupte cu umbra din ce în ce mai deasă a înserării, care se lăsa pe nesimţite. Mai încerca... Privi meditativ dreptunghiul de sticlă şi metal. Oare, într-adevăr, lumina intra prin fereastră ?!... Şi tresări surprins. Ce idee năstruşnică ! s-a repezit îndată raţiunea puţintel revoltată. Cum să nu intre ?!... Imaginaţia sta însă la îndoială, întrebându-se dacă nu cumva lumina iese din cameră, gonită pe fereastră de întunericul care izvora tăcut de prin unghere, dintre rafturile şi dulapurile cu cărţi, se furişa hoţeşte de-a lungul pereţilor năvălind pe uşa deschisă din încăperea de alături cu o ceată de spiriduşi porniţi pe ascuns să facă vreo ispravă... Iar lumina se retrăgea pas cu pas spre fereastră şi prin fereastră afară, împinsă, îmbrâncită, înghiontită de nestăvilita năvală a nopţii.
            Uitându-se prin colţuri, pe sub mobilier şi înspre uşa tot mai întunecată, visătorul întârziat aici parcă zărea aievea ceaţa sumbră a spiriduşilor, căci se scutură ca şi cum ar fi vrut să scape de o vedenie. Poate îi era urât; de aceea, sprijinându-se cu mâinile de braţele fotoliului, s-a ridicat greoi, s-a întins, a căscat şi s-a apropiat de fereastră. Luminile se aprindeau ici-colo, mai ales spre dreapta, unde se întindea oraşul imens, sub un cer care mai păstra o uşoară nuanţă de purpuriu după apusul soarelui. Spre stânga, bolta era ca oţelul. Fixându-şi îndelung privirea într-acolo, omul nostru a zărit licărind întâi o stea, apoi două, apoi trei... La început păreau că se sting şi iar se aprind. Le pierdea o clipă din ochi, le regăsea, apoi privirea luneca spre alt punct al cerului, unde se aprindea o licărire nouă, după aceea se întorcea iarăşi spre cele vechi, hotărâte acum să renunţe definitiv la jocul de-a v-aţi-ascunselea şi să privească lumea aceasta mare, clipind des din ochii miraţi, ca nişte somnoroase ce dormiseră toată ziua, zgribulite de frig, dar proaspete, cum se trezesc florile în zori încărcate de rouă:
-Imperii, religii, civilizaţii, toate trec...Doar stelele rămân veşnic acolo! Cine a spus asta?... Aa, da! Flanmarion...în <Stella>, mi se pare!...Aşa e! Flanmarion... Şi totuşi... totuşi există ceva mai durabil ca stelele ! Mult mai durabil, într-adevăr: e...
            În momentul acela zbârnâi soneria, întrerupându-i meditaţia. Contrariat oarecum, se îndreptă spre uşă, apăsând în treacăt comutatorul pe care pregetase să-l atingă câteva minute înainte şi încăperea - o bibliotecă vastă - se umplu numaidecât de lumina blândă a tuburilor fluorescente, care a măturat dintr-o dată ceata întunecată a spiriduşilor. În prag, vizitatorul se oprise o clipă, zăpăcit parcă şi el de bogăţia luminii, dar în secunda următoare se precipită spre celălalt care, văzându-l, îşi deschisese larg braţele.
-Lucian !
-Andrei !
           Numele rostite odată se contopiră într-o singură exclamaţie de bucurie şi surpriză. Cei doi oameni se îmbrăţişară îndelung, apoi se îndepărtară câte un pas ca să se privească mai în voie, îşi strânseră cu putere mâinile şi iar se priviră.
-Bine te-am găsit, Lucian !
-Bine-ai venit, Andrei ! Bine-ai venit !...
            Bucuria revederii le vibra în glas, le strălucea pe faţă.
 -Nu te-ai aşteptat ! Aşa e ?...
-Ba, dimpotrivă ! M-am gândit la tine astăzi şi parc-am avut un fel de presimţire c-o să vii; aş zice chiar că te aşteptam... Vorbind astfel, îl conducea spre un fotoliu. Dar cât de bine arăţi tu, dragul meu !...
-Eu nici n-am avut vreme să te văd ! Stai să mă uit puţin... Hm !...Tu-mi pari cam tras la faţă, slăbit şi palid ! Ai fost cumva bolnav ?
-Ah, nu-i nimic ! Sunt obosit şi-atâta tot. Sau ... mai ştii ? poate am îmbătrânit;  nu ne-am văzut de optsprezece luni, Andrei ! Un an şi jumătate, ba chiar mai bine.
            Noul venit îl privea stăruitor, fără să mai zâmbească.
-Măi, tu ai necazuri !...
            Erau în vocea lui nuanţe care-i evocau gazdei vechimea şi trăinicia prieteniei lor; era poate şi un reproş, abia schiţat...
-Tu... chiar nu ştii ce mi s-a întâmplat ? zise Lucian codindu-se puţin şi aplecându-şi capul.
           Vizitatorul ridică din umeri, parcă înciudat.
-De unde să ştiu ? N-am fost acasă. Ieri am sosit din străinătate şi mai zilele trecute din fundul mării... Un test de rezistenţă: am stat cu echipa lui Gauthier un an aproape, în staţiunea submarină din Mediterana, fără ceasuri şi fără calendare, n-am avut nici mijloace de legătură cu lumea şi nici ştiri... Sunt două săptămâni de când s-a terminat experienţa şi zece zile ne-au ţinut într-un sanatoriu din Alpi: cură de reacomodare...Habar n-am ce s-a petrecut în ultimele luni! Cât despre tine. Abia acum o oră am aflat că te-ai întors în ţară. Din întâmplare. O bucată mototolită de ziar, vechi de o săptămână şi... Numele tău, într-un titlu, mi-a atras atenţia: <Întoarcerea savantului Mirea...>. Ziarul era rupt acolo, şi din ştire doar câteva rânduri înjumătăţite. Ştiam c-o să te găsesc aici, la institut, şi am alergat într-un suflet... Rostise ultimele cuvinte ca şi cum într-adevăr abia şi-ar fi tras sufletul după alergătură şi mai ales după raportul acesta spus dintr-o bucată.
-Aşadar...
-Ştiu doar că ai plecat spre Marte şi... cam atât !
            Lucian Mirea făcu vreo câţiva paşi, tăcut, cu ochii în pământ, apoi deodată, ca şi când ar fi luat o hotărâre bruscă, se opri  lângă prietenul său.
-N-are nici un rost să-ţi ascund ; oricum, o să afli din altă parte... lucruri trunchiate, lipsite de adevăratul înţeles. Da, am avut necazuri ! Mai bine zis... o întâmplare stranie din care încă nu mi-am revenit. Poate de-aceea... îţi par schimbat !
            Celălalt îşi ridică privirea, întrebător şi oarecum mirat.
-O întâmplare...
-Ceva cu totul deosebit, Andrei ! zise cu grabă gazda. N-a fost un lucru de nimic; nici vorbă ! Şi apoi... oamenii reacţionează în fel şi chip; nu-i unul ca altul... Uite, pe mine, de pildă, asta m-a zguduit adânc şi mi-a adus destulă nelinişte şi frământare. Pe alţii, poate... Ştiu eu ?...
            În ochii vizitatorului curiozitatea se aprinse ca o flăcăruie.
-Dar ce-ai păţit, bătrâne ?... Hai, povesteşte-mi ! Dacă nu cumva-i un secret...
            Un nor trecu, fugar, peste fruntea lui Mirea şi câteva clipe rămase nemişcat, uitându-se în gol.
-Eh ! Nu-i secret... însă mă pui să-mi amintesc lucruri pe care aş vrea mai bine să le uit ! Întâmplarea aceasta - sunt unii care nici măcar n-o socotesc  reală - e o poveste ciudată şi de necrezut...
-Interesant ! Mă faci din ce în ce mai curios... Acuma chiar te rog să-mi povesteşti, bătrâne ! Nu poţi da înapoi după ce m-ai pus pe jăratic... Numai să-mi spui aşa ca să pricep şi eu; gândeşte-te că nu ştiu absolut nimic din tot ce s-a petrecut pe lume de un an încoace !
-Ei bine...
            Aşa de greu se hotăra ! Şi cu atâtea ocolişuri... Odată se jurase că nu va mai spune povestea aceea nimănui. Chiar nimănui !...
            Afară se înnoptase de-a binelea...

                                             II.

 -E drept că m-am schimbat în ultimul timp, începu Lucian Mirea, privind îngândurat cerul prin geam. N-o să mă recunoşti, probabil, nici chiar în felul de a povesti... Nu mă mai recunosc adesea nici eu însumi: trăiesc retras şi poate am devenit un pic ursuz, posac... Doar seara, când prind să răsară stelele, mă înseninez uneori şi găsesc iarăşi că lumea-i frumoasă. Fiindcă cerul, unde se petrec atâtea drame şi furtuni, arată calm, de la distanţă şi liniştea lui detaşată parcă-i molipsitoare. Cel puţin pentru mine, care l-am îndrăgit...Vezi, pasiunea mea asta mi-a rămas întreagă: cerul şi stelele! Am fost atras de stele totdeauna; m-a fascinat lumina lor tremurătoare, mesajul tainic ce mi-l aduc din străfundurile spaţiului despre lucruri petrecute cine ştie când... Acolo s-au mistuit de mult în uitare, însă imaginea lor, încredinţată unei raze, va dura mai mult decât tot ce s-a scris pe hârtie, în piatră sau metal !

             O rază !... În tinereţe credeam că nimic n-ar putea fi mai frumos decât să mă schimb într-o rază de lumină, să scap de sub legile bătrânului Cronos şi să cutreier astfel veacuri fără număr Universul ! Mi-ar fi plăcut... Dar astăzi - după ce l-am cunoscut pe Galbar- nu mai ispitesc drumurile fără întoarcere oriunde m-ar duce, în oricare dintre cele patru dimensiuni; socot că rostul omului e să trăiască şi să moară cu generaţia lui. O fi prozaică ideea, o fi banală, mie puţin îmi pasă; am renunţat la romantism.
             Când mă gândesc cu cât entuziasm plecasem la începutul anului trecut spre Marte !... M-a cuprins nu ştiu ce înfrigurare încă din clipa plecării, deşi nu era cazul să mă copleşească emoţia; doar cunoşteam Planeta Roşie din filme, din descrieri, din tot felul de studii şi materiale... Totuşi, gândeşte-te: mergeam spre Marte ! Era de-ajuns atâta pentru a scoate la lumină din ascunzişurile minţii tot felul de istorii citite în adolescenţă, despre canale, despre marţieni...
            Vezi, lumea în general crede că, sub scutul armăturii lor de cunoştinţe, de teorii şi date, oamenii de ştiinţă nu visează, nu se lasă purtaţi pe aripile fanteziei spre himere şi feerii de basm. Profund eronat ! Cel puţin în ceea mă priveşte... Pe astronavă, predispoziţia mea pentru visare s-a vădit mai limpede ca oricând. Mă retrăgeam, de pildă, în singurătatea cabinei să răsfoiesc vreun tratat de specialitate şi mă trezeam după un timp că stau cu tomul deschis în faţă, iar gândurile îmi hoinăresc prin cine ştie ce paragini marţiene ! Cât de puţine date se adunaseră în cele  trei-patru decenii de când oamenii cercetau la faţa locului planeta ! Acolo încă aproape totul trebuie descoperit... Aproape totul ! Adăpându-se din cuvântul acesta magic, închipuirea pornea, avântată, pe urmele formelor superioare de viaţă, dezgropa vechi şi ciudate civilizaţii, ruine şi temple măreţe, palate şi vaste cetăţi, cu o arhitectură fantastică, stranie, încărcată de elemente decorative dintre cele mai neobişnuite... Şi toate acestea mi se înfăţişau mereu mai limpezi, mai stăruitor în orele de visare cu cât ne apropiam de sfârşitul călătoriei. Înfrigurarea şi emoţia sporeau, nu-mi mai găseam astâmpăr şi lumea pe astronavă era de acord că pasiunea pentru munca ştiinţifică în perspectivă mă frământa aşa. Marte se apropia în fiecare zi, iat-o la doi paşi, iat-o, cenuşiu-roşcată, umplând jumătate hubloul, arcuind pe urmă orizontul, gonindu-şi sub noi marile întinderi pustii, munţii, craterele, nisipul şi piatra seacă. Eram, în fine, acolo unde mi-am dorit-o atât de fierbinte şi numai cu greu îmi puteam stăpâni tulburarea. Eram pe Marte !
            Parcă m-am trezit dintr-un somn lung, dintr-o lume de visuri şi năluciri; contactul cu mediul marţian, îndată ce am sosit la Baza noastră de cercetări, mi le-a spulberat numaidecât pe toate. O natură mai sălbatică, mai dezolant de pustie şi mai neprielnică vreunei forme de viaţă cu greu s-ar putea închipui ! Era tocmai ce ştiam eu încă de mult, ce ştii şi tu despre Marte, ce ştie toată lumea...
            Cel puţin, asta a fost prima impresie; dacă s-a mai schimbat cu timpul, i-o datoresc într-o bună măsură prieteniei pe care am legat-o cu biologul Branişte. Simpatic băiat, Ionel Branişte ! Mult mai tânăr decât mine, el mi-a plăcut din primul moment pentru că avea o fire deschisă şi veselă, care contrasta cu seriozitatea parcă studiată a majorităţii cercetătorilor din staţiune. Îi treceau prin minte cele mai năstruşnice idei şi imaginaţia veşnic vie îl purta uneori printr-un adevărat labirint de ipoteze şi speculaţii ştiinţifice, privite cu toată neîncrederea cuvenită de către prea conformiştii noştri colegi.
            Ne-am obişnuit să lucrăm împreună pe şantierele de cercetări sau în desele raiduri şi expediţii prin împrejurimile Bazei; vorbeam ce ne trecea prin cap, însă conversaţia noastră avea rareori caracterul grav şi doct, pe care-l rezervam doar pentru întocmirea referatelor...
-Iar te pregăteşti de plecare ? îl întrebam, de pildă, într-o dimineaţă văzându-l că-şi pune costumul de protecţie.
-O iau spre <chei>; mai am acolo puţină treabă. Nu vii cu mine ?
-Doar ieri am fost pe coclaurile acelea groaznice !
-Ei şi ? n-am mers destul de departe; acolo e cu siguranţă ceva...
            Totdeauna i se părea că ne-am întors prea devreme, că mai departe cu zece pași ar fi făcut o descoperire senzaţională.
-Măi băiete, eu nu ştiu ce nevoie era aici de biolog ! i-am spus. Unde naiba să găseşti viaţă în pustiul ăsta... desăvârşit ?
-Pustiu desăvârşit ?!... Hai, fii serios ! Tu ştii ce-i asta ? Sigur că ştii, doar eşti de specialitate: e calcar ! Ei bine, am să-ţi arăt o fosilă adevărată. Înţelegi ?... O fo-si-lă !
            Era de mirare cu câtă uşurinţă descoperea dovezi despre existenţa unei vieţi intense în trecutul îndepărtat al planetei, acolo unde ochiul neavizat sau scepticul nu vedeau decât piatră şi pustiu rece, fără aer destul şi fără apă.
-Viaţă ! Şi încă ce viaţă a fost odată pe aici, Lucian ! Când ţi-oi spune una, o să rămâi trăsnit !... Şi mi-a vorbit despre convingerea lui că Marte fusese locuit pe vremuri de fiinţe raţionale. Nu aşa cum şi le închipuise Lowell sau Wels, dar tot un fel de <oameni>... N-am comentat în niciu!n fel ipotezele sale, căci eu visez numai de unul singur; în prezenţa altora sunt foarte realist şi critic... De aceea, biologul m-a trecut fără menajamente la categoria <scepticilor>, încheind compătimitor:
-N-ai pic de fantezie, Lucian ! Pentru el, asta însemna cea mai mare nenorocire ce se putea abate pe capul unui om.
            <Cheile> erau o trecătoare mărginită de stânci cu profilul fantastic, zdrenţuit, scăldate într-o lumină lividă, ireală, care năştea efecte stranii de umbră... Peisaj vrednic de fundal pentru o viziune de apocalipsă ! Dincolo de ele se întindea un platou nu prea mare, mai ridicat la mijloc şi încă necercetat de echipele noastre.
-Mă faci să umblu zece kilometri şi mai bine pentru un petic de argilă roşie ! De ce n-am rămas la râpa din Valea Gheţarilor ?
            Acolo găsisem nişte lucruri interesante... Şi m-am aşezat obosit pe o piatră. Ionel Branişte părea contrariat; s-a aşezat şi el pe o piatră fiindcă erau câteva risipite ici-colo pe întinderea platoului.
-Nu ştii decât Valea Gheţarilor şi gata ?
-Eh ! Valea Gheţarilor ! Dar nici aşa, la întâmplare...
           Când îi criticam metoda (<În cercetare e nevoie şi de puţină inspiraţie...> susţinea Branişte), biologul se înfuria totdeauna, însă izbucnirile sale mă făceau mai degrabă să zâmbesc:
-Lucian, tu n-o să descoperi niciodată nimic: nu eşti făcut să fii descoperitor. Nu arde focul sacru în tine !...

            Şi, pentru a-şi sublinia spusele sau pentru a-şi descărca năduful, lovea mereu cu călcâiul un colţ de rocă ce ieşea din solul roşcat.

            Priveam amuzat călcâiul care izbea lăsând o urmă abia vizibilă, când deodată am tresărit, apoi m-am aplecat repede să cercetez mai de aproape colţul acela de rocă.

            Ionel Branişte a rămas cu piciorul în aer.
-Ce te-a apucat ?!...
-Eh, focul sacru, vorba ta !... Ia uită-te la pietricica asta, Ionel !
            Biologul s-a aplecat şi el, a cercetat îndelung colţarul, apoi s-a întors aiurit spre mine:
-Asta nu-i piatră, Lucian; e metal ! Metal în toată legea... Şi încă metal prelucrat !

                           III.

           Ştirea că în solul tare ca piatra al platoului era îngropată o bucată de metal prelucrat a fost primită la Bază cu toată rezerva cuvenită, mai ales că eu m-am abţinut de-a rosti cuvântul <prelucrat>. Totuşi a doua zi am pornit patru inşi cu ciocane atomice şi alte unelte, spre a dezgropa <obiectul> despre care, deocamdată, părerile erau împărţite; de cel mai mare credit se bucura versiunea că avem de-a face cu un meteorit sau, eventual, cu o bucată de metal nativ, aşa cum sunt pepitele uriaşe de aur. Ionel Branişte însă ţinea morţiş la părerea lui.
-E metal prelucrat ! De ce nu vreţi să mă înţelegeţi ? Eu n-am spus că vom găsi acolo urmele civilizaţiei marţiene; poate-i doar un fragment dintr-o rachetă terestră... sau resturile vreunei sonde spaţiale trimisă de americani ori de ruşi în secolul trecut. E şi acesta metal prelucrat; nu-i aşa ?...
           Vorbele lui aveau tot atâta răsunet ca profeţiile Casandrei; mie însă ipoteza nu-mi părea chiar atât de absurdă, în fine, verificarea avea să hotărască...
-Ne lămurim noi îndată ! zise Branişte, repezind prima lovitură de târnăcop la câţiva centimetri de obiectul cercetării noastre; sfărâmături mărunte de pământ uscat şi tare ca piatra săriră încoace şi încolo, căzând cu sunet sec, de alice pe sol. Au pornit numaidecât loviturile din toate părţile, dese ca ploaia, făcând să vibreze sub tălpile noastre pământul; totuşi progresam foarte încet. Ultimii centimetri de lut îl îndepărtam, precauţi, cu dalta, dând la iveală un fel de piron care se îngroşa mereu, pe măsură ce înaintam cu lucrul; încercarea  de a-l zgâria n-a făcut decât să râcâie puţin murdăria pietrificată, lăsând să se vadă o urmă cenuşie pe care oţelul unei dălţi luneca neputincios ca un băţ de chibrit pe suprafaţa unui geam.
-Metal prelucrat! Ce vă spuneam eu...
           Ideea aceasta nu mai era nevoie să fie susţinută: îşi făcea singură loc în mintea fiecăruia puţin câte puţin, aşa cum s-a văzut în momentul în care Branişte, furios din pricina tăriei pământului şi exasperat că <obiectul> se prelungea peste aşteptările noastre, îl izbi înciudat cu târnăcopul:
-Dracul să te ia !...
-Ce, ai înnebunit ?! se răsti la el meteorologul Iacob. Ăsta-i curat vandalism ! Dar dacă e ceva înăuntru ?...
-Vreun explozibil, de pildă, sugeră cartograful Vişoiu, măsurând cu privirea, bănuitor, ciudatul <piron>.
           Biologul triumfa. Parcă totul s-ar fi rezumat aici la o ambiţie copilărească: cine are sau cine n-are dreptate!
-Aha, v-aţi dat pe brazdă ! Acum recunoaşteţi câ-i metal prelucrat ! Nu mai e meteorit... Hai ? Lucian, tu nu zici nimic ?
           Eu mă oprisem de vreo trei-patru minute şi, rezemat ciobăneşte cu cotul pe coada târnăcopului, priveam năucit săpăturile, încercând să-mi stăpânesc emoţia stârnită de câteva observaţii nespus de tulburătoare. Închipuie-ţi: aveam în faţă ceea ce părea să fi fost la origine o piramidă octogonală prelungă, făcută dintr-un aliaj - poate un oţel inoxidabil special. Însă materialul, cu toată duritatea lui excepţională, cu toată vădita-i rezistenţă la coroziune, fusese ros de-a lungul timpului de mulţimea agenţilor naturali care l-au deformat, i-au scobit suprafaţa, l-au măcinat... Era acoperit cu un strat gros de impurităţi şi resturile a miii de miii de generaţii dintr-o floră inferioară ca şi când multă, foarte multă vreme ar fi stat afară, la aer, cum stau stâncile pe care cresc muşchii, lichenii şi neamurile lor.
           Ca specialist însă, mi-am dat seama încă de un lucru pe care ceilalţi, cu siguranţă, nu-l observaseră: obiectul acesta - artificial, fără nici o îndoială - nu putea fi aici fragment dintr-o rachetă terestră şi nici vreun rest dintr-o sondă spaţială trimisă de pe planeta noastră: solul nu fusese perforat de o piesă grea venită din spaţiu cu iuţeală de meteorit, ci se formase împrejurul ei!  Toate acestea îmi vorbeau despre vechimea de neînchipuit a ''pironului''...
           Ei bine, pune-te puţin în locul meu şi încearcă să mă înţelegi, dacă poţi. Însemnătatea descoperirii mă strivea, mă copleşea, gândurile îmi umblau brambura, ba la marţieni şi la închipuirile mele din timpul călătoriei cu astronava, ba la nenumăratele poveşti fantastice pe care le citisem cândva... Apoi îndoiala parcă-şi înfigea ghiara în creierul meu înfierbântat ca de febră: oare nu-mi juca imaginaţia cumva vreo festă ?...
-Hei, Lucian, strigă Branişte din nou, ai amuţit ?!...
           Într-adevăr, trebuia să spun şi eu ceva. Inima îmi sărea parcă din piept afară. De ce n-am strigat, de ce n-am jubilat în gura mare ?... Când am răspuns întrebării lui Branişte, nu visătorul din mine a vorbit, ci omul de ştiinţă măsurat şi calm:
-Mă tem că am făcut o greşeală. Ne-am repezit cu ciocanele atomice ca nişte salahori, fără nici un discernământ, fără să gândim, fără să judecăm cât de puţin !... Aici trebuie altfel condusă lucrarea. Să ne întoarcem numaidecât la Bază şi să raportăm...

                                        IV.

           Vestea descoperirii noastre s-a răspândit ca fulgerul, stârnind emoţie, curiozitate şi entuziasm de-a lungul şi de-a latul Pământului. Tehnicienii şi specialişti de pretutindeni veniră în curând acolo. Baza noastră s-a mutat dincolo de <chei>, chiar lângă şantier... Iar eu m-am trezit deodată prins în vârtejul unei activităţi fantastice care m-a pasionat peste măsură, m-a solicitat aşa de mult încât am ajuns pe marginea epuizării fizice şi a asteniei nervoase. Eram aşa de tulburat. Şi cum să nu fiu ? Gândeşte-te, să te găseşti în faţa operei unei alte umanităţi !... Oare ce reprezenta ''pironul'' ?... Vreo parte dintr-o construcţie, desigur. Dar ce fel de construcţie ?
-E dintr-o astronavă... una venită din sistemul cine ştie cărei stele, pe vremea când Marte era o planetă cu biosferă bogată, zicea un colaborator al lui Branişte răzuind murdăria depusă pe suprafaţa metalului pentru a o studia la microscop.
-... Sau dintr-o farfurie zburătoare !
-Aş ! Alea nu există. Pun prinsoare că-i o construcţie arhitectonică.
-... Sau monument...
-Poate-i o instalaţie industrială...
-Sau una ştiinţifică ! Un fel de observator, laborator sau aparat uriaş...
-Numai de nu ne-am trezi făcuţi fărâme într-o clipă de drăcia asta !

Mie nu-mi place. Să nu fie vreo bombă ori cine ştie ce instalaţie militară

de-a marţienilor... bombănea cartograful Vişoiu, care nu se gândea

decât la nenorociri.

           Şi iac-aşa se ciocneau, se încrucişau părerile toată ziulica, timide

sau îndrăzneţe, banale sau pline de fantezie, după cum îl tăia pe fiecare

capul. Despre starea noastră de spirit nici nu-ţi mai pomenesc: <A

noastră>, adică a furnicarului de lume care scormonea solul pe mai

bine de un hectar. Odată acceptată ideea că descoperisem un obiect

făurit de <cineva> aici pe Marte într-un trecut nespus de îndepărtat,

oamenii aproape că nu mai erau tulburaţi. Eu însă trăiam parcă în vis,
înregistrând totul în felul meu, la nişte proporţii valabile numai pentru

mine.
           <Pironul> era cât un stat de om; pe urmă s-a dovedit că nu-i altceva

decât vârful turnului unei construcţii metalice, frate bun cu alte trei,

găsite prin apropiere. Dar ce construcţie ! Închipuie-ţi, un cilindru cu

diametrul de vreo şaptezeci de metri, înalt de doisprezece, având
deasupra o cupolă emisferică înconjurată cu o veritabilă coroană de

turnuleţe piramidale. Cele patru turnuri mai înalte, lipite de corpul

cilindrului, formau vârfurile unui pătrat. Nici o deschizătură, nici urma

unei uşi ! Parcă ne-am fi găsit în faţa unui press-papier gigantic, turnat
dintr-o singură bucată pentru un uriaş din povestirile lui Guliver !
           Având mereu în minte dezgroparea unor vestigii ale vechilor

civilizaţii terestre, i-am spus <Templul de Oţel> şi aşa a rămas pânăastăzi, deşi s-a stabilit pe urmă că numele era nepotrivit deoarece

construcţia nu avusese niciodată vreo destinaţie religioasă ori ceva

asemănător.
           Sincer să fiu, nu mi-am făcut o idee prea înaltă despre arhitectura

<Templului de Oţel>; în schimb constructorii fuseseră cu siguranţă buni

tehnicieni. N-am văzut, de pildă, oţel mai rezistent, mai dur decât acela

utilizat de ei ! Numai cu jetul de plasmă am izbutit să tăiem o intrare în

peretele masiv al turnului dinspre răsărit, pătrunzând astfel într-o

mică încăpere rotundă; dar ce dezamăgire ! Era goală, goală de tot...

Nici tu minuni şi nici comori nebănuite, ba nici măcar o uşă ! Totuşi

pentru noi începuse o aventură nouă şi plină de neprevăzut.   

           Din turn ne-am deschis mai departe drumul spre interiorul

cilindrului, nimerind acum într-un coridor circular; nici aici nu era

nimic, însă am găsit în dreptul turnurilor patru locuri marcate pe
peretele opus. Uşi înfundate ?... ne-am zis şi am adus iar aparatul de

tăiat cu plasmă. De astă dată pătrunserăm într-o veritabilă cameră-

ecluză, construită cam după principiile noastre şi plasată direct în

grosimea unui imens perete-izolator de oţel. Cum or fi turnat <ei> oţelul

în felul acesta - şi dintr-o singură bucată - rămâne deocamdată pentru

noi o taină...
           Eram de faţă, ca totdeauna în fazele importante, şi lângă mine,

ca o umbră, sta Branişte.
-Ei, Lucian ?...
-O cameră-ecluză înseamnă că dincolo este un gaz deosebit de atmosfera

planetei...
-Ori, pur şi simplu, vid !
-Eu zic să nu pătrundem mai departe până nu refacem instalaţia...
           Şi camera-ecluză s-a refăcut, într-adevăr, la repezeală. Chiar eu

am trecut primul prin ea - şi Branişte, desigur; ne-am trezit într-un

coridor circular.
-E gaz aici ! Vezi presiunea ?... Sunt patru sute de milimetri de mercur.
-Argon ! răspunse scurt biologul, consultând aparatele de detecţie. 
-E clar ! Au introdus aici un gaz inert ca să împiedice cât mai mult

degradarea interiorului... Şi gazul n-a scăpat ! Înseamnă că putem

crea în <templu> o atmosferă similară cu cea din adăposturile noastre...

Atunci vom lucra înăuntru ca într-un laborator obişnuit din Bază !
           Idee uşor de pus în aplicare fiindcă <atmosfera noastră obişnuită>

cuprindea o proporţie ridicată de argon; şi nici n-a întâmpinat vreo

obiecţie: chiar în aceeaşi zi s-a introdus azotul şi oxigenul care

lipseau...

           Păşeam atent alăturea de Branişte, cu nervii încordaţi, parcă

mereu la pândă.
-Priveşte ! i-am şoptit făcând un gest cu mâna spre boltă, spre pereţi...

Coridorul acesta nu era tocmai aşa de simplu şi auster ca primul;

elemente arhitecturale - aş îndrăzni să spun moderne, în sensul pe care

i-l dăm astăzi cuvântului - creau o anumită varietate, vădeau

intenţia precisă de a satisface nevoia de frumos.

-Aici n-au lucrat roboţii, dragul meu ! şopti la rându-i Branişte,

îndreptându-şi lumina lanternei de-a lungul peretelui curbat.

În fundul unor nişe arcuite graţios se aflau uşi dintr-un material

alb, strălucitor ca porţelanul, cu mânere de metal argintiu, ceea ce le

dădea puţin aspectul unor mari uşi de frigider, perfect etanşe.Înfiorat,

am tras de clanţa uneia... Se deschidea ! Înţelegi ?... Nişte uşi

adevărate, cu balamale, cu broaşte simple, neîncuiate... Oare nu era

aceasta o invitaţie de-a le deschide, de-a merge mai departe ?...

           Aveam consemn sever să nu ne avântăm de capul nostru înainte

de a se face anumite verificări; dar ţi-ai găsit! Curiozitatea, dorinţa de

a pătrunde printr-una din uşile acelea erau mai puternice decât voinţa

mea ! Vechea poveste a <fructului oprit>... Unde mai pui că aveam

alături şi un diavol, pe Branişte, care mă împingea din spate !

Am tras, aşadar, de mâner cu mai multă inimă şi...iată-ne

dincolo ! Un spaţiu larg, în care am pătruns sfioşi, ţinându-ne

răsuflarea, vorbind în șoaptă, cu sentimentul că am profanat ceva, nu

ştiu ce anume... După noi s-au luat şi alţii, tăcuţi, ca un cortegiu de

umbre. Eram acum într-o galerie joasă, circulară, cu plafonul plat,

cuprinsă între perete şi un rând relativ des de pilaştri; am traversat-o

din câţiva paşi trecând pe lângă stâlpi şi deodată...

          Cum să-ţi descriu ce am văzut şi ce am simţit în momentul acela ?...

Îmaginează-ţi, de pildă, sentimentul personajelor din basme atunci

când pătrund în palatul fermecat !... Construcţia ne uimise destul şi

până acum; avea însă ceva greoi în ea, ceva de bibelou masiv şi fără

gust. Pe când aici... Lumina a crescut fără de veste, ca şi cum s-ar fi

aprins vreo zece candelabre; efectul - am aflat-o mai târziu - se datora

unei proprietăţi a materialului care căptuşea interiorul sălii: amplifica
de mii de ori lumina lanternelor noastre, fără să pară el însuşi luminos !
          Ne-am dat astfel seama că ne găsim într-un fel de rotondă

monumentală... Dincolo de linia pilaştrilor o înconjurau două rânduri

de coloane înalte, susţinând arcade, bolţi, legături inelare, toate

ornamentate bogat cu arabescuri de o negrăită fineţe; ceva din

frumuseţea lor îmi amintea de Taj Mahal... Nu ştiu cum izbutiseră

constructorii să îmbine aşa de fericit soliditatea vădită a întregului

ansamblu cu atâta graţie ! Cupola centrală, împodobită de asemenea

arabescuri şi cu strălucitoare cristale colorate, parcă stătea în aer !

Sub ea, chiar în centrul rotondei, pe o platformă cu două trepte se găsea

unica <mobilă> din acest templu, un cub cam cât o masă obişnuită,

căruia i s-a spus îndată <altar>. Era din metal - un aliaj deosebit, un oţel

întrebuinţat la construcţie - şi împodobit pe toate cele cinci feţe cu

cercuri, spirale şi rozete din cristale încrustate; lumina îmbelşugată

m-a ajutat să recunosc rubine, smaralde, safire... însă cele mai multe

mi s-au părut necunoscute.
           Nu-ţi pot istorisi cu de-amănuntul ce am văzut atunci fiindcă nu

mi-ar ajunge noaptea întreagă. Cum au rămas toate acestea, aparent

neatinse, de-a lungul atâtor mii de milenii, în timp ce însăşi faţa

planetei devenise de nerecunoscut, să nu mă întrebi; gândeşte-te la

nenumăratele peşteri de pe Pământ care, deşi nu sunt construite

dintr-un material aşa rezistent şi după reguli savante de construcţie,

durează totuşi milioane de ani !
           Numai foamea ne-a hotărât să părăsim rotonda. La ieşire ne-au

întâmpinat o mulţime de curioşi care nu mai putuseră intra în <Templu>

fiindcă se lucra la instalaţia de aer. Cu mare greutate s-au risipit

oamenii resemnându-se să aibă răbdare până adoua zi.

V.

          Părăsisem strania construcţie metalică copleşit de mulţimea

sentimentelor încercate acolo. Acum eram obosit, epuizat - mai ales

pe plan nervos - dornic să stau undeva singur, întins, departe de toată

agitaţia stârnită în inelul de staţiuni care înconjurau şantierul. M-am

retras, aşadar, în cabina pe care o împărţeam cu Branişte. Ce bine era

aşa, cu ochii închişi, pe patul moale şi să nu te gândeşti la nimic !... Un

roi de steluţe parcă dansa într-un spaţiu ireal colorat în verde sau în

portocaliu şi patul plutea ca o barcă lăsată în voia curentului. Steluţele
se aşezară pe urmă în şiraguri, deveniră cristale scânteietoare şi m-am

trezit pe nesimţite că stau iarăşi cu ochii deschişi, cu gândul revenit -

tiranic - la cele ce ni se întâmplau.
          M-am învârtit, m-am răsucit în pat, l-am repezit pe Branişte care

voia să intre în vorbă şi i-am întors spatele, însă degeaba ! Atunci am

renunţat şi m-am lăsat în voia reveriei. Făceam în minte un fel de

bilanţ ca unul care terminse o etapă. Eram, aşadar, în inima <Templului

de Oţel>, edificiul acesta surprinzător construit de nişte fiinţe

gânditoare, cu mii de milenii înainte. De ce îl construiseră ? Ca să

adăpostească rotonda ?... Frumoasă rotondă, nimic de zis ! Totuşi eram

un pic nedumerit, poate chiar dezamăgit.            
          Ne aşteptam ca în mijlocul <Templului de Oţel> să găsim ceva mai mult: o explicaţie, un tezaur de informaţii cu privire la autorii construcţiei. Când colo... Oare numai pentru frumoasele arabescuri şi încrustări de pietre preţioase fusese făcută atâta risipă de mijloace ?... Era absurd ! O civilizaţie care găsise atâtea soluţii tehnice trebuia să fie raţională. Atunci ?... Poate că <Templul de Oţel> era un monument funerar, un fel de mausoleu, ceva de genul piramidelor egiptene ! Poate sub ceea ce numisem noi <altar> se afla un mormânt... Deşi era greu de crezut că posesorii unei asemenea tehnici n-ar fi avut alte mijloace de a perpetua amintirea vreunuia dintr-ai lor. Sau, poate, nu căutasem noi încă destul: cine ştie câte galerii mai cuprindea <Templul de Oţel>...

-Vino la cină, Lucian ! încercă iar Branişte.

           Nici nu i-am răspuns. Voiam să dorm, să dorm mereu şi să mă odihnesc... Am înghiţit un somnifer şi m-am întins din nou, aşteptând să-şi facă efectul. Timpul trecea încet şi parcă-i auzeam în creier bătaia; biologul s-a întors de la cină, apoi s-a culcat şi, după cinci minute, dormea dus. Iar eu stăteam aşa cu ochii deschişi, chinuindu-mă de moarte... Probabil, încordarea din ultimele luni îmi crease o stare de supraexcitare nervoasă, care acum se manifesta prin insomnie.
           M-am învârtit vreo două în pat, ba pe-o parte, ba pe cealaltă; în cele din urmă, văzând că nu-i chip să se lipească somnul de mine, m-am hotărât să dau o raită pe afară: plimbarea mă liniştise totdeauna, chiar dacă trebuia să port costumul de protecţie marţian. Ionel Branişte nici n-a simţit când am părăst cabina şi iată-mă, după câteva minute, singur, sub cerul înstelat... În apropiere, din întuneric se iţeau construcţiile Bazei noastre, cu profiluri variate, fantastice chiar, dacă picurai în ochi şi puţină imaginaţie; ici-colo moţăiau câteva lumini anemice, iar mai departe altele, mici ca nişte steluţe, indicau locul aproximativ al staţiunilor vecine; drept înainte se profila pe cer, întunecată, silueta masivă a <Templului de Oţel>. Acolo -- mi-am zis -- pe platforma lată şi netedă de metal era un loc foarte potrivit de plimbare...
           Mergând agale, măsuram din ochi proporţiile monumentale ale construcţiei, cupola dintre cele patru turnuri, înconjurată de coroana turnuleţelor piramidale... Oare ce rost aveau atâtea turnuri şi turnuleţe ? mă întrebam privindu-le. Să fi fost un simbol ? O trăsătură de stil arhitectonic ? Sau numai mijloace de a atrage atenţia... Printr-o asociaţie involuntară de idei, gândul mă duse îndată în rotondă; acolo iarăşi parcă totul era făcut anume ca să atragă atenţia asupra unui singur lucru: <altarul>. Aşezarea lui centrală, lipsa oricărui alt obiect care să solicite interesul eventualului vizitator, modul diferit de ornamentare... Spre el trebuia să se îndrepte neapărat oricine ! Oare nu era aceasta indicaţia că numai acolo se putea ascunde secretul <Templului de Oţel> ?... Şi deodată m-a cuprins o dorinţă arzătoare de a revedea <altarul>, de a-l examina eu singur cu de-amănuntul acuma, în puterea nopţii, când nimeni n-o să mă deranjeze şi nici n-o să se mire de năzdrăvănia ce mi-a trecut prin minte.
           La început am căutat să-mi scot din cap o astfel de idee care avea ceva din aerul cam teatral al aventurilor romantice visate în copilărie şi parcă nu se potrivea cu situaţia, cu prestigiul, cu seriozitatea mea... Dar gândul gonit revenea mereu ca şi când m-ar fi împins binişor în ispită nu ştiu ce demon şi, fără să-mi dau prea bine seama cum, iată că m-am trezit în faţa cadrului întunecat al deschiderii turnului... Locul era cu desăvârşire pustiu; am şovăit câteva clipe apoi, încă tot nehotărât, mi-am aprins lanterna şi am intrat aproape hoţeşte. Curând însă m-am oprit surprins: în primul coridor era lumină, o lumină slabă, difuză, venită de după curbura peretelui. Se auzeau glasuri... Am dat să mă retrag, însă era prea târziu !
-Cine-i acolo ? se auzi în franceză şi numaidecât apăru lumina unei lanterne. Aa, Lucian Mirea !...
           Mă recunoscuse ! Nici nu-i de mirare: cine nu mă cunoştea pe şantier ?... Erau acolo doi congolezi care se pregăteau să-şi strângă uneltele: abia terminaseră treaba la instalaţia de aer sau la camera-ecluză.
-Gata lucrul ?... am îngăimat eu neştiind cum să-mi motivez prezenţa în <Templu> la ora aceea.
-Gata ! m-a scos unul din încurcătură. Vrei să intri ? Poţi să-ţi laşi costumul de protecţie în coridor, dincolo de camera-ecluză; am instalat o garderobă...
           Congolezii plecară nepăsători, iar eu am rămas în faţa camerei-ecluză, ascultând cum se stinge zgomotul paşilor pe coridorul curb.
VI.
           <Garderoba> ? Un simplu cuier !...Mi-am lăsat acolo numai casca şi rezervoarele de aer, împreună cu anexele; restul costumului de protecţie l-am păstrat fiindcă în interiorul <Templului> era destul de frig. Cred că m-am întors involuntar spre uşa camerei-ecluză înainte de a pleca mai departe; mă simţeam nespus de singur... şi-mi era urât. De ce nu rămăsesem oare în patul meu cald şi moale ? Aveam atâta nevoie de odihnă, de somn...
           În cercul de lumină proiectat de lanternă apăru prima dintre uşile rotondei; sclipirea mânerului de metal argintiu mă ispitea, mă chema să-l apăs...
-Haide, mi-am zis făcându-mi curaj, ce-i cu ezitările astea ? Doar sunt om în toată firea !... şi am împins uşa cu mai multă încetineală decât 

s-ar fi cuvenit pentru un <om în toată firea>.
           Cercul de lumină se plimba încet pe tavan, de-a lungul peretelui, pe pardoseala ce semăna cu un mozaic, apoi pe pilaştrii care mărgineau galeria... Dincolo de ei întunericul se risipi discret, ca şi când s-ar fi aprins câteva veioze cu lumina slabă, albăstruie, spectrală; se vede treaba că o singură lanternă era prea puţin pentru amorsarea iluminaţiei bogate care ne uimise la prima vizită aici.
           Dar singurătatea mea de acum avea şi alte explicaţii. Percepeam parcă altfel realitatea, dimensiunile, formele... Călcând printre coloanele înalte, mă simţeam aşa de mic... Paşii mei trezeau pe sub arcade, pe sub bolţi ecouri ciudate, metalice, aproape muzicale, amplificate de rezonanţa sălii şi poate de închipuirea mea, multiplicate la infinit, dându-mi senzaţia ba că rotonda s-a umplut de o mulţime care se furişează nevăzută prin galerie, prin dosul coloanelor... ba că mă urmăreşte cineva şi de mai multe ori m-am întors brusc, aproape convins că voi surprinde în raza lanternei cine ştie ce urmăritor straniu. Mi se părea apoi că aud tot felul de şoapte în jur şi mă opream din loc în loc, aplecându-mi urechea într-o parte sau într-alta, 

ţinându-mi respiraţia ca să pot asculta mai bine. Atunci însă şoaptele încetau şi n-auzeam decât bătăile repezi ale inimii, ale propriei mele inimi...                       
 -Sunt un caraghios ! mă mustram în gând. Nu e nimeni aici: nici n-ar putea să fie... Va trebui să-mi îngrijesc nervii la întoarcerea pe Pământ; au fost atât de solicitaţi aici...
           Ca să mă liniştesc puţin, am început să examinez mai de aproape cu lanterna o coloană. Avea un soclu prismatic, înalt cam de un metru, ornamentat şi el ca tot interiorul rotondei. Am căutat în belşugul acesta de manifestare artistică vreun indiciu asupra formei fiinţelor care au trăit cândva pe Marte sau a constructorilor <Templului>, dar în zadar; ornamente geometrice de o încântătoare armonie, complicate, luxuriante, pline de fantezie, forme geometrice şi doar atât !... Îmi trebuia destulă imaginaţie ca să descopăr printre ele vagi motive florale, extrem de stilizate. Sau, poate, acestea existau numai în închipuirea mea de pământean...
           Venisem însă pentru <altar> deci n-am întârziat prea mult lângă coloană. <Altarul>!... Aşa, învăluit în penumbră, părea încă mai singuratic şi mai misterios decât atunci când l-am văzut scăldat în lumină...  M-am apropiat de el sfios, aşa cum poate se apropiaseră strămoşii mei de alte altare, l-am atins înfiorându-mă puţin... Lumina lanternei luneca pe suprafaţa lui oprindu-se la fiecare amănunt; ornamentele din pietre preţioase sclipeau pe rând în cele mai frumoase şi mai diferite culori.
           Încetul cu încetul interesul profesional luă locul oricărui alt sentiment: începeam să inventariez, să clasific nişte minerale... Când deodată, s-a întâmplat ceva cu totul neaşteptat: dintr-un cristal, abia atins de lumina lanternei, a ţâşnit o rază portocalie de o nemaipomenită intensitate, oprindu-se pe una dintre coloane, care îndată parcă a luat foc. M-am speriat aşa de tare şi m-am tras cu atâta iuţeală din calea razei portocalii - care-mi trecuse la o palmă de obraz - încât mi-am pierdut echilibrul şi am căzut lângă <altar>. Mi-a făcut impresia că mă rostogolesc pe cele două trepte dar rostogolirea nu se mai termina, treptele se înmulţeau, prin faţa ochilor îmi dansau lumini şi dungi întunecate, apoi m-am oprit brutal, capul mi s-a izbit de ceva tare, făcându-mă să văd o explozie de scântei multicolore, după care n-am mai ştiut nimic.
                                                VII.
           Când mi-am revenit, eram întins cu faţa în jos lângă un perete; capul care-mi era ca de plumb s-a desprins cu greu de pardoseala rece, lăsând acolo o pată de sânge. Mi-am dus îngrijorat mâna la frunte, în locul unde mă durea mai rău: era o rană fără importanţă, din care sângele nu mai curgea. Asigurat într-o oarecare măsură - cel puţin cu privire la cap - m-am ridicat anevoie, pipăindu-mi pe rând mădularele: totul era întreg şi la locul său. Abia atunci mi-am îndreptat atenţia spre cele din jur.     
           Mă găseam - după cât se părea - în subsolul <Templului>; la vreo trei metri de mine începea o scară, aceea pe care mă rostogolisem: urca răsucindu-se un sfert de cerc şi nu mi-a fost greu să zăresc, uitându-mă în sus, o porţiune din cupola rotondei. Aşadar nu eram prizonier, ameninţat să mor de foame şi de frig până vor afla tovarăşii mei că <Templul> are o subterană...
           Cum ajunsesem aici ? Mi-a venit în minte o <ipoteză de lucru>: probabil declanşasem un mecanism cu laser, care deschidea o trapă. Cristalele <altarului> - m-am gândit - nu erau simple podoabe; ele mai aveau un rost: se <excitau> cu diferite radiaţii. Cercetându-le, nimerisem peste unul care <răspundea> astfel la vreo componentă din lumina lanternei. O să mă interesez mai târziu. Deocamdată, să vedem ce e pe aici. Fulgerul strălucitor al laserului lăsase - cred - un fel de luminescenţă remanentă în rotondă; lumina care se strecura până la mine, deşi slabă, îmi permitea totuşi să-mi dau seama că <vestibulul> de la baza scării se continua cu un coridor, boltit. Am înaintat prin el vreo câţiva paşi, atras de o lucire metalică: era mânerul unei uşi, asemănător celor prin care se pătrundea în rotondă - poate doar ceva mai bombată. Faţă în faţă, pe cealaltă parte a coridorului, se găsea o uşă la fel.
           Sunt uşi pe toată lungimea coridorului - mi-am zis - şi, fără să gândesc prea mult, am tras de mâner cu toată puterea. Uşa a cedat foarte greu, ca şi când s-ar fi lipit de atâta neîntrebuinţare; s-a deschis cu un scârţâit şi numaidecât am auzit venind dinăuntru un vuiet ca de furtună îndepărtată. Nu vedeam nimic fiindcă dincolo de cadrul uşii era întuneric beznă. Dar aici n-aş fi avut vreme să văd ceva, căci sărisem cu toată iuţeala doi-trei paşi înapoi, spre a mă adăposti după colţul <vestibulului>, neştiind ce surpriză mi-ar fi putut aduce vuietul acela. Alarmă inutilă: după câteva clipe, zgomotul a încetat fără să se întâmple nici o nenorocire. Atunci m-am apropiat iarăşi curios de uşa deschisă; era o încăpere acolo ? Sau vreun alt coridor. Nu se distingea nici cel mai mic amănunt prin bezna de nepătruns. M-am întors deci în <vestibul> ca să-mi caut lanterna; parcă pălise şi bruma de lumină venită de sus, iar lanterna se ascundea cine ştie unde, ca şi când mi-ar fi făcut în ciudă. O căutam prin ungherele de lângă scară şi, tocmai când să mă aplec după ea, mi s-a părut că aud în spatele meu un zgomot uşor. M-am întors foarte repede şi atunci am văzut... Da, nu mă puteam înşela: acolo, lângă uşa pe care o deschisesem puţin înainte, era o formă prelungă, lipită de peretele coridorului. Om, fără îndoială. Ce putea fi altceva ? Cred că m-a pus un pic în încurcătură: cum naiba ajunsese aici fără să-l simt ?! ... Gândul m-a dus îndată la cei doi congolezi şi de aceea am strigat în franceză:

-Cine-i acolo ?!... 

          Cuvintele s-au rostogolit de-a lungul coridorului, au răsunat apoi metalic în rotondă, stârnind pretutindeni ecouri prelungi. Mogâldeaţa s-a mişcat uşor, întărindu-mi credinţa că e o fiinţă. Un om prin urmare, fiindcă alte vietăţi nu se găseau prin partea locului. Dar n-a zis nimic. Socotind atunci că are vreo îndoială, cu privire la bunele mele intenţii şi ştiind cât sunt de cunoscut în toate staţiunile, am strigat din nou:

-Sunt Lucian Mirea !... şi am dat să mă aplec din nou după lanternă.
-Un străin !... murmură necunoscutul în româneşte, apoi adăugă numaidecât mai tare: Stai ! Rămâi acolo unde eşti !
           Îi ştiam pe toţi din Bază; eram convins că l-aş recunoaşte pe fiecare după glas. Totuşi nu reuşeam să-l identific pe cel din faţa mea ! Avea o voce metalică, rece, şi tonul său m-a intimidat puţin.
-Am leşinat, probabil, când m-am rostogolit pe scară, încercai să mă explic. Ştii, m-am lovit la cap. Eram întins acolo, lângă perete; nu m-ai văzut când ai coborât ?
           Necunoscutul nu zicea nici pâs. După atitudine, părea că mă examinează cu toată atenţia şi poate chiar cu oarecare suspiciune. Începeam să mă simt stingherit.
-Ce te uiţi aşa ? Sunt Lucian Mirea; nu mă cunoşti ?... Lucian Mirea, de la Baza de cercetări a României; cred că ai auzit de mine. Dumneata cine eşti ?
           S-a mişcat din nou dar n-a catadixit să-mi răspundă. Situaţia devenea de-a dreptul supărătoare; aş fi vrut să-mi ridic lanterna, să mă apropii de el sau, pur şi simplu, să părăsesc subterana cu toată demnitatea de circumstanţă, însă nu ştiu ce forţă parcă-mi paralizase mişcările. Doar nu m-o fi hipnotizat ! îmi spuneam încercând să-mi întorc măcar privirea în altă parte spre a mă încredinţa că sunt liber şi stăpân pe voinţa şi pe acţiunile mele. Măi, fir-ar să fie ! Cine naiba-i ăsta ?!...
-Ce e <România> ? mă întrebă pe neaşteptate.
           Am rămas trăsnit.
-Cum... ce e România ?!...Păi, România, ţara românească ! Atâta lucru nu ştii ? Doar văd că vorbeşti româneşte ca mine !
-Româneşte ?! Parcă ar fi chicotit încetişor acolo în întuneric. Vorbesc în limba mea: dumneata mă auzi româneşte. Nu cunoşti procedeul ?...

Mă mir ! Unde e România dumitale ?
           De astă dată mă înfuriai de-a binelea.
-Ia lasă-mă-n pace şi termină odată cu gluma ! Ce, îţi arde de joacă ? Pari om în toată firea !... Sau vrei neapărat să te iau drept un... extraterestru ? Poate un marţian sadea ?!...
           Un marţian ! Şi deodată am simţit un fel de slăbiciune, o nevoie stringentă de a mă aşeza. Planeta fusese locuită de... hai să le zicem oameni. Mai precis, de marţieni. Fusese locuită, fără îndoială: construcţia <Templului> o dovedea cu prisosinţă. Dar nu cumva era locuită şi acum ?...  Nu cumva, goniţi de modificarea fundamentală a condiţiilor de mediu, marţienii se refugiaseră în subsolul planetei ? Nu cumva, intrând aici, în <Templul de Oţel>, pătrunsesem, de fapt, în misterioasa lor lume subterană ?... Ca fulgerul îmi veniră în minte frânturi de literatură ştiinţifico-fantastică... locuitorii Lunii, închipuiţi de Wells, morlocii născuţi din imaginaţia  aceluiaşi autor, precum şi toate imitaţiile care au abundat atât în povestirile noastre de anticipaţie, cât şi într-ale altora, toate acele populaţii retrase în adâncuri, adaptate la viaţa de subteran... Să fii nimerit oare într-o astfel de lume fantastică?... Simţeam că-mi vine ameţeala.                        
           Necunoscutul, prea puţin vorbăreţ, mă lăsa parcă dinadins să mă frământ aşa. Pe urmă l-am auzit murmurând:
-Un marţian ! Aşadar eu... Dar ceilalţi ?... Unde sunt ceilalţi ? 
-Ceilalţi ?... Unde să fie ? În Bază şi prin staţiuni; la ora asta doarme toată lumea !
-Aa, nu ei. Oamenii... semenii mei ! Adineauri mai erau încă aici... Adineauri sau ieri sau...

            Se aplecă mult spre dreapta, ca şi când ar fi vrut să privească ceva dincolo de uşa deschisă, rămase nemişcat un moment, apoi deodată scoase un strigăt care mi-a îngheţat inima în piept. Credeam că o să se prăbuşească dar s-a gârbovit numai puţin ca şi când l-ar fi încovoiat o povară, silindu-l să se sprijine de rama uşii.
-Două sute cincisprezece milioane !... l-am auzit murmurând cu un sentiment pe care n-aş fi ştiut să-l definesc: poate spaimă... sau uimire, sau poate amândouă la un loc. Două sute... Dar nu-i cu putinţă ! Nu-i cu putinţă... Şi dacă totuşi... S-a îndreptat încet părând că mă fixează îndelung, apoi m-a întrebat cam repezit: Eşti singur aici ?
           Dacă eram singur !... Abia acum îmi dădeam seama de singurătatea mea, de groaznica mea singurătate; o simţeam ca pe o realitate fizică, apăsătoare, duşmănoasă, rece. Prezenţa necunoscutului mă neliniştea din ce în ce mai mult, ba chiar începea să-mi dea târcoale frica, înfiorându-mi pielea, zburlindu-mi părul... Un gând îmi sfredelea chinuitor mintea însă mă apucai de el <cu amândouă mâinile>, ca un disperat: Visez !... E un coşmar... Sunt încă leşinat şi zac acolo, lângă scară. De aceea nu mă pot mişca şi aşa se întâmplă în vis fiindcă e musculatura flască...
-Nu visezi !
           Am tresărit auzind glasul impersonal, metalic al străinului. Eu nu spusesem nimic. Eram sigur de asta. Gândisem doar...
-Nu visezi, reluă el, şi nu eşti paralizat. Uite, poţi să te mişti ! Mi-am ridicat amândouă mâinile şi le-am privit oarecum mirat, mi-am desfăcut degetele şi le-am strâns de câteva ori, am făcut un pas, doi... Da, puteam să mă mişc fără nici o dificultate ! Deci - zise iar necunoscutul - voi populaţi acum planeta...
-Planeta asta ? Marte ?... Nu ! Suntem de pe Pământ... Am rămas uimit auzindu-mi vorbele pentru că le pronunţasem fără să fi avut intenţia 

s-o fac. Străinul acesta era un vrăjitor ! Cine eşti dumneata ?... strigai pierzându-mi cumpătul.
 -Cine sunt eu ?... Dumneta eşti Lucian Mirea; e numele dumitale, nu ? Eu sunt... În felul cum vă exprimaţi voi, numele meu s-ar pronunţa Galbar. Rămase câteva clipe nemişcat - pe gânduri, aş zice - apoi, brusc, se întoarse spre uşa deschisă de mine. M-ai facu încă doi paşi; dinăuntru răzbătea o rază slabă de lumină ce cădea pe veşmântul său metalizat. Îl vedeam acum mai bine: era cel puţin cu un cap mai înalt decât mine şi purta, după cât îmi puteam da seama, o cască ovală de metal, cu reflexe verzui; stătea uşor aplecat înainte ca şi când ar fi urmărit cu toată atenţia indicaţiile unui cadran luminos rotund, fixat pe perete în interiorul încăperii, chiar lângă uşă. 

-Două sute cincisprezece milioane... l-am auzit murmurând iarăşi. Două sute cincisprezece miloane de revoluţii  a făcut în jurul astrului central planeta aceasta... Glasul era monoton, ca de obicei, însă mi s-a părut ca mai înainte că disting totuşi în el o notă aparte, un sentiment... poate amărăciune, poate o undă de melancolie...
-Vorbeşti de anii marţieni ?... încercai să-mi lămuresc sensul cuvintelor sale.
-Ani marţieni ?... Ah, da ! Au trecut peste două sute cincisprezece milioane de ani marţieni de când sunt aici !
           Iar îi ardea de glumă !
-Două... Nu înţeleg ! Vrei să spui că...
           Golbar se întoarse mine. Cel puţin aşa am bănuit din mişcarea pe care a făcut-o.
-Ştiu ce gândeşti ! Dispozitivul prin care comunicăm traduce ideile dacă ele nu îmbracă haina cuvântului rostit. Ştiu deci că încă mă socoţi un semen al dumitale. Ei bine, pământeanule, te voi dezamăgi: sunt fiu al planetei pe care dumneata o numeşti Marte ! Ştiu de asemenea, că m-ai socotit adineauri locuitorul unei lumi subterane; te voi dezamăgi şi de astă dată... Spune-mi, la voi, pământenii, fiinţele vii pot să-şi întrerupă viaţa şi s-o reia apoi mai târziu ?
           Eram prea uluit ca să răspund ceva inteligibil. Cred că am murmurat un <da> sau poate, numai l-am gândit; era însă de ajuns pentru dialogul acesta ciudat.
-Vorbeşti despre fiinţe în general. Dar semenii dumitale pot să-şi întrerupă temporar viaţa ?
           Împins iarăşi de un imbold necunoscut, i-am explicat cam încâlcit despre încetinirea proceselor vitale prin refrigerare, despre experienţele care s-au făcut cu nişte canceroşi congelaţi în secolul trecut şi readuşi recent la viaţă pentru a fi trataţi, precum şi alte experienţe asemănătoare. În timpul explicaţiei căutam să-i surprind înfăţişarea dar interlocutorul meu parcă avea puterea să se învăluiască în întuneric. De câteva ori, când lumina săracă a cadranului de lângă uşă îi luneca în fugă pe casca de metal, am crezut că disting acolo unde trebuia să fie figura o suprafaţă curbă, ca un fel de vizor opac pentru ochii mei de pământeni.
-Indiscutabil, e un început, observă el după ce mă ascultase, un început promiţător. Noi am făcut mai mult... incomparabil mai mult. Mie, de pildă, mi s-a întrerupt viaţa timp de peste două sute cincisprezece milioane de ani marţieni ! Înţelegi ? Două sute cincisprezece milioane. Am aflat adineauri, uitându-mă în acest cadran ! Două sute cincisprezece milioane, s-o recunoaştem, e destul de mult. Şi aş fi rămas încă aşa cine ştie cât; dumneata m-ai readus în viaţă, deschizând această uşă !
........................ to be continued .......................''

                                 (OVIDIU ŞURIANU)

                   - https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Ovidiu_%C8%98urianu -

                                     "Galbar" (1969)

             - https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Galbar -                            

                                                                                             

  

... am ales să transcriu aici atât cât am din povestire deoarece mie mi-a plăcut mult...

... dacă este sâmbătă, prinde bine - am decis eu cu drag - prinde bine o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului SF în decursul timpului...) !

... sper că a fost o lectură plăcută ! 

sursa desenului - rândunica:
http://www.qbebe.ro/utile/desene_de_colorat/pasari